Referat

la disciplina
Dreptul mediului
cu titlul
Infractiuni la regimul juridic
privind protectia apelor

Coordonator:
Conf.univ,dr.L.Mocanu
Studenta: Ionel Alexandra

TÎRGOVIȘTE
2020
Cuprins

I. Scurta introducere in regimul juridic privind protectia apelor

II. Regimul juridic al apelor in plan international
1. Protecţia juridică a apelor continentale

2. Protecţia juridică a mărilor şi oceanelor

III. Regimul juridic al apelor in Romania
IV. Raspunderea juridica pentru incalcarea normelor de poluare a
apelor
V. Sanctionarea juridica pentru poluarea apelor si raspunderea
contraventionala,penala si civila
VI. Conclurie
VII. Bibliografie
 I. Scurta introducere in regimul juridic privind
protectia apelor

Considerate ca fiind “o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element

indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de
energie şi cale de transport, determinant în menţinerea echilibrului ecologic, se impune crearea
unui regim juridic capabil să răspundă necesităţilor de protejarea şi ocrotirea apelor, de asigurare
a utilizării lor complexe şi raţionale, în scopul prezervării pentru generaţiile ce vor urma.
Principalele acte normative ce stabilesc regimul juridic al apelor, privind administrarea,
gospodărirea şi protecţia acestora şi a ecosistemelor acvatice sunt:
- Legea apelor nr.107/1996, modificată de legea nr.192 din 2001 şi de Hotărârea de Guvern
nr.107 din 2002,
- Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea nr.137/1995 privind
protecţia mediului, republicată în 2000,
- Hotărârea Guvernului nr.188/20021 privind regimul apelor uzate, Constituţia României din
2003,
Legea nr.107/1996 stabileşte următoarele obiective şi reguli în domeniu2:
–  conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă;
–   protecţia împotriva oricăror forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor apelor;
–   valorificarea complexă a apelor ca resursă economică, repartiţia raţională şi echilibrată a
acestora;
–  conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
–  apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidrometeorologice periculoase;
–  satisfacerea cerinţelor de apă ale industriei, agriculturii, turismului, transportului şi a oricăror
activităţi umane.

1
Publicată în Monitorul oficial nr.691 din 20 septembrie 2002, prin care se înfiinţează
Administraţia Naţională „Apele Române”, prin reorganizarea Companiei Naţionale „Apele
Române” care se desfiinţează.
2
 Art.2 din Legea apelor nr.107/1996.
Protecţia juridică a apelor se realizează sub următoarele forme principale: protecţia cantitativă şi
protecţia calitativă.
Protecţia cantitativă a resurselor de apă se realizează prin folosirea raţională şi protecţia lor
împotriva epuizării.
Protecţia calitativă a apei urmăreşte menţinerea calităţii şi purităţii apei. În acest scop, legislaţia
în materie stabileşte că poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. Ministerul
Mediului şi Apelor aprobă normele de calitate a apei potabile, elaborează norme, standarde de
calitate a apelor, standarde de emisie, epurare şi evacuare a apelor, procedura de autorizare a
exploatării apei, norme pentru realizarea construcţiilor hidrotehnice pentru îndiguiri, irigaţii,
regularizări, desecări-drenaj.

II. Regimul juridic al apelor in plan international

Protecţia calităţii apelor pe plan internaţional include o vastă şi complexă activitate de

cooperare şi colaborare, sub forma tratatelor, convenţiilor sau organismelor internaţionale.
Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a lor variază în
funcţie de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatării diversităţii regimurilor juridice de
protecţie, s-a impus necesitatea cooperării internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii
poluării apelor, a administrării şi gospodăririi lor judicioase.

1. Protecţia juridică a apelor continentale

În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi documente cu
referire la necesitatea protejării şi gospodăririi raţionale a apelor din continentul european.
Unul dintre primele texte în materie a fost adoptat de O.N.U. şi îl constituie Regulile de la
Helsinki  din 1966,care stabilesc că: “poluarea este o alterare a calităţii apelor” care determină o
schimbare dăunătoare în compoziţia, conţinutul sau calitatea apei produse prin intervenţia
factorului uman sau natural. Acest act a introdus conceptul de “ utilizare echitabilă şi raţională a
unui bazin de drenaj internaţional”.
 În 1968, C.E: a adoptat “Carta Europeană a apei”, care cuprindea o serie de principii ca:
resursele de apă nu sunt inepuizabile; apa nu are frontiere; apa este un patrimoniu universal; apa
trebuie protejată în interesul comun al omenirii.
A urmat Conferinţa de la Stockholm, din 1972, unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii ce
cuprinde un Plan de acţiune cu cinci Recomandări privind cooperarea internaţională în domeniul
protecţiei apelor continentale împotriva poluării.
Conferinţa O.N.U. asupra apei de la Mar del Plata, din 1977 a avut drept obiectiv
gestionarea raţională a apelor de frontieră.
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.) de la Viena, din 1989, în
Documentul Final al Reuniunii de la Viena,  se face apel la necesitatea cooperării statelor pentru
protecţia apelor transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare, a elaborării de convenţii-
cadru în domeniu , etc.
Dintre Convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu, amintim:
–   Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale
împotriva poluării, de la Strasbourg din 1973 – prevede obligaţia generală a statelor riverane la
acelaşi curs de apă internaţional, de a coopera pentru prevenirea şi reducerea poluării lor (pe
calea negocierii, informării reciproce, acordurilor, etc.)
–     Convenţia relativă la protecţia Rhinului contra poluării chimice (prin hidrocarburi şi
cloruri) din 1985;
–    Convenţia privind protecţia Tisei şi a afluenţilor ei împotriva poluării, din 1986;
–     Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, de
la Helsinki din 1992; reprezintă reglementarea – cadru în materie.
Apele transfrontiere sunt definite de această Convenţie ca fiind “apele de suprafaţă sau
subterane ce marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt
localizate pe acestea, sau cele ce se varsă direct în mare fără să formeze estuare”, iar impactul
transfrontalier este „orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o modificare a stării
apelor transfrontaliere cauzate de către o activitate umană produsă de un stat altui stat.”
Obiectivul principal al convenţiei este acela de a determina părţile Convenţiei să se angajeze
să ia măsurile necesare pentru prevenirea, controlul sau producerea poluării transfrontiere, fără a
provoca un transfer al poluării în alt mediu. În acest sens, se vor conduce după următoarele
principii ca: principiul precauţiunii, principiul poluatorul plăteşte şi principiul gestionării
durabile a apelor.
–          Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a Dunării, de la
Sofia din 1994,  semnată de unsprezece state dunărene3 şi ratificată de ţara noastră în 1995, a
stabilit următoarele obiective principale:
–    gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea şi utilizarea lor raţională;

3
Statele riverane semnatare ale acestei Convenţii sunt statele dunărene: Germania, Austria,
Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Slovenia, România, Moldova şi Ucraina, precum şi
Comunitatea Europeană.
–    controlul pericolelor provocate prin substanţe periculoase, îngheţ, inundaţii;
–    evitarea pagubelor ecologice, reducerea impactului transfrontier;
–     programe de acţiune şi evaluare a pagubelor, etc.
Prin semnarea acestui document, regimul internaţional al Dunării se îmbogăţeşte cu
semnificative elemente de protecţie şi utilizare durabilă a apelor, care reprezintă cel de-al doilea
fluviu din Europa. În baza statutului Convenţiei, s-a înfiinţat Comisia internaţională pentru
protecţia Dunării.
La nivel european s-au elaborat o serie de acte, îmbunătăţiri legislative comunitare, care
urmăresc protecţia şi calitatea apelor, prevenirea poluării, eliminarea surselor de poluare etc.
Amintim în acest sens: Directiva 2000/60/CE de stabilire a cadrului comunitar de acţiuni în
domeniul strategiei apei, Directiva 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva poluării cu
substanţe periculoase provenite din surse agricole, Directiva 98/83/CE asupra calităţii apei
destinată pentru consumul uman.

2. Protecţia juridică a mărilor şi oceanelor

Mările şi oceanele au fost considerate mult timp ca fiind punctul “terminus” al scurgerilor
poluante de pe uscat, iar prin imensitatea lor ca fiind cei mai mari digeratori de poluanţi. Cauzele
poluării marine sunt diverse şi ele pot fi: voluntare (deversări de reziduuri uleioase sau
radioactive, incinerarea de reziduuri, imersia de deşeuri, experienţe nucleare, etc.)
şi accidentale (provocate de regulă de naufragiile petroliere care provoacă “mareea neagră “ cu
efecte dezastruoase asupra florei şi faunei).
Preocupările vizând protecţia mediului marin împotriva poluării sunt vechi; încă din 1926 o
Conferinţă reunită la Washington a elaborat un proiect de Convenţie vizând limitarea
deversărilor de amestecuri grase în mare.
Primul document internaţional în materie a fost adoptat în 1954, la Londra, Convenţia pentru
prevenirea poluării marine prin hidrocarburi. În 1958, la Geneva, a avut loc Conferinţa de
codificare a dreptului mării – ce prevedea interdicţii privind poluarea prin hidrocarburi, cloruri,
deşeuri radioactive a mediilor marine.
Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă poluarea
are caracter regional sau mondial, iar diversitatea poluanţilor şi a surselor de poluare face ca
măsurile de protecţie în domeniu să fie greu de stabilit. Protejarea mediului marin se face în mare
măsură cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se
încearcă coordonarea activităţii statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce
au loc în astfel de scopuri.
Sub egida Naţiunilor Unite s-au organizat şi desfăşurat o serie de manifestări la nivel mondial
menite să sensibilizeze guvernele şi populaţia cu privire la necesitatea prezervării şi protejării
mediului marin, elaborându-se numeroase Convenţii şi tratate internaţionale în acest sens. Astfel,
amintim:
Convenţia O.N.U. privind dreptul mării, din 1982, de la Montego Bay, este în prezent cadrul
juridic general al cooperării internaţionale cu privire la:
–   protecţia şi prezervarea mediului marin;
–   conservarea resurselor hidrologice marine;
–  prevenirea poluării şi supravegherii efectelor poluării;
–   obligaţia de a nu transfera pagubele dintr-o regiune în alta;
–   asistenţă pentru statele în curs de dezvoltare în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, etc.
Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor mării prin hidrocarburi, de la
Londra, din 1954 a fost primul document internaţional consacrat exclusiv prevenirii poluării
mării şi a pus bazele adoptării măsurilor de prevenire a poluării mărilor cu petrol de la nave.
Convenţia de la Geneva din 1958, privind marea teritorială şi zona contiguă, zona liberă şi
platoul continental.
Convenţia asupra platoului continental, din 1958, de la Geneva,– recunoaşte dreptul suveran al
statelor riverane de a-şi exporta resursele sale naturale fără să stânjenească navigaţia.
Convenţia internaţională asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accidente cu hidrocarburi
de la Bruxelles, din 1969.
Convenţia asupra răspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi, de la
Bruxelles, din 1969, reglementează dreptul victimelor de a fi despăgubite în aceste cazuri,
responsabilitatea navei, cauzele exoneratoare de răspundere, limitele materiale ale răspunderii
etc.
Convenţia asupra creării unui fond internaţional de indemnizare pentru pagubele produse prin
poluarea cu hidrocarburi, din 1971, în scopul despăgubirii victimelor poluării în anumite situaţii
în care nu se poate asigura sau pretinde o despăgubire din partea poluatorului.
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor
şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, din 1971, bazată pe ideea că acestea
formează patrimoniul comun al umanităţii, iar explorarea şi exploatarea lor se face în scopuri
paşnice, în interesul întregii umanităţi.
Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiuni de imersare efectuate
de către nave şi aeronave de la Oslo, din 1972.
Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, de la Londra, din 1973, are
ca obiectiv conservarea mediului marin prin eliminarea completă a poluării internaţionale cu
substanţe petroliere.
Convenţia asupra preveniri poluării marine de origine telurică, de la Londra, din 1973.
Tratatul privind interzicerea instalării unor arme nucleare şi al altor arme de distrugere în masă
pe fundul mărilor şi oceanelor, încheiat între Moscova, Londra şi Washington, în 1971.
III. Regimul juridic al apelor in Romania