CONCURENŢA PERFECTĂ

1. Concurenţa şi preţul
2. Concurenţa pură şi perfectă
3. Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

1. Concurenţa şi preţul
Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre variabilele
definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.
Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de
proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi
confruntare cu ceilalţi, fiind expresia liberei iniţiative.
Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între agenţi
economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de
achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare,
financiare etc. Este o întrecere pentru a obţine avantaje (sau măcar pentru a diminua
probabilitatea producerii riscurilor). În concurenţă, fiecare acţionează din interes.
Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi existenţa proprietăţii
private, iar drepturile de proprietate sunt riguros delimitate şi garantate. O piaţă este
cu atât mai competitivă cu cât este mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o
influenţa prin preţuri, cantitate şi mod de comercializare.
Funcţiile concurenţei sunt:
a) Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi creativitate, care
favorizează creşterea eficienţei, economisia resurselor, satisfacerea mai bună a
nevoilor;
b) Diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili,
întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii
imobili, conservatori; salubrizează viaţa economică;
c) Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor şi
chiar a preţurilor de vânzare;
d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai
ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească soluţii pentru
a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea;
e) Concurenţa şi proprietatea privată favorizează formarea unor comportamente
raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea
câştigurilor dar şi a riscurilor care rezultă pentru agenţii economici;
f) Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii autonome ale
producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi cumpărătorilor;
g) Când este necorespunzător reglementată şi supravegheată concurenţa se poate
transforma în contrariul său: generează risipă de resurse; conduce la
concentrarea exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea bunurilor
mărfare; îl defavorizează pe consumator etc.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o
poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl
prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut.
Există şi preţul relativ sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c
etc., exprimate în funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă.
Se utilizează relaţia: Pri=PAi/Pe
în care: Pri = preţul relativ al bunului „i”
PAi = preţul absolut al bunului „i”
 Pe = preţul absolut al bunului etalon
Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe
ori se fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru
caracterizarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.
Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile
unităţilor economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o
pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.
Principalele funcţii îndeplinite de preţ într-o economie concurenţială sunt:
 Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor,
veniturilor, fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi vizează pe toţi
subiecţii acţiunii economice. Cea mai generalizatoare formă de măsurare
economică – măsurarea monetară – se realizează prin mijlocirea preţurilor.
 Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre
resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea
tensiunii şi invers. Cu cât preţul este mai ridicat, cu atât respectivul bun este
potenţial mai insuficient în raport cu nevoile.
 Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt coordonate
deciziile producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea preţurilor
relative antrenează permanente realocări ale factorilor de producţie pe
domenii, noi modalităţi de combinare a acestora, structuri noi ale ofertei şi
consumului. Creşterea preţurilor relative generează tendinţa de reducere a
consumului şi de creştere a producţiei. Din contră, la mărfurile pentru care ele
scad, consumul este stimulat, iar producţia descurajată. De aceea, preţurile
sunt considerate pivotul economiei de piaţă.
 Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi
recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru
continuarea activităţii economice. Tot pe baza informaţiei furnizate de preţuri
producătorul decide să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi.
 În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate,
preţul este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între
diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de activitate.
 În economia de piaţă, preţul este cel care, împreună cu venitul nominal,
„arbitrează" accesul persoanelor şi categoriile de persoane la bunurile
economice marfare.

2. Concurenţa pură şi perfectă

Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se bazează pe o serie de
caracteristici care, în interacţiunea lor, constituie mecanismul ideal de funcţionare a
pieţei. Acestea sunt:
1a) Structura pieţei este atomizată, în care agenţii cererii şi ofertei sunt de
forţă economică redusă şi în număr mare. Pe o asemenea piaţă, producătorii
(vânzătorii) şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (price takers; preneurs des prix). Un
agent economic este primitor de preţ când are o forţă economică aşa de redusă în
raport cu cererea pieţei sau oferta industriei, încât el nu are nici o posibilitate de a-l
influenţa.
2b) Omogenitatea perfectă înseamnă identitatea intrinsecă şi extrinsecă a
tuturor bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe respectiva piaţă. Această
caracteristică face ca, ipotetic, cumpărătorul să nu aibă nici un motiv să prefere marfa
producătorului X sau Y sau Z; el le tratează pe toate în mod identic.
 1c) Intrarea-ieşirea liberă de pe piaţă. Intrarea şi ieşirea se face pe bază de
raţionament economic. Astfel, ofertantul (producătorul) intră pe o piaţă atunci când
obţine un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se comercializează
bunul. El iese de pe piaţa respectivului bun când costul marginal este mai mare decât
venitul (încasarea marginală), încercând să se reprofileze spre alte domenii, unde
poate obţine cel puţin profitul normal. Cumpărătorul, agentul cererii intră pe piaţa
unui bun prin compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al
acelui bun cu acelaşi raport obţinut pentru alte bunuri substituibile. Când primul
raport este mai mare, cumpărătorul decide intrarea pe piaţă şi devine agent al cererii.
Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului dat şi se orientează spre altele.
Piaţa care satisface condiţiile de atomicitate, omogenitate şi intrare (ieşire)
liberă, se numeşte piaţă cu concurenţă pură. Ea este completată cu condiţiile
concurenţei perfecte reprezentate de transparenţa şi mobilitatea perfectă a factorilor
de producţie.
d) Transparenţa pieţei. Se apreciază că o piaţă este transparentă atunci când
agenţii ei sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra variabilelor pieţei. Ca
atare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor criterii de raţionalitate
economică, având la bază o perfectă informare.
e) Factorii de producţie au mobilitate perfectă, ceea ce presupune lipsa unor
limite tehnice, economice, juridice în calea orientării libere şi naturale a acestora spre
domenii unde sunt folosiţi cu cea mai înaltă eficienţă.
Când una, mai multe sau toate aceste condiţii nu sunt satisfăcute piaţa este
caracterizată prin concurenţă imperfectă.

3. Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai bune
rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe termen scurt şi
pe termen lung.
Fiind primitoare de preţ, firma concurenţială nu-l poate influenţa, iar fiecare
unitate suplimentară de bun produs şi vândut îi aduce un spor de încasări egal cu preţul
pieţei. Urmărind maximizarea profitului total, firma realizează un spor de încasări nete
(încasări totale – cheltuieli totale), când preţul pieţei este superior costului marginal.
Ca atare, fiecare unitate produsă şi vândută o costă mai puţin decât încasează
(costul marginal < preţul pieţei). În aceste condiţii, ea este interesată să mărească
oferta pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce câştig.
Firma obţine cele mai bune rezultate când realizează şi vinde un volum de
produse pentru care costul marginal (full) - care include profitul normal - este egal cu
preţul pieţei. Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru pe termen
scurt:
Costul marginall = Preţul pieţeii = Încasarea marginală = Venitul marginal
Rezultatul: profitul total este maxim.
Pe termen lung, toate costurile sunt variabile. În aceste condiţii, echilibrul
firmei, maximizarea profitului total se realizează la acea producţie pentru care:
Preţul = Costul marginal = CTM full = CVM full
Cum egalitatea CTM = costul marginal se realizează la acea producţie pentru
care CTM este minim, se poate considera că, pe termen lung, la echilibru, firma în
concurenţă perfectă obţine doar profit normal.