DESPRE VIRUSI

În biologie, un virus este un agent patogen inframicrobian, invizibil la microscopul optic, care nu are
capacitatea de autoreproducere, ci este multiplicat de celula parazitată. Virusurile provoacă diverse
boli infecțioase numite viroze.[1]
Virusurile reprezintă cea mai simplă formă de viață acelulară. Virusurile nu sunt considerate ființe vii,
dar cu toate aceste dispun de material genetic, aflându-se la intersecția dintre viu și neviu. Spre
deosebire de celelalte forme de viață, nu consuma hrană și nu produc energie.
Ca structură, virusul este o particulă submicroscopică, alcătuită dintr-o parte centrală numită genom
viral, format din material genetic, care poate fi ADN sau ARN, și o teacă sau înveliș protector de
natură proteică, numită capsidă. Capsida și genomul viral alcătuiesc nucleocapsida. La virusurile
mai complexe mai apare un înveliș exterior de natură proteică numit pericapsidă, peplos sau
anvelopă virală. Din punct de vedere al prezenței învelișului pericapsidal, virusurile se împart în
două categorii: nude și învelite în peplos.

Cuprins

 1Istoric
 2Proprietăți
 3Clasificare
 4Vezi și
 5Note
 6Bibliografie
 7Legături externe

Istoric[modificare | modificare sursă]
 Existența unor microorganisme invizibile la microscop a fost intuită de Pasteur după ce toate
încercările de a pune în evidență agentul turbării au părut a fi zadarnice.
 După unii precursori geniali (Edward Jenner, Pasteur), progresele în domeniul virologiei au
rămas neînsemnate și până la începutul secolului al XX-lea, s-a vorbit în continuare de acele
„ființe imaginare”, fără ca ele să fie cunoscute.
 Printre primii care au dovedit indirect, neavând la îndemână microscoapele actuale, a fost
Martinus Beierink. Tatăl său care vindea tabac, a fost ruinat de boala numită mozaicul tutunului,
care se credea pe atunci că este boală produsă de bacterii. Beierink a filtrat prin porțelan un
triturat din frunze bolnave de tutun. Cu microscoapele vremii el n-a reușit să observe agentul
patogen. Insă el presupune, după ce cu filtratul obținut a reușit să infecteze plante sănătoase,
că agentul infecțios trebuie să fie ceva mai mic ca bacteria. [2]
 Cu ajutorul microscopului optic cu lumină ultravioletă ("ultramicroscopul"), se pot distinge
obiecte până la o finețe dimensională de 0,15 μm, la măriri de 6.000-7.000 ori. Cu toate acestea,
virusurile (inframicrobii), nu se pot observa cu aceste microscoape. Observarea lor cere o mărire
de ordinul 10.000-15.000 ori, ceea ce nu se poate obține cu microscopul optic, deoarece astfel
de măriri necesită puteri separatoare de 0,2 μm.
 La sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a reușit detectarea lor printr-o metodă indirectă; după
triturarea țesuturilor care le conțin, virusurile traversează filtrele și prin injectare transmit o
anumită boală, astfel că li s-a atribuit denumirea de virusuri filtrante.
 Lucrările lui R. Degkwitz (1927) și T. Taniguchi (1935) au demonstrat că rujeola este cauzată
de un virus. La fel și rubeola. Aceste două virusuri vor fi cultivate ulterior de Enders (1962).
 În 1935, W. M. Stanley izolează o „proteină” și demonstrează că inocularea acesteia unor
plante provoacă boala numită mozaicul tutunului; de asemenea, arată că „proteina” păstrează
această proprietate și după cristalizare; Bowden și Pirie îi confirmă descoperirile în 1937.
Ulterior s-a văzut că de fapt era vorba de un acid nucleic cu un înveliș de natură proteică; în
cazul virusurilor patogene pentru animale, aceste două componente pot, în anumite condiții, să
se separe.
 În 1939, G. Kausche, E. Pfankuch și E. Ruska au început să studieze virusurile
la microscopul electronic.
 În 1943, Goodpasture este inițiatorul infectării membranei alantoidiene a oului embrionat de
pui (variola aviară, vaccina, herpesul), care va fi dezvoltată de F. M. Burnet și colaboratorii săi,
iar apoi de mulți alții (Levaditi, Myakawa, etc).
 După ce demonstrează că la baza reproducerii virusului mozaicului tutunului stă ARN-ul,
Heinz Fraenkel-Conrat arată în 1955 împreună cu Robley Williams că un virus funcțional poate fi
obținut din ARN purificat și o proteină, acestea două unindu-se spontan (proteina învelește
materialul genetic), - deci aceasta este cea mai stabilă structură (cu energia cea mai mică) -, și
este foarte probabil ca acesta să fie și mecanismul de formare a virusului în celula gazdă.
 În 1958, Stanley a stabilit că ceea ce credea a fi „proteina” virusului mozaicului tutunului are
proprietățile moleculelor chimice dar dispune și de capacitatea de a se reproduce și de a se
transforma.

Proprietăți[modificare | modificare sursă]
 Din punct de vedere chimic virusurile sunt constituite din nucleoproteide. La un înalt grad de
puritate ele pot cristaliza.
 La virusul herpesului capsida este prevăzută cu prelungiri proteinice (capsomeri) care
acoperă toată suprafața virionului.
 Deosebiri față de bacterii:
o Virusurile au dimensiuni foarte mici (de la 8 nm până la 500 nm, astfel că pot
traversa filtrele poroase ce rețin bacteriile).
o Reproducerea virusurilor este posibilă numai în interiorul celulelor vii, în organisme
sau în medii de cultură care conțin astfel de celule.
o Au rezistență mare la glicerină și la solvenții lipoidelor, față de care sunt sensibili
majoritatea microbilor.
 Virusurile sunt agenți patogeni ai unor boli denumite generic viroze.
 În general, virusurile dau imunitate, dar infecția poate fi determinată și de acizii nucleici
extrași din virusuri; în acest caz nu se obține imunizare, datorită lipsei proteinei.
 Exemple: virusul variolei, virusul turbării, virusul encefalitei, HIV, virusul gripal, etc.
 Există și viroze ale plantelor, cel mai cunoscut agent fiind Virusul mozaicului tutunului.
 Alte viroze ale plantelor: mozaicul castraveților, viroza mozaicului porumbului, răsucirea
frunzelor de cartof, bășicarea frunzelor de piersic.
 Viroze ale animalelor: febra aftoasă, turbarea, pesta porcină, aviară, ovină.
 Viroze ale oamenilor: turbarea, gripa, oreionul, varicela, variola, poliomielita.
Clasificare[modificare | modificare sursă]
 Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales, împărțit în 3 subordine:
o Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor), cuprinzând ribovirusuri care produc
fitoviroze.
o Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor), grupând dezoxivirusuri sau
adenovirusuri care parazitează animalele și omul (virusul gripei, turbării, poliomelitei, variolei
etc.)
o Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage), grupează adenovirusuri parazite în
celulele bacteriene, distruse prin liză.
 După gazda care îi primește, se împart în patru grupe:
o virusuri patogene pentru bacterii: bacteriofagi:
o virusuri patogene pentru vegetalele superioare: virusurile plantelor;
o virusuri patogene pentru nevertebrate: virusurile insectelor;
o virusuri patogene pentru vertebrate, cuprinzând cinci grupe:
 virusuri al căror tropism este marcat pentru ectoderm (vaccin, variolă),
 virusuri neurotrope pure (turbare),
 virusuri endoteliomezodermice (limfogranulomatoză venerică la om),
 virusuri septicemice (rujeolă, rubeolă),
 virusuri proliferative (sarcomul lui Roux, leucoze și leucemii transmisibile).

 După proprietățile fizico-chimice:

 După tipul de acid nucleic pe care îl conțin (clasificarea actuală uzuală)

o Virusuri care conțin în genomul lor ARN sau ribovirusuri
o Virusuri care conțin în genomul lor ADN sau deoxiribovirusuri

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Clasificarea virusurilor
 Clasificare Baltimore
 HIV
 Listă de virusuri
 Viroid
 Virusoid
 Virusologie
 Virusul herpes simplex

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ DEX online - Virus
2. ^ [Nathan Wolfe - Die Widerkehr der Seuchen (ediția martie 2012); Pagina 29]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Elvira Sînziana Ciufescu. Virusologie medicală. Editura Medicală Națională. 2003
 Costin Cernescu. Virusologie medicală. Editura Medicală. 2012
 Aurel Ivan. Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Polirom 2002
 René Taton, Istoria generală a științei, vol. IV, Editura științifică și enciclopedică, București,
1976, (pag. 285, 633-638, 838-840, 864, 879, 880-881, 885, 889);
 Dicționar enciclopedic român, Editura Politică, București, 1966, (pag.867);
 Ion Enescu, Microbii, Editura Ceres, 1988.