CONCURENŢA IMPERFECTĂ

1. Concurenţa monopolistică
2. Concurenţa de monopol
3. Concurenţa de oligopol

1. Concurenţa monopolistică
Trăsăturile pieţei cu concurenţă monopolistică
a) Numărul mare de competitori. Prin această caracteristică concurenţa
monopolistică se deosebeşte de monopol existând o posibilitate limitată de fixare şi
control a preţurilor şi se aseamănă cu modelul concurenţei perfecte cu toate că
numărul firmelor producătoare este mai mic.
b) Libertatea de intrare şi ieşire a firmelor în cadrul pieţei. Deoarece firmele
care acţionează pe această piaţă sunt de dimensiuni mici, resursele băneşti nu
constituie o barieră în calea intrării pe o asemenea piaţă.
c) Bunurile comercializate nu sunt omogene. Această caracteristică este
definitorie pentru piaţa concurenţei monopolistice. Bunurile sunt doar asemănătoare
nu identice. Diferenţierea lor poate fi de două feluri:
 diferenţierea reală - este legată de utilitatea bunurilor chiar dacă nivelul calitativ
al acestor bunuri nu se modifică (de exemplu: bunuri cu un ambalaj deosebit,
facilităţi oferite la cumpărare etc.)
 diferenţiere imaginară - apare atunci când diferenţierea este dată de punctul de
vedere al consumatorului. O armă a producătorului în acest sens o constituie
reclama concurenţială care îi poate convinge pe cumpărători că un anumit
produs este superior altuia chiar dacă în realitate acestea sunt identice.
d) Comportament independent – fiecare firmă deţine o cotă de piaţă
nesemnificativă ce nu afectează ceilalţi concurenţi
În concluzie, această piaţă caracterizează comerţul cu amănuntul al diferitelor
bunuri din marile oraşe.
Deoarece produsele sau serviciile vândute de firmele ce-şi desfăşoară
activitatea pe o piaţă monopolistică, diferă într-o oarecare măsură, acestea au
flexibilitate în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor. Modificarea nu poate fi însă
semnificativă, întrucât acest lucru ar conduce la pierderea clienţilor şi la declanşarea
unui adevărat război al preţurilor.
Este însă posibilă o creştere a preţurilor peste medie, în condiţiile unei
diminuări a producţiei dacă acest lucru poate mări marja de profit. Sau dimpotrivă, o
diminuare a preţurilor, dacă acest lucru este mai avantajos.
În cazul firmelor monopolistic concurenţiale, curba cererii este descendentă,
iar venitul marginal (Vmg) al unei unităţi vândute suplimentar este mai mic decât
preţul acestuia, deoarece preţul nou, mai mic se aplică tuturor unităţilor vândute.
Principiul teoretic general de determinare a cantităţii optime de bunuri produse
de o firmă care operează pe piaţa concurenţei perfecte sau de monopol se verifică şi în
cazul pieţei concurenţei monopolistice.
Aceasta înseamnă, că pe o perioadă scurtă de timp, producţia unei firme care
urmăreşte maximizarea profitului se află la acel nivel la care Cmg = Vmg, iar
P>CTM, iar în cazul în care firma doreşte minimizarea pierderilor vor trebui
îndeplinite condiţiile: Cmg = Vmg iar P  CVM (cost variabil mediu).
Pe o perioadă lungă de timp, activitatea unei firme este eficientă dacă la un
anumit nivel al producţiei Cmg = Vmg şi P = CTM.
 Rezultă deci, că pe o perioadă scurtă de timp, determinarea cantităţi optime a
unei firme monopolistice se realizează ca în cazul monopolului, iar pe o perioadă
îndelungată de timp determinarea cantităţi optime se apropie de modelul concurenţei
perfecte.
Asemănările pieţei cu concurenţă monopolistică cu piaţa de monopol constau
în posibilitatea exercitării puterii de monopol asupra preţurilor şi cantităţii oferite,
putere conferită de următoarele condiţii:
 pe perioadă scurtă elasticitatea cererii în funcţie de preţ nu se modifică
semnificativ.
 firma monopolistică exercită o putere de monopol asupra preţurilor
datorită dreptului exclusiv pe pe care îl posedă asupra mărcii de fabricaţie.
 pe termen scurt, fluxul intrărilor de noi firme pe această piaţă este egal cu
0.
În condiţiile prezentate mai sus firma monopolistică îşi stabileşte volumul
producţiei la nivelul la care Cmg = Vmg şi fixează preţul în funcţie de nivelul cererii,
preţ care este mai mare decât costul marginal şi CTM.
La fel ca în cazul monopolului, o parte din capacitatea de producţie existentă
nu este folosită ceea ce permite obţinerea profitului economic.
Figura 1: Profitul obţinut de firma monopolistică pe temen scurt
P Cmg
C=VM

Pe CTM

CTM

0 Qe Vmg Q

Profitul obţinut în concurenţa monopolistică, pe termen scurt, depinde de tipul

cererii: poziţia şi elasticitatea curbei cererii. Aceasta înseamnă că va fi cu atât mai mic
cu cât curba cererii va fi mai elastică.
Firma poate însă înregistra şi pierderi. În această situaţie, resursele folosite de
firmă conduc la un câştig mai mic decât acela care ar fi putut fi obţinut în alte domenii
de activitate. În acest caz, suprafaţa haşurată reprezintă pierderile.
Figura 2: Pierderile înregistrate de firma monopolistică pe termen scurt.
P Cmg
CTM
CTM
P C=VM

Vmg
 O firmă se poate afla în această situaţie nefavorabilă fie atunci când salariile
sunt foarte mari, fie din cauza unei slabe gestionări. De asemenea, pierderi se pot
înregistra când produsul nu este solicitat de consumatori, astfel încât cererea este
relativ scăzută.
Pe termen lung o firmă aflată în condiţii de concurenţă monopolistică va
obţine numai profitul normal. În cazul în care firmele obţin supraprofit, pe termen
lung intrarea de noi firme în ramură determină migrarea unei părţi a clientelei firmelor
deja existente. Astfel, cererea pentru produsele acelor firme se diminuează, curba
cererii lor se va deplasa spre stânga atâta timp cât se va obţine supraprofit şi cât noi
firme vor continua să intre în ramură.
Când însă firmele obţin pierdere, acestea au tendinţa de a părăsi piaţa. Acest
lucru determină o creştere a cererii pentru firmele rămase pe piaţă. Deci pierderile
determină ieşirea de pe piaţă a unor firme, ieşire care determină la rândul ei
deplasarea spre dreapta a curbei cererii firmelor rămase. Ca rezultat al creşterii cererii
pentru aceste firme, profiturile vor creşte sau, după caz, vor înregistra o diminuare a
pierderilor. Acest proces de intrare – ieşire continuă până când firmele înregistrează
un profit economic egal cu zero.
Echilibrul pe termen lung va fi atins în momentul în care se va obţine doar
profit normal adică nu va mai exista tendinţa de intrare – ieşire în/din ramură.
Figura 3: Profitul obţinut pe termen lung
P Cmg-tl

Ptl CTMtl

VMtl = Ctl
0 Qtl Q
Vmg-tl
După cum putem observa, curba cererii este tangentă la curba CTM pe termen
lung. VM şi CTM pe termen lung sunt tangente atâta timp cât intrările pe/de pe piaţă
conduc la profit egal cu zero. Deoarece profitul pe unitatea de producţie vândută este
egal cu diferenţa dintre preţ (situat pe curba cererii) şi costul total mediu, profitul este
zero doar dacă cele două curbe se ating fără a se intersecta. Producţia va fi
determinată în punctual în care VM = CTM. Pentru oricare alt nivel al producţiei
CTM va fi mai mare decât VM şi deci profitul obţinut este sub cel normal.
În concluzie, există două caracteristici de bază ale echilibrului pe termen lung
în concurenţa monopolistică:
1. Concurenţa monopolistică se aseamănă atât cu monopolul cât şi cu concurenţa
perfectă astfel:
1.1 Pe o piaţă monopolistă P > Cmg
# maximizarea profitului prersupune Vmg = Cmg
# curba descendentă a cererii determină Vmg < P
1.2. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă P = CTM pentru că intrarea şi
ieşirea liberă pe/de pe piaţă conduce la profit egal cu zero pe termen lung.
2. Concurenţa monopolistică se deosebeşte de monopol Deoarece monopolul este o
structură de piaţă cu un singur vânzător care oferă un produs fără substituenţi
apropiaţi el determină obţinerea unui profit economic pe termen lung.
 Concurenţa monopolistică, datorită intrării libere pe piaţă a firmelor determină
obţinerea unui profit economic egal cu zero pe termen lung.

2. Concurenţa de monopol
Monopolul reprezintă acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este
concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă, care
se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare cu forţă
economică şi cerere individuală reduse.El poate exista doar acolo unde bunul nu are
substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l
producă.
Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur, ar fi viabilă dacă
nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea
covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai
restrânsă - de bunuri economice substituibile. Sunt puţine sau extrem de puţine
bunurile economice care nu au înlocuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul
economic este definit în sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror
întâmpinare vine.
În consecinţă, se poate aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare
cu totul particulară. Există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care
un agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură
şi în mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă
aduce pe piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte
slabă.
Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl
reprezintă maximizarea profitului, adică: VT – CT = Profit total → max.
Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de
gestiune, respectiv:
a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există
riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce
preţul chiar sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar
măreşte oferta;
b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru
consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri
publice din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;
c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării
subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.
Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un
monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.
Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de
echilibru, qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg 􀁂 Profitul total este maxim.

3. Concurenţa de oligopol
Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai răspândită în ţările dezvoltate
din punct de vedere economic. Pe piaţa de oligopol, oferta este asigurată de un număr
relativ mic de firme (câţiva vânzători), între care nu există diferenţe semnificative sub
aspectul înzestrării tehnice, forţei economice, nivelului costului mediu, gradului de
internaţionalizare a activităţii.
Fiecare vânzător reprezintă o firmă mare, cu o forţă economică, tehnologică şi
financiară ridicate, deţine o pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a
influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile privind preţul, cantitatea, publicitatea,
lansarea în modele noi, modul de comercializare etc.), şi indirect (prin reacţiile pe
care le are la acţiunile concurenţilor).
Pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii
concurenţi sunt foarte puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de licenţe,
brevete etc.), financiare (privilegii speciale cu marile instituţii financiare şi de credit
care sunt piedici pentru eventualii nou veniţi) şi organizatorice (contracte de
exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu reţeaua comercială cu
amănuntul, dar mai ales cu cea en-gros).
Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, oţel, var,
energie electrică, energie termică, ţiţei), există un oligopol pur. Când bunurile sunt de
acelaşi gen, dar diferenţiate intrinsec sub aspect funcţional (autovehicule, tehnică
electronică de calcul, produse hi-fi, servicii financiare juridice şi de con-sultanţă
economică etc.), structura de piaţă se numeşte oligopol eterogen.
Diferenţa principală dintre oligopol şi alţi ofertanţi pe pieţele imperfecte este
că oligopolul are un comportament strategic. În elaborarea strategiilor şi adoptarea
deciziilor (mai ales în privinţa preţului – fiecare oligopol fiind un căutător de preţ)
oligopolul se confruntă cu o dilemă fundamentală: să adopte un comportament de
cooperare sau de confruntare cu celelalte câteva firme din industrie.
Dacă firmele cooperează, obţin avantaje mai mari ca grup, comportându-se ca
un monopol; dacă o firmă „dezertează” din cooperare ea va obţine mai multe avantaje
pentru sine, iar dacă celelalte vor face la fel, va fi mai rău atât pentru grup, cât şi
pentru fiecare. Starea de echilibru care se realizează prin luarea în calcul, de către
fiecare firmă, doar a câştigurilor proprii, fără a coopera cu ceilalţi, este numită
echilibru noncooperant.
Relaţiile dintre firmele care acţionează pe piaţa de oligopol nu pot fi încadrate
într-o schemă rigidă, pentru că nu există o teorie generală a oligopolului, ci doar
situaţii particulare şi modele specifice. Ele pot fi incluse în două modele extreme:
relaţii de confruntare deschisă (oligopolul noncooperant) şi relaţii de „cooperare"
limitată, din interes.