INFLAŢIA.

POLITICI ANTIINFLAŢIONSTE

1. Inflaţia - permanenţă a vieţii economice

2. Măsurarea şi formele inflaţiei
3. Cauzele inflaţiei
4. Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei
5. Politici antiinflaţioniste

1. Inflaţia - permanenţă a vieţii economice

Procesele inflaţioniste reprezintă realităţi preocupante pentru toate categoriile

de agenţi economici, fiind o componentă a vieţii cotidiene şi a funcţionării
economiilor contemporane.
La nivelul percepţiei, ca fenomen economic, inflaţia este receptată ca o
creştere generalizată ( şi de durată) a preţurilor şi de reducere a puterii de cumpărare a
unităţii monetare.
Chiar dacă preţurile nu cresc la absolut toate sortimentele şi categoriile de
bunuri, totuşi procesul este prezent la marea majoritate a acestora: bunuri de consum
şi de capital, salarii, preţuri ale activelor financiare şi monetare, preţul banilor etc.
Sunt şi unele creşteri de preţuri care nu sunt expresia inflaţiei: dacă creşte
calitatea intrinsecă a unor bunuri economice marfare pe care cumpărătorii o percep;
intervin şocuri vremelnice asupra cererii şi/sau ofertei agregate; apare un accident de
aprovizionare pe o piaţă sau câteva etc. preţurile cresc, iar apoi revin la nivelul
anterior etc.
Inflaţia s-a manifestat mai intens sau intermitent din cele mai vechi timpuri;
după cel de-al Doilea Război Mondial, inflaţia a devenit o realitate persistentă,
durabilă, dar de intensitate diferită, în toate economiile: rebelă în economiile slab
dezvoltate şi în cele aflate în tranziţie de la sistemul de conducere planificat-
centralizată la cel de economie cu piaţă concurenţială, lentă, aflată sub control, în
economiile capitaliste dezvoltate.
Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic monetaro-marfar, un fenomen
economic care a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii: ea a avut o evoluţie
modestă atâta timp cât a funcţionat sistemul monetar aur (practic, secolul al XVIII-lea
- jumătatea secolului al XX-lea). După cel de-al Doilea Război Mondial, inflaţia a fost
continuă, permanentă şi de durată, fără perioade deflaţioniste1.
Banii contemporani, bani simbol, sunt mai uşor de multiplicat decât banii care-
şi aveau suportul material într-o cantitate determinată de metal preţios sau în bunurile
marfare supuse tranzacţiilor pe piaţă.
Ca regulă, în ţările dezvoltate preţurile cresc rapid în perioadele de expansiune
economică şi îşi diminuează ritmul în cursul recesiunilor sau stagnării creşterii
economice.
În România, potenţialul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei de
comandă, dar el a „explodat” odată cu trecerea la liberalizarea preţurilor din 1990.
Este de menţionat că la potenţialul „moştenit" de la economia de comandă, inflaţia
galopantă din România a fost alimentată atât de procesele de autoîntreţinere care o
generează cât şi de modul în care a fost proiectată şi promovată Reforma economică
într-un context economic internaţional nefavorabil.
Deşi, în ultimii ani, se observă fenomenul dezinflaţionist, un procent de
creştere a preţurilor are o semnificaţie economică tot mai amplă, iar efectele asupra
agenţilor economici sunt încă de mare întindere.
 2. Măsurarea şi formele inflaţiei

Deşi inflaţia este percepută de către toţi participanţii la viaţa economico-

socială cu intensităţi şi semnificaţii diferite, există modalităţi convenite instituţional
pentru a-i calcula nivelul şi evoluţia, pe baza unui indice al preţurilor care reprezintă o
medie ponderată a preţurilor unui anumit număr de bunuri materiale şi servicii.
Pot fi alese: indicele preţurilor de consum (IPC), indicele general al preţurilor
sau deflatorul PIB (PNB), indicele preţurilor bunurilor de capital, indicele costului
vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor, coeficientul de devansare a creşterii
indicatorilor macroeconomici rezultativi (PIB, PNB) de către masa monetară aflată în
circulaţie şi disponibilă pentru achiziţionarea mărfurilor.
Dintre acestea, cel mai utilizat pentru a măsura inflaţia este IPC. El se
determină de organisme autorizate pe baza unui „coş de bunuri" (materiale şi servicii)
de consum care cuprinde: alimente, bunuri de uz curent şi folosinţă personală
(îmbrăcăminte, încălţăminte, articole de toaletă, pentru sport şi excursii) servicii de
transport, culturale, de ocrotire a sănătăţii şi de învăţământ, bunuri de folosinţă
îndelungată ş.a.
Evaluarea inflaţiei se face pe baza indicelui preţului de consum (IPC): Rata
inflaţiei = IPC – 100
În funcţie de intensitatea inflaţiei în mod convenţional se disting:
1. Inflaţia târâtoare (moderată, liniştită) – caracterizată prin creşterea
generalizată a preţurilor din coşul de referinţă cu 2-3% anual. Ea este un fenomen
fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de stabilizare. În condiţiile acestei forme de
inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă; agenţii economiei au tendinţa să
încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând
şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate; se manifestă o preocupare
redusă dacă plasarea economiilor să se realizeze în active reale sau în titluri.
Ca regulă generală, productivitatea factorului muncă creşte mai intens ca
salariile, iar PIB-ul (PNB) real cunoaşte evoluţii ascendente pe fondul unor anticipări
pozitive din partea agenţilor economici. Inflaţia deschisă – relevată prin creşterea
anuală a preţurilor mai mică de 10%, dar superioară celei de 3%. Evoluţia economiei
devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici.
În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic fiind însă un criteriu de
performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi în tranziţie de la sistemul de comandă la
cel concurenţial. Când ea se manifestă în ţările dezvoltate, guvernele pun în aplicare
măsuri şi programe antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia de unele efecte
negative, deşi ele nu sunt relevante.
2. Inflaţia galopantă sau inflaţia cu două cifre – expresie şi sursă a unor ample
dezechilibre în economie. Ea a fost frecvent întâlnită în ţările în curs de dezvoltare din
Africa, America Latină şi doar episodic în ţările dezvoltate.
Prezenţa unei atare inflaţii impune indexarea contractelor cu indicele preţurilor
sau într-o valută considerată relativ stabilă; moneda naţională cunoaşte o pierdere
rapidă a valorii economice (puterii de cumpărare), rata dobânzii creşte rapid, viteza de
rotaţie a banilor se accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar
cantitatea de monedă strict necesară tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii
părăsesc economia naţională, plasându-se în străinătate, iar altele sunt sustrase
investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative sau plasamente în
active reale (case, obiecte de artă, terenuri etc.).
 Hiperinflaţia caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor; cererea de
monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuându-se
sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Preţurile relative devin
deosebit de instabile, iar salariul real al unei persoane se reduce lunar cu circa 30%;
este produsul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a ţărilor în cauză.
După cel de-al Doilea Război Mondial, hiperinflaţia a fost un fenomen izolat
întâlnit în unele dintre fostele ţări socialiste în procesul tranziţiei (Polonia 1988-1990,
când indicele preţurilor a fost circa 1.000%, Rusia 1994, cu un indice al preţurilor cu
patru cifre şi în unele ţări din America Latină, cum ar fi Chile, Brazilia etc.), din Asia
şi Africa, mai ales cele angajate în conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de
amploare şi de durată.
Ca regulă, hiperiflaţia s-a manifestat în ţările şi perioadele cu un stat slab şi
unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele
sectoare (puternic monopolizate sau cu structuri oligopoliste pentru a-şi proteja
reciproc interesele pe seama celorlalte categorii de agenţi economici).

3. Cauzele inflaţiei

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o

amplă dezbatere între specialişti, preocupări pentru practicieni şi în rândul populaţiei
privind cauzele ce o generează şi mecanismele care o întreţin pentru ca astfel să se
identifice şi soluţiile viabile pentru stăpânirea şi încorsetarea fenomenului.
În prezent nu există o teorie general-acceptată a inflaţiei: cauzele procesului
inflaţionist sunt numeroase – de ordin economic, psihologic, socialpolitic, intern şi
extern, induse prin mecanismul relaţiilor economice internaţionale şi al creşterii
interdependenţelor dintre economiile naţionale etc.
O caracteristică esenţială a inflaţiilor moderne este că ele au o dinamică
internă şi sunt greu de oprit după ce s-au declanşat. Este ceea ce specialiştii numesc
inflaţia inerţială, anticipată sau fundamentală, adică acea rată a inflaţiei pe care agenţii
economici o anticipează şi o iau în calcul la încheierea contractelor private şi
acordurilor oficiale; inflaţia anticipată fiind un punct de reper pentru cea efectivă în
viitor care are tendinţa să dureze atâta timp cât un şoc n-o face să crească sau să se
diminueze.
Din perspectiva cauzelor care o declanşează, inflaţia este tipologizată
tradiţional în: - inflaţie prin cerere; - inflaţie prin costuri; - inflaţie structurală. În toate
aceste cazuri apare o cerere agregată suplimentară, care depăşeşte oferta globală. În
cele trei forme de inflaţie, excesul de cerere are cauze şi resorturi diferite.
Inflaţia este un proces care reflectă stări de lucruri şi dezechilibre
comportamentale ale oamenilor; oamenii sunt cei de la care pleacă, asupra cărora se
răsfrânge şi prin ale căror acţiuni se autoîntreţine procesul inflaţionist.

4. Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei

Inflaţia are efecte ample, pe multiple planuri, asupra economiei şi a intereselor

tuturor categoriilor de agenţi economici, asupra categoriilor populaţiei, asupra
climatului social-politic din interiorul ţării cât şi a relaţiilor economice dintre
partenerii aparţinând unor economii diferite.
Descifrarea tuturor acestor consecinţe este o operaţiune dificilă pentru că: -
amploarea şi plaja efectelor depinde de intensitatea inflaţiei, de tipurile acesteia; -
efectele inflaţiei sunt contradictorii: sub anumite aspecte ea favorizează anumiţi agenţi
şi îi defavorizează sub alte aspecte; - unele categorii de agenţi economici sunt, pe
ansamblu, câştigători de pe urma inflaţiei, iar alţii sunt, pe ansamblu, perdanţi.
Cu toate acestea, inflaţia este temută de către întreaga populaţie fiind
considerată inamicul public numărul unu din cauza costurilor şi pericolului potenţial
pe care le conţine pentru viaţa economică şi structurile sociale.
Înainte de a prezenta o schiţă succintă a celor mai reprezentative consecinţe şi
costuri pe care le generează inflaţia se impune o precizare: dacă la contractele
încheiate toate categoriile de preţuri s-ar majora concomitent şi cu un procent identic,
nimeni nu ar câştiga sau pierde de pe urma inflaţiei, pentru că preţurile relative nu se
modifică deşi cele absolute sporesc.
În fapt, inflaţia modifică preţurile absolute în ritmuri şi la momente diferite,
ceea ce schimbă preţurile relative; în felul acesta inflaţia redistribuie avuţie şi
proprietate de la cei ale căror preţuri relative s-au redus spre cei ale căror preţuri
relative cresc.
Un caz particular este trasferul de avuţie de la creditor la debitor dacă
contractul de împrumut n-a fost prevăzut cu o clauză de indexare a ratei dobânzii şi a
amortizării creditului, corelată cu rata inflaţiei. Aceasta, pentru că creditul a fost
acordat în monedă cu o putere de cumpărare (valoare) mai ridicată decât cea a
monedei prin care se restituie.
Ca regulă, inflaţia redistribuie patrimoniu de la cumpărător în favorarea
vânzătorului, de la cel care economiseşte în favoarea celui care investeşte sau
speculează cu resursele celui dintâi. Inflaţia este cea care distruge puterea de
cumpărare a economiilor, banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii,
contractelor de asigurare şi pensiilor etc. dacă ele nu au preţuri - şi nu pot avea într-o
economie concurenţială - indexabile cu rata inflaţiei.
În condiţii de inflaţie moderată preţurile cresc adeseori mai repede decât
salariile. Ca atare, inflaţia determină şi redistribuire de venituri în favoarea
deţinătorilor de capital şi a celor care obţin venituri din profit la dauna salariaţilor6.
Dacă impozitele şi taxele nu sunt indexate, plătitorii acestora îşi diminuează
povara fiscală, după cum şi obligaţiile statului pentru datoria publică neindexată sunt
diminuate. De aceea, inflaţia este, adesea, premediată de către autoritatea publică
pentru a reduce valoarea reală a datoriei publice favorizând rambursarea ei cu bani cu
o putere de cumpărare mai redusă şi la care plăteşte o dobândă reală negativă.
În condiţii de inflaţie, nu toate veniturile monetare cresc identic şi concomitent
cu creşterea preţurilor. Inflaţia penalizează anumite grupuri sociale, în special pe cei
cu venituri fixe şi îi avantajează pe cei care trăiesc din venituri variabile, dependente
de performanţe, de nivelul activităţii şi de alte criterii pe care reuşesc să le impună.
Inflaţia introduce un grad sporit de incertitudine în mediul de afaceri: întreprinzătorii
nu se lansează în proiecte de investiţii ample şi de lungă durată, cu risc ridicat.
Ei preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi
generalizată în timp inhibă procesul de economisire şi de investiţie transformând un
număr mare de întreprinzători în speculatori care azi cumpără mai ieftin pentru a
vinde mâine mai scump; activitatea de producţie este sacrificată în favoarea
operaţiunilor comercial-speculative, procesele de economisire şi investiţionale sunt
inhibate.
Creşterea economică stagnează sau înregistrează regrese cu o întreagă pleiadă
de consecinţe negative: şomaj, deficit bugetar, creşteri şi mai substanţiale de preţuri,
deficite ale balanţei de plăţi, climat social-politic nefavorabil, scăderi evidente şi
substanţiale ale nivelului de trai şi calităţii vieţii pentru categorii largi ale populaţiei,
numeroase falimente în rândul firmelor mici şi mijlocii, marginalizarea clasei de
mijloc, mergându-se până la ample procese de dezagregare a vieţii şi relaţiilor
economice.
Economia în ansamblul său devine mai instabilă, fragilă la şocurile externe şi
la relaţiile de interdependenţă pe care le generează diviziunea naţională şi
internaţională a muncii.
Deşi inflaţia este generalizată în lumea contemporană, ea nu este identică în
toate economiile naţionale. Acelea care înregistrează inflaţie mai intensă sunt
sancţionate imediat prin deteriorarea (deficitul) balanţei comerciale. În acelaşi plan al
analizei nu trebuie pierdută din vedere tendinţa de „fugă” a capitalului spre
economiile mai puţin inflaţioniste cu efecte ample asupra balanţei de plăţi, gradului de
ocupare, creşterii economice şi cursului monedei naţionale.
Inflaţia tinde să ameninţe pacea socială sau să accentueze conflictele sociale
acolo unde acestea existau în mod potenţial sau vizibil: în condiţii de inflaţie practic
fiecare categorie socială se simte frustrată şi lezată din punct de vedere economic,
ceea ce face ca fiecare să revendice ceva, mai mult sau mai puţin violent prin
manifestaţii, greve, schimbări politice etc.
La nivel microeconomic, inflaţia distorsionează preţurile şi veniturile agenţilor
economici, rupe preţurile relative de evoluţia costurilor şi a cererii, realocă resursele şi
reorientează spre anumite activităţi întreprinzătorii pe baza unor avantaje relative
(competitive), care sunt foarte instabile.
Datele statistice relevă c ă, în condiţia de inflaţie deschisă, cotele de
amortizare a capitalului fix stabilite legal sunt insuficiente pentru regenerarea valorică
a elementelor de capital fix, costurile contabile fiind mai mici decât cele efective. În
felul acesta profitul este supradimensionat, firmele pot cunoaşte fenomenul de
reproducţie restrânsă a capitalului fix pe seama amortizării, paralel cu diminuarea
importanţei acesteia în investiţia brută.
Redistribuirile de venituri şi de patrimoniu, convulsiile sociale, înrăutăţirea
nivelul de trai pentru unele categorii ale populaţiei, deprecierea valorii economice a
certificatelor de depozit şi altor titluri de valoare cu venit fix, distrugerea informaţiei
economice exprimată prin intermediul preţurilor, inhibarea înclinaţiei spre
economisire şi spre investiţii, pierderea de producţie şi creşterea ratei şomajului sunt
principalele elemente care conturează costurile sociale ale inflaţiei.

5. Politici antiinflaţioniste

Generalizată în economiile contemporane, inflaţia a impus ample dezbateri

teoretice şi experienţe practice pentru a fi redusă şi pusă sub control în vederea
menţinerii în limite considerate normale: să favorizeze creşterea economică reală cu
sacrificii minime din partea agenţilor economici.
Având în vedere dimensiunile diferite ale inflaţiei, condiţiile concrete ale
diferitelor ţări şi economii naţionale şi politicile antiinflaţioniste pot fi abordate sub
numeroase unghiuri: după şcoala (doctrina) economică, ce reprezintă fundamentul
programelor antiinflaţioniste, după obiectivele imediate urmărite, după instrumentele
(pârghiile) folosite prioritar în vederea reducerii şi stăpânirii sale etc.
După obiectivele imediate urmărite putem distinge: A. programe pentru
prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suportă anumiţi agenţi
economici de pe urma inflaţiei; B. programe şi măsuri pentru reducerea inflaţiei prin
minimizarea costurilor sociale ale acesteia.
A. Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă
indexarea totala sau parţială a salariilor şi altor categorii de venituri. Indexarea
reprezintă o componentă antiinflaţionistă, având ca obiectiv compensarea puterii de
cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane cu venituri fixe.
Indexarea (salariilor, pensiilor, burselor, alocaţiilor de şomaj, numite generic venituri
fixe) reprezintă o tehnică ce permite evoluţia veniturilor în funcţie de creşterea
preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a veniturilor.
S-a constatat că în ţările care au practicat indexarea totală (100%), aşa cum a
fost cazul Italiei şi Braziliei, spirala inflaţionistă are tendinţa să se amplifice.
Indexarea parţială înseamnă indexarea veniturilor cu o anumită cotă procentuală din
rata inflaţiei, dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii. Se practică mai multe forme de
indexare parţială. Indexarea este, în consecinţă, o măsură de protecţie socială.
B. Strategiile antiinflaţioniste pentru reducerea inflaţiei au ca obiectiv stoparea
inflaţiei sau cel puţin micşorarea acesteia, cu cele mai mici costuri sociale posibile.
Reducerea ratei inflaţiei vizează acţiuni de politică economică diferite în funcţie de
opţiunile doctrinare şi condiţiile concrete din economie: reducerea cererii agregate,
prin micşorarea masei monetare şi creşterea costului banilor, stimularea ofertei
agregate, un mixt între cele două tipuri de politică economică.
Strategia standard promovată de FMI s-a bazat şi se bazează pe reducerea
cererii agregate prin cooperarea politicilor fiscale şi monetare restrictive pentru a
determina o redimensionare a masei monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici
pentru cumpărări, corelată cu oferta de bunuri marfare. În fond, ea vizează reducerea
ecartului inflaţionist absolut şi relativ.
Acestea se bazează pe măsurile clasice de reducere a masei monetare
(creşterea rezervelor obligatorii, a ratei rescontului, a restricţiilor în acordarea
creditelor, politici de open-market promovate de banca centrală, acţiuni pe piaţa
schimburilor etc).
Măsurile de politică bugetară şi fiscală vizează: reducerea cheltuielilor
bugetare reale sau menţinerea celor nominale la niveluri strict controlate, creşterea
obligaţiilor fiscale pentru firme şi a fiscalităţii, pentru menaje, în special pe seama
impozitării indirecte. Măsurile de politică monetară şi fiscală restrictive pot fi: - lente,
de mici proporţii, graduale; - bruşte, dure, rapide şi de mari proporţii.
Prima opţiune va duce la restrângerea creşterii economice, creşterea lentă a
ratei şomajului peste cea naturală, iar inflaţia se poate reduce lent, în timp. Cea de-a
doua opţiune duce la reducerea bruscă şi substanţială a inflaţiei (strategia cold turkey -
„curcanul rece”), o recesiune de mari proporţii, sporirea rapidă, dar pentru o perioadă
scurtă a ratei şomajului, urmând ca, după o perioadă de timp, producţia şi ocuparea să
revină la niveluri anterioare, dar inflaţia să rămână restrânsă.
Pentru care din cele două categorii de măsuri se optează? Nu există soluţii tip:
depinde de gradul de suportabilitate a economiei şi de climatul social din ţară. Ambele
soluţii au fost experimentate în diferite ţări. Ca regulă, în ţările dezvoltate au dat
rezultate mai bune măsurile de cea de a doua categorie.
Pe lângă măsurile incluse în strategia standard a FMI sunt posibile şi alte
măsuri care să completeze soluţiile de politică monetară şi bugetară.
a) Politica veniturilor care presupune acţiuni directe asupra salariilor şi
preţurilor, mergând, în situaţii extreme, până la îngheţarea acestora (practicată, spre
exemplu, în SUA pentru o perioadă de trei luni în intervalul 1973-1974).
Politica veniturilor poate da rezultate parţiale doar dacă este conjugată cu
măsuri care vizează stimularea ofertei totale (dar lasă neschimbată alocarea resurselor
şi preţurile relative) şi reducerea cererii totale, mai ales reducerea sau eliminarea
deficitului bugetului de stat. De regulă, ea presupune încheierea unui pact social
guvern-sindicate-patronate.
 b) Practicarea unor stimulente fiscale pentru cei care realizează sporuri de
productivitate şi nu măresc preţurile şi salariile peste un anumit procent (deşi
controlul aplicării unei asemenea măsuri este foarte dificil).
Esenţiale şi definitorii sunt acele măsuri şi pârghii economico-financiare care
stimulează creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor, care
conciliază aspiraţia firească de creştere a cererii agregate, însoţită de majorarea
producţiei şi a ofertei pe cale intensivă.
În economiile puternic racordate la schimburile internaţionale şi la care în mod
inevitabil inflaţia importată ar genera sporirea costurilor de producţie (şi pe această
bază a preţurilor) singura soluţie de fond pentru reducerea sau prevenirea procesului
inflaţionist este obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să
devanseze potenţialul de creştere a costurilor, ceea ce înseamnă consolidarea
economiei reale, printr-o creştere a ofertei şi îmbunătăţirea ei, calitativă şi structurală.