PIAŢA DE CAPITAL

1. Conţinutul şi formele pieţei de capital

2. Funcţionarea pieţelor de capital

1. Conţinutul şi formele pieţei de capital

Piaţa de capital este piaţa în care guvernul ţării, organismele internaţionale,
societăţile comerciale pot lua cu împrumut sau, ca orice persoană fizică sau juridică, pot
investi sume de bani pe termen mediu şi lung.
Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen lung pentru
activele financiare. Este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai mare de un an, în care
se includ instrumente ce exprimă drepturi şi obligaţii pe o perioadă mai mare de un an,
acţiuni, obligaţiuni şi titluri de ipotecă.
Activele sunt bunurile mobile şi imobile, creanţele şi disponibilităţile băneşti pe
care le posedă o întreprindere şi care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în
viitor. Cea mai generală grupare a lor o formează: activele fizice (corporale, reale,
tangibile) şi activele financiare.
 Activele fizice (corporale, reale, tangibile) reprezintă o parte a patrimoniului unei
întreprinderi, constând în bunuri de capital fix şi circulant, bunuri de consum de
folosinţă îndelungată, creanţe, titluri de plasament şi disponibilităţi băneşti etc.
 Activele financiare reprezintă depozitele monetare şi semimonetare, implicit
titlurile financiare pe termen scurt şi pe termen lung. Ele pot fi: active financiare
bancare, care generează dobânzi, au un grad redus de risc, însă nu sunt negociabile;
şi active financiare nebancare, care se concretizează în titluri financiare, negociabile
pe piaţa financiară secundară.
Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează acţiuni,
obligaţiuni, bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi deţinute asupra unor active reale.
Activele financiare se pot grupa după diverse criterii, dintre care cele mai folosite
sunt:
a) Din punctul de vedere al perioadei de valabilitate sunt: pe termen scurt, acelea
care favorizează plasamente pe perioade mai mici de un an (titluri comerciale,
certificate de depozit, bilete de trezorerie); pe termen lung, acelea care mijlocesc
finanţări externe, adică asigură plasamente pe perioade mai mari de un an sau fără
termen. În această grupă, se includ acţiunile şi obligaţiunile.
b) Din punctul de vedere al venitului pe care îl aduc: active cu venituri fixe (acţiuni
privilegiate şi obligaţiuni); active cu venituri variabile (acţiuni ordinare).
Instrumentele principale ale pieţei de capital sunt: acţiunile, obligaţiunile,
titlurile de ipotecă. În mod corespunzător, pieţele de capital cuprind mai multe
forme, ca: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor (emise de firme mari, emise de stat,
emise de unităţile administraţiei publice locale); piaţa titlurilor de ipotecă.
Pieţele financiare pot fi clasificate şi ca pieţe primare şi pieţe secundare.
 a) Pieţele primare includ emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi.
Emitenţii, adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de
economii, în calitate de cumpărători, urmăresc plasarea economiilor, a capitalului
bănesc, devenind astfel investitori.
Pieţele primare sunt pieţele pe care firmele achiziţionează capital nou şi unde
se emit noi valori mobiliare. Veniturile obţinute din vânzările efectuate pe această
piaţă primară se vor vira firmelor care emit acţiunile.
Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi este reprezentat de
valoarea nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un preţ ferm. În anumite
condiţii, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub sau peste valoarea
nominală, răscumpărarea urmând să se facă la valoarea nominală.
Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin intermediul
băncilor, care percep un comision, ele realizând şi acţiunile de publicitate, precum şi
alte probleme specifice care se ivesc.
b) Pieţele secundare includ totalitatea tranzacţiilor cu valori mobiliare emise
anterior. Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare, deja emise şi vândute în
prealabil unor investitori, care se tranzacţionează între aceştia. De asemenea, există
pieţe secundare pentru ipoteci şi alte active financiare.
Cea mai activă dintre pieţele secundare este piaţa de valori mobiliare. Există
două tipuri de bază de pieţe de valori mobiliare, astfel: pieţele organizate de valori
mobiliare sau bursele de valori (sau titluri); pieţele cel mai puţin formalizate de valori
mobiliare O.T.C. sau pieţele interdealeri.
Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri)
sunt unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează valori imobiliare listate (permise).
Părţile contractante sunt vânzătorii şi cumpărătorii de titluri. Aceştia efectuează
tranzacţii prin intermediul agenţilor de schimb, numiţi brokeri, care execută
ordinele clienţilor lor, prin respectarea unor reglementări sau uzanţe clare, ferme şi
bine cunoscute. În fiecare ţară se stabilesc ştiinţific condiţiile ce trebuie respectate
pentru ca titlurile unui emitent să fie listate sau admise la bursă, condiţii cărora
trebuie să li se supună toţi operatorii, toate tipurile de operaţiuni şi mecanismul
reglării acestora.
De obicei, bursele sunt organizate ca societăţi pe acţiuni, având un organism
de conducere operativă ales, numit Consiliul bursei sau Comitetul de guvernatori.
Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o constituie formarea cursului
(preţului) titlurilor financiare, care se deosebeşte considerabil de valoarea nominală a
acestora. Cursul se stabileşte într-o manieră specifică (numită cotare) şi serveşte la
realizarea a două tipuri principale de operaţiuni bursiere: la vedere; la termen.
Pieţele cele mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele
interdealeri. Acestea reprezintă orice facilitate care înlesneşte tranzacţionările de
valori mobiliare, care nu au loc pe pieţele bursiere organizate. Asemenea facilităţi
sunt: un număr relativ mic de brokeri care posedă stocuri de valori mobiliare O.T.C.
(„over the counter” sau „peste tejghea”) şi despre care se spune că sunt „creatori de
piaţă” în sectorul valorilor mobiliare în care tranzacţionează; un număr mare de alt
gen de brokeri, care acţionează ca agenţi între primul tip de brokeri şi investitori;
computere, terminale şi reţele electronice, care înlesnesc comunicarea dintre brokeri.

2. Funcţionarea pieţelor de capital

Funcţionarea pieţelor de capital presupune un ansamblu de corelaţii între
diverse reglementări, uzanţe, instrumente, decizii ş.a. menite să asigure îndeplinirea
rolului şi funcţiilor multiple ale acestor pieţe, ca expresie a confruntării permanente
între cererea şi oferta de titluri financiare.
Cererea de titluri financiare înseamnă solicitarea de titluri financiare de
către posesorii de capital bănesc, în scopul de a deveni, prin aceasta, investitori.
Cererea de titluri financiare poate fi ierarhizată astfel:
 cererea structurală de titluri financiare, concretizate de investiţii productive şi
pentru acţiuni sociale, ca şi împrumuturi pentru achiziţionarea de bunuri de
investiţii;
 constituirea titlurilor financiare ale societăţilor publice sau private, respectiv a
instituţiilor financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi internaţionale;
 finanţarea unor programe de dezvoltare şi cererea legată de factori conjuncturali
tranzitorii, cum ar fi disponibilitatea resurselor financiare interne pentru finanţări
externe;
 cererea generală de impunere a unor restricţii excesive de credite; necesităţi
financiare determinate de deficitele bugetare şi ale balanţelor de încasări şi plăţi
etc.
În ceea ce-i priveşte pe debitori, îi putem grupa după două criterii: activitatea
economică şi scopul urmărit.
a) După activitatea economică distingem: guvernele centrale şi locale;
întreprinderile publice şi private nonfinanciare; băncile comerciale şi alte instituţii
bancare; instituţiile monetare centrale; alte instituţii publice şi private cu caracter
financiar; organismele internaţionale etc.
b) După scopul urmărit de debitori distingem: industrie şi gospodărie
comunală; petrol şi gaze naturale; resurse naturale; transport şi servicii publice; bănci
şi finanţe; organisme internaţionale; debitori cu scopuri generale.
Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora, cum ar
fi: organizaţii economice; bănci; case de economii; societăţi de asigurări-reasigurări;
populaţie etc.
Motivaţia investiţiei în active financiare o reprezintă capacitatea acestora de a
genera venituri în viitor.
În acest sens prezintă importanţă indicatorul valoarea economică a unui
activ, care relevă capacitatea lui de a genera, pentru posesor, venit în viitor. Trebuie
avut în vedere faptul că o cantitate de bani obţinută în prezent are o valoare mai mare
decât o cantitate egală de bani care se obţine în viitor.
De aceea, se realizează actualizarea valorii economice a unui activ financiar,
adică estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe baza unei rate de actualizare.
Astfel, valoarea economică a unui activ financiar, altul decât un depozit monetar sau
semimonetar, are relevanţa unui cost de oportunitate.
De regulă rata dobânzii se utilizează ca rată de actualizare. Astfel, valoarea
prezentă a unui venit (Vp) ce se va obţine peste cinci ani (V5) este dată de formula:
V
Vp  5 ,
1 r
în care r reprezintă rata dobânzii.
Valoarea prezentă este o potrivire cu mărimea unui depozit monetar care,
constituit în prezent, asigură peste cinci din venitul V5, venit ce include şi dobânda
acumulată la venitul iniţial, respectiv:
Vr  V p  rV p  1  r V p
Prin generalizare, înseamnă că mărimea prezentă (Vp) a unui anumit venit
care va fi obţinut prin n ani (Vn), reiese din formula
 Vn
Vp  V
1  r  p
Această valoare este egală cu depozitul monetar care, constituit în prezent,
asigură peste cinci ani venitul ce însumează dobânda compusă la suma iniţială.
Decizia de a investi într-un activ pe termen lung este influenţată de diferiţi
factori, cum ar fi:
 preţul activului, în sensul că acesta se compară cu valoarea economică a
activului;
 valoarea economică netă, care se determină ca diferenţă între valoarea
economică a activului şi preţul lui;
 randamentul activului, care se realizează prin compararea valorii economice a
activului, cu preţul lui; starea de siguranţă sau riscul activului;
 starea de siguranţă reflectă situaţiile în care anticipările sunt unice sau cuprinse
între limite foarte strânse;
 riscul reflectă situaţiile în care anticipările nu sunt unice, însă pot fi apreciate
probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile.
Toţi aceşti factori constituie un fundament ştiinţific pentru evaluarea cererii şi
ofertei de active financiare pe termen lung, contribuind la elaborarea şi aplicarea unor
decizii profitabile pentru vânzătorii şi cumpărătorii care operează pe pieţele de capital.
Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune înfăptuirea sistematică a
transferurilor de capital, între cei care economisesc şi cei care necesită capital.
Acestea se pot realiza în mai multe feluri, dintre care mai folosite sunt următoarele:
a) transferul direct de lichidităţi şi de active financiare atunci când ofirmă
vinde anumite părţi din capitalul său social ori obligaţiuni în mod direct posesorilor de
economii pentru investiţii, fără a se apela la un intermediar;
b) transferul de active financiare indirecte printr-un intermediar, numit
dealer, care facilitează emisiunea de active financiare. Prin mecanismul său special,
acest transfer reprezintă o tranzacţie proprie pieţei primare;
c) transferul de active financiare printr-un intermediar financiar, cum ar
fi o bancă sau un fond mutual. În această situaţie, intermediarul financiar obţine
fondurile de la posesorii de economii, prin emisiunea propriilor sale active financiare
şi apoi foloseşte fondurile băneşti, astfel obţinute, pentru a cumpăra active financiare
ale altor firme.
Cursul titlurilor financiare depinde de mai mulţi factori de ordin economic şi
extraeconomic, dintre care subliniem:
- raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare. Acesta ţine seama de
dimensiunile cererii şi ale ofertei, ca şi de ordinele formulate de solicitanţi şi de
ofertanţi în ceea ce priveşte cursul (adică minim la vânzare, maxim la cumpărare
sau cursul pieţei);
- dimensiunea veniturilor anterioare aduse de titlurile financiare (dividendele)
şi perspectivele de viitor ale acestora. Indicatorul utilizat pentru aceasta este o
funcţie de minim şi se numeşte număr-ani dividend, determinându-se ca raport
între preţul titlului financiar şi mărimea dividendului;
- rata inflaţiei influenţează direct proporţional nivelul cursului titlurilor
financiare;
- rata dobânzii influenţează invers proporţional cursul titlurilor financiare
calculându-se ca raport procentual între venitul anual adus de titlul financiar şi
rata dobânzii.
 La aceşti factori se adaugă influenţa altor factori ca: starea de ansamblu a
conjuncturii economiei; climatul, social şi politic, intern şi internaţional; psihologia
participanţilor la tranzacţiile de bursă ş.a.
Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică tranzacţiile la bursa de titluri
financiare (de valori), se poate realiza prin mai multe operaţiuni, care se includ în
două mari tipuri: la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere, care presupun schimbarea titlurilor financiare pe bani
în momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat).
Operaţiunile la termen, care presupun că momentul contractării (To), adică al
înţelegerii referitoare la numărul titlurilor financiare, la mărimea cursului şi la
scadenţă, se separă de momentul efectuării tranzacţiei (Tn), care are loc ulterior, la
ziua de scadenţă. Unul dintre participanţii la tranzacţie câştigă, iar celălalt pierde, în
funcţie de evoluţia cursului contractat (ferm) până la scadenţă. Vânzătorul speră că va
scădea cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „à la
baisse”. Cumpărătorul speră că se va mări cursul titlului financiar şi astfel va câştiga,
fiind considerat un jucător „à la hausse”.