Probele și administrarea acestora în procesul civil

Cuprins

Introducere

Capitolul I . Noțiuni generale despre probe

1.1 Definirea noțiunii de probă
1.2 Importanța probelor în procesul civil

Capitolul II. Clasificarea probelor

2.1 Proba prin înscrisuri
2.2 Proba cu martori
2.3 Mărturisirea ( Proba prin interogatoriu)
2.4 Prezumția
2.5 Expertiza
2.6 Cercetarea la fața locului

Capitolul III. Administrarea probei în procesul civil

4.1 Reguli comune privind admisibilitatea,administrarea și
aprecierea probelor
4.2 Administrarea probei prin înscrisuri
4.3 Administrarea probei cu martori
4.4 Administrarea probei prin interogatoriu

Concluzii

1
 Introducere

Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul : ” idem est non
esse et non probari”, ceea ce plasează instituția probelor ca instituția
centrală a procesului civil, acestea fiind extrem de importante pentru
ocrotirea și protecția drepturilor subiective civile. Din această cauză se
vorbește despre un drept subiectiv procesual , adică dreptul la probă, care
dublează și întărește dreptul subiectiv substanțial.
Codul de procedură civilă realizează o reglementare unitară a
probelor. Vom găsi reglementate într-o subsecțiune unică afectată
probelor în procesul civil referitoare la obligația de de
probațiune,echitatea procedurii, rolul activ al magistratului și obligația sa
de a-și întemeia hotărârea pe explicațiile și probele puse în discuție într-
un mod contradictoriu, dar și cele referitoare la admisibilitatea și
administrarea probelor.
Din punct de vedere procedural termenul de ”probă” are
multiple semnificații, cum ar fii acțiunea de demonstrare a unui fapt
juridic ( în sens larg), mijloc de probațiune , dar reprezintă și rezultatul
obținut prin probațiune.

2
 Capitolul I. Noțiuni generale despre probe

1.1. Definirea noțiunii de probă

În literatura de specialitate, noțiunea de ”probă” este folosită cu

mai multe sensuri.
Astfel într-un prim sens, prin probă se înțelege acțiunea prin care
se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat
naștere conflictului dintre părțile litigiului. Proba are rol de a prezenta în
fața justiției, a mijloacelor legale prin care se urmărește stabilirea unui
fapt juridic.
Într-un al doilea sens, prin probă se înțelege mijlocul prin care,
în cauzele supuse judecății, se poate ajunge la stabilirea adevărului. Aici,
noțiunea de probă se referă la mijlocul de convingere prin care se
urmărește stabilirea existenței sau inexistenței unui fapt generator de
drepturi și obligații , adică se referă la mijloacele de probațiune judiciară
admise de lege: înscrisurile, mărturisirea, declarațiile de martori,
cercetarea la fața locului , expertize.
Într-un al treilea sens, prin probă se înțelege rezultatu acțiunii
de probațiune judiciară. Din acest punct de vedere se spune că proba este
completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare, folosindu-
se în acest sens expresii precum: ” Proba este făcută” , ”proba este
convingătoare” etc.
De asemenea, în literatura de specialitate se mai conturează și
un alt înteles al noțiunii de probă și anume acela de fapt probator, adică
un fapt material care odată dovedit printr-un mijloc de probă, este
utilizat, la rândul său, pentru a stabili existența sau neexistența unui alt
fapt material, determinat în soluționarea litigiului. Astfel, faptele se
împart în:
- fapte principale , care constituie raportul litigios dedus
judecății și care trebuie dovedite;

3
 - fapte probatorii, care nu constituie raportul litigios, dar care
contribuie la dovedirea existenței sau inexistenței raportului litigios.

Elementele probei
Probele se administrează pentru a determina convingerea
judecătorului asupra realității celor susținute de către autorul cererii.
Astfel spus judecătorul este subiectul probei.
Obiectul probei reprezintă actele și faptele juridice care au
născut, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății. Așadar,
obiectul probei este faptele juridice din care se nasc drepturile și
obligațiile părților aflate în litigiu. Faptele juridice care fac obiectul
probei sunt:
a) fapte care generează drepturi și obligații, care modifică, care
le extinde sau duce la încetarea aestora.
b) fapte materiale, care se exteriorizează cum ar fi mutarea
gardului dintre limita de hotar,infirmitatea ca urmare a unui accident
auto și fapte psihologice care nu se exteriorizează decât rezultatele
acestora ,cum ar fii violenț.dolul, reaua credință.
c) fapte pozitive și fapte negative.
d) fapte pe care judecătorul le cunoaște personal și fapte
necontestate. În situația în are judecătorul cunoaște împrejurările de fapt
și depoziția sa este necesară în vederea soluționării pricinii, acesta nu
mai poate lua parte la judecată, deoarece este incompatibil potrivit art. 41
al 2 din Codul de procedură civilă, cel care a fost martor,expert, arbitru,
procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat- asistent sau mediator în
aceeași cauză.
e) fapte notorii, fapte constatate( cum ar fi cele prezumate pe
care legea le consideră că există) și fapte prealabile.
Faptele juridice, în general, pot fi dovedite cu orice mijloc de
probă, în schimb actele juridice, de regulă, se dovedesc cu probe
preconstituite, adică cu înscrisuri. În cazul actelor juridice, unde legea
cere forma solemnă, proba se face prin prezentarea înscrisului întocmit
în formă autentică.
Sarcina probei îi revine celui care face primul o propunere
instanței , solicitând un drept contestat și poartă denumirea de reclamant.

4
Cu alte cuvinte , sarcina probei este obligația de a dovedi cele afirmate,
obligație ce aparține celui care face afirmația sau care susține ceva, fie pe
cale directă, fie pe calea excepției. La rândul său , pârâtul poate să
combată pretențiile reclamantului invocând excepții ,cum ar fi împlinirea
termenului de prescripție, nulitatea actului, stingerea datoriei; sarcina
probei revenind pârâtului.

1.2 Importanța probelor în procesul civil

Având de rezolvat un conflict între două părți cu interese

contrarii, instanța de judecată trebuie să cunoască adevăratele raporturi
dintre părți, precum drepturile și obligațiile ce-i revin fiecărei parte, dar
și să stabilească faptele și împrejurările ccare au dat naștere litigiului.
Afirmațiile, recunoașterile ori negările părților au , în cadru
procesului civil, importanța lor. Însă nu pot asigura convingerea intimă a
judecătorului asupra fondului cauzei, deoarece fiecare parte
afirmă,recunoaște sau neagă ceea ce îi convine și ceea ce nu. De aceea
stabilirea adevărului și justa soluționare a fiecărei cauze civile nu se
poate face decât pe bază de probe.
Chiar dacă judecătorul cunoaște sau se presupune cunoașterea
legii de către acesta,el este străin față de adevăratele raporturi dintre
părți, precum și față de împrjurările care au dat naștere litigiului. Astfel,
probele sunt mijloacele cu ajutorul cărora se poate ajunge la stabilirea
existenței sau neexistenței actelor și faptelor de care depinde
recunoașterea drepturilor sau intereselor ce formează obiectul
neînțelegerii dintre părțile aflate în conflict.
În practică, probele constituie instrumentul juridic prin are
persoana care pretinde un anumit drept subiectiv dovedește care sunt
faptele care generează acele drepturi.

5
 Capitolul II. Clasificarea probelor

2.1 Proba prin înscrisuri

Înscrisurile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace

de probă, fiin ușor de păstrat, de administrat în fața instanței, alterabile
prin trecerea timpului, iar uneori constituie condiție de valabilitate a unui
raport juridic ce urmează de altfel a fi probat. De aceea ,în cazul unui
litigiu, părțile nu au interes să discute despre conținutul înscrisului , ci
despre condițiile de validitate ale actului juridic, cum ar fi semnătura,
data, competența funcționarului care a întocmit actul etc.
Faptul că înscrisurile se întocmesc tocmai în momentul
încheierii actului juridic fac ca ele să fie cele mai potrivite mijloace de
probă,fiind printre cele mai credibile mijloace de probă, pentru că de
exemplu, martorii, pot fii influențați.
Noul cod de procedură civilă definește înscrisul ca fiind ”oricfe
scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau un fapt
juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare sau stocare”, atât înscrisul pe suport informatic, cât și
înscrisul pe suport hârtie, fiind admise ca probă, dacă îndeplinesc
condițiile legii.1
Înscrisurile se împart în următoarele categorii mari:
 după scopul pentru care au fost încheiate avem înscrisuri
preconstituite în scop probator și înscrisuri
nepreconstituite.
Înscrisurile preconstituite sunt mijloace de probă care se întocmesc
dinainte în acest scop. Ca exemplu, în cazul contractului de vânzare
cumpărare se încheie un înscris doveditor, deoarece în caz de litigiu
acesta va folosi drept mijloc de probă pentru soluționare. Pot fi înscrisuri
1
Andreea Tabacu - ”Drept procesual civil”, Ed. Universul Juridic, București, 2015,p.243

6
preconstituite: înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată,
chitanțele, notele , facturile etc.
Înscrisurile nepreconstituite pot fi registrele comercianților, registrele și
hârtiile casnice,mențiunile scrise de creditor pe titlurile de credit sau pe
chitanțe, scrisorile obișnuite.2
 după efectul realizat în plan probator avem înscrisuri
originare sau primordiale, înscrisuri recognitive și
confirmative.
Înscrisurile originare sunt înscrisurile întocmite în vederea constatării
încheierii, modificării sau stingerii unui raport între părți.
Înscrisurile recognitive sunt înscrisurile întocmiteîn vederea
recunoașterii existenței unui înscris originar pierdut în scopul de a-l
înlocui,dar care produce aceleași efecte ca și înscrisul originar.
Înscrisurile confirmative au drept scop să întărească un act anulabil,prin
confirmarea ratificării lui.
 după modul de întocmire avem înscrisurile sub semnătură
privată, înscrisurile autentice și o categorie distinctă,
începutul de dovadă scrisă.
 după relația dintre ele: originale și copii.
Codul de procedură civilă reglementează rolul semnăturii
înscrisurilor ca mijloc de probă,aceea că semnătura unui înscris face
deplină credință, până la proba contrară, despre existența
consințământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.
Iar dacă semnătura acelui înscris este a unui funcționar public, aceasta
conferă autenticitate înscrisului. Proba constituită prin semnătura actului
nu este absolută, ci în funcție de regimul probator specific, astfel că
prezumția existenței consințământului părții care a semnat înscrisul cu
privire la conținut poate fi răsturnată prin administrarea probei contrare.
Astfel se distinge : dacă semnătura aparține unui funcționar public, care
oferă autenticitate acelui înscris, dovada asupra consințământului și a
semnăturii cu privire la conținutul actului nu ar putea fi combătut decât
în condițiile legii; iar dacă semnătura este electrică , valabilitateava fi
stabilită după verificarea reproducerii sale.

2
Dr. Nicolae Grădinaru- ” Sistemul probator în procesul civil”, Ed. Independența Economică,Pitești, 2018

7
 Revenind la înscrisurile preconstituite, în continuare vom vorbi
despre acestea.
Înscrisurile autentice sunt reglementate de Noul cod de
procedură penală care definește astfel: ” înscrisul întocmit sau,după caz,
primit și autentificat de o autoritate publica , de notarul public,sau de
către o altă persoană investită de stat cu autoritate publică,în forma și
condițiile stabilite de lege”.3
Ca atare, pentru înscrisul autentic este faptul că acesta se
întocmește după o procedură prevăzută de lege,caracterizată prin
formalități care presupun intervenția unui organ al statului sau investit de
lege cu puterea de a efectua formele legale, care țin de prezența părților,
de exprimarea acordului acestora în cunoștință de cauză, în fața
respectivei autorități.4 În consecință , condițiile înscrisului autentic sunt
următoarele:
1. calitatea celui care instrumentează înscrisul în
întregime sau care autentifică un înscris prezentat de
particulari.
2. agentul instrumentator trebuie să fie investit de stat cu
exercițiul acelei autorități publice și să respecte
condițiile și limitele prevăzute de lege.
3. înscrisul să fie întocmit în forma și în condițiile legii .
Efectele pe care le atrage prin autenticitatea înscrisului în planul
probațiunii judiciare se referă la stabilirea identității părților, luarea sau
exprimarea consințământului acestora cu privire la conținutul înscrisului,
semnătura părților și data înscrisului.
Înscrisul autentic este opozabil tuturor, făcând deplină credință
împotrivam tuturor despre convențiile ce le constată, opozabilitatea în
raport cu terții înțelegând obligația terților de a respecta situația juridică,
adică drepturile și obliațiile părților, născută din acel act juridic.5Astfel,
înscrisul autentic este însoțit de o puternică prezumție de autenticitate și
validitate cu privire la constatările făcute personal de către cel care l-a
întocmit, astfel că persoana care îl folosește este scutită de orice dovadă,
proba contrară revenind celui care îl contestă. În consecință, înscrisul
3
Art 269 Noul Cod de Proedură Civilă
4
Andreea Tabacu – ”Drept procesual civil”, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p.246
5
Deleanu – ”Părțile și terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice”, Ed. Rosetti, București, 2002

8
care prin forma și aparența sa este un înscris autentic se bucură de
această prezumție și că emană de la cei care sunt semnatari,iar dacă i se
contestă autenticitatea, cel care invocă înscrisul nu are obligația a face o
dovadă, sarcina probei trecând asupra părții care contestă sinceritatea și
autenticitatea înscrisului.
Înscrisul sub semnătută privată este acela care se semnează de
părți sau de partea de la care emană, fără vreo altă formalitate ,adică fără
intervenția unui agent intrumentator, adică fără intervenția statului,dar
care au ca element esențial semnătura părților sau a părții de la care
emană.
În ceea ce privește puterea probatorie a înscrisului sub
semnătură privată, legea reglementează că dacă o parte se folosește de
înscris în instanță cealaltă parte trebuie să recunoască sau să tăgăduiască
semnătura sau scrierea sa. Dacă înscrisul opus părții adverse este
recunoscut de acesta, el va avea valoare probatorie,în privința celor ce
constată,până când se face dovada contrară. Dar dacă înscrisul nu este
recunoscut dem partea căreia i se opune,se va trece la verificarea
acestuia, iar dacă se invocă faptul că înscrisul a fost falsificat partea
interesată va solicita trecerea la procedura falsului.6
Pentru a putea fii folosit ca mijloc de probă în procesul civil,
înscrisul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească următoarele
condiții de validitate:
- condiția generală a semnăturii, care este necesară și suficientă
pentru a da putere doveditoare înscrisului. Semnătura unui înscris
face deplină credință,până la proba contrară despre existența
consințământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul
acestuia;
- condiția specială, cerută pentru anumite înscrisuri sub semnătură
privată, cum ar fi condiția pluralității de exemplare pentru
înscrisurile care constată convenții bilaterale și care sunt valabile
numai dacă au fost întocmite în atâtea exemplare originale câte
părți cu interese contrare sunt,toate exemplarele trebuie să aibă
mențiunea numărului de exemplare care s-au făcut. Precum și
condiția scrierii formațității ”bun și aprobat” pe înscrisurile care
6
Andreea Tabacu –”Drept Procesual Civil”, Ed. Universul Juridic, București,2015

9
 constată obligațiile unilaterale având ca obiect o sumă de bani sau o
cantitate de bunuri fungibile, cum ar fi de exemplu ”bun și aprobat
pentru suma de 5 milioane de lei” ori ”bun și aprobat pentru
douăzeci tone sfeclă de zahăr”, după cum urmează semnătura celui
care se obligă. 7

2.2 Proba cu martori

Codul de procedură civilă o consacră și o definește probă cu
martori, această exprimare este impropriu spusă, deoarece nu martorul
reprezintă mijlocul de probă ,ci declarația pe care acesta o face în fata
instanței de judecată. Altfel spus, proba o constitue declarația8
martorului,anume relatarea orală făcută de o persoană , în fața instanței
de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârșite în trecut,
despre care are cunoștință personală și care conduce la soluționarea
acestora.
Din cele relatate mai sus rezultă că proba cu martori sau
mărturia prezintă două trăsături specifice. O primă trăsătură este
cunoașterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le
relatează. Si a doua trăsătură specifică este aceea că aceasta se face oral
în fața instanței,deoarecen administrarea probelor este guvernată de
principiul nemijlocirii. În consecință , declarațiilem scrise ale unor
persoane, făcute chiar în formă autentică ,nu au valoare probatorie, afară
de cazul în care o normă specială stabilește expres acesta.
Puterea doveditoare a depoziției se lasă la aprecierea
instanței,singura care are dreptul să-i aprecieze valoarea.
În vederea determinării criteriilor de admisibilitate a probei cu
martori este important să se realizeze diferența între acte juridice civile și
fapte juridice , desprinzându-se ideea că numai în ceea ce privește actele
juridice există limitări sub aspect probatoriu.
Astfel, în lege sunt reglementate situații speciale, conform
cărora fie actul juridic nu poate fi dovedit cu martori independent de
valoare, fie actul juridic civil poate fi dovedit cu alte mijloace de dovadă,
cum sunt prezumțiile, sau anumite manifestări pot fi dovedite cu martori.
7
Dr. Nicolae Grădinaru – ”Sistemul probator în procesul civil”, Ed. Independența Economică, Pitești,2018
8
Declarația sau relatarea făcută de martor în fața instanței de judecată se mai numește și depoziție de martor sau
mărturie.

10
 Unele manifestări de voință, legate de încheierea actelor juridice
se vor putea dovedi întotdeauna cu martori, chiar dacă legea cere ca și
condiție de validitate forma scrisă. Sunt astfel: viciile de consințământ,
cauza falsă, ilicită, frauda la lege.
În unele cazuri prevăzute de lege, proba faptelor juridice, în
special naturale, este îngrădită în raport cu dovada testimonială,datorită
importanței faptelor de dovedit. Este cazul nașterii și a morții,care nu pot
fi probate cu alte mijloace de dovadă decât actele de stare civilă.9 Dar
prin excepție aceste fapte pot fi probate și cu martori doar în cazurile
prevăzute de lege, cum ar fi de exemplu dacă registrele de stare civil au
dispărut, au fost pierdute sau sustrase.
Se poate dovedi cu martori actul juridic dacă partea a pierdut
înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță
majoră10,înscrisul doveditor fiind pierdut fără culpa deținătorului sau a
persoanei interesate, a fost distrus,sustras ori se află în deținerea unui terț
care refuză înfățisarea lui.
O altă regulă o,ăprtantî în materia admisibilității probei cu
martorii este dată de faptul că nu se poate dovedi cu martori în contra sau
peste cuprinsul unui înscris și nici cu privire la ceea ce se pretinde că s-ar
fi zis înainte,în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic. Ca atare,dacă ad
probatioem nu se cere formă scrisă, actul rămânând în sfera
consensualismului( sub 250 de lei), dar părțile au înteles să încheie un
înscris care să-l ateste, conținutul acestuia nu va putea fi contestat decât
de un alt înscris.11
În esență, regulile de probă sunt permisive, părțile actului juridic
putând deroga de la ele prin convenție , expres sau tacit, însă cu privire la
drepturile de care ele pot să dispună, în condițiile legii, adică fără a face
imposibilă ori dificilă dovada actelor și fără a contraveni ordinii publice
sau bunelor moravuri.

2.3 Mărturisirea ( Proba prin interogatoriu)

9
Eugen Chelaru –”Drept civil. Persoanele,op.cit. , p.61
10
Stănescu, Bîrsan –”Teoria generală a obligațiilor”, op.cit. p.201
11
Andreea Tabacu –” Drept procesual civil”, op.cit. p.261

11
 Mărturisirea , ca și mijloc de probă în procesul civil , presupune
o manifestare de voință a părții, de regulă urmare a interogatoriului,
relevând un act de dispoziție personal, irevocabil, care constituie probă
împotriva autorului său.
Mărturisirea este irevocabilă, cu excepția faptului în care se
dovedește că mărturisirea a fost rezultatul unei erori de fapt scuzabile.
Mărturisirea nu poate viza drepturi de care partea nu poate să dispună.
Ea trebuie să fie expresă, făcută liber și conștient.
Mărturisirea este un act personal, care nu poate fi făcută decât de
către autor sau de reprezentantul său convențional cu procură specială.
Astfel dacă partea care trebuie să răspundă la interogatoriu locuiește în
străinătate, ea va putea fi interogată prin intermediul reprezentantului său
la judecată, interogatoriul fiind comunicat acestuia, în scris, care va
depune la dosar răspunsurile date de parte în cuprinsul unei procuri
speciale și autentice.
Conform Codului de procedură civilă , mărturisirea constituie
recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul
procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își
întemeiază pretenția sau apărarea.
Pentru a putea fi admisă ca și probă în procesul civil,
mărturisirea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- mărturisirea trebuie să fie făcută voluntar din propria
inițiativă,spontan sau în cadrul interogatoriului. Dacă mărturisirea a
fost dată din eroare obținută prin violență ,sub efectul beției sau
hipnozei nu va produce efecte juridice. Voința celui care face
mărturisirea poate fi exprimată printr-o declarație, dar și prin
petiții, memorii oficiale sau neoficiale, sau dată în fața autorităților.
În toate cazurile, împrejurările care au determinat recunoașterea
trebuie să fie apte a înlătura orice suspiciune de natură să ducă la
nevalabilitatea mărturisirii sau posibilitatea ca autorul să se fi aflat
într-o eroare de fapt atunci când a recunoscut faptul pretins de
cealaltă parte și pe care acesta își întemeiază pretenția sau
apărarea,după caz.
- Mărturisirea să privească un fapt pe care cealaltă parte își
întemeiază pretenția sa. Astfel mărturisirea nu poate fi dedusă sau

12
 prezumată, ea trebuie să fie clară și precisă. Mărturisirea trebuie
făcută expres, tăcerea nu reprezintă recunoaștere și totuși în
anumite împrejurări legea consideră mărturisire tăcerea atunci când
partea refuză să răspundă la interogatoriu în legătură cu deținerea
unui înscris sau în cazul refuzului de a răspunde sau neprezentarea
la interogatoriu.12
Mărturisirea poate fi judiciară, când este făcută în cadrul
procesului,în fața judecătorului sau extrajudiciară, când este făcută în
alte condiții decât în fața judecătorului.
Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia
care a făcut-o personal, fie prin mandatar cu procură specială. Pentru ca
mărturisirea să fie considerată judiciară este necesar îndeplinirea
următoarelor condiții: mărturisirea trebuie făcută în timpul procesului în
care urmează a fi apreciată ca probă și mărturisirea trebuie să fie făcută
chiar în timpul ședinței de judecată,înaintea instanței.
Mărturisirea judiciară face deplina dovadă împotriva aceluia
care a făcut-o,în sensul că partea care mărturisește scutește cealaltă parte
de sarcina ce îi revine de a face dovada respectivului fapt. Deplina
dovadă a mărturisirii judiciare obligă instanța ,dacă pârâtul recunoaște o
parte din pretențiile reclamantului, la cererea acestuia să pronunțe o
hotărâre parțială,astfel încât judecătorul nu mai are posibilitatea de a
aprecia valoarea probatorie a mărturisirii.
Mărturisirea extrajudiciară este cea făcută în afara procesului ,
fapt care o supune aprecierii judecătorului, conform regulilor generale de
probațiune.Aceasta poate fi verbală sau scrisă. Forța probantă a
mărturisirii extrajudiciare nu este egală cu forța probantă a mărturisirii
judicare care face deplină dovadă împotriva autorului său, fiindcă o
recunoaștere în afara procesului în care este utilizată,fără a se ști dacă va
fi sau nu folosită ca mijloc de probă,nu presupune aceeași reflectare din
partea autorului ei.

2.4 Prezumția

12
Dr, Nicolae Grădinaru –”Sistemul probator în procesul civil”, Ed. Independența Economică, Pitești,2018

13
 Prezumțiile constituie un alt mijloc de dovadă, util soluționărilor
cauzelor civile,care sunt reglementate ca și ”consecințe” pe care legea
sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.Cu
alte cuvinte prezumția constă în inducerea existenței unui fapt
necunoscut din cunoașterea existenței unui alt fapt, datorită legăturii ce
există între cele două fapte.
Potrivit Noului cod de procedură civilă, prezumțiile sunt de două
feluri: prezumții legale și prezumții judiciare sau simple. Diferfența
dintrele cele două categorii de prezumții nu este dată de efectele lor, ci
de modul de consacrare. Prezumțiile legale sunt expres arătate de lege,
iar prezumțiile simple sunt lăsate la latitudinea magistratului, conferindu-
se acestuia eventuale criterii de determinare a unor asemenea concluzii.
După modul de reglementare,care determină și consecințe în ce
privește forța lor doveditoare, prezumțiile legale se clasifică în prezumții
legale absolute și prezumții legale relative.
În cazul prezumției legale absolute, aceasta scutește de orice
dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută, iar concluzia pe care se
întemeiază nu poate fi răsturnată prin niciun mijloc de probă, nici chiar
prin mărturisirea părții, manifestată de voință de natură a produce efecte
împotriva autorului său.
În schimb, prezumțiile legale relative pot fi răsturnate cu alte
mijloace de probă, în funcție de mijlocul specific prevăzut de
lege.Funcția prezumției este probatorie, iar forța dovezii pe care o
impune rezidă din anumite nevoi și garanții sociale,la rândul lor
justificate de lege. Prezumțiile sunt create chiar de către lege,în
considerarea unor cazuri determinate,judecătorul fiind dispensat de a mai
face raționamentul pe careîl face însăși legea.
Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia
este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind
dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumia trebuie să
dovedească faptuol cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază
aceasta.
În cazul prezumțiilor simple, acestea nu sunt stabilite de către
lege și sunt lăsate la latitudinea magistratului, concluzii pe care le poate
trage de la un fapt necunoscut. Ele pot fii de doua feluri: prezumții

14
simple deductive, caz în care se desprinde o concluzie particulară dintr-
una generală și prezumii simple inductive, caz în care se desprinde o
concluzie generală din mai multe concluzii particulare.
Prezumțiile simple se pot baza pe anumite mijloace de probă
directe sau pe anumite împrejurări ce permit judecătorului să tragă
conckuzia existenței sau inexistenței faptului care trebuie probat. În
proces, magistrații operează instinctiv cu prezumții, deoarece acestea
reprezintă o componentă invariabilă a raționamentului în general și în
special în cazul evaluării situațiilor de fapt, în sens strict, acolo unde
probele directe nu au aptitudinea de a dovedi cu certitudine situațiile
afirmate.13

2.5. Expetiza

Expertiza constă în activitatea de verificare a unor împrejurări de

fapt legate de obiectul litigiului, activitate desfășurată de către un
specialist numit expert. Expertul relatează în scris sau oral constatările și
concluziile sale , prezentând opinia sa asupra împrejurărilor de fapt a
căror lămurire se solicită de către instanță, întocmind în acest sens
raportul de expertiză.
Raportul de expertiză este un mijloc de probă, din perspectiva
valorii sale probatorii interesând explicațiile și concluziile specialistului,
care sunt apreciate de către instanță ca și celelalte mijloace de dovadă,
însă acest act de procedură,întocmit cu respectarea formelor și condițiilor
cerute de lege, de o persoană, denumită expert, investită cu autoritatea de
a proceda, conține și mențiuni care fac dovadă până la înscrierea în fals.14
Ca și celelalte mijloace de probă și expertiza se supune regulilor
concludenței și pertinenței, astfel că instanța de judecată va aprecia de la
caz la caz dacă se impune administrarea acestei probe. Ca orice alt
mijloc de probă și expertiza ar trebui cerută prin cererea de chemare în
judecată, prin întâmpinare sau cerere reconvențională, dar uneori
13
Dr. Nicolae Grădinaru – ” Sistemul probator în procesul civil” , op . cit. P. 134
14
Ursuța –” Codul de procedură civilă, coordonatori Ciobanu V:M:, Nicolae M., 2013

15
necesitatea administrării acesteia decurge numai din celelalte probe
administrate.
Astfel judecătorul poate dispune efectuare expertizei fie printr-
un expert independent sau o comisie de trei experți. Desemnarea
acestora se face de obicei prin tragerea la sorți ,dacă părțile nu cad de
comun acord asupra unui nume. Tragerea se face în ședință publică,
avându-se în vedere lista întocmită de către biroul local de expertiză ,în
care sunt trecute numele experților activi. Încheierea prin care se
numește expertul trebuie să stabilească și obiectivele asupra cărora
acesta trebuie să se pronunțe, termenul în care trebuie efectuată expertiza
și onorariul provizoriu al expertului. Termenul de depunere a raportului
de expertiză și condițiile de plată a cheltuililor necesare efectuări
expertizei se stabilesc de către instanță în funcție de punctele de vedere
exprimate de expert și de părți.
Lucrarea expertului trebuie să respecte toate indicațiile instanței
și cererile părților trecute în încheierea de ședință prin care s-a dispus
această probă,răspunsurile la fiecare obiectiv sabilit de intansță și
lămurirea concretă a aspectelor solicitate fiind cerințe a căror
nerespectare atrage refacerea raportului, compketarea acestuia sau chiar
amendarea expertului.
Rapotul de expertiză va trebui să cuprindă o parte introductivă,
în care se menționează organul care a dispus efectuarea acesteia, numele
și prenumele expertului, specialitatea acestuia, data raportului,obiectul și
întrebările puse de către instanță, materialul pe baza căruia s-a întocmit
raportul, descrierea operațiunilor de efectuare a expertizei, explicațiile și
obiecțiunile părților,concluziile cuprinzând răspunsurile la întrebările
puse de instanță și opinia expertului asupra obiectului expertizei.15
Depunerea la dosar a lurării revine în obligația expertului, care
trebuie să o atașeze in termen de 10 zile înaintea termenului de judecată
fixat în acest sens, nerespectarea acesteia atrăgând obligativitatea unui alt
termen de judecată, cu posibilitatea aplicării amenzii pentru neefectuarea
expertizei.
Față de refacerea lucrării, care se dispune pentru cazurile în care
nu se respectă cerințele formale legate de contradictorialitate , când
15
Art 21 din O.G. nr 2/2000

16
instanța nu este lămurită de conținutul lucrării depuse va putea dispune
aceluiași expert,noi obiective pentru completarea lucrării sau lămurirea
răspunsurilor date în raportul depus la dosar,ținând cont și de
obiecțiunile formulate de către părți în raport .

2.6 Cercetarea la fata locului

Unul dintre mijloacele prin care instanta de judecata poate ajunge in mod
direct si nemijlocit la stabilirea adevarului este observarea directa. Observarea
directa se poate efectua in instanta, de exemplu asupra unor obiecte, planuri,
schite sau in afara instantei, prin cercetarea anumitor imprejurari la fata
locului.Cercetarea la fata locului este un mijloc de proba directa cu ajutorul
caruia instanta constata in mod nemijlocit starea si situatia unui obiect oarecare,
locul si modul de asezare a lucrarilor, impartirea incaperilor atunci cand aceste
imprejurari pot avea importanta pentru rezolvarea litigiului dintre parti.16

Cercetarea la fata locului este considerata a face parte din sedinta de

judecata, de aceea ea trebuie facuta dupa toate regulile desfasurarii sedintei de
judecata.

Referindu-ne la compunere putem mentiona ca cercetarea la fata

locului poate fi realizata de intreg competul de judecata sau numai de un
judecator.

Desi este recomandabil ca cercetarea la fata locului sa se realizeze de catre

completul de judecata care are de rezolvat pricina, ea poate fi realizata si de
catre un alt complet.

Cercetarea la fata locului poate fi ceruta de catre una sau ambele parti

aflate in litigiu, putand fi ordonata insa si din oficiu de catre instanta.

Incuviintarea cercetarii la fata locului se da printr-o incheiere in care se va

arata necesitatea efectuarii ei precum si problemele ce urmeaza a fi lamurite cu
aceasta ocazie, precum si data la care aceasta va fi realizata. Partile care lipsesc
16
Andreea Tabacu –”Drept procesual civil”, Ed. Universul Juridic, București,2015

17
de la sedinta de judecata la care s-a  hotarat cercetarea la fata locului vor fi
citate, indicandu-se data si locul unde urmeaza a se prezenta.

Efectuarea unei cercetari fara prezenta unei parti care nu a fost legal citata
este lovita de nulitate absoluta. 

Daca partile care au fost legal citate  nu se prezinta, instanta va dispune

suspendarea judecatii.

Cand aceasta proba a fost ceruta de catre una sau de catre ambele
parti,  acestea sunt obligate ca in cinci zile sa achite suma statornicita de
instanta pentru cheltuielile de deplasare, sub sanctiunea decaderii folosirii
acestei probe.

Cercetarea la fata locului se poate desfasura si prin comisie rogatorie,

atunci cand obiectul supus judecatii se afla la o distanta mult prea mare, ceea ce
impiedica instanta sa se deplaseze.

La fata locului, instanta va putea asculta si cere lamuriri  de la martorii si

expertii pricinii; in acest caz martorii si expertii, vor fi si ei citati pentru data si
locul deplasarii.

Daca prezenta procurorului este obligatorie, el va insoti instanta la fata

locului,  impunandu-se a insoti instanta si de a fi incunostintat de data si locul
deplasarii.

La fata locului activitatea de cercetare se va desfasura ca si la sediul

instantei. Presdintele instantei va deschide sedinta facand apelul partilor si a
martorilor, dupa care va incepe cercetarea.

Mai intai partile vor fi cele care vor face expuneri si vor da explicatii  in
termen asupra imprejurarilor pe care le considera relevante, vor fi ascultati
martorii si expertii care vor fi pusi sa insoteasca relatarile si explicatiile lor cu
exemplificari si aratari de pe teren.

Cu ocazia cercetarii la fata locului instanta poate verifica si inscrisuri

schite; pe care partile sunt obligate a le infatisa instantei.

18
 Despre toate cele descrise anterior se vor face insemnari in procesul verbal
de cercetare.

Cercetarea la fata locului constituie pentru instanta un mijloc de informare

asupra anumitor situatii pe care nu le poate obtine intr-un alt mod. Instanta va
trebui sa fixeze si sa orienteze obiectele, incaperile cladirile; etc; cercetate,
alcatuind in acest scop o schita din care sa reiasa cele constatate, sa le descrie in
mod amanuntit sub toate aspectele si caracteristicile lor, sa compare cele
constatate cu depozitiile partilor si a martorilor. Este foarte important ca instanta
in procesul verbal ce-l va intocmi in urma deplasarii la fata locului sa redea cat
mai exact constatarile pe care le-a facut.17

Astfel procesul verbal va trebui sa cuprinda:

 Data si locul unde s-a desfasurat cercetarea;

 Numele si prenumele judecatorilor si a grefierului care ii insoteste
prezenta sau lipsa partilor, a procurorilor, martorilor si a expertilor
precum si daca au fost sau nu legal citati;
 Explicatiile si sustinerile partilor asupra obiectului cercetarii;
 Constatarile instantei cu privire la obiectul cauzei,  instanta avand
dreptul de a extinde sfera constatarilor inafara punctelor stabilite cu
ocazia incuviintarii sau ordonarii cercetarii, daca acestea sunt
necesare in vederea solutionarii cauzei;
 Mentiunile referitoare la audierea martorilor, declaratiile acestora,
precum si expunerea parerilor expertilor;
 Aratarea schitelor a planurilor intocmite si a eventualelor acte
infatisate de catre parti;
 Semnaturile.

17
Mihaela Tăbârcă –” Drept procesual civil”, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,2013

19
 Capitolul III. Administrarea probei in procesul civil

3.1. Reguli comune privind admisibilitatea,administrarea si

aprecierea probelor

A. Admisibilitatea probelor

20
 Pentu a se dovedi faptele si imprejurarile care le-au dat nastere, in cauzele
civile nu pot fi folosite decat acele mijloace de proba care intrunesc conditiile
de admisibilitate impuse de lege. Aceste conditii sunt:
- legalitatea probei implica urmatoarele cerinte: 
a)proba sa fie prevazuta de legea procesuala in vigoare la data incuviintarii
administrarii ei. De exemplu, in sistemul nostru probator actual, legea nu mai
prevede ca mijloc de proba juramantul religios al partilor. In ceea ce priveste
proba actelor juridice, solutia difera dupa cum forma solemna este ceruta de
lege ad validatem sau numai ad probationem. In cazul ad validatem, daca in
momentul incheierii actului juridic legea cerea, pentru validitatea lui, forma
solemna si ea nu a fost indeplinita, actul juridic e lovit de nulitate, iar aceasta
nu se acopera prin faptul ca o lege noua nu ar mai cere forma solemna; daca in
momentul incheieri actului juridic legea cerea doar acordul de vointa al partilor,
o lege noua care ar impune forma solemna nu afecteaza validitatea actului
juridic. In aceasta situatie, legea noua se aplica numai daca
desfiinteaza  cerinta ad probaionem (impusa de legea veche) si ingaduie
mijloace de proba noi.
b)proba sa nu fie inadmisibila in cauza in care se judeca sau pentru faptele care
urmeaza a fi dovedite sau contradovedite. De exemplu, desi e prevazut de lege,
in procesele de divort mijlocul de proba al interogatoriului cu privire la
motivele de divort este inadmisibil; in procesele al caror obiect este de o
valoare mai mare de 250 lei, este inadmisibila proba cu martori a actelor
juridice
- pertinenta probei. In fata instantei nu pot fi administrate decat acele probe care
au legatura cu obiectul procesului si folosesc instantei la solutionarea cauzei.
De aceea se spune ca o proba este perinenta atunci cand are legatura cu obiectul
procesului.
- verosimilitatea probei. Verosimilitatea probei inseamna ca faptele ce urmeaza
a fi dovoedite trebuie sa fie cu putinta si sa nu contrazica legile naturii. Deci,
proba ceruta trebuie sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a
fi crezute.
- concludenta probei. Concludenta probei inseamna stransa ei legatura cu
faptele si imprejurarile cauzei, puterea ei doveditoare menita a forma

21
convingerea judecatorului despre existenta sau inexistenta faptului probat.
Concludenta probei implica intotdeauna si pertinenta ei; o proba concludenta
este intotdeauna si pertinenta, iar pertinenta unei probe nu presupune neaparat
si concludenta ei.De exemplu, proba ca anumite bunuri mobile au fost date in
depozitul unei persoane este o proba concludenta in actiune deponentului
pentru restituirea acelor bunuri. Faptul ca deponentul era sau nu si proprietar
asupra acelor bunuri constituie un aspect al pertinentei care poate fi prezumat si
nu al concludentei probei depozitului.
B. Administrarea probelor
Probele se propun, sub sanctiunea decaderii:de catre reclamant
prin cererea de chemare in judecata si prin raspunsul la intampinare; de
asemenea, daca reclamantul modifica cererea de chemare in judecata, in
legatura cu aspectele modificate, va putea cere si probe18;de catre parat,
prin intampinare;verbal, in cazurile prevazute de lege.
Daca cererea de administrare a unei probe nu e facuta in termen,
partea va fi decazuta din dreptul de a mai administra probe. Totusi,
partea decazuta va putea:sa se apere, discutand in fapt/drept temeinicia
sustinerilor si a dovezilor adversarului;sa puna intrebari martorilor
propusi sau sa ceara confruntarea martorilor;sa-si spuna punctul de
vedere cu privire la expertiza adversarului.
Daca intampinarea nu e obligatorie, in citatia comunicata paratului
se va mentiona obligatia de a-si formula apararile pentru primul termen,
propunand probele de care intelege sa se foloseasca, sub sanctiunea
decaderii indicata expres in citatie.
Termenele pentru incuviintarea peste termen am probelor , sub
sanctiunea decaderii de a-si mai administra proba:
1. Sa depuna lista martorilor in 5 zile de la incuviintarea probei;
2. Sa depuna copii certificate de pe inscrisuri cu cel putin 5 zile
inainte de termenul fixat pentru judecata, daca s-a incuviintat proba
cu inscrisuri;

18
modificarea cererii de chemare in judecata poate fi facuta numai la primul termen de judecata la care
reclamantul a fost legal citat, iar ulterior doar cu acordul expres al tuturor partilor

22
 3. Sa depuna interogatoriul in 5 zile de la incuviintarea acestei probe,
doar in cazul in care interogatoriul trebuie comunicat (persoane
juridice si parti aflate in strainatate);
4. Sa depuna dovada platii cheltuielilor necesare expertizei in 5 zile
de la numirea expertului/termenul stabilit de instanta;

Aceste termene nu se aplica daca administrarea probei nu a condus

la o amanare. Asadar, lista cu martori, inscrisurile, interogatoriul si
dovada cheltuielilor se vor depune chiar in sedinta in care s-a incuviintat
proba.
O parte poate renunta la probe, renuntare care este posibila conform
principiului disponibilitatii, insa partea adversa poate sa isi insuseasca
proba sau daca ea nu face acest lucru, instanta poate dispune
administrarea din oficiu a probei la care s-a renuntat.

C. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este operatiunea logico-juridica de selectare a

probelor si de evaluare a importantei lor pentru dezlegarea pricinii
infaptuita de catre judecator potrivit intimei lui convingeri in vederea
pronuntarii unei hotarari temeinice si legale.

Probele administrate sunt lasate la aprecierea judecatorului care le va

examina potrivit intimei sale convingeri dar aceasta convingere nu
trebuie sa se reduca la o impresie subiectiva si arbitrara ci este necesar ca
ea sa se sprijine pe imprejurari de fapt bine stabilite cu ajutorul unor
probe obiective.

3.2 . Administrarea probei cu martori

Proba cu martori trebuie propusa prin cererea de chemare in judecata, prin

intampinare ori cererea reconventionala. Odata cu propunerea probei cu

23
martori partile au obligatia de a indica prin insesi aceste acte numele si locuinta
martorilor propusi.
La prima zi de infatisare, proba cu martori poate fi propusa de reclamant
prin actiune modificata sau prin cerere separata. Paratul de asemenea va putea
cere  proba cu martori, fie prin intampinare fie prin cerere separata. Conform
legii daca proba cu martori a fost incuviintata de instanta, partea este obligata
sub sanctiunea decaderii, sa depuna lista cu martori in termen de 5 zile de la
admitere.
Proba cu martori poate fi dispusa si din oficiu de catre instanta, in virtutea
rolului sau activ. De asemenea instanta poate limita numarul martorilor propusi.
Aceasta limitare se face pe baza principiului egalitatii partilor, in sensul de a
incuviinta ascultarea unui numar egal de martori pentru fiecare parte.
Dupa ce martorii au fost propusi, se va trece la discutarea si incuviintarea
ascultarii lor. Partea care propune proba cu martori este obligata sa arate si ce
anume doreste sa dovedeasca in fata instantei. In caz contrar instanta are tot
dreptul de a respinge proba solicitata. Instanta este indreptatita sa respinga
proba cu martori si atunci cand imprejurarea ce trebuie dovedita reiese din
actele administrate la dosar, proba cu martori fiind astfel inutila.
Instanta este obligata ca odata cu incuviintarea probei sa precizeze si faptele
sau imprejurarile asupra carora acestia urmeaza sa depuna marturie.
Partea careia i s-a incuviintat proba cu martori are obligatia ca in termen de
cinci zile sa depuna suma fixata pentru transportul si despagubirea martorilor,
acest termen este un termen de decadere. Daca aceasta obligatie nu a fost
respectata si martorii se prezinta la instanta, decaderea prezentata anterior se
acopera.Pentru a preveni evenimentele negative nu este admisa schimbarea
martorilor, cu exceptia cazurilor extreme: moarte; disparitie sau alte motive
bine intemeiate. Orice persoana care are  cunostinta de faptele sau imprejurarile
cauzei, poate fi ascultat ca martor in cauza.
De la acest principiu exista insa si unele exceptii. Astfel, in Noul Cod de
procedua sunt stabilite o categorie de persoane care nu pot depune marturie si o
alta categorie care sunt scutite de a fi martori.Nu pot fi ascultati ca martori:
rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv; sotul chiar despartit, cei aflati

24
in dusmanie sau in legaturi cu vreuna dintre parti, persoanele puse sub
interdictie judecatoreasca, cei condamnati pentru marturie mincinoasa 19.
Audierea unor asemenea persoane poate fi posibila ori de cate ori partea in
favoarea careia a fost edictata prevederea legala nu intelege sa faca vreo
obiectie, acceptand audierea lor in cunostinta de cauza, acceptarea poate fi
tacita sau expresa.
Insa in procesele privitoare la starea civila sau la divort se prevede
posibilitatea audierii ca martor si a rudelor si afinilor in gradele prevazute de
lege pe motiv ca acestia cunosc cel mai bine viata intima si de familie a partilor.
In cazul in care prin actiune se solicita rezolutiunea unui contract pe motiv
ca s-a realizat deghizarea unui contract de donatie intre parti folosindu-se drept
prim contract vanzarea-cumpararea intre rude, se audiaza in principal rudele
care cunosc cel mai bine daca s-a stabilit sau s-a platit pretul.
Din categoria persoanelor ce sunt scutite de a fi martori, fac parte :
 - slujitorii cultelor, medicii, moasele, farmacistii, avocatii, notarii publici si
orice alti muncitori pe care legea ii obliga sa pastreze secretul cu privire la
faptele incredintate lor in exercitiul indeletnicirii.
- functionarii publici si fostii functionari publici asupra imprejurarilor secrete
de care au avut cunostinta in aceasta calitate.20
Ambele categorii de persoane enumerate mai sus pot fi obligate sa depuna
marturie daca au fost dezlegate de indatorirea pastrarii secretului de cel
interesat in pastrarea lui. Nu se aplica cele scrise anterior slujitorilor cultelor.
Aceasta interdictie de a avea calitatea de martori provine din faptul ca legea
penala incrimineaza divulgarea secretului profesional.
- cei care prin raspunsurile lor s-ar expune ei insisi sau ar expune pe o persoana
apropiata la o pedeapsa penala sau la dispretul public.

19
Art 315 din Codul de procedura civila
20
Art 317 din Codul de procedura civila

25
 Aceasta interdictie a luat nastere pentru ca o persoana care a savarsit o
infractiune sa nu fie pusa in situatia de a alege sa fie condamnata pentru fapta
savarsita ori a suferi un prejudiciu moral sau material prin condamnarea unei
persoane apropiate, daca ar spune adevarul, si a fi condamnata pentru marturie
mincinoasa daca l-ar ascunde.
Dupa ce martorii propusi au fost incuvintati, se dispune citarea lor. La
termenul fixat pentru audieri se striga toti martorii, cei prezenti sunt audiati, iar
celor absenti li se da un nou termen.
Ordinea ascultarii martorilor va fi stabilita de catre presedintele
completului, tinandu-se seama si de cererea partilor. De regula se asculta intai
martorii reclamantului si dupa aceea pe cei ai paratului. Martorii sunt introdusi
in sala pe rand; martorii neascultati neavand voie sa asiste la audierea celorlalti
martori; martorii ascultati raman in sala pana la sfarsitul dezbaterii asupra
cauzei.
Dupa introducerea in sala de sedinte, presedintele completului il va intreba
pe martor datele de stare civila si datele asupra aprecierii depozitiei lui:
        Numele, indeletnicirea, locuinta si varsta;
        Daca este ruda sau afin cu una din parti si in ce grad, in caz
afirmativ;
        Daca se afla in serviciul uneia din parti;
        Daca este in judecata, in dusmanie sau in legaturi de interes cu una
din parti.
Dupa depunerea juramantului presedintele completului de judecata ii va
atrage atentia martorului ca, daca nu va spune adevarul, savarseste infractiunea
de marturie mincinoasa. Minorul de mai putin de 14 ani si cei care sunt lipsiti
de discernamant in momentul audierii nu vor fi nevoiti sa spuna juramantul
,dar i se va atrage atentia sa spuna adevarul.21

21
Dr, Nicolae Grădinaru –” Sistemul probator în procesul civil”, Ed. Independența Economica, Pitesti, 2018

26
 Dupa indeplinirea formalitatilor, se trece la audierea propriu-zisa a
martorului. In procesul civil martorul este intrebat mai intai de partea care l-a
propus si dupa aceea de partea adversa. Toate intrebarile se pun prin
intermediul presedintelui. Daca presedintele instantei de judecata observa ca o
intrebare nu are legatura cu cauza procesului, este jignitoare, sau tinde sa aduca
in lumina imprejurari ilegale; intrebarea respectiva va fi oprita de catre
judecator. La cerea partii intrebarea oprita va fi consemnata in incheierea de
sedinta si aici se va consemna si motivul respingerii.
In timpul audierii martorului ii este interzis sa citeasca raspunsuri scrise
dinainte, el putand insa sa foloseasca cu incuviintarea presedintelui, unele
insemnari cu privire la cifre sau denumiri.
Depozitia22 martorului se consemneaza in scris de grefier, dupa dictarea
presedintelui, dupa care se semneaza de catre martor, de grefier si de
presedintele instantei pe fiecare pagina si la sfarsit. In cazul in care martorul nu
vrea sau nu poate sa semneze, se va consemna acest lucru in procesul verbal de
audiere.
Pentru evitarea alterarii depozitiei martorului orice adaugiri, stersaturi sau
completari trebuie sa fie incuviintate si semnate de presedinte, grefier si martor,
sub sanctiunea de a nu avea nici o valoare, iar locurile nescrise de pe
formularele pe care se iau depozitiile, trebuie sa se anuleze prin linii, astfel ca
sa nu se poata adauga dupa. Daca este necesar, instanta poate lua martorului
inca o depozitie, atunci cand se considera ca s-a omis sa fie intrebat despre
anumite chestiuni.Daca depozitiile martorilor sunt contradictorii, insatnta poate
proceda la confrunatrea lor, incheindu-se un proces-verbal deosebit in care se
consemneaza noile declaratii.
Prezentarea si declararea faptelor de care are cunostinta o persoana este o
obligatie cetateneasca. Dispozitiile legale nu impun partii sa aduca martori si
nici sanctiunea decaderii din proba testimoniala, iar instanta pe baza rolului sau
activ trebuie sa puna in vederea partilor sa indice adresa martorilor in cauza
pentru a emite citatiile, si eventual a mandatelor ori sanctionarea in caz de
neprezentare. Numai dupa respectarea procedurii descrise mai sus instanta
22
marturisirea

27
poate sa recurga la decaderea din proba incuviintata, daca martorul nu se
prezinta.

3.3 Administrarea probei prin interogatoriu

Proba cu interogatoriul va putea fi solicitata de catre reclamant prin

cererea de chemare in judecata, iar de catre parat prin intampinare.Acest
mijloc de proba va putea fi solicitat si ulterior, daca necesitatea probei
rezulta din modificarea cererii de chemare in judecata, nevoia
administrarii probei reiese din cercetarea judecatoreasca si nu putea fi
prevazuta de partea interesata sau daca partea arata ca, din motive
temeinic justificate, nu a putut propune in termen proba solicitata.23
Instanta va putea incuviinta proba cu interogatoriul si daca
administrarea probei nu ar determina amanarea judecatii (fiind necesar ca
partea chemata la interogatoriu sa fie prezenta in fata instantei), precum
si atunci cand exista acordul expres al tuturor partilor din proces.
Cand reclamantul intelege sa se serveasca in dovedirea pretentiilor sale de
interogatoriul paratului, el va trebui sa propuna acest mijloc de proba prin
cerere de chemare in judecata, solicitand judecatorului sa ordone infatisarea
paratului in persoana.
La termenul fixat instanta de judecata are dreptul de a incuviinta sau de a
respinge interogatoriul paratului solicitat de catre reclamant. Paratul poate cere
si el prin intampinare chemarea reclamantului la interogatoriu. Chemarea la
interogatoriu poate fi dispusa si in oficiu de catre instanta in orice faza a
procesului.
Cand instanta a incuviintat sau a ordonat chemarea la interogatoriu, in
citatia care se trimite partii chemate trebuie sa existe o mentiune speciala:"
personal la interogatoriu". Aceasta pentru ca partea sa ia la cunostinta faptul ca

23
Andreea Tabacu –” Drept procesual civil”, Ed Universul Juridic, Bucuresti,2015

28
trebuie sa se prezinte personal la instanta. Sanctiunea neprezentarii este
decaderea.
Se va putea incuviinta sau ordona proba interogatoriului numai cand este
vorba de chestiuni de fapt si cu respectarea urmatoarelor conditii: ca faptele sa
fie personale ale partii chemate; faptele sa fie in legatura cu pricina, putand
duce la dezlegarea ei.
Pot fi chemate la interogatoriu numai partile ce se afla in litigiu precum si
persoanele asimilate acestora cum ar fi: intervenientii; chematii in garantie. Nu
poate fi chemat la interogatoriu procurorul atunci cand acesta a introdus
actiunea.
Uneori legea ingaduie ca recunoasterea sa fie facuta si prin mandatar, cu
conditia, ca procura sa fie special data pentru a recunoaste anumite fapte.
Daca partea doreste insa sa-si mentina pozitia contradictorie ea trebuie sa
se prezinte personal in fata instantei. La persoanele incapabile interogatoriul se
poate lua reprezentantilor legali, care insa nu vor putea fi intrebati decat despre
faptele proprii savarsite de ei in aceasta calitate.
Statul si celelalte persoane juridice raspund in scris la interogatoriu ce li se
va comunica. Aceasta deoarece persoanele juridice isi exercita si isi indplinesc
obligatiile prin organele lor de conducere.24
La termenul fixat partea care propune interogatoriu, sau instanta din oficiu,
va formula intrebarile, si pe aceeasi foaie se vor trece si  raspunsurile.
Partea chemata la interogatoriu va fi intrebata de catre presedinte asupra
fiecarui fapt in parte. Cu incuviintarea judecatorului partea chemata la
interogatoriu i se pot pune si alte intrebari de catre: procuror; partea potrivnica.
Partea chemata la interogatoriu nu are voie sa citeasca raspunsurile date mai
inainte si nici sa se consulte cu aparatorul sau. In cazul in care partea chemata
la interogatoriu  demonstreaza ca pentru a raspunde la anumite intrebari are
nevoie de cercetarea unui inscris, instanta va fixa un nou termen de judecata.

24
Dr, Nicolae Grădinaru –” Sistemul probator în procesul civil”, Ed. Independența Economica, Pitesti, 2018

29
 Atat intrebarile cat si  raspunsurile trebuie semnate pe fiecare pagina  de
catre judecator, de grefier si de catre parti: intrebarile se semneaza pe josul foii
de partea care a propus interogatoriu, iar raspunsurile de catre partea chemata la
interogatoriu dupa ce in prealabil a citit raspunsurile scrise. Cand se fac
adaugiri, stersaturi sau schimbari acestea vor fi semnate in acelasi mod, sub
sanctiunea de a nu putea fi luate in considerare. Daca una din parti nu poate sau
nu vrea sa semneze, se va face mentiune despre acest fapt in josul paginii.
Se pot produce diferite efecte in functie de conduita pe care o are persoana
chemata la interogatoriu, conduita acesteia se poate manifesta astfel:
a] partea se prezinta la interogatoriu dar tagaduieste faptele sau
imprejurarile pretinse;
b] partea nu se prezinta la interogatoriu sau daca se prezinta refuza sa
raspunda la intrebarile ce i se pun;
c] partea se prezinta si recunoaste cele sustinute de partea adversa.
In prima situatie descrisa anterior, anume atunci cand partea care se
prezinta la interogatoriu tagaduieste faptele pretinse, partea adversa trebuie sa
dovedeasca sustinerile sale prin folosirea altor mijloace de proba.
In cazul refuzului de a se prezenta sau de a raspunde la intrebari se creeaza
prezumptia de recunoastere tacita. Aceasta prezumtie insa nu are un caracter
absolut. Astfel atunci cand este posibila administrarea unor alte mijloace de
proba, se ajunge la concluzia ca conduita aleasa este un inceput de proba care in
coroborare cu probele existente pot stabili imprejurarile reale ale cauzei.
In cazul in care nu exista posibilitatea administrarii altor probe instanta
poate ajunge la concluzia ca lipsa sau refuzul de a raspunde la interogatoriu,
este o marturisire deplina ce va fi in avantajul cert al partii care a propus acest
mijloc de proba.

3.4 Administrarea probei cu inscrisuri

30
 Inscrisurile de care partile inteleg sa se foloseasca in cauza se
anexeaza la cererea de chemare in judecata si la intampinare sau cererea
reconventionala in copii certificate de parte, in atatea exemplare cate parti
adverse sunt, plus un exemplar pentru instanta.
Inscrisurile care sunt intr-o limba straina sau intr-o scriere veche se
depun in traduceri certificate de parte sau traduceri efectuate de un
traducator autorizat.
Partile trebuie sa aiba asupra lor originalul inscrisurilor de care se
folosesc sau trebuie sa depuna originalul la grefa, pentru a putea fi
confruntat de catre judecator cu copiile de la dosar, sub pedeapsa neluarii
in seama.
In cazul in care la dosar s-au depus originalele partea le poate lua
numai daca depune in locul lor copii legalizate de grefa instantei. Toate
inscrisurile depuse la dosar raman dobandite cauzei si nu mai pot fi
retrase.
Exista si situatii in care inscrisul de care doreste sa se foloseasca una
dintre parti este detinut de partea adversa. In acest caz, instanta va lua un
interogatoriu din oficiu celeilalte parti si daca aceasta refuza sa raspunda
ori se dovedeste ca a ascuns sau distrus inscrisul sau nu vrea sa
il infatiseze instanta poate considera ca inscrisul are continutul pe care il
pretinde partea ce a solicitat depunerea sa.
Daca inscrisul a carui depunere o doreste partea adversa cuprinde
chestiuni personale sau s-ar incalca secretul de serviciu ori ar putea atrage
urmarirea penala pentru partea ce il define sau o alta persoana sau ar
expune-o dispretului public, instanta dupa ce va constata acest lucru
va putea sa respinga cererea de depunere la dosar.
Pentru inscrisurile detinute de autoritati sau alte persoane se va face
adresa de catre instanta dispunandu-se depunerea lor la dosar.
Exista insa cazuri in care, conform normelor legale in materie.
originalele inscrisurilor nu pot trimise instantei, cum este cazul cartilor
funciare sau a registrelor de stare civila. In aceste situatii cercetarea
originalului se va face de catre completul de judecata la locul

31
situarii inscrisului, partile fund citate in acest scop, cu aratarea zilei, orei
si locului unde urmeaza sa se faca verificarea.

Nu de putine ori inscrisurile depuse de una dintre parti sunt contestate

de cealalta parte. In aceste cazuri, in functie de natura inscrisului instanta
va recurge la verificarea de scripte sau la procedure falsului.

Concluzii

Nu-mi pot imagina existenta societatii actuale fara diversele schimburi

care se realizeaza inerent intre oameni. Datorita faptului ca exista atatea relatii
care se succed cu o viteza ametitoare intre diversele persoane, apar obligatoriu

32
si o serie de neintelegeri referitoare la executarea in tot sau in parte a
raporturilor existente intre parti. De multe ori se intampla ca debitorul unei
obligatii atunci cand este adus in fata instantei si pus sa recunoasca, sub
juramant, ca are sa dea sa faca sau sa nu faca ceva in folosul celeilalte persoane,
acesta nici nu recunoaste ca    l-ar fi vazut vreoadata pe reclamant.

Asa ca astazi mai mult ca oricand se aplica vechiul adagiu al

romanilor: "idem est non esse et non probari" care poate fi tradus prin formula
"a nu fi sau a nu fi probat este tot una".

Consider ca orice cetatean ar trebui sa cunoasca legislatia aplicabila

probelor, fie ca vorbim de probe care se administreaza in fata instantelor: civile;
penale; de contencios administrariv sau fiscal. Sustin aceasta, deoarece insasi
actul justitiei s-ar desfasura mai rapid si mai corect daca partile s-ar prezenta in
fata avocatului cu principalele mijoace de proba  care ii dau speranta ca
dreptatea este de partea sa. Consider ca o justitie este calitativa atunci cand
hotararile instantelor judecatoresti sunt egale sau tind a fi egale cu adevarul
defapt al cauzei  sub toate laturile existentei sale. De multe ori adevarul juridic
nu corespunde cu adevarul de fapt al cauzei. Deoarece in urma administrarii
probatorului judecatorul poate ajunge la o alta convingere intima decat faptele
care au dus la desfasurarea procesului. Astfel judecatorul prin decizia sa poate
denatura in totalitate adevarul, dand o solutie gresita; poate schimba sau
interpreta in mod gresit anumite aspecte care au dus la formarea conflictului,
prin hotararea sa facand dreptate numai in parte; dar mai poate exista si o solutie
caracteristica unui sistem de drept si nu unei interpretari umane, anume faptul
ca judecatorul se cede nevoit datorita procedurii sau legii pe care o aplica sa
decida impotriva convingerii sale intime.

33
34