Disciplina: Protecția internațională a drepturilor omului

Specializarea Drept (zi) Anul IV

Cursul 1 – 28.02.2020

1. PRINCIPIILE PROTECŢIEI INTERNAŢIONALE A DREPTURILOR OMULUI

Cuvântul principiu îşi are originea în termenul grecesc „arche”, tradus de romani cu
principium, adică inceput, element fundamental. Principiile dreptului sunt acele idei generale,
postulate călăuzitoare care orientează elaborarea şi aplicare normelor juridice într-o ramură de
drept sau la nivelul unui sistem de drept.
Protecţia internaţională a drepturilor omului, care evoluează relativ recent la nivel
regional şi universal, este guvernată de următoarele principii:
1. Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură de drept nouă, având o
vechime de numai o jumătate de secol, deşi în dreptul intern protecţia drepturilor omului are în
unele state o existenţă de mai multe secole. Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a
autonomizat în cadrul dreptului internaţional, în principal, prin recunoaşterea calităţii individului
ca subiect de drept1.
După primul război mondial se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii şi protecţia minorităţilor naţionale care viza doar zona europeană, mai
precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care şi-au mărit
teritoriul în acest fel. Însă violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de
unele state la nivel intern, în timpul celui de-al doilea război mondial au determinat o poziţie
comună a statelor în cadrul comunităţii internaţionale în sensul cooperării internaţionale în
materie. Protecţia drepturilor omului a apărut o dată cu adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris,
de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei universale a drepturilor
omului, chiar daca acest document nu este un tratat internaţional, ci numai un act internaţional de
soft-law, aceasta fiind etapa declaratorie, iar etapa convenţională s-a materializat prin semnarea
Pactului relativ la drepturile civile şi politice in anul 1966 şi Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale în anul 1976.

1
Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8.
 2. Principiul egalităţii în drepturi a oamenilor este un principiu stipulat in art. 3 din
Declaraţia universală a drepturilor omului, conform căruia „fiecare individ are dreptul la viaţă, la
libertate şi la siguranţa personală”.
Acest principiu reprezintă de fapt egalitatea de şanse a oamenilor, ca posibilitate de
exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de legile
interne şi internaţionale. Mai mult, din acest principiu decurge principiul nediscriminării care
presupune ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire
de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe
unii în detrimentul altora.2
3. Principiul excluderii competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor
omului şi limitarea suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a
drepturilor omului. Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării
internaţionale, ea nu mai reprezintă o materie a competenţei naţionale exclusive, rezervată numai
suveranităţii statale, înţeleasă în mod absolut şi discreţionar. Aşadar suveranitatea statului nu este
absolută, una dintre limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz că
suveranitatea naţională se opreşte acolo unde încep drepturile omului, întrucât suveranitatea
statului trebuie să constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea
lor. Trebuie remarcat faptul că, în acest domeniu, limitarea suveranităţii unui stat nu se face în
favoarea unui alt stat, ci în favoarea indivizilor şi a drepturilor acestora.
Suveranitatea statelor se opreşte acolo unde încep drepturile omului. Esenţa întregului
mecanism de apărare internaţională a drepturilor omului constă în acceptarea de către state a
faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în parte, ci, conştiente
de necesitatea reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la nivel intern, sub acoperirea
suveranităţii statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel internaţional în acest
domeniu. Reţinem aşadar că în această materie există o îmbinare a dreptului internaţional cu cel
intern, de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între cele două tipuri de norme juridice
prezente.
4. Principiul creării unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea regulii
reciprocităţii în materie. Prin tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând drepturi
pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru indivizi, nu pentru părţile la tratat,

2
Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p.10.
deci nu pentru state. Atunci când statele devin părţi la tratate internaţionale în materia drepturilor
omului ele îşi asumă aşadar obligaţii faţă de indivizi, dar şi faţă de colectivitatea internaţională,
instituindu-se aşadar un regim de ordine publică internaţională de la care nu se poate deroga.
Acest fapt se traduce printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine
stabilite ale dreptului relaţiilor între state, cea a neingerinţei. 3
Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl
presupune în general un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de
neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici
excepţia de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalcă drepturile omului acest fapt
nu îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce drepturile omului 4. Drepturile omului nu sunt deci o
chestiune contractuală, care să privească potrivit principiului relativităţii actelor juridice numai
părţile la aceste tratate, ci, dimpotrivă sunt o chestiune ce interesează în egală măsură indivizii,
statele şi societatea internaţională.
Mai mult, unele norme de protecţie a drepturilor omului au dobândit valoare de cutumă,
ele impunându-se şi statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea
genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea
regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost integrate în jus cogens, devenind norme
imperative ale dreptului internaţional public, cu forţă juridică superioară prin care nu se poate
deroga prin norme dispozitive.
Dacă la nivel intern Ministerul Public este cel care veghează la respectarea ordinii
publice, la nivel internaţional, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism,
statele sunt cele care au dreptul la o acţiune populară, sesizând un organ internaţional împotriva
altui stat, care încalcă drepturile omului, în absenţa oricărui interes propriu al statului autor al
sesizării şi a oricărei legături de cetăţenie între el şi victimă.
5. Principiul subsidiarităţii consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel
internaţional faţă de nivelul intern. Problema drepturilor omului nu este una de competenţă
exclusiv internaţională, statele continuând să reglementeze drepturile omului la nivel intern şi să
asigure protecţia drepturilor omului, deoarece această chestiune interesează în primul rând

3
Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de l Homme. Commentaire article par article, sous la
direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572
4
Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Afacerea Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90.
dreptul intern, dreptul internaţional intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept
filosofic, destinat spaţiului politic pentru a regla atribuirea şi exercitarea competenţelor în
absenţa unui suveran unitar unei autorităţi internaţionale suprastatale.
Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor între
comunităţile mari şi entităţile componente ale acestora, în care primele intervin numai în măsura
în care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesităţile membrilor lor,
constituie o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru 5.
În analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecţie
instituit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curţii Herbert Petzold
punea accentul îndeosebi pe subsidiaritate procedurală şi pe cea substanţială, care joacă, ambele,
un rol fundamental pentru acest sistem. 6 „Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a Convenţiei
are două aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a
apela la instituţiile Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor
instituţii naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient şi adecvat în
împrejurările cauzei; ca şi concept material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică
dispoziţiile convenţiei, instituţiile Convenţiei trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul
cuvenit acelor trăsături juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii în statul în cauză.
Funcţionarea deplină a principiului are două implicaţii semnificative: mai întâi oferă instituţiilor
Convenţiei prilejul de a învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale competente în
privinţa acelor probleme asupra cărora Curtea trebuie să hotărască şi, în al doilea rând serveşte la
prevenirea supraîncărcării organelor de control constituite de Convenţie” 7.
Subsidiaritatea se manifestă pe două planuri:
a) Subsidiaritatea sub aspectul consacrării (subsidiaritatea substanţială) - Normele
internaţionale privind drepturile omului reprezintă cel mai mic numitor comun la care state cu
sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul internaţional în materie reprezintă
doar un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern să
deroge ”în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel
naţional. Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor

5
Aurel Ciobanu Dordea - Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
Analele Universităţii Bucureşti, nr. II/2004, p. 82.
6
Ibidem, p. 82.
7
Herbert Petzold, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus
Nijhoff-Kluwer, 1993, p. 60.
omului ce vizează doar aspectul superior de protecţie conferită la nivel naţional se antrenează o
răspunderea juridică exclusiv internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit
în plan internaţional, se angajează nu numai răspunderea internă, dar şi răspunderea
internaţională a statului.
b) Subsidiaritatea sub aspectul garantării drepturilor omului (subsidiaritatea
procedurală) – Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul
încălcării acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele statale au fost
nesatisfăcătoare, intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte principiul epuizării
căilor interne de atac, adică obligativitatea parcurgerii prealabile complete a căilor interne înainte
de sesizarea unui organism internaţional. În caz contrar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă,
fiind prematură, însă procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.
Regula epuizării căilor de recurs interne este, fără îndoială, una dintre manifestările cele
mai pregnante ale subsidiarităţii în aplicarea Convenţiei. De altfel, această regulă, pe care
Convenţia a împrumutat-o din dreptul internaţional general, joacă un rol important prin:
protejarea suveranităţii statelor, manifestarea încrederii în discernământul autorităţilor naţionale,
mai apropiate de încălcările drepturilor şi susceptibile să găsească remedii mai bune la aceste
probleme şi reducerea duratei procedurilor menite să asigure repararea prejudiciilor suferite.
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este
sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor
încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă.
Principiul subsidiarităţii are rolul de a întări protecţia drepturilor omului la nivel naţional,
dublând-o cu un sistem de control internaţional
6. Principiul aplicabilităţii directe a normelor internaţionale în materia drepturilor
omului în dreptul intern. Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor
dintre state, el neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directă, în
ceea ce priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia este diferită. Subiectele din
ordinea juridică internă dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice internaţionale şi pot
invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne, naţionale.
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde
atât de factori interni, cât şi de factori externi:
 a) în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul
internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist 8 în care normele se pot aplica direct
în dreptul intern sau sistemul dualist 9, în care normele internaţionale nu pot fi direct aplicate.
b) în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente:
I. calitatea normei internaţionale - aceasta trebuie să fie susceptibilă de aplicabilitate
directă:
1. să fie suficient de clară, de precisă.
2. să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi aplicabilă direct;
3. să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directă.
II. norma internaţională trebuie să fie în vigoare.
Aceasta semnifică faptul că statul respectiv şi-a exprimat consimţământul de a fi legat
din punct de vedere juridic prin acel tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general,
cât şi pentru respectivul stat.
Problema aplicabilităţii directe generează două efecte: vertical şi orizontal. Efectul
vertical se referă la raporturile între individ şi stat, iar efectul orizontal face referire la faptul că
normele privind drepturile omului produc efecte juridice şi în relaţiile directe între particulari.
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin
beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi
şi printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regulă direct normele care consacră drepturi
civile şi politice, nu şi cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt
norme program, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern, aplicabilitatea
lor depinzând direct de normele adoptate la nivel naţional.
7. Principiul superiorității normelor internaţionale în materia drepturilor omului
faţă de normele dreptului intern. În planul dreptului internaţional chestiunea superiorităţii

8
Potrivit acestui sistem dreptul internaţional este de aceeaşi natură ca şi dreptul intern; între cele două nu există nici
o diferenţă. Lumea juridică este unitară deoarece şi dreptul este unul singur. Se susţine şi faptul că dreptul
internaţional se aplică direct în ordinea juridică internă a statelor deoarece raporturile sunt unele de interpenetrare,
fiind posibile datorită apartenenţei la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte şi de izvoare de drept. Se
respinge orice formă de « recepţionare » formală a normelor internaţionale în ordinile juridice interne. Augustin
Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 43
9
Potrivit teoriei dualiste există diferenţe fundamentale între dreptul internaţional şi dreptul intern, cele două ordini
juridice fiind distincte una de cealaltă. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne şi cele internaţionale
pentru că normele nu au acelaşi obiect de reglementare. Norma internă se aplică exclusiv în cadrul statului şi nu
poate interveni în ordinea juridică internaţională, în timp ce, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică
internă numai dacă este ratificat, are loc o « naţionalizare » a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern.
Ibidem, p. 43 şi p. 153
normelor internaţionale este indiscutabilă, indiferent de natura acestora, deci inclusiv faţă de
normele constituţionale astfel încât în faţa unui organ internaţional aceasta va prevala. Mai mult
faţă de organismele internaţionale norma juridică internă are valoarea unui element de fapt, nu a
unui element de drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt contrar unei norme
internaţionale privind drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional, chiar dacă el, din
punct de vedere al dreptului intern este legal şi constituţional.
În planul dreptului naţional problema interesează doar dacă se recunoaşte normei
internaţionale aplicabilitate directă prin dreptul constituţional. Există astfel state care recunosc
tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului fie o poziţie supraconstituţională
(superioară ca forţă juridică legii fundamentale), fie constituţională (aceeaşi valoare juridică cu
cea a constituţiei), fie infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică
constituţiei, dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea internă).
Consecinţa firească a acestui fapt este că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia
dreptului internaţional duce la înlăturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constituţia
conferă o valoare supralegislativă normei internaţionale. Trebuie subliniat însă faptul că
superioritatea normelor internaţionale în materie faţă de normele interne trebuie corelată cu
principiul subsidiarităţii analizat anterior, trebuie deci cercetat dacă norma internă nu oferă
cumva o protecţie sporită a drepturilor omului faţă de nivelul minim stabilit prin normele
internaţionale. În cazul în care există o protecţie sporită, prevalează norma internă. Astfel, în caz
de conflict între o normă internaţională privind drepturile omului şi o normă juridică internă se
aplică întotdeauna atât la nivel intern cât şi la nivel internaţional norma juridică mai favorabilă,
fie ea internaţională sau internă.
8. Principiul existenţei unor jurisdicţii internaţionale specializate. Dreptul
internaţional public la nivel internaţional nu se desfăşoară în faţa unor tribunale internaţionale
întrucât foarte rar se ajunge în situaţii contencioase. În materia drepturilor omului există însă
tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi şi pentru sancţionarea statelor care au
încălcat aceste drepturi.
Astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul
la Strasbourg şi Curtea Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea
Africană a drepturilor omului şi popoarelor. Trebuie observat că astfel de tribunale specializate
în materia drepturilor omului există doar la nivel regional, nu şi universal, datorită imposibilităţii
ajungerii la un acord între state în acest domeniu la nivel universal.
9. Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al
drepturilor omului. Dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului nu pot fi
corect înţelese şi aplicate în afara jurisprudenţei create, pe baza lor, de organele internaţionale de
protecţie, întrucât jurisprudenţa acestora interpretează, şi dacă este cazul chiar completează
normele convenţionale. În ceea ce priveşte Curtea europeană a drepturilor omului avem o
jurisprudenţă deosebit de bogată care a ajuns să facă corp comun cu Convenţia europeană a
drepturilor omului, având deci forţă juridică obligatorie.
10. Poziţia individului de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului.
Individul nu este în mod tradiţional subiect de drept internaţional public, întrucât această ramură
de drept se adresează doar statelor şi organizaţiilor internaţionale. În cazul protecţiei drepturilor
omului situaţia este diferită deoarece normele se adresează direct indivizilor creându-le în mod
direct drepturi în temeiul normelor juridice internaţionale.
Pe cale de consecință, ei pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi
internaţionale. Mai mult, individul participă la raporturile juridice internaţionale cu caracter
procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea europeană a drepturilor omului, în faţa căreia
se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul. Reţinem că individul nu va fi
niciodată în poziţie de pârât, ci doar de reclamant.
În concluzie, în materia drepturilor omului şi particularul este subiect de drept, deci
participant la raporturile juridice internaţionale.

2. CATEGORII DE DREPTURI ALE OMULUI. CLASIFICAREA DREPTURILOR

OMULUI

Drepturile omului sunt prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate

invoca pentru protejarea statutului său juridic. Acestea au evoluat de-a lungul timpului de la
preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă, la preocupări privind aspectele economice şi
sociale ale vieţii.
I. Din punct de vedere cronologic drepturile omului se impart în următoarele categorii:
 1. Drepturi civile şi politice – libertăţile individuale clasice, care au apărut prima dată la
nivelul dreptului intern, fiind consacrate prin declaraţiile de drepturi ale revoluţiilor burgheze.
Fiind din punct de vedere cronologic prima categorie de drepturi sunt considerate ca alcătuind
categoria drepturilor din prima generaţie. Ele sunt considerate libertăţi negative, presupunând o
obligaţie de abţinere de la incălcarea lor din partea statului. Ulterior aceste drepturi au căpătat şi
o dimensiune pozitivă prin obligaţia ce revine statului de a interveni (prin forța sa de coerciție)
pentru asigurarea respectării drepturilor.
2. Drepturile economice, sociale şi culturale asigură participarea individului la aceste
aspecte ale vieţii, fiind de natură să conducă la instaurarea în societate a unei democraţii
economice10. Au apărut tot în dreptul intern, fiind ulterior consacrate şi în sfera internaţională.
Aceste drepturi au apărut o dată cu consolidarea capitalismului, fiind în acelaşi timp drepturi ce
depind de nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Ele au preponderent o dimensiune pozitivă,
presupunând prestaţii din partea statului şi sunt de regulă drepturi program, consacrând obligaţii
de diligenţă a statelor, iar nu obligaţii de rezultat, realizarea drepturilor depinzând de nivelul de
dezvoltare al fiecărui stat. Drepturile economice, sociale şi culturale, spre deosebire de drepturile
civile şi politice nu au, în special la nivel internaţional, un caracter justiţiabil 11. Statele comuniste
preferă afirmarea drepturilor economice, sociale şi culturale pentru a masca situaţia drepturilor
civile şi politice.
3. Drepturile de solidaritate, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la
un mediu sănătos spre deosebire de celelalte drepturi au apărut direct la nivel internaţional.
Aceste drepturi îşi au sorgintea preponderent în zona statelor din lumea a treia pentru a deplasa
obiectul atenţiei de la situaţia precară a drepturilor din primele două generaţii, punând accent pe
solidaritatea internaţională.
În ceea ce priveşte includerea drepturilor de solidaritate în categoria drepturilor omului
există o amplă dezbatere, dat fiind că acestea sunt vagi sub aspectul conţinutului şi nu este clar
cine sunt titularii drepturilor, neputându-se preciza cu certitudine dacă sunt drepturi individuale
sau drepturi colective, aparţinând statelor sau comunităţii internaţionale, nici cine sunt titularii
obligaţiilor corelative (statele, un grup de state, comunitatea internaţională) 12.

10
Dennis Rouget, Le guide de la protection internationale des droits de l homme, Ed. La Pensee Suvage, Paris,
2000, p. 61.
11
Corneliu-Liviu Popescu Op. cit., p. 6.
12
Ibidem, p. 7.
 II. În ordinea recunoașterii lor de către stat, drepturile se clasifică în trei generații:
1. Drepturile din prima generație au în vedere libertatea individuală și libertatea
politică. În această categorie se încadrează: dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, siguranța
individuală, protecția împotriva arestării abuzive, libertatea de opinie, libertatea de exprimare.
2. Drepturile din generația a doua sunt drepturile cu caracter economic și social:
dreptul la grevă, drepturile sindicale, protecția socială pentru copii, bătrâni și persoane cu
dizabilități, dreptul la muncă, egalitatea între bărbați și femei.
3. Drepturile din generația a treia, numite și drepturi de solidaritate, au apărut în anii
’70 și se referă la dreptul la o natură nepoluată, protecția mediului și dreptul la pace.
Dacă în cazul drepturilor din prima generație statul trebuie să se abțină, să nu împiedice
exercitarea lor, în cazul drepturilor din generațiile următoare statul este dator să intervină, să
acționeze pentru ca aceste drepturi să fie realizate.
III. După criteriul destinatarului, adică prin raportare la persoanele beneficiare ale
protecţiei instituite, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi grupate astfel:
1. drepturi individuale care pot fi:
a. generale - se adresează tuturor oamenilor, precum dreptul la viaţă;
b. specifice - se adresează unor anumite categorii de persoane (copii, femei, apatrizi,
etc.).
2. drepturi colective – prevăzute pentru protejarea intereselor unui ansamblu de
persoane, titulare în mod colectiv ale drepturilor, cum sunt drepturile popoarelor sau ale
minorităţilor. Astfel, art. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale prevede că toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele, astfel că, în temeiul
acestui drept, ele îşi determină statutul politic şi îşi asigură libera dezvoltare economică, socială
şi culturală. O dispoziţie asemănătoare este înscrisă şi în art. 1 al Pactului internaţional privitor
la drepturile civile şi politice, care adaugă dreptul popoarelor de a dispune de bogăţiile şi
resursele lor naturale, fără însă a aduce atingere obligaţiilor ce decurg din cooperarea economică
internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc.
Pe de o parte, titularii drepturilor colective nu dispun de mecanisme care să le permită
garantarea exerciţiului acestor drepturi, iar, pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că prin
respectarea unor drepturi colective, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul
popoarelor la un mediu sănătos se asigură premisele esenţiale ale respectării drepturilor
individuale. În acelaşi timp, încălcarea masivă a unor drepturi strict individuale, cum ar fi dreptul
la viaţă, poate conduce la crime cu caracter colectiv, de exemplu genocidul13.

3. DREPTURILE OMULUI – ASPECTE CARE LIMITEAZĂ APLICAREA

ACESTORA
Libertatea are sens numai în condițiile existenței limitei, deoarece pentru a se manifesta
ea trebuie să depindă de ceva. „Libertatea umană se interpretează într-un mănunchi de limite care
sunt condiția exercițiului ei, terenul pe care se manifestă ca libertate ingrădită și condiționată.” 14
Unicul ţel în care autoritatea (puterea) în stat se poate exercita în mod legitim asupra oricărui
membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea
altora15. Aşadar, esenţial este ca în fiecare societate guvernământul să permită şi să apere o
anumită stare de libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim autoritatea sa, indiferent care
ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forţa de constrângere, represiunea sau forţa de
convingere.
Limita este un element de conținut al dreptului și este necesară pentru exercitarea sa.
Limitarea îngrădește exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autorități în vederea unui scop
legitim și a protejării altor valori. Într-o societate politică, individul renunţă la o parte din
libertatea sa, în favoarea conservării libertăţii tuturor celorlalți. Libertatea şi autoritatea ca
practici de guvernare se află într-o poziţie antagonică, se exclud reciproc. Fiecare dintre cele
două concepte poate fi socotit remediul celeilalte, în condiţiile în care surplusul de libertate ca şi
excesul de autoritate sunt la fel de nocive pentru societate, deoarece împiedică statul de la
înfăptuirea misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetăţenilor săi.
Din această perspectivă drepturile fundamentale ale omului nu au acelaşi regim juridic.
Există două categorii de drepturi:
I. drepturi intangibile, care nu pot fi suprimate, suspendate sau limitate sub nicio formă.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cea americană în materie, dar şi Pactul
privind drepturile civile şi politice recunosc ca fiind asemenea drepturi:

13
Dennis Rouget, op. cit., p. 61
14
Marius Andreescu – Principiul proporționalității in dreptul constituțional, Editura C..H. Back, București, 2007, p.
298.
15
John Stuart Mill, Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 17.
 1. dreptul la viaţă şi interzicerea pedepsei cu moartea16;
2. dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante;
3. dreptul de a nu fi adus în stare de sclavie;
4. dreptul la aplicarea legii penale mai favorabile;
5. dreptul de a nu fi judecat şi condamnat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă penală –
non bis in idem.
II. drepturi condiţionale, al căror exerciţiu poate fi circumstanţiat sau chiar limitat în
funcţie de anumite interese generale sau individuale.
Măsurile prin care, sub o formă sau alta se limitează exercitarea drepturilor omului se
numesc ingerinţe şi derogări.
A. Ingerinţele în exercitarea drepturilor omului reprezintă restrângerea exerciţiului
acestor drepturi în situaţii obişnuite. Dreptul comun în materie este format din ingerinţele
reglementate pentru art. 8-11 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi art. 2 Protocolul
nr. 417 la aceeaşi Convenţie, dar aproape orice drept poate fi supus ingerinţelor.
Pentru a putea limita exercitarea drepturilor omului printr-o ingerinţă trebuie să fie
îndeplinite cumulativ trei condiţii esenţiale:
1. măsura să fie prevăzută de legea naţională în materie, deci să existe o bază legală
la nivel intern, urmărindu-se astfel eliminarea arbitrariului.
Noţiunea de „lege” este autonomă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea are
un sens propriu care nu coincide în mod necesar cu sensul dat acestei noţiuni în sistemele
naţionale. Astfel, în Convenţie este avut în vedere sensul material, nu cel formal, înţelegând prin
„lege” orice sursă de drept, fie o lege propriu-zisă (act juridic al Parlamentului), fie un act
administrativ normativ, fie jurisprudenţa. Din interpretarea dată în jurisprudenţa Curţii
europene rezultă însă două condiţii pentru ca un act juridic să fie lege, în sens de convenţie:
a) previzibilitatea – norma trebuie să fie suficient de clară, de precisă pentru ca
destinatarii să-şi poată conforma comportamentul prescripţiilor stabilite de aceasta;

16
Prin Protocolul nr. 13 al Convenţiei europene a drepturilor omului din 2002, intrat în vigoare la 1 iulie 2003
privitor la dreptul la viaţă nu este permisă nici un fel de derogare. Mai mult, prin acest Protocol în statele
contractante pedeapsa cu moartea a fost abolită în mod absolut. România a ratificat acest Protocol prin Legea nr.
7/2003, publicată în M. Of. Nr. 27/20.01.2003
17
Art. 8 face referire la „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, art. 9 la „Libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie”, art. 10 la „ Libertatea de exprimare”, art. 11 la „Libertatea de întrunire şi de asociere”, iar
art. 2 din Protocolul nr. 4 la „ Libertatea de circulaţie”.
 b) accesibilitatea – norma trebuie să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor, de regulă prin
publicare.
2. măsura să urmărească un scop legitim18, adică fie să urmărească protejarea unor
interese de ordin general ce ţin de asigurarea integrităţii teritoriale a statului, a siguranţei naţionale,
a securităţii publice, fie protejarea vieţii sociale prin apărarea ordinii publice, prevenirea săvârşirii
unor infracţiuni, înfăptuirea justiţiei, fie apărarea drepturilor unei alte persoane sau a reputaţiei
acesteia.
3. măsura să fie necesară într-o societate democratică. Această condiţie presupune
existenţa a două elemente:
a) necesitatea măsurii – aceasta semnifică faptul că ingerinţa trebuie să fie singura cale
pentru apărarea acelor scopuri legitime ( de exemplu pentru înfăptuirea justiţiei este necesară
percheziţia sau dacă art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră, ca şi
componentă a dreptului la un proces echitabil publicitatea dezbaterilor, el permite limitarea
acestuia în interesul moralei sau a ordinii publice, a securităţii naţionale, pentru protejarea
intereselor minorilor sau vieţii private a părţilor implicate).
b) proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit – ingerinţa trebuie să nu depăşească
rezonabilul, ea nu poate fi disproporţionată, deoarece trebuie să se menţină un echilibru între
interesele particulare şi cele generale. Verificarea acestei condiţii se face în primul rând de către
autorităţile naţionale care decid ingerinţa, întrucât se află cel mai aproape de realităţile interne.
Din acest punct de vedere autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere, care se
plasează însă sub controlul Curţii europene a drepturilor omului.
B. Derogările de la exercitarea drepturilor omului reprezintă restrângerea exerciţiului
acestor drepturi în situaţii excepţionale, de exemplu stare de război, pericole care ameninţă viaţa
şi existenţa naţiunii. În aceste situaţii interesul general ajunge să prevaleze asupra drepturilor
individuale. Acest fapt nu înseamnă înlăturarea totală a legalităţii, a democraţiei şi a respectării
drepturilor omului. Legalitatea ordinară nu e înlocuită cu arbitrariul, ci cu o legalitate de criză.
Aceste măsuri excepţionale (derogările) se justifică numai cât timp situaţiile de criză
există, iar statul şi democraţia sunt în pericol. Art. 15 din Convenţia europeană condiţionează
validitatea măsurii derogatorii de următoarele elemente:

18
Scopurile legitime sunt enumerate limitativ în art. 8-11 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 2 din
Protocolul nr. 4 al aceleiaşi Convenţii, variind uşor de la un articol la altul.
 1. să existe efectiv o situaţie excepţională, război sau alt pericol grav care ameninţă
viaţa naţiunii. Deci cauza care determină această situaţie excepţională poate fi o cauză socială
(război, rebeliune) sau o cauză naturală (de ex. cutremur);
2. respectarea strictă a scopului impus, acela de salvare a vieţii naţiunii;
3. derogarea să fie necesară absolut şi proporţională scopului urmărit – prin această
măsură urmărindu-se salvarea naţiunii şi a instituţiilor democratice;
4. luarea unor astfel de măsuri să nu ducă la crearea unor discriminări între diverse
categorii de persoane;
5. derogările să nu pună în discuţie drepturile intangibile;
6. măsura să nu contravină celorlalte obligaţii internaţionale ale statului;
7. măsura să fie notificată internaţional imediat de către statul care o aplică,
secretariatului organizaţiei internaţionale în cadrul căreia tratatul respectiv a fost încheiat.
Atât Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, precum şi Convenţia
europeană şi cea americană în materie autorizează statele semnatare să suspende exerciţiul
drepturilor pe care aceste tratate le proclamă în caz de război sau în situaţia apariţiei unui pericol
public excepţional, de natură a ameninţa independenţa sau securitatea unui stat, cum ar fi
catastrofe sau calamităţi naturale, lovitură de stat, etc.