ETICĂ ŞI INTEGRITATE ACADEMICĂ

CURSUL nr.8 :
Dificultăţi şi probleme etice în cercetarea ştiinţifică
Cazul cercetării sociologice
Cercetarea sociologică, ca şi orice cercetare în domeniul ştiinţelor sociale, nu este simplu
de realizat. Studierea comportamentului uman întâmpină dificultăţi de care cercetătorii din
domeniul ştiinţelor fizice sunt străini. Unele dificultăţi sunt de ordin tehnic, altele derivă din
caracterul limitat al studierii fiinţelor umane. Acceptarea unui studiu sociologic de către
comunitatea ştiinţifică presupune încrederea că dacă acelaşi studiu ar fi repetat de către alţi
cercetători, rezultatele ar fi similare. Cercetarea sociologică trebuie să se bucure nu numai de
încredere, mai mult decât atât, ea trebuie să fie validă. Variabilele cercetării menite să reprezinte
un anumit domeniu (aspect) al realităţii trebuie să reprezinte în fapt, chiar respectivul domeniu.
Validitatea (de conţinut internă) exprimă gradul în care indicatorii măsoară ceea ce se
presupune că măsoară. Măsurarea socială este precedată şi pregătită de analiza concepuală, de
operaţionalizare şi cuantificare. Spre deosebire de alte domenii, în sociologie se operează cu un
număr restrâns de etaloane naturale de măsură (ce au o semnificaţie empirică reală, de aceeaşi
natură cu aceea a obiectului măsurat sau sunt definite pe baza unor relaţii intermediare, valorile
atribuie sunt numere întregi). Sociologia operează cu etaloane conceptuale ce au o semnificaţie
relativă, sunt elaborări teoretice mai mult sau mai puţin riguroase, nedeterminate univoc. De aici
derivă şi complexitatea efortului de asigurare a validităţii.
O altă dificultate care apare în cercetarea sociologică este legată de cooperarea subiecţilor
care urmează a fi investigaţi. Actorii sociali pot deveni necooperanţi din mai multe motive : lipsa
timpului (cercetarea socilă necesită timp), inapetenţa pentru confesiune (nu sunt dispuşi să-şi
împărtăşească gândurile, opiniile, trăirile, riscul de a intra în polemică, de a dezvălui probleme
personale etc.). Cercetătorii trebuie să facă forţări considerabile pentru a convinge subiecţii să
participe, pentru a facilita participarea lor (astfel încât să nu li se pară o corvoadă insuportabilă),
pentru a spori atractivitatea participării. Uneori, acest lucru se realizează prin limitarea
informaţiilor cerute (deşi cercetătorul consideră că ar fi optimă aplicarea unui chestionar cu 100
de întrebări de exemplu, el se va mulţumi doar cu 60 de întrebări pentru a nu abuza de timpul
intervievatului şi a nu risca să fie refuzat). Pntru a fi mai persuasivi în atragerea subiecţilor în
cercetare, sociologii pot apela, după caz, la convorbirile telefonice, la intervievarea la domiciliu
mai degrabă decât la Institutul de cercetări. Acoperirea costurilor participării (costul călătoriei
până la locul de cercetare) este şi ea o metodă prin care subiecţii pot fi convinşi să participe la
cercetare. Desigur, însă, că percepţia subiecţilor asupra importanţei cercetării rămâne decisivă
pentru atragerea lor în respectiva cercetare.
O altă dificultate pe care o incumbă cercetarea sociologică se referă la faptul că ea poate
influenţa, poate schimba comportamentul subiecţilor. De altfel, de multe ori, scopul cercetării în
domeniul politică rezidă chiar în schimbarea comportamentului actorilor sociali. Este posibil,
însă, ca dacă s-a schimbat comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum
se produce schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi,
oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ la metodele educative
utilizate de părinţi în raporturile cu copiii lor îi poate determina pe cei dintâi să îşi reevalueze
metodele şi să adopte altele noi.
O altă dificultate resimţită de sociologi constă în faptul că ei trebuie să depună toate
eforturile pentru a înţelege situaţiile din perspectiva intervievaţilor, pentru a surprinde percepţiile
participanţilor despre respectivele situaţii sociale. Ei trebuie să reziste tentaţiei de a impune
propriile lor opinii, propriile lor viziuni subiecţilor asupra problemei sudiate. “Obiectivitatea
cercetării reclamă sociologică se referă la faptul că ea poate influenţa, poate schimba
comportamentul subiecţilor . De altfel, de multe ori, scopul cercetării în domeniul politic posibil,
însă, ca dacă s-a schimbat comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum
se produce schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi,
oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ neutralizarea impactului
personalităţii investigatorului asupra subiecţilor” (Mihail Cernea, Sociologia americană, Ed.
Enc. Rom., Buc., 1974, p. 201). Prezicerea şi înţelegerea comportamentului actorilor sociali nu
este o sarcină facilă.
Cercetarea sociologică ridică probleme etice şi politice. Au dreptul cercetătorii să-şi
studieze semenii? Au dreptul oamenii să decidă dacă pot fi sau nu pot fi studiaţi? Aceste
probleme sunt puse cu maximă acuitate în studiile bazate pe observaţie. Există tot mai mulţi
susţinători ai ideii că folosirea aparatelor de înregistrare ascunse, a oglinzilor false, a observaţiei
indirecte etc. încalcă normele etice, constituind modalităţi ilegitime, de pătrundere în zona
privată, intimă a fiinţei umane.
 În SUA, precizează N. Goodmann, “procedeele curente stabilite de guvernul federal prevăd
ca subiecţii să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză la particparea în cercetare,
eliminându-se astfel această problemă etică specială”.Cercetarea socială, susţine în continuare
autorul citat, poate aduce prejudicii participanţilor. Dacă cercetătorii dezvăluie unele informaţii
delicate şefilor sau soţilor/soţiilor participanţilor, aceştia de pe urmă îşi pot pierde slujba sau pot
rata căsătoria. 1
O altă problemă de natură etico-politică pe care o ridică cercetarea sociologică este
anunţată într-o formulă succintă de următoarea interogaţie : din punct de vedere etic, cu cine
trebuie să manifeste sociologul loialiate? Faţă de comunitatea ştiinţifică sau faţă de sursa care-l
sponsorizează? Faţă de subiecţii participanţi sau faţă de societate ca întreg? Pe lângă acestea,
următorul set de întrebări urmăreşte să elucideze aspecte deontologice de maximă importanţă. Ar
trebui limitată în vreun un fel utilizarea rezultatelor cercetării? Există subiecte care nu ar trebui
incluse în lista de cercetări? Este corect ca cercetătorii să accepte sponsorizare pentrua studia cea
mai eficientă modalitate de persuadare a oamenilor pentru a cumpăra un bun economic inferior?
Este legitimă utilizarea rezultatelor cercetării sociologice de către politicieni?
La iniţiativa lui Paul F. Lazarsfeld – preşedintele Asociaţiei Sociologice Americane -
Congresul din 1962 al acestei organizaţii a fost dedicat analizei multilaterale a utilizărilor
sociologiei. Cu acest prilej, au fost ridicate probleme majore legate de tema supusă dezbaterii :
“Ce relaţii există între cercetarea şi politica socială?”, “Unde şi cu descoperirile sociologice au
penetrat societatea modernă şi cu ce efecte?”, “Există o prăpastie intelectuală între concluziile
teoretice ale cercetării şi recomandările de acţiune practică?”, “Care este schema raporturilor
dintre sociolog ca profesionist, investigator consultant şi beneficiar, ca şi «client»?”
Utilizarea sociologiei în probleme de politică socială se practică frecvent (mai ales în SUA
dar nu numai aici). Irving Louis Horowitz semnala faptul că deceniul opt al secoluui XX se
caacterizează şi prin instituţionalizarea crescândă a cercetărilor şi expertizelor efectuate de ştiinţa
socială ca parte componentă a procesului de elaborare a politicii. “Într-un sens – precizează
cunoscutul sociolog american – ne aflăm la o cotitută : problema principală într-o epocă de
afirmare a ştiinţelor sociale este nu statutul ştiinţific al acestora, ci utilizarea politică şi socială ce
se dă acestor ştiinţe”2.
Utilizarea politică a sociologiei îi aruncă pe sociologii lucizi într-o dramatică situaţie
dilematică : pe de o parte, ei doresc să-şi ajute semenii cu studiile pe care le realizează, pe de alta
se tem de posibilitatea utlizării lor de către ierarhiile birocratice în scopul manipulării
comportamentale, a opiniilor şi atitudinilor.
O altă dilemă care se naşte din aplicarea politică a rezultatelor cercetării sociologice – aşa
cum sesizează Mihail Cernea – este legată de consecinţele acestei aplicabilităţi : este ea
generatoare în mod preponderent de schimbare sau de adaptare socială? “…. Un răspuns ar fi că
participarea cercetătorilor la elaborarea programelor poate cel mult îmbunătăţi o situaţie sau alta
în cadrul structurilor existente (…) dar nu să schimbe înseşi aceste structuri. Cercetarea
aplicativă riscă să devină astfel prizoniera unor instituţii sau politici care refuză să dispară şi vor
să supravieţuiască prin ajustări”.3
Dezbaterile privind legitimitatea utilizării politice a sociologiei s-au intensificat după
scandalul “planului Camelot” , un proiect de cercetare iniţiat de Pentagon la începutul deceniului
al şaptelea, care urma să se desfăşoare în Chile şi alte ţări latino-americane şi care urmau de fapt
să culeagă informaţii despre pulsul mişcărilor revoluţionare în ţările studiate în cadrul unei
investigaţii ştiinţifice. Când s-a aflat adevăratul scop al acestui proiect, o serie de sociologi
americani renumiţi au protestat public alăturându-se protestului oficial chilian şi determinând
oprirea “planului Camelot”.
În literatura de specialitate, constatăm că există o multitudine de opinii privind consecinţele
anhajării ideologice a sociologului asupra rigurozităţii ştiinţifice, a obiectivităţii studiilor sale.
Unii susţin că angajarea ideologică a sociologului echivalează cu pierderea “neutralităţii
axiologice” a obiectivităţii. Neangajarea sociologului este condiţia exercitării libere şi obiective a
funcţiei sociale critice a sociologiei. Alţii, dimporivă, susţin că aderarea sociologului la un sistem
politico-ideologic nu a afectat obiectivitatea studiilor realizate şi nici nu a constituit un obstacol
în realizarea unor mari cercetări. În jurul acestor probleme, au fost formulate multe puncte de
vedere dar şi mai multe interogaţii de genul : “Este posibilă o neangajare totală a sociologului?”,
“Este funcţia critică a sociologiei eficientă?”, “La ce bun să critici dacă societatea dispune de
toate mijloacele necesare pentru a face critica inofensivă?” etc.
Richard Behrendt se ridică împotriva “analfabetismului sociologiei în viaţa publică” şi
consideră că sociologia are drept sarcină să-l facă pe om capabil de o analiză raţională şi un
control raţional asupra mediului său : sociologia spulberă iluziile, exercită o acţiune
demitologizantă. Autorul consideră că datorită sociologiei, “pentru prima dată omul gândeşte în
mod ştiinţific despre marile puteri, nu numai despre puterile naţionale dar şi despre celelalte
puteri sociale şi ideologice care-l înhaţă fără încetare, îl degradează şi îl sacrifică făcând din el
propriul lor material”.4
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre sociologie aplicată. Robert C. Angell atenţiona
asupra faptului că sociologia nu este numai un scop în sine. Ea este un scop în sine atunci când
îşi propune extinderea cunoaşterii asupra proceselor vieţii sociale iar atunci când nu este un scop
în sine, ci devine u mijloc în vederea unui alt scop, ea devine sociolgie aplicată”. N. Herpin
constată că în SUA sociologia a devenit o profesie şi ea este supusă regulilor pieţei, fondurile pe
care le primeşte depinzând de rezultatele cercetărilor şi de utilitatea lor, iar sociologul un actor
social care-şi urmăreşte la fel ca şi alţii cariera, “maximizarea gratificaţiei”, “optimizarea” ei. El
îşi alege un anumit domeniu de cercetare, îşi alege anumite tehnici, caută să publice înanumite
reviste, la anumite edituri, îşi negociază puterea şi recunoaşterea cu ceilalţi sociologi parteneri –
adversari – concurenţi , poate intra în jocurile vedetariatului, poate căuta metode de a “seduce”
etc.
Bibliografie:
1 N. Goodman, Introducere în sociologie, Ed.Lider, 2004, p. 45.
2 Irving Horowitz, The Use and Abuse of Social Science, New Bruncwick, Transaction
Books, 1971, apud Mihail Cernea, Sociologia americană , p. 24.
3 Mihail Cernea, Sociologia americană, Ed. Enciclopedică Română, 1974, p. 25.
4 Richard F. Behrendt, L’Homme a la lumiere de la sociologie, Payot, Paris, 1964, p. 158.

EVALUARE:

Faţă de cine trebuie să manifeste loialitate, cercetătorul ştiinţific :

a. semeni (societate)

b. guvernanţi

c. sponsori

d. comunitatea ştiinţifică

e. adevărul ştiinţific

Pot apărea opoziţii între diferitele loialităţi ?

Susţineţi cu argumente răspunsul dvs.