Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul

din bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene,

din care fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la
sud (lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state riverane Rusia,
Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin Strâmtoarea Cherci este legată de
Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee
și deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al
Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18
grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de
suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile
fluviale, floră și faună cu multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade
și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la mie.Marea Neagră se întinde pe o suprafață
de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la 2211 m sub nivelul mării în apropierea de
Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm).

Hidrologie
Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe - prin
Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături
de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a
curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular
împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la
29 de grade Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul
mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenții
au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații
ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.

Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră

Imagine din satelit a Mării Negre

Marea Sarmatică, după Grigore Antipa

Ridicarea nivelului mării Negre în -5600/5600 î.e.n., după Ryan și Pitman.

Modificările nivelului între marea Egee, Marmara și marea Neagră după modelizările actuale
(2012)

Schema hidrologică a Mării Negre

Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistru, Nipru, Bugul de Sud și Cubanul. În Asia Mică principalele
ape care se varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape
care se varsă în Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia turcească, Rionul în Gruzia,
Provadia și Camcia în Bulgaria etc. Un aport mare de apă este primit de Marea Neagră de la
Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă parte, în august 2010, grup de cercetători
britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o
importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel
al Tamisei Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ sub valea Carasu, provine parțial
și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanței, oraș ale cărui
puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafață, această scurgere ar
forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere al debitului. [1]. Scurgerea
are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste 800 de metri iar viteza apei
ajunge la 6,5 kilometri pe oră.

Salinitatea
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie,
datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 Km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci,
mai jos de 150 de metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin,
prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 Km³ de
apă salmastră la suprafață dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării
de 17-19‰, iar de-a lungul fundului circa 50 Km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39‰
dinspre Mediterana spre Marea Neagră provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru
navigație. Circa 200 Km³ de apă se evaporă anual.

Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopi variați și cu
o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe contrarii
exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile
apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu suprafața,
adâncimea și sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de
diferitele sale părți Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.

Ecosistemul Mării Negre

Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al
salinității, Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime;

Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.

Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate
prin viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.

Biotopul pontic
Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.

Etajul supralitoral
Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în mod
ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare
ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei
materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu miros de metan și sulfură de
hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență la
variații de mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales
în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin -
anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți
se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici
prădători. La acestea trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.

Etajul mediolitoral
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între cca. 0 și -0,5 m altitudine).
Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui Peres și
Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului
se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul
zonelor cu substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție de înclinația platformei stâncoase.
Zonele mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista
perioadelor scurte de deshidratare și care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se
fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare
care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu
apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai
cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii și stridii. Etajul
mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în substrat.
Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos de
granulație medie și grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia
bicornis, cărora li se mai asociază misidul Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine
cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul
nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populațiilor amfipodului Euxinia maeotica
și turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al 1971).

Etajul
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7) metri.
Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor de plante și cea mai
mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porțiunea de
fund marin permanent imersată, situată între limita inundării permanente și adâncimea care
permite existența organismelor fotosintetizante.

Etajul elitoral
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60 m)
până la marginea platformei continentale.

În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele
adânci fiind anoxice.

Fauna
De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile.
Există totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și produc hidrogen
sulfurat și dioxid de carbon. Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult
de suprafață.[4] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă.

Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la câteva zeci
de mii de exemplare, în 2006

Meduză.

Actinie.

Guvid.

Pisică de mare.

Aceste specii fac parte din fauna Mării Negre. Prin aceste imagini vă puteți da seama că
Marea Neagră este un „paradis acvatic natural”.
Etimologie, istorie și alte caracteristici

Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă pelagică stâncoasă din
Marea Neagră.

Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al focilor dispărute

Monachus monachus albiventer.

Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre, anume Cimerienii și Sciții
(popoare indo-europene), o denumeau « Axaina », adică "albastru închis". În vremea
colonizării grecești marea se numea « Pontos Euxeinos », adică "marea primitoare", poate
prin preluare fonetică a denumirii « Axaina ». Romanii au transcris denumirea sub forma
«  Pontus Euxinus », folosind însă și « Mare Scythicum », iar ulterior, în vremea împărăției
Bizantine, în Evul Mediu, apar denumirile de « Μεγάλη Θάλασσα » ("Megali thalassa"
preluată în românește ca «  Marea cea mare  » din documentele lui Mircea cel Bătrân și în
italiana genovezilor ca «  Mare maggiore ») și de « Kαικίας Θάλασσα » ("Chechias
thalassa", anume "marea crivățului", preluată în bulgărește ca « море Сесил » : "marea
oarbă" sau "închisă"), denumiri prezente în hărțile venețiene precum și în cronicile lui
Wavrin și lui Villehardouin.

Calificativul Neagră, apare în secolul XV e.n. odată cu extinderea Imperiului turcesc, și există
trei ipoteze explicative, toate trei discutate :

 Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la
vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
 Teoria cea mai des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere a
cuvântului scitic axaïna ;
  O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiuci (Selçuk Türklar)
instalați în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar)
de jur împrejurul mării, și însfârșit tradusă în rusește, românește, bulgărește pe
măsură ce aceste popoare au acces din nou la țărmurile Mării cea Mare. Această
ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea
tradițională a punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna folosește Kara
(adică « întunecat  ») pentru Miazănoapte și Ak (adică « luminos ») pentru Miazăzi,
cum este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz
fiind Marea Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc alte culori.

Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate șu sunt astăzi
populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi
popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte
popoare pontice sunt Bulgarii, Turcii și alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii și Tătarii)
sau Mongolii (veniți în regiune în sec. XIII), Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și
alții. Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiții, legende și alte forme de folclor
legate de Marea Neagră.

Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele două
continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale, cea mai
mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm puțin
dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre, dincolo
de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea,
"împărțită" cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii
vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele),
fie separate de larg de de curenții transversali prin cordoane litorale (« grinduri ») și
transformate astfel în limane (de exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului).

Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m

adâncime), adăpostește în porțiunile pietroase organisme - animale și vegetale - care se
fixează puternic și pot suporta unele perioade de uscare.

Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar fi Burgas, Varna, Constanța,
Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzon. Un oraș care nu se află propriu-
zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric și economic de această mare este orașul
Istanbul (mai demult Constantinopol și capitala Imperiului Bizantin).