CAPITOLUL XIII

DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

Obiective de referinţă:
O1.1 Să definească sfera de acțiune a dreptului umanitar.
O1.2 Să cunoască conţinutul principalelor reglementări în materie.
O2.1 Să aprecieze interdicţiile privind unele mijloace şi metode de ducere a ostilităţilor.
O2.2 Să distingă principalele categorii de persoane afectate de ostilități și regimul de protecție a
acestora.
O3.1 Să estimeze eficiența instituirii unui sistem de protecție a drepturilor omului în contextul
conflictelor armate.

13.1. Definirea şi principalele reglementări

13.2. Sfera de aplicare
13.3. Interdicţii privind unele mijloace şi metode de ducere a ostilităţilor
13.4. Combatanţii şi prizonierii de război
13.5. Protecţia persoanelor care nu participă sau nu mai pot participa la ostilităţi
13.6. Comitetul Internațional al Crucii Roșii

Bibliografie fundamentală:
1. Dispozițiile generale ale Convențiilor de la Geneva și Protocoalelor adiționale. CICR, 1994.
2. Tratate internaționale. Drept umanitar. Ediție oficială. Chișinău: Ed. Garuda-Art, 1999.
3. O. Balan. Protecția drepturilor omului în conflictele armate. Chișinău: CEP USM, 2009.
4. A. Năstase, C. Jura, Fl. Coman. 14 prelegeri de Drept Internaţional Public. București: Ed.
CH Beck, 2012.

Bibliografie facultativă:
1. I.M. Anghel, V.I. Anghel. Răspunderea în dreptul internațional. București: Ed. Lumina Lex,
1998.
2. A. Barbăneagră, V. Gamurari. Crimele de război. Chișinău: UNHCR, 2008.
3. I. Cloșcă, I. Suceavă. Tratat de drept internațional umanitar. București: Ed. VIS Print, 2000.
4. C. Jura, D. Buruian. Drept internațional public. Caiet de seminar. București: Ed. Universul
Juridic, 2013.
5. N. Osmochescu, O. Dorul. Drept internaţional public. Note de curs (în scheme). Chișinău:
CEP USM, 2012.
6. Șt. Scăunaș. Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar. București: Ed.
ALL BECK, 2002.
7. К.А. Бекяшев, Е.Г. Моисеев. Международное публичное право в вопросах и ответах:
учебное пособие. Москва: Изд. Проспект, 2013.
8. В.Ю. Калугин. Курс международного гуманитарного права. Минск: Изд. Тесей, 2006.
9. И.И. Котляров. Международное право и вооруженные конфликты. Москва: Изд. МУ
МВД РФ, 2003.

13.1. Definirea şi principalele reglementări

Dreptul internațional umanitar - ansamblul normelor de drept internaţional referitoare la
protecţia, în timpul conflictelor armate, a persoanelor afectate de asemenea conflicte şi a
bunurilor care nu au legătură cu operaţiunile militare.
Mai exact, dreptul internațional umanitar aplicabil în conflictele armate este ansamblul de
reguli internaționale, izvorâte din tratate sau cutumă, care sunt special destinate rezolvării
problemelor de natură umanitară rezultate direct dintr-un conflict armat, fie de natură
internațională, fie de natură internă.
Dreptul internaţional umanitar reprezintă un ansamblu de reguli care din considerente de
ordin umanitar caută să limiteze efectele unui conflict armat. Dreptul internaţional umanitar
protejează acele persoane care nu participă sau care nu mai participă la ostilităţi şi restricţionează
mijloacele şi metodele de război. De-a lungul timpului, regulile referitoare la dreptul conflictelor
armate s-au referit în mod special la aspecte privind protecţia victimelor conflictelor armate şi
protecţia bunurilor culturale în caz de producere a unui conflict armat.
Problematica războiului, a modului de purtare a conflictelor armate, a fost abordată încă
din antichitate şi a continuat să se reflecte în lucrările de specialitate ale diferiţilor jurişti (Hugo
Grotius, Dreptul războiului şi păcii), în documentele cu caracter internaţional, precum şi în
eforturile întreprinse de state pe plan intern şi internaţional de gestionare a problemelor de drept
internaţional umanitar şi de cooperare în acest domeniu. Acest din urmă aspect s-a concretizat în
constituirea unor comisii naţionale de drept internaţional umanitar şi în cooperarea între aceste
organisme şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.
Dreptul internațional umanitar, cunoscut și sub denumirea de drept al conflictelor armate
sau drept al războiului, are două ramuri separate:
- Dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar propriu-zis, care este destinat să protejeze
personalul militar care nu ia sau nu mai ia parte la lupte și persoanele care nu sunt implicate în
mod activ în ostilități, mai ales civilii;
 - Dreptul de la Haga sau dreptul războiului, care stabilește care sunt drepturile și obligațiile
beligeranților în desfășurarea operațiunilor militare și impune limite pentru mijloacele de rănire a
inamicului.
Principalele reglementări
- Convenţia pentru ameliorarea situaţiei militarilor răniţi din armatele în campanie, 1864;
- Convenţia pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie,
Geneva, 1906;
- Convenţia pentru adaptarea principiilor Convenţiilor de la Geneva la războiul maritim,
Haga, 1907;
- Convenţia privind tratamentul prizonierilor de război, Geneva, 1929;
- Convenţiile cu privire la protecţia victimelor de război, Geneva, 1949;
- Convenţia şi Protocolul privind protecţia valorilor culturale în caz de conflict armat,
1954;
- Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949 referitor la protecţia victimelor
conflictelor armate internaţionale, 1977;
- Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949 referitor la protecţia victimelor
conflictelor fără caracter internaţional, 1977.
Materia dreptului umanitar se caracterizează în special prin caracterul cuprinzător al
codificării.
Se remarcă folosirea ,,clauzei Martens”, de natură să înlăture lacunele acestei codificări.
Ea prevede că în cazurile neacoperite de reglementările adoptate sau de alte acorduri
internaţionale, civilii şi combatanţii rămân sub protecţia şi autoritatea principiilor dreptului
internaţional decurgând din cutuma stabilită, din principiile umanităţii şi comandamentele
conştiinţei publice.
Iniţial, aplicarea convenţiilor în materie putea fi restrânsă prin clauza ,,si omnes”, textul se
aplică dacă toţi beligeranţii sunt părţi la ele. După primul război mondial, ea a căzut în
desuetudine.
Un rol important revine principiului reciprocităţii în aplicarea acestor convenţii.

13.2. Sfera de aplicare

 În caz de război sau orice conflict armat între două sau mai multe părţi contractante, în
orice împrejurări, inclusiv dacă o parte în conflict nu e parte la o convenţie, dar acceptă şi aplică
prevederile ei.
 Conflictelor în care popoarele luptă pentru autodeterminare, considerate conflicte
internaţionale conform Protocolului I din 1977.
  Conflictelor desfăşurate pe teritoriul unei părţi contractante între forţele sale armate şi
forţe armate dizidente.
 Sfera de aplicare s-a extins de la state la popoare, beligeranţi, răsculaţi.

13.3. Interdicţii privind unele mijloace şi metode de ducere a ostilităţilor

Interzicerea atacării obiectivelor fără caracter militar
Regulamentul anexat Convenţiei de la Haga din 1907 privind începerea ostilităţilor
interzice atacarea sau bombardarea, prin orice fel de mijloace, a oraşelor, satelor, locuinţelor etc.
care nu sunt apărate. Clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţelor, spitalelor trebuie cruţate, dacă
nu sunt folosite şi pentru scopuri militare. Se interzice jaful.
Protocolul din 1977 stabileşte că atacurile trebuie strict limitate la obiective militare. Se
interzice atacul localităţilor neapărate, zonelor demilitarizate. Se prevăd reguli de ocrotire a
populaţiei civile, bunurile necesare supravieţuirii acesteia, bunurile culturale etc.
Armele interzise
Principiul invocat este acela că armele, proiectilele, materialele sau metodele de luptă de
natură să producă un rău de prisos sau suferinţe inutile sau excesive, respectiv care lovesc fără
discriminare, trebuie interzise. Este vorba, mai ales, despre armele de distrugere în masă:
a) Folosirea armelor nucleare (care au un efect nediscriminatoriu absolut între obiective
militare şi civile, între combatanţi şi necombatanţi, între părţile în conflict şi terţi) a fost
declarată ca fiind o încălcare a Cartei ONU, iar cel ce le foloseşte ca acţionând contra legilor
umanităţii şi comiţând o crimă împotriva umanităţii.
b) Folosirea armelor biologice este prohibită prin Convenţia din 1972 privind interzicerea
perfecţionării, producerii şi stocării armelor biologice.
c) Folosirea armelor chimice este prohibită prin Convenţia din 1993 privind interzicerea
dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora.
d) Folosirea armelor incendiare este limitată prin Convenţia din 1981 privind
interziceri sau restricţii referitoare la utilizarea anumitor arme convenţionale care pot fi
considerate ca având efecte excesiv de vătămătoare sau ca producând efecte nediscriminatorii.
e) Folosirea minelor antipersonal este prohibită prin Convenţia de la Ottawa din
1997 privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal şi
distrugerea acestora.
Metode de luptă interzise
Regulamentul de la Haga din 1907 interzice: utilizarea de otravă sau arme otrăvite;
uciderea sau rănirea unui inamic care s-a predat depunând armele sau care nu mai are arme
pentru a se apăra; declaraţia că nimeni nu va fi cruţat, utilizarea incorectă a unui steag de
armistiţiu etc.
Protocolul din 1977 interzice folosirea de metode sau mijloace de luptă destinate să
producă efecte dăunătoare larg răspândite şi de lungă durată sau grave pentru mediul
înconjurător.

13.4. Combatanţii şi prizonierii de război

În afara membrilor forţelor armate, Regulamentul de la Haga din 1907 a extins statutul de
combatant şi forţelor de poliţie şi corpurilor de voluntari. Condiţii:
• să aibă un conducător responsabil pentru cei din subordine;
• să aibă un semn distinctiv şi fix ce poate fi recunoscut de la distanţă;
• să poarte armele pe faţă;
• să respecte legile şi obiceiurile războiului.
Convenţia de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de război extinde sfera
persoanelor ce beneficiază de acest statut următoarelor categorii:
• membrilor mişcărilor organizate de rezistenţă;
• persoanelor ce însoţesc forţele armate;
• membrii echipajului marinei comerciale şi aviaţiei civile;
• populaţiei teritoriului ocupat care se ridică în masă contra invadatorilor;
• membrii forţelor armate regulate ale unui guvern nerecunoscut de puterea care i-a luat
prizonieri.
Protocolul de la Geneva din 1977 extinde statutul de combatant-prizonier:
• combatantul este membrul forţelor armate, larg definite, dispunând de dreptul de a
participa la ostilităţi;
• spionii şi mercenarii nu beneficiază de protecţia acordată combatanţilor.

13.5. Protecţia persoanelor care nu participă sau nu mai pot participa la ostilităţi se
realizează după reguli ca:
 nesupunerea la atac a populaţiei civile;
 interzicerea expunerii la acte sau ameninţări ce au ca scop principal terorizarea
populaţiei;
 protecţie specială pentru copii;
 interzicerea oricărei atingeri a vieţii şi persoanei naufragiaţilor, răniţilor bolnavilor;
 plasarea prizonierilor sub autoritatea puterii inamice şi tratarea lor cu omenie respectând
dreptul de a comunica cu familia, de a se adresa autorităţilor pentru a reclama situaţii legate de
situaţia prizonierului;
  prezumţia în favoarea caracterului civil al oricărei persoane.

1.6. Comitetul Internațional al Crucii Roșii

Comitetul Internațional al Crucii Roșii, care își are sediul la Geneva, este o instituție
umanitară independentă care a pus bazele Mișcării de Cruce Roșie, în anul 1863.
Misiunea oficială a CICR, ca organizație imparțială, neutră și independentă este de a
garanta protecția vieții și demnității victimelor conflictelor armate naționale și internaționale.
Conform Acordului de la Sevilla din 1997, este „Agenția de conducere” a Mișcării în conflicte.
Cele mai importante sarcini ale Comitetului sunt:
- monitorizarea conformității părților dintr-un conflict cu Convențiile de la Geneva;
- acordarea de asistență medicală celor răniți pe câmpul de luptă;
- supervizarea tratării prizonierilor de război;
- acordarea ajutorului în căutarea persoanelor dispărute în conflictele armate;
- protejarea populației civile;
- arbitrarea părților dintr-un conflict armat.
CICR acționează pentru a ajuta victimele războiului și ale violenței interne, încercând să
asigure punerea în practică a normelor umanitare care restrâng violența armată. El conduce și
coordonează activitățile internaționale de asistență desfășurate de către Mișcare în situații de
conflict. Totodată, el depune eforturi pentru prevenirea suferinței, prin promovarea și
consolidarea dreptului umanitar și a principiilor umanitare universale.
CICR nu este o organizație non-guvernamentală în adevăratul sens al cuvântului, dar nici o
organizație internațională. Deoarece membrii săi pot fi doar cetățeni elvețieni, nu are o politică
deschisă indivizilor din alte state ca alte ONG-uri. Cuvântul „internațional” din numele său nu se
referă la capacitatea unei persoane de a fi membru, ci la scopul său de a întreprinde acțiuni
internaționale, conform Convențiilor de la Geneva. CICR are privilegii speciale și imunitate
legală în mai multe state, bazate pe legile din statele respective sau pe acorduri între Comitet și
guvernele naționale. Conform legii elvețiene, CICR este o asociație privată.
Pe durata conflictelor armate internaționale, CICR își întemeiază acțiunea pe cele patru
Convenții de la Geneva și pe Protocolul I adițional la acestea, care îi recunosc dreptul de a
desfășura anumite activități, cum ar fi:
- asista personalul militar rănit, bolnav sau naufragiat;
- vizita prizonierii de război;
- acționa în folosul populației civile;
- asigura că persoanele protejate sunt tratate în conformitate cu legea.
Pe perioada conflictelor armate interne, CICR își fundamentează acțiunea pe Articolul 3
comun celor patru Convenții și pe Protocolul II. Acestea îi recunosc dreptul de a face propuneri,
de exemplu pentru a-și oferi serviciile părților implicate în conflict cu privire la:
- desfășurarea unor operațiuni de asistență;
- vizitarea persoanelor deținute pentru un motiv legat de conflictul armat.
Comitetul Internațional al Crucii Roșii, alături de Federația Internațională a Societăților de
Cruce Roșie și Semilună Roșie și Societățile Naționale de Cruce Roșie, Semilună Roșie și Cristal
Roșu, recunoscute de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, formează Federația Internațională
a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
Societatea de Cruce Roşie din Moldova, ca asociaţie obştească cu statut legal, s-a conturat
destul de târziu. La data de 1 decembrie 1992, în baza art. 26 al Primei Convenţii de la Geneva,
Societatea de Cruce Roşie din Moldova a fost recunoscută prin Decret Prezidenţial ca o
organizaţie obştească autonomă care îşi desfăşoară activitatea pe baza Principiilor Fundamentale
de care se conduce Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
La 10 mai 2001 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea privind Societatea de
Cruce Roşie din Moldova, care a întrat în vigoare la 30 iunie 2001.
La 24 octombrie 2001, Societatea de Cruce Roşie din Republica Moldova a fost
recunoscută de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii ca membru cu drepturi depline în
cadrul Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, iar la 7 noiembrie a devenit şi
membru al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.