COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

1. Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale descrescânde

2. Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă
3. Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului

1. Utilitatea economică: conţinut, forme. Legea utilităţii marginale

descrescânde
În teoria economică modernă, utilitatea unui bun capătă sens economic atunci
când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
- proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului,
nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele morale, cu sistemul de
valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care acesta trăieşte, iar el
conştientizează şi este convins că respectivul bun economic îi aduce o
satisfacţie, îi conferă, prin consum, o anumită plăcere;
- cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de conexiunile
tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma respectivului
bun.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi
subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul.
Utilitatea totală este satisfacţia care se obţine sau este aşteptată prin
consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun de consum sau pachet de bunuri.
UT = f (X)
Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un bun
cu o unitate (doză), se apreciază prin conceptul de utilitate marginală. Utilitatea
marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă prin creşterea cu
o unitate (ΔX) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind
dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.
Umg= ΔUT / ΔX
Consumatorul îşi măreşte achiziţiile dintr-un bun atâta timp cât valoarea pe
care o atribuie fiecărei doze suplimentare depăşeşte (sau cel mult este egală) cu suma
pe care trebuie s-o plătească pentru fiecare.
Legea utilităţii marginale descrescânde spune că, atunci „când cantitatea
consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică utilitatea
adiţională adăugată de ultima doză) tinde să se diminueze”.

2. Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă

Măsurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută în literatura
economică. Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din natura utilităţii
economice: ea depăşeşte sfera economicului, are conotaţii psihologice şi subiective,
implică judecăţi de valoare, stări de spirit, incidenţe ale mediului economic, social,
politic şi natural etc.
De-a lungul timpului au fost propuse două scale (modalităţi) de măsurare a
utilităţii economice: măsurarea cardinală şi cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei
unităţi (doze) dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată
printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili.
Măsurarea ordinală, iniţiată în special de către Vilfredo Pareto şi John Hicks,
presupune un consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile şi pachetele
(„coşurile”) de bunuri nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea
în care le preferă în condiţii determinate de loc şi timp.
În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor, consumatorul îşi
elaborează unul sau mai multe programe de consum.
Programul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă specificarea unor
cantităţi determinante din bunurile diferite x,y,z,…w, care-i asigură unui consumator
dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.
Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului;
obişnuinţelor, gusturilor, dar şi preferinţelor sale; disponibilităţii în timp şi spaţiu ale
diferitelor bunuri, utilităţii pe care el o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile
x, y, z,… w.
El se bazează pe presupunerea că un nivel dat de satisfacţie (utilitate) totală
(agregată) poate fi obţinut din cantităţi diferite din bunurile x şi y. Două sau mai multe
programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură consumatorului acelaşi nivel de
satisfacţie, prin combinaţiile respective, iar el nu are preferinţe pentru unul sau altul.
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea
ordinală, sunt: curba de indiferenţă (numită şi curba de isoutilitate) şi rata
marginală de substituţie (RMS).
Curba de indiferenţă reprezintă locul geometric al tuturor programelor de
consum echivalente sau al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y, care
procură aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală.
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe
(-Δy) în schimbul unei doze suplimentare din altul (Δx), păstrându-şi acelaşi nivel de
satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte rată marginală de substituţie (RMS).
RMSy/x = | -Δy/ Δx|
RMS are tendinţă de reducere. Ea decurge din faptul că, prin creşterea
succesivă a consumului din bunul x, se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun;
deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară. Din contră,
micşorarea succesivă a disponibilităţilor din bunul y face ca fiecărei unităţi la care se
renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare, în raport cu
cea precedentă.

3. Restricţia bugetară. Echilibrul consumatorului

Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul
preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit
disponibil (R), iar preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (P x , Py) sunt date,
reprezintă variabile exogene în raport cu forţa sa de decizie. Cu venitul disponibil R
şi în condiţiile preţurilor Px , Py, consumatorul poate realiza variate combinaţii de
achiziţii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul x şi y1, y2 … yn din bunul y,
astfel:
xiPx + yiPy = R
Restricţiile economice ale consumatorului sunt sintetizate în dreapta (linia)
bugetului care exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi
achiziţionate în condiţiile date de buget disponibil şi de preţuri unitare.
Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor
două bunuri şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din
bunul x când cantitatea cumpărată din bunul y se modifică cu o unitate, astfel ca:
ΔX . Px = ΔY . Py
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine de pe
urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la
preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi ţinând seama de venitul şi
de preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de
repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie
(utilitate agregată), comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului
disponibil şi ale preţurilor date.
Echilibrul consumatorului = max.UT.
Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de
achiziţii care satisface cumulative condiţiile:
U mgx P
 x şi X · P x + Y · Py = R
U mgy Py
Prima relaţie exprimă faptul că raportul dintre utilităţile marginale ale dozelor
achiziţionate (exprimat prin panta isophelimei) este egal cu raportul dintre preţurile
unitare ale bunurilor care sunt achiziţionate şi care exprimă panta dreptei bugetului.
Cea de a doua relaţie înseamnă că volumul cheltuielilor efectuate să se încadreze în
buget.
Echilibrul consumatorului se modifică, are caracter dinamic, pentru că:
- preferinţele consumatorului se modifică permanent, ceea ce se concretizează în
atribuirea altor utilităţi marginale pentru diferite doze din bunurile x şi y, fapt
care modifică funcţia de utilitate totală şi configuraţia diferitelor programe de
consum (şi, implicit, alura curbelor de indiferenţă);
- venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau poate scădea;
- preţurile bunurilor x şi y cresc sau scad, ceea ce schimbă configuraţia liniei
bugetului.
Modificările preţului unui bun determină un comportament specific
consumatorului, cunoscut sub numele de efectul de substituţie şi efectul de venit.
Efectul de substituire exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun ca
urmare a modificării preţului relativ al bunului, fără a ţine seama şi de incidenţele pe
care schimbarea preţului le are asupra venitului real. Este asociat cu o modificare a
pantei dreptei bugetului.
Efectul de venit exprimă incidenţele pe care modificarea venitului real le are
asupra cantităţii cerute, considerând preţurile relative neschimbate.
Cele două efecte se produc concomitent, iar modificarea balanţei cantităţii
cerute dintr-un bun, graţie modificării preţului relativ şi a venitului real, se determină
prin însumarea lor. Este evident că atunci când se modifică preţul unui bun, venitul
real al consumatorului se modifică, ceea ce afectează volumul achiziţiilor din toate
bunurile (chiar şi pentru cele ale căror preţuri nu s-au modificat), de cele mai multe
ori cu intensităţi şi chiar în sensuri diferite.