COSTUL DE PRODUCŢIE

1. Conţinutul şi funcţiile costului de producţie

2. Tipologia costurilor

1. Conţinutul şi funcţiile costului de producţie

Cunoaşterea nivelului, structurii şi dinamicii costurilor de producţie determinate în
expresie monetară reprezintă o cerinţă indispensabilă oricărui producător pentru realizarea
unei eficienţe maxime a activitătii economice, de aceasta depinzând succesul sau eşecul
firmei.
Noţiunea de cost are, în general, în prezent, o sferă largă de utilizare, în
numeroase domenii ale vieţii economice şi sociale: producţie, învăţământ, cercetare
ştiinţifică, protecţia mediului, apărare naţională etc.
De asemenea, sunt cunoscute maniere diferite de abordare a costurilor. Ştiinţa
economică delimitează: costuri de oportunitate, costuri contabile, costuri explicite şi
implicite, cost real şi cost monetar, cost de producţie, costuri pe termen scurt şi costuri pe
termen lung, costuri la diferite niveluri ale producţiei - pentru întreaga producţie, pe unitatea
de produs, pentru modificarea cu o unitate a producţiei etc.
Pot fi explicate astfel următoarele delimitări conceptuale:
 Suma cantităţilor de bunuri şi cantităţilor de muncă (factori de producţie) necesare
pentru producerea unui bun reprezintă costul real. Suma evaluărilor în monedă a costului
real se numeşte costul monetar. Din punct de vedere al gestiunii întreprinderii, interesează
în mod deosebit evaluarea monetară.
 Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi
agenţi economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în
economia de piaţă întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu
face cheltuieli către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a
factorilor de producţie, se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit. Ca urmare, în
funcţie de natura cheltuielilor, din punct de vedere economic, costul de producţie cuprinde
două componente: costul explicit şi costul implicit.
Costul explicit reprezintă astfel cheltuielile efectuate de către întreprinzător cu
factorii de producţie cumpăraţi de la alţi agenţi economici, utilizaţi şi consumaţi în procesul
de producţie şi desfacere a bunurilor economice. Din punct de vedere contabil, acesta este
costul de producţie total, cheltuielile efectuate de către producător către terţe persoane
(inclusiv amortizarea capitalului fix, indiferent de provenienţă), iar expresia bănească a
consumurilor de resurse, proprietate a întreprinzătorului sustrase altor întrebuinţări şi
utilizate pentru obţinerea producţiei respective reprezintă costul implicit.
Costul de producţie este analizat din perspectivă strict economică, adică înţeles ca
expresie bănească a consumului de factori de producţie ocazionat de producerea şi
desfacerea unui anumit volum de bunuri sau servicii.
Costul de producţie al unui bun economic ( c t ) sau costul mediu total (cost unitar)
este o parte a preţului ( p ) mărfii: p  c t  pr , în care: pr - profitul pe produs. În mod
obiectiv, costul bunului economic este mai mic decât preţul: c t  p . Preţul şi costul unitar
se află în raport de la întreg la parte.
Factorii de producţie achiziţionaţi de către întreprinderi sunt utilizaţi pentru
producerea bunurilor economice, pentru transformarea lor în noi bunuri materiale şi servicii
şi se regăsesc într-o formă naturală şi/sau monetară în rezultatele economice obţinute,
consumarea fiecărui factori de producţie avănd propriul său specific.
 Funcţionarea normală a mecanismului economic în general şi a firmei producătoare
în special, presupune ca în determinarea mărimii costurilor să fie respectate o serie de
principii, dintre care o importanţă deosebită au: principiul integralităţii, care presupune
luarea obligatorie în calcul a tuturor cheltuielilor aflate în legătură directăsau indirectă cu
procesul de producţie; principiul omogenizării, care presupune ca toate cheltuielile care
alcătuiesc costul să fie aduse la numitorul comun al cheltuielilor de muncă simplă;
principiul actualizării, care semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor
cheltuielilor incluse în cost, deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare economică în
momente diferite de timp: suma S0 va avea peste “n” ani valoarea: Sn = S0 ( 1 + a )n, în care
“a” este un coeficient de atualizare.
În cadrul procesului economic, costul de producţie îndeplineşte un ansamblu de
funcţii:
1. Ca expresie a factorilor de producţie consumaţi şi ca un element al preţului de
vânzare al produselor, costul de producţie are rolul de a asigura, în urma vânzării
mărfurilor, recuperarea valorică a consumurilor ocazionate de producţie, în vederea
continuării producţiei la acelaşi nivel.
2. Costul de producţie constituie de asemenea, criteriul fundamental de
fundamentare a deciziilor întreprinzătorilor privind asimilarea în fabricaţie a noilor
produse (funcţie de modelare a comportamentului economic al producătorilor). Numai prin
estimare simultană cât mai exactă a cheltuielilor de producţie şi a preţului prezumtiv de
vânzare al mărfurilor se poate aprecia dacă veniturile obţinute vor depăşi cheltuielile şi se
va obţine rata de rentabilitate acceptabilă.
3. Costul de producţie este şi un indicator de referinţă a nivelului eficienţei
economice. Urmărirea nivelului real al cheltuielilor de producţie oferă agenţilor economici
posibilitatea să cunoască volumul factorilor de producţie consumaţi şi eficienţa acestor
consumuri, comparativ cu normele de cheltuieli prevăzute sau cu nivelul consumurilor
realizate de către firmele concurente
4. Costul de producţie constituie indicatorul esenţial pentru stabilirea preţului
oferit de vânzător în procesul de negociere a mărfii cu agenţii economici cumpărători.
Cunoscând nivelul exact al cheltuielilor de producţie, vânzătorul va şti între ce limite poate
să negocieze preţul de vânzare, astfel încât să-şi recupereze aceste cheltuieli şi să obţină şi
un profit.
Prin compararea cu preţul internaţional, costul de producţie orientează
întreprinderile să-şi îmbunătăţească permanent structura importurilor şi exporturilor.

2. Tipologia costurilor
În raport cu volumul producţiei şi în funcţie de intervalul de timp la care se
raportează, componentele costurilor de producţie au un comportament diferit. De aceea,
evoluţia costurilor este analizată şi urmărită atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
Prin termen scurt se înţelege perioada în care un producător poate să-şi sporească
producţia în măsura în care capacitatea de producţie existentă îi permite acest lucru.
Perioada scurtă se caracterizează prin folosirea aceloraşi utilaje, a aceluiaşi nivel tehnic,
schimbarea nivelului de producţie fiind rezultatul modificării cantităţii de muncă sau de
materii prime. Dimpotrivă, termenul lung reprezintă acea perioadă în care se produc
modificări în mărimea producţiei, în dotarea tehnică şi în infrastructura deţinută de agenţii
economici.
Costul este esenţial în viaţa întreprinderilor; el determină, în mare măsură, viitorul
firmei şi exprimă, în acelaşi timp, propriile sale condiţii de producţie şi situaţia sa faţă de
furnizori şi clienţi, precum şi poziţia sa faţă de concurenţi. Cunoaşterea diferitelor niveluri
de cost va permite o gestiune mai bună a acestora.
 În funcţie de nivelurile producţiei la care se evidenţiază consumurile factorilor de
producţie, există o tipologie care cuprinde mai multe categorii de costuri: costul global,
costul marginal şi costul mediu.
A. Costul global ( CG ) exprimă consumurile de factori de producţie, în formă
bănească, pentru un volum dat al producţiei. În funcţie de variaţia consumurilor de factori
faţă de variaţia producţiei, se disting, în mod obişnuit, următoarele categorii de costuri:
costul fix, costul variabil şi costul total.
Costul fix ( CF ) reprezintă expresia bănească a consumurilor factorilor de
producţie care nu se modifică, pe termen scurt, atunci când se modifică volumul producţiei.
El este independent de volumul producţiei. În acesta se includ: combustibili pentru încălzit,
energie pentru iluminat, amortizările, chiriile, salariile indirecte, dobânzile etc.; toate
acestea sunt cheltuieli suportate indiferent de nivelul producţiei, chiar dacă acesta este zero.
În figura 1.a evoluţia costului fix este reprezentată printr-o dreaptă paralelă cu axa
cantităţilor produse.
Costul variabil ( CV ) reprezintă consumurile factorilor de producţie, în formă
bănească, ce se modifică în funcţie de cantităţile produse. În aceasta se includ: materii prime
şi materiale de bază şi auxiliare, semifabricate, combustibili pentru producţie, energie
pentru producţie, apă tehnologică, salarii directe etc. Costul variabil are acelaşi sens de
evoluţie ca şi volumul producţiei. Unele costuri, însă, variază în mod strict proporţional cu
volumul producţiei (de exemplu, consumul de materii prime), iar alte costuri variază
neproporţional, mai repede sau mai încet (de exemplu, consumul de benzină al unui vehicul,
orele suplimentare, dincolo de durata normală de lucru, sunt plătite cu un tarif superior
tarifului normal). Costurile variabile vor fi deci o funcţie crescătoare, variind în sensul
evoluţiei producţiei. În figura 1.a costul variabil este nul pentru un nivel de producţie zero;
costul variabil este funcţie crescătoare de producţie pe tot traseul indicat, dar se presupune
că ritmul de creştere este fluctuant; într-o primă fază ritmul de creştere este descrescător,
apoi trece printr-un minim înainte de a deveni crescător.
Costul total ( CT ) exprimă în formă bănească consumurile totale de factori de
producţie pentru obţinerea unui volum dat al producţiei. Acesta este suma costurilor fixe şi
variabile: CT  CF  CV .
Fluctuaţiile costului total reproduc variaţiile costului variabil.
B. Costul marginal ( cm ) exprimă creşterea costului total sau variabil determinată
de creşterea producţiei cu o unitate. Ele se determină cu relaţia următoare:
CT CT1  CT0 CF1  CV1  CF0  CV0 CV
cm     .
Q Q1  Q0 Q1  Q0 Q
Evoluţia costului marginal depinde de dinamica costului variabil în raport cu variaţia
producţiei. Ţinând seama şi de legea randamentelor neproporţionale, rezultă:
CV1 Q
- dacă costurile variabile cresc mai încet decât producţia ( I CV   IQ  1 )
CV0 Q0
costul marginal scade (în figura 1b, pentru Qi  Q1 );
- dacă costurile variabile cunosc o dinamică similară cu cea a producţiei ( I CV  I Q )
costul marginal rămâne constant şi este egal cu costul mediu variabil;
- dacă costurile variabile cresc mai repede decât poducţia ( I CV  I Q ) costul marginal
creşte (în figura 1b, pentru Qi  Q1 ).
Din ipotezele avute în vedere, curba costului marginal este o curbă în U; partea
descrescătoare a acesteia este datorată ipotezei productivităţii crescătoare, iar partea
crescătoare se datorează scăderii productivităţii factorilor. Schimbarea sensului de evoluţie
a curbei trece printr-un minim. Costul marginal permite întreprinzătorului să aprecieze
oportunitatea creşterii producţiei.
C. Costurile medii sau costurile unitare reprezintă consumurile de factori de
producţie în expresie bănească pe unitatea de produs. Ţinând seama de tipurile de costuri
globale puse în evidenţă mai sus, se deosebesc trei tipuri de costuri medii: costul mediu fix,
costul mediu variabil şi costul mediu total.
Costul mediu fix ( c f ) reprezintă consumurile de factori de producţie constanţi
CF
suportate de fiecare unitate de producţie şi se determină cu relaţia: c f  Q .
Este de remarcat că evoluţia costului mediu fix este inversă în raport cu dinamica
producţiei: scade atunci când producţia creşte şi se măreşte atunci când producţia se reduce.
În figura 1b, c f are forma unei hiperbole echilatere. Când Q  , c f  0 , fără a lua
valoarea zero.
Costul mediu variabil ( cv ) reprezintă consumurile de factori de
producţie variabili pe unitate de producţie, determinarea lui având la bază relaţia:
CV
cv  Q
.
Luând în considerare evoluţiile posibile ale costului variabil global în raport cu
volumul producţiei, costul mediu variabil, va avea următoarea relaţie:
- scade atunci când I CV  I Q ;
- rămâne constant când I CV  I Q ;
- creşte când I CV  I Q .
Costul mediu total sau costul unitar ( c t ) exprimă consumurile totale de factori de
producţie, în formă bănească, pentru producerea unei unităţi de produs:
CT CF  CV
ct    c f  cv .
Q Q
Costul mediu total depinde de costul fix global, de costul variabil global şi de
volumul producţiei.
Variaţia şi nivelul costului marginal influenţează evoluţia atât a costului mediu total,
cât şi a costului mediu variabil. Astfel:
a. când costul marginal este mai mic decât costul mediu total, cm  ct , creşterea
producţiei cu o unitate contribuie la scăderea costului mediu total, indiferent de evoluţia
cm ; aceeaşi evoluţie are şi cv ;
b. când costul marginal este mai ridicat decât costul mediu total, cm  ct , costul
mediu total creşte indiferent de evoluţia costului marginal; aceeaşi evoluţie crescătoare are
şi cv ;
c. costul marginal atinge nivelul minim înaintea costului mediu variabil şi a costului
mediu total;
d. curba costului marginal intersectează atât curba costului mediu variabil, cât şi a
costului mediu total în punctul minim al acestora; desigur, punctul minim al cv este situat
mai jos şi înaintea ct minim.

CT CV
a) Costuri globale
 CF

Figura 1.a

Q1 Q
b) Costurile
medii şi cm
costul ct
marginal

cv

cf

Q1 Q
Fig. 1.b. Evoluţia costurilor (globale (a), a costurilor medii
şi a costului marginal (b) pe perioadă scurtă