MODERNITATEA ÎN LITERATURĂ

Modernismul reprezintă o tendinţă de înnoire în arta şi literatura secolului al XX-lea, fiind caracterizată
atât prin negarea tradiţiei cât şi prin impunerea unor noi principii de creaţie. Putem menţiona că modernismul
cuprinde curente artistice precum: suprarealismul, dadaismul, simbolismul dar şi expresionismul.
Perioada literară interbelică a fost cuprinsă strict cronologic între 1929 – 1945 şi este caracterizată de profunde
modificări ale fenomenelor culturale cu extindere la deceniile anterioare sau posterioare.
Lirica română interbelică valorifică numeroase teme şi motive inaugurate la începutul secolului al XX-lea prin activitatea
literară a unor poeţi ca Octavian Goga sau George Coşbuc. Principalele orientări literare din perioada interbelică
(modernismul, tradiţionalismul, avangardismul ) nu se limitează la intervalul dintre războaie, fiind legate organic de o
perioadă anterioară şi continuând după război. Important este că o conştiinţă teoretică a tuturor orientărilor se
cristalizează coerent în această perioadă, care devine, astfel, şi principalul moment de confruntare publică a acestor
manifestări. Principalele doctrine estetice şi ideologii interbelice sunt modernismul, promovat de Eugen Lovinescu în
revista şi cenaclul Sburătorul, tradiţionalismul promovat de Nechifor Crainic în revista Gândirea şi avangarda, un aspect
al modernităţii care a împins la extrem manifestările inovatoare.
Direcţia modernistă şi de sincronizare cu literatura europeeană este reprezentată de „Sburătorul” (numele
revistei dar şi al cenaclului conduse de Eugen Lovinescu – Bucureşti; perioada 1919 – 1927). „Cercul Sburătorul s-a
constituit în jurul revistei cu acelaşi nume, apărută îndată după război, sub direcţia lui E. Lovinescu. În jurul lui s-a
închegat o grupare literară care a reuşit să imprime o anumită direcţie vieţii scriitoriceşti a epocii.”1
Modernismul s-a creat în jurul revistei Sburătorul - condusă de Eugen Lovinescu -unde au fost lansate tinere
talente precum: Hortensia Papadat - Bengescu, George Călinescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Liviu Rebreanu,
Tudor Vianu, etc.
Primul număr al revistei Sburătorul a apărut în 19 aprilie 1919, la câteva luni după terminarea războiului. Numele
face aluzie, simbolic, la „boala” poeziei, dar şi la aripile ei. În articolul de deschidere, Eugen Lovinescu, directorul
revistei şi fondatorul cenaclului cu acelaşi nume, anunţă intenţia de a se ocupa numai de literatură şi, ceea ce va deveni
scopul principal al criticului, de a descoperi noile talente, pregătind astfel o nouă generaţie literară. La Sburătorul sunt
lansaţi sau colaborează scriitori ale căror nume vor deveni de referinţă pentru literatura română. În poezie, revista
lovinesciană susţine depăşirea lirismului subiectiv al secolului trecut, cultivarea unei lirici de „notaţie” sau de
„atmosferă”, conformă cu spiritul veacului.
Obiectivele gruparii
1.Promovarea tinerilor scriitori:
* lansarea unor nume ca: I. Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu,Pompiliu Constantinescu, Vladimr Streinu,
Camil Baltazar. E.Lovinescu obtine si colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulecu) sau ii incurajeaza pe cei care
au debutat in alte reviste: Rebreanu, H. Papadat- Bengescu.
2. Imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia lit. romane:
* in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, explicat prin factori
materiali si morali,care imprima un proces de omogenizare a civilizatiei, de integrareintr-un ritm de dezvoltare
sincronica.
* Modernsimul lovinescian, bazat pe teoria imitatiei si princ.sincronismului, aplicand criteriul
estetic in judecata operei de arta, poate fi considerat un moment pozitiv evolutia culturii si lit. romane.

Modernismul Sburătorului se opune ideologiei Gândirii. Acestei reviste i se reproşa tradiţionalismul accentuat,
adică ostilitatea faţă de civilizaţie, precum şi exaltarea misticismului ortodoxist şi naţionalist. În schimb, recunoaşte
meritele literaturii propriu-zise apărute în Gândirea, sincronizată uneori cu spiritul veacului, cum se întâmplă cu opera lui
Lucian Blaga, influenţată de expresionism. Lovinescu tolerează extremismul modernist practicat de revistele de
avangardă, socotindu-l o consecinţă inevitabilă a imitaţiei ( legea simulare – stimulare ). Teoria sincronismului şi cea a
mutaţiei valorilor estetice sunt legate de numele lui Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă, rămânând însă, în linii

1
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, ediţie revăzută, vol. 1, Editura Minerva, 1972.
1
generale, valabile până astăzi.Teoria de la care porneşte Eugen Lovinescu este că acea civilizaţie care nu este dezvoltată
sau este mai puţin dezvoltată suferă o oarecare influenţă de la cea avansată.
Lucrările cele mai importante ale lui Eugen Lovinescu care tratează modernismul sunt: „Istoria civilizaţiei
române moderne (1924-1925)” şi „Istoria literaturii române contemporane (1926-1929)”.
În general ideile pe care le susţine Lovinescu pornesc de la premisa că există un saeculum ( adică un spirit al
veacului ), care determină sincronizarea culturilor europene.
„Există, cu alte cuvinte, un spirit al veacului sau ceea ce se numea Tacit un saeculum, adică o totalitate de
condiţii configuratoare a vieţii omenirii. Spiritul evului mediu, de pildă, se manifestă sub două forme: credinţa religioasă
care-i determină întreaga activitate sufletească ( literatura, arta, filozofia etc.) şi provoacă în domeniul politic cruciadele,
adică expansiunea occidentului spre orient, iar, pe de altă parte, în domeniul social forma specifică a feudalităţii, de
origine germanică sau nu, în orice caz expresie a individualismului social, după cum stilul ogival este o expresie a
miticismului.”2
De asemenea în „Istoria civilizaţiei române moderne”, Lovinescu susţine cu tărie teoria imitaţiei care a fost
gândită şi împrumutată de francezul Gabriel Tarde. Conform acestei teorii popoarele care sunt evoluate au o influenţă
pozitivă asupra celor mai puţin dezvoltate. Această influenţă se realizează în două etape: se adoptă prin imitaţie forme
ale civilizaţiei superioare iar apoi se stimulează crearea unui fond propriu. „ La întrebarea unde se dezvoltă acum cu mai
multă intensitate spiritul veacului, nu ne punem la adăpostul lipsei de perspectivă în judecare fenomenelor
contemporane, legitimă de altfel, ci răspundem cu fermitate: pretutindeni. Spiritul veacului se făureşte şi se consolidează
azi prin facilitatea de legături şi de penetraţie între popoare care n-a fost întotdeauna identică, ci a evoluat cu însuşi
mersul civilizaţiei omeneşti; dacă el a existat cu caractere evidente în timpul evului mediu, când mijloacele de
comunicaţie erau atât de reduse, se înţelege de la sine că există şi azi; rapiditatea fulgerătoare, instantaneitatea am putea
spune, de propagare a tuturor fenomenelor culturale în întreaga omenire civilizată a început să nimicească caracterul de
determinare în spaţiu al spiritului veacului.”3
Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile
mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. Spre deosebire de Titu Maiorescu, a cărui teorie se baza
pe respingerea „formelor fără fond” ( adică a formelor pe care fondul nu este pregătit să le recepteze ), Eugen Lovinescu
pleacă de la ideea că aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar
putea ca această evoluţie să nu se producă niciodată. De aceea, preluând câteva idei ale sociologului francez Gabriel
Tarde, Eugen Lovinescu dezvoltă teoria imitaţiei, susţinând ideea că uneori este necesar ca o literatură care a evoluat mai
puţin să împrumute modele din literaturile mai avansate, astfel încât să înregistreze un progres. Cele două teorii nu sunt
contradictorii, ci complementare. Titu Maiorescu adoptă un anumit punct de vedere în momentul în care literatura
română nu era suficient formată încât să poată suporta împrumuturile unor modele. Eugen Lovinescu îşi elaborează
teoriile într-un moment în care, fără a imita, literatura română ar fi devenit stagnantă, nu ar mai fi evoluat.
Principiul sincronismului în literatură însemna în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care
conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără
discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. În esenţă,
modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care
imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronă. În condiţiile în care
există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. Influenţa se
realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se
stimulează crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit provincial”, deci nu
opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic
în crearea de cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

Eugen Lovinescu îşi fundamentează modernitatea pe următoarel principii:

2
Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit.
3
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. VI, Mutaţia valorilor estetice, Editura Ancora, 1927
2
 - Principiul sincronismului („Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acţiunea uniformizatoare a timpului
asupra vieţii sociale şi culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o interdependenţă materială şi
morală”) 4şi teoria imitaţiei;
- Abordarea specificului naţional într-o viziune etetică modernă;
- Criticul estetic în judecarea operei de artă;
Trasaturi
In vederea modernizarii (innoirii) literaturii romane, Eugen Lovinescu traseaza cateva directii noi pe care sa se
inscrie operele literare:
• tematica operelor literare sa fie inspirata din viata citadina si nu din cea rurala: "a intoarce spatele orasului pentru
a privi numai la sat inseamna a proceda reactionar";
• evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric;
• crearea romanului obiectiv si a romanului de analiza psihologica;
• intelectualizarea prozei si a poeziei - ilustrarea in operele literare a unor idei filozofice profunde;
• crearea intelectualului, ca personaj al operei literare.
Poezia moderna se caracterizeaza prin ermetism, elitism, sinceritate, frangmentarism, antimimesis,
impersonalizare, simboluri personale, si nu in ultimul rand imbinarea in imagini a concretului cu abstractul.
Modernismul in literatura romana se regaseste in poeziile lui Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi.
Din punct de vedere al prozei, modernismul se manifesta prin punerea accentului pe discontinuitatea eului si
realitatii, pe realitatea timpului si al spatiului. Un bun exemplu pentru aceste caracteristici ale modernismului sunt
romanele "In cautarea timpului pierdut" - Marcel Proust, "Ulise" - James Joyce, "Spre far" - Virginia Woolf, "Procesul" -
Franz Kafka. De asemenea, in cultura romana, Eugen Lovinescu este teoreticianul modernismului, curent pe care il
sustine prin teoria sincronizarii literaturii romane cu cea europene si a mutatiei valorilor.
În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci chiar cu ritmul de dezvoltare a propriei
societăţi sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau în: trecerea de la o
literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei
de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; dezvoltarea romanului analitic.

4
Ibidem 3
3