Sunteți pe pagina 1din 5

DESPRE “ALEGEREA” DE A FI NEFERICIT

Ar fi interesantă o discuție liberă între psihoterapeuți despre momentele


care i-au marcat în cursul ședințelor cu proprii clienți. Mă refer la momente
decisive, nu doar la interpretări savante ale conflictelor, întorsături de frază
inteligente sau vindecări nesperate. Când anume sau ce anume din ce a spus
clientul a produs schimbări ample, de perspectivă asupra lucrurilor, în
psihoterapeut.
Pentru mine răspunsul e simplu, îmi amintesc clar momentul care mi-a
schimbat semnificativ raportarea la celălalt. Clienta, o doamnă în jur de 45 de ani,
mamă a unei fetițe, divorțată de ceva timp dar hăituită constant de fostul soț. Ca
prezența fizică inspira competență (lucrase ani buni ca general manager într-o
corporație mare), părea obișnuita să coordoneze, să fie cumva în “centrul”
lucrurilor. Era înaltă, brunetă, elegantă, cu o ținută dreaptă, ușor încordată. Părea
că ține neapărat să convingă că este o persoană puternică, dar, de îndată ce s-a
relaxat și a ieșit din rol, o expresie de epuizare, de vulnerabilitate, i se citea în
întreaga postură.
Ceea ce complica starea ei sufletească era comportamentul fostului soț,
care, o chinuia cu procese interminabile, bătăuși trimiși să o intimideze, copilul
luat cu forța etc. Clienta era hotărâtă să reziste. Pentru a înțelege mai bine
situația în care se afla mai trebuie descrisă succint viața chinuită pe care a avut-o
cu fostul soț: bătăi, umiliri, renunțări de tot felul, limitări ale nevoilor proprii,
practic, se lăsa dominată, anulată. Bineînțeles, compensa prin rolul social,
imaginea ei de sine se “repara” sporadic, iluzoriu, la locul de muncă.
Nu mai rețin exact discuția din cabinet, ne tot învârteam în jurul
masochismului, a nevoii de pedeapsă și, dintr-o dată, dorind cumva să ating un
punct esențial și să o repun pe un drum “luminos”, o întreb: “Dar tu vrei să fii cu
adevărat fericită?”, apoi mă las mai confortabil în scaun, convins că gata, s-a
încheiat discuția într-un mod constructiv (cine nu vrea să fie fericit?). O întrebare
banală, simplă, însă importantă, care trebuia pusă, accentul căzând pe “cu
adevarat”. La inceput s-a crispat usor, apoi fața i-a devenit extrem de serioasă,
mă gândesc: “Ce face, la ce se gândește, ce e de gândit aici, poate vrea să dea un
răspuns detaliat?”. Trec vreo 4-5 minute, o eternitate în cabinet, și răspunde:
“Vicentiu, m-am gândit bine, și sincer, cu adevărat, nu vreau să fiu fericită!”.
Pentru un moment am împietrit în sinea mea…In minte, am continuat dialogul:
“Poftim?, cum, cum adică nu vrei să fii fericită, CINE nu vrea să fie fericit?? ești
sigură? Mai gândește-te încă vreo 4-5 minute, sau de ce nu, gândește-te până la
ședința următoare, până la anul dar nu-mi da răspunsul asta!!”. Ceea ce m-a izbit
a fost răspunsul gândit, clar, asumat, exprimat ca o sentință. Mai mereu auzim
discuții despre fericire sau nefericire, despre oameni chinuiți, despre
comportamente prin care ne sabotăm viață, dar acestea sunt discuții periferice,
neduse până la capăt, zise la nervi sau deznădejde. Sunt unii care o țin din rău în
mai rău. Dar și pe unul dintre aceștia dacă îl întrebi “Vrei să fii fericit?” îți va
răspunde ce întrebare neroadă mai e și asta și te trimite la plimbare. În schimb,
când o auzi de la o persoană capabilă, matură, spusă în modul acesta, cunoscând
implicațiile unei sentințe de acest fel, nu are cum să nu te impresioneze. Mă
gândeam în primul rând la poziționarea ei față de viață, față de alegerile pe care
le-a făcut sau urma să le facă, spre viitor însemna o lipsă de speranță, spre trecut,
un întreg șir de experiențe dureroase, de masochism și de credința inconștientă
că nu merită mai mult…O nuanța trebuie neapărat precizată, clienta a venit în
terapie la mine pentru fetița ei, nu pentru ea însăși, ședințele noastre se
intercalau rar, printre ședințele cu copilul. Acest aspect este deosebit de
important întrucât subliniază lipsa motivației pentru schimbare, un client care
caută sprijin terapeutic înseamnă că s-a poziționat spre transformare, simte, în
profunzime, că ceva nu e în ordine și trebuie schimbat. Aici este momentul să
punctez că alegerea “drumului nefericirii” nu este propriu-zis o alegere conștientă
– în cazul clientei a devenit- ci, este mai degrabă o cerință inconștientă, o intenție
existentă în aceea zonă a psihicului pe care nu o controlăm. Travaliul
psihoterapeutic pentru noi toți constă în conștientizarea acelei părți, să
înțelegem, prin analiză, ce anume ne direcționează comportamentul.
Când șocul s-a mai atenuat în mine, am început să mă întreb dacă nu
cumva proiectez asupra ei teama mea intensă de a nu fi fericit. Cred ca e o teama
pe care o avem mulți, aceea de a nu rata la modul absolut. În definitiv, la
întrebarea aceasta trebuie să răspundem în preajma sfârșitului vieții “Am fost
fericit?”. Mi-am zis că în mod sigur proiectez asupra clientei propri-am teama, era
prea intens momentul ca să nu-l simt ca pe o zonă vulnerabilă a personalității
mele. Mi-a venit imediat în minte momentul în care am decis, extrem de
conștient, chiar cu hotărâre, de a fi fericit, de a face alegeri bune, de a nu mai
reacționa disproporționat respingând oamenii, rănindu-i în așa fel încât să nu mă
mai poată ierta, jignind pentru a domina, intrând în relații parteneriale care îmi
“garantau” încă de la început eșecul, cu femei agresive, instabile sau incapabile de
rezonabilitate. Clar, proiectam. Cu o voce mai liniștită, am întrebat-o: “Dar din ce
motive nu vrei să fii fericită?”, “In primul rând nu știu ce e fericirea, mi-a răspuns,
nu o înțeleg, nu o simt deloc, nu aș știi ce să fac , într-un fel mă sperie, prefer
nefericirea, pe ea o cunosc, mi-e familiară, e demult cu mine”. Ce să-i mai zic, am
lăsat-o un timp să vorbească, să-și descarce tristetea… În acest moment am
înțeles, cum să spun, organic, lăuntric, la modul absolut, că sunt oameni care nu
vor fie salvați – cel puțin nu acum- că nu are sens să forțez, că ar fi prea fals și
nefiresc, în contratimp cu momentul lor. Grea lecție, o experiență care a lovit
direct în imaginea mea de sine dar și într-un conținut mai intim: “fantasma
salvatorului” – cum să nu pot eu, ca terapeut, să-mi ajut clienții? A însemnat
pentru mine un efort de repoziționare față de client, față de oameni în general…
cei care își doresc în mod real schimbarea, fac pași concreți, trec dincolo de vorbe.
După un timp clienta s-a oprit din plâns și am început să discutăm despre
cauzele nefericirii. Mama ei avusese o viață chinuită si in acel moment mă
întrebam în sinea mea, în ce măsură s-a identificat cu mama ei, cât a preluat prin
identificare maternă: “E posibil să cauți acum suferința dintr-o pornire de
“fidelitate” fată de mamă ta sau pentru că doar asta ai văzut ca model de
existentă? “E posibil Vicențiu, cred că sunt valabile ambele”.
Ideal pentru clientă era să intre într-o relație securizanta în care să
iubească și să fie iubită la rândul ei. Da, ușor de zis, un pic mai greu de făcut. Cum
să aibă celălalt încredere în tine (ca apoi să ai și tu în el), să se deschidă sufletește
dacă, prin comportamentul tău, stricând cumva relația, cauți să te sabotezi? În
astfel de cazuri, ca psihoterapeut de orientare analitică, caut întotdeauna
sentimentul inconștient de culpă, de vina personală. Exsita în cei mai mulți dintre
noi un mecanism inconștient denumit: “nevoia de culpă și de pedepsa”. Ce
înseamnă asta? Ori de câte ori greșim mai serios, ne simțim vinovați și căutăm,
pentru a stinge vinovăția, să fim pedepsiți. E un mecanism care se formează în
copilărie, atunci când spărgeam un geam de exemplu, stăteam într-o stare de
tensiune până venea tatăl, mama sau Directorul școlii, primeam pedeapsa apoi
evenimentul se stingea, avea o finalitate. Bineînțeles că lucrurile sunt mai
elaborate de atât, dar esența mecanismului de aici vine. Acum, culpabilizarile pot
avea conținuturi variate, te poți simți vinovat din miri ce, insa am constatat ca in
cazul celor care se auto-sabotează este mai mereu vorba despre vina de a nu
merita sa fie iubiți, de sentimentul ca este ceva neinregula cu ei, ca nu sunt
îndeajuns de buni pentru a fi valorizați. Le este indusă credința că sunt diferiți și
inadecvați, lipsiți de iubire reală, criticați, ei își caută pedepsele compulsiv,
sfârșind simbolic prin a confirma atitudinea adulților despre ei din copilăria
timpurie: “Ti-am zis eu că nu ești bun de nimic”. Acești adulți sunt persoane
concrete –mama, tata, unchi, bunici, profesori- , oricum, persoane importante
pentru copil. Uluitor cât efort depunem pentru a dovedi că merităm să fim iubiți,
e un fel de nedreptate aici, în zbaterea copilului de a obine iubirea, el ar trebui
fie iubit ca întreg, nu fracționat, în funcție de rezultatele pe care le livrează. Până
la urmă, a iubi inseamnă a-l percepe pe celălalt așa cum el nu se poate vedea, în
acest caz, ca o persoană demnă de a fi iubită. Dar să fii iubit când de fapt te
urăsti, e intolerabil. Pentru a ieși din acest cerc vicios, al auto-sabotării
constante, al auto-pedepsirii, un adult trebuie să primească într-o relație ceea ce
i-a lipsit în copilărie, apreciere, iubire, siguranță, dar acest lucru nu este posibil
decât prin decizii gândite, prin stăpânirea frustrărilor, printr-o comunicare
rezonabilă – inclusiv a temerilor -, prin asumarea riscului de deveni vulnerabil,
iubind.
În psihoterapie, pe lângă alte tehnici, trebuie identificată funcția nefericirii,
ce rol joacă ea în dinamica personalității, adică, ce “beneficii secundare” decurg
din rolul de a fi nefericit, poate o nevoie inconștientă de atenție, poate o anumită
plăcere de a suferi, sau poate ca în felul acesta viața este resimțită mai intens etc.
Pot fi multe combinate, aspectul esențial este cu ce anume a asociat clienta
nefericirea, în mintea ei. Apoi, un alt pas important este dat de conștientizarea
modului în care intră în relații cu ceilalți, elementele care se repetă, raportările
sau poziționările față de ceilalți. Dar toate acestea trebuie să aibă ca fundament
relația terapeutică, o relație construită pas cu pas, securizanta, deschisă, care să
stimuleze încrederea și comunicarea reală.
Relația psihoterapeutică se construiește pas cu pas, dar este necesară o
primă condiție, persoana să-și dorească schimbarea, clienta descrisă mai sus a
participat la discuție, din curiozitate sau din dorința de a înțelege, însă, nu am mai
revăzut-o. Am atins zone sensibile, nu dorea mai mult acum, poate în timp…E
necesar totuși un anumit curaj pentru a înfrunta tensiunea schimbării.
Fericirea nu este un dat, nu o putem pretinde necondiționat – cel puțin ca
adulți- , ea se construiește în timp, treptat, adesea cu efort, prin decizii bune. Îmi
imaginez fericirea ca pe o stare de mulțumire sufletească de fond, în care simți ca
relațiile importante din viața ta sunt așezate, funcționează bine, lucrurile sunt în
regulă. Și asta deoarece în relația cu partenerul, cu copiii, cu părinții, cu idealul
profesional atins sunt implicate nevoi și aspecte fundamentale: nevoia de a iubi și
de a te știi iubit, nevoia de apreciere, de siguranță emoțională, de comunicare, de
grijă față de celălalt, de apartenență, de validare, încredere, fidelitate, reușită etc.
În definitiv, dincolo de fantasme, fericirea nu reprezintă dorința de a ne
îmbunătăți real situația în care ne aflăm?