CREDITUL

1. Sistemul financiar-bancar
2. Creditul şi dobânda
3. Finanţarea şi refinanţarea activităţii economice
4. Monetizarea creditului. Multiplicatorul creditului

1. Sistemul financiar – bancar

Sistemul financiar bancar reprezintă ansamblul instituţiilor şi normelor de
organizare şi funcţionare a monedei. Scopul său este de a acoperi nevoile de finanţare
cu capacităţi de finanţare. Componenta cea mai importantă a sistemului financiar o
reprezintă băncile, care formează sistemul bancar. Acesta este alcătuit din o bancă
centrală care-şi subordonează, printr-un sistem ierarhic, un număr de bănci
comerciale.
Banca centrală (bancă de rangul 1) se mai numeşte bancă de emisiune şi are
următoarele atribuţiuni:
(a) Controlul cantităţii de bani din economie, funcţie legată, în primul rând de
creaţia (emisia) monetară, controlul şi supravegherea (monitorizarea) băncilor
comerciale;
(b) Emiterea de bacnote care, deşi sunt însemne ale creditului, ies din circulaţia
economică propriu-zisă şi intră în circulaţia generală ca mijloc de plată legal;
(c) Concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea de credite
acestor bănci pentru care încasează taxa de scont (dobânda încasată în baza
acestor raporturi);
(d) Influenţarea directă şi indirectă a volumului şi a costului creditului în ţara
respectivă. Este vorba, în primul rând, de mărimea dobânzii care se va percepe la
creditele acordate de băncile comerciale;
(e) Acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat.
Băncile comerciale (de depozit), considerate a fi verigi de bază ale sistemului
bancar prin seria de funcţii specifice ce le îndeplinesc:
 atragerea de mijloace băneşti temporar disponibile ale clienţilor (persoane
fizice, firme, instituţii, autorităţi) în conturile deschise în acest scop şi asigurarea
mişcărilor din fiecare cont.
 efectuarea de viramente între conturile clienţilor băncii şi de transferuri în
conturile deschise la alte bănci din ţară şi străinătate.
 acordarea de credite, emiterea instrumentelor de credit şi efectuarea de
tranzacţii cu asemenea instrumente.
 vânzarea şi cumpărarea de valută şi efectuarea diferitelor operaţiuni
valutare.
Atribuţiile sistemului bancar şi în special al băncilor comerciale se exercită
printr-o serie de operaţiuni. Schematic operaţiunile bancare se grupează în operaţiuni
pasive şi operaţiuni active.
Principalele operaţiuni pasive sunt depunerile în conturi curente, depuneri de
economii, iar operaţiunile principale active se referă la acordarea de credite, scontarea
de cambii, varante operaţii accesorii (depozite în custodie, servicii de casă), alte
servicii cum ar fi cele de consultanţă, arbitraje etc.
Simpla trecere în revistă a complexităţii sistemului bancar, a atribuţiilor ce
revin diferitelor categorii de bănci şi a operaţiunilor ce le efectuează este edificatoare
pentru evidenţierea locului şi rolul său în funcţionarea pieţei monetare şi prin ea, în
funcţionarea întregului sistem al economiei de piaţă.
Băncile de afaceri, reprezintă o entitate relativ nouă. Ele apar pentru prima
oară în S.U.A după 1933. „Afacerile de bancă” au în vedere operaţiuni de investiţii,
atât prin intermedierea (consilierea) plasării optime a capitalurilor clienţilor, cât şi
prin administrarea capitalului propriu şi efectuarea de emisiuni de valori mobiliare
proprii (certificate de investitor, carnete cu unităţi de investiţii, acţiuni etc.).
Aceste „bănci” nu fac parte din sistemul bancar şi în consecinţă nu sunt
supravegheate de banca centrală. Prin activitatea lor ele se apropie de piaţa
capitalului. În consecinţă, se poate aprecia că, denumirea care li s-ar potrivi cel
mai bine, ar fi aceea de „societăţi de investiţii”.
Băncile comerciale publice sau private pot fi specializate: casele de economii
şi consemnaţiuni, băncile agricole, cele de dezvoltare etc. care funcţionează potrivit
principiului că deponenţii îşi depun economiile spre păstrare şi valorificare.
Economisirea disponibilităţilor băneşti şi crearea de depozite bancare la
băncile comerciale se bazează pe următoarele criterii:
 disponibilitatea (lichiditatea);
 rentabilitatea depunerii (dobândă atractivă la depozite);
 riscul asumat de ambele părţi;
 profitul bancar;
 fiscalitatea.
Profitul băncilor comerciale provine din diferenţa dintre dobânzile nete,
respectiv din soldul pozitiv dintre dobânzile încasate pentru creditele acordate şi
dobânzile plătite deponenţilor (pentru depozitele monetare aflate în conturile de
depozit deschise în bănci sub forma unui contract bilateral cu clauzele de rigoare) din
care se scad cheltuielile totale de funcţionare a băncilor respective.
Nivelul profitului băncilor comerciale diferă de la o bancă la alta, fiind o
funcţie de anumite variabile:
 masa monetară vehiculată de bancă;
 termenele fixate pentru retragerea banilor depozitaţi sau pentru restituirea
creditelor acordate celor împrumutaţi (debitorilor);
 nivelul ratelor dobânzilor acordate deponenţilor şi cel perceput debitorilor etc.

2. Creditul şi dobânda
Creditul este principala formă de finanţare şi reprezintă o sumă de bani
acordată de împrumutător împrumutatului, la cererea acestuia, cu termen de scadenţă
prestabilit şi în anumite condiţii remuneratorii (plata unei dobânzi).
Dobânda constituie, plata efectuată de către împrumutat către împrumutător în
schimbul dreptului împrumutatului de a se folosi de suma împrumutătorului pe
perioada menţionată drept termen de scadenţă. Dobânda reprezintă preţul capitalului
(banilor) împrumutat.
Fenomenul general prin care o sumă de bani se majorează cu trecerea timpului
(semnificând valoarea ei mai mare în prezent decât în viitor) se numeşte scontare. Cu
toate acestea, termenul de scontare are şi un sens restrâns, tehnic, ce va fi prezentat în
continuare. Creditul are un caracter contractual şi poate fi pe termen scurt (când
finantarea se poate face şi în forma monetară) sau pe termen lung (când, în mod
obligatoriu, finanţarea trebuie să fie non-monetară).
Pentru acordarea creditului se impune verificarea temeinică a raţionalizării
folosirii lui de către debitor, se solicită garanţii materiale din partea acestuia, precum
şi angajamentul ferm de restituire a creditului la scadenţă şi plata dobânzii
corespunzătoare. Angajamentele creditării sunt cuprinse în documente speciale cum
sunt: poliţa sau cambia (când debitorul este un agent economic) şi titlul public (când
debitorul este statul).
Creditul se acordă, deci, fie pentru lărgirea activităţii economice ca sursă
suplimentară de investiţie, fie pentru depăşirea unor greutăţi temporare ale firmei. Are
întotdeauna o destinaţie precisă şi nu se acordă fără perspectivă.
Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de
depuneri sau economii, societăţi de asigurare. Acordarea de credit se face cu foarte
mare discernământ, ea cuprinzând obligaţii atât din partea debitorului, cât şi a
creditorului.
Dobânda este suma cuvenită pe care debitorul o plăteşte (preţul) pentru banii
primiţi sub formă de credit. Suma dobânzii este o parte din profitul pe care debitorul
îl realizează prin sporirea capitalului cu ajutorul creditului. Mărimea dobânzii variază,
în primul rând, în funcţie de cererea şi oferta de credit, care este în fond un segment al
pieţei monetare, respectiv al cererii şi ofertei de bani pe această piaţă.
Mărimea dobânzi se exprimă prin rata dobânzii, adică prin dobânda cuvenită
pentru un credit de 100 de unităţi băneşti pe timp de un an şi evident se va exprima în
procente(%). Prin intermediul ratei dobânzi se calculează dobânda totală ce revine
unei sume acordate sub formă de credit pe timp de un an.
În acest scop se foloseşte formula:
D = c • d' • t
în care: D = dobânda, c = creditul, d' = rata dobânzii, t = timpul.
Este foarte important de reţinut că t în formula prezentată este egal cu 1(an).
Este formula dobânzii simple. Dacă un credit se acordă pe mai mulţi ani, dobânda
anuală se capitalizează, respectiv se adaugă anual la creditul acordat iniţial. Acest
lucru este valabil dacă în înţelegerea de acordare a creditului nu se stipulează că anual
creditorul va ridica dobânda ce i se cuvine.
În această situaţie, pentru calcularea sumei totale pe care debitorul o datorează
creditorului la expirarea termenului prevăzut, se foloseşte formula:
Sn = C • (1 + d')n
3. Finanţarea şi refinanţarea activităţii economice
Finanţarea activităţii economice reprezintă procesul de acoperire efectivă a
nevoilor de finanţare cu capacităţi de finanţare. Finanţarea poate fi internă (din surse
proprii) sau externă.
Cea externă poate fi directă (procurarea banilor de pe piaţa monetară prin
vânzare de active non-monetare: acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ) sau indirectă
(apelarea la creditele din sistemul bancar).
Finanţarea indirectă poate fi monetară (crearea de monedă prin credit, vezi mai
jos mecanismul de monetizare a creditului) sau non-monetară (redistribuirea
depozitelor monetare existente fără crearea de altele noi). Dacă predomină finanţarea
directă atunci economia este una de piaţă a capitalurilor, iar dacă predomină
finanţarea indirectă, atunci economia este una de îndatorare.
Refinanţarea activităţii economice reprezintă procesul de finanţare a
finanţării. Procedeele de refinanţare sunt:
a) vânzarea de devize către banca centrală;
b) rescontarea efectelor de comerţ deţinute, în urma scontărilor, de către banca
comercială;
c) cumpărări de monedă pe piaţa monetară prin vânzări de active non-monetare;
d) împrumut obişnuit de la alte bănci comerciale sau de la populaţie.
 4. Monetizarea creditului. Multiplicarea creditului
Monetizarea creditului este un fenomen curent de creştere a masei monetare
din economie prin intermediul creditelor acordate de către băncile comerciale.
În prezent, cea mai răspândită formă de credit este creditul bancar, destinat în
principal finanţării unei activităţi economice. Creditul bancar poate fi clasificat
(abordat) din mai multe puncte de vedere.
Din punctul de vedere al obiectului, creditul bancar poate fi de producţie, de
consum, de export. În ceea ce priveşte termenul, creditul poate fi acordat pe termen
scurt (până la un an), pe termen mijlociu (între 1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani).
Sub raportul calităţii debitorului (cel ce acordă creditul se numeşte creditor, iar
beneficiarul de credit – debitor) creditul poate fi privat şi public.
În economia de piaţă creditul bancar îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o
parte, aceea de absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţii economici
(populaţie, firme, autorităţi), ceea ce este totodată şi o formă de plasament a
economiilor, iar pe de altă parte, aceea de distribuire a acestor disponibilităţi,
îndreptându-se spre agenţii economici care au nevoie de bani pentru finanţarea
activităţii lor.
Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de
depuneri sau economii, societăţi de asigurare. Acordarea de credit se face cu foarte
mare discernământ, ea cuprinzând obligaţii atât din partea debitorului, cât şi a
creditorului.
Pentru acordarea creditului se impune verificarea temeinică a raţionalizării
folosirii lui de către debitor, se solicită garanţii materiale din partea acestuia, precum
şi angajamentul ferm de restituire a creditului la scadenţă şi plata dobânzii
corespunzătoare. Angajamentele creditării sunt cuprinse în documente speciale cum
sunt: poliţa sau cambia (când debitorul este un agent economic) şi titlul public (când
debitorul este statul).
Creditul se acordă, deci, fie pentru lărgirea activităţii economice ca sursă
suplimentară de investiţie, fie pentru depăşirea unor greutăţi temporare ale firmei. Are
întotdeauna o destinaţie precisă şi nu se acordă fără perspectivă.
Pe măsura consolidării şi dezvoltării economice de piaţă, după 1850 şi în
condiţiile economice contemporane, creditul bancar a devenit o parte componentă,
fundamentală a vieţii economice şi aceasta, deoarece el îndeplineşte funcţia de
multiplicator al activităţii economice.
Această funcţie, creditul o îndeplineşte pe de o parte prin aceea că mobilizează
resursele băneşti disponibile şi dispersate şi le pune la dispoziţia întreprinzătorilor
activizându-le, iar pe de altă parte, stimulează activitatea economică prin sporirea
puterii de cumpărare, ceea ce amplifică cererea şi în consecinţă consumul şi producţia.
Cum se explică multiplicatorul creditului? Prin lege, orice depozit monetar
deţinut de o bancă comercială se împarte în două:
(a) rezerva obligatorie (RO), calculată prin aplicarea unui coeficient stabilit de
către banca centrală şi numit rata rezervei obligatorii (ro) asupra sumei depuse;
(b) excesul de rezervă (ER) calculat ca diferenţă între suma depusă (S) şi rezerva
obligatorie:
ER = S – RO = S – S • ro = S •( 1 – ro ) = S • re
unde, re : rata excesului de rezervă; evident : ro + re = 1
Ceea ce banca poate acorda sub formă de credite se numeşte excesul de
rezervă ( evident, fondul poate să-l folosească şi pentru orice altceva: cumpărări de
acţiuni sau obligaţiuni, investiţii directe etc.), rezerva obligatorie depunându-se la
banca centrală şi fiind intangibilă în condiţiile legii (şi nepurtătoare de dobândă).
Aplicând mecanismul descris la un număr infinit de bănci între care se
produce o infinitate de operaţiuni de depozitare/ acordare de credite etc. se obţine
masa totală introdusă prin credit în economie (masa monetară):
M = S + ER1 + ER2 + ...... + Ern = S (1 + re + r2e+ ..... + rne )
aşa încât, la limită (n tinde spre infinit) M = S (1/ro).
Dacă vom împărţi pe M la suma depusă iniţial vom calcula de câte ori s-a
multiplicat prin credit masa monetară iniţială. Acest indicator se numeşte
multiplicatorul creditului:
k = M/S = 1/ ro