Familia in Grecia antică

La vârsta de 20 de ani, după ce își termina stagiul militar, efebia, tânărul se putea căsători (deși
nici o lege nu-l împiedica să o facă și la 18 ani). Fetele se măritau de obicei la 14-15 ani.
Celibatarii erau rău văzuți și disprețuiți, în toată lumea grecească; la Sparta erau chiar pedepsiți
de lege.

Căsătoria o hotărau părinții tinerilor. În concepția grecilor antici scopul adevărat sau mobilul
unei căsătorii era nu dragostea, ci procreația, – și în primul rând, pentru a avea copii de sex
masculin. Dar grecii nu țineau să aibă mai mult de doi copii. Băieții erau preferați fetelor nu
numai din motive practice economice – ajutându-și tatăl la muncile gospodăriei – ci și religioase:
fiii asigurau continuitatea îndeplinirii obligațiilor legate de cultul familial al strămoșilor. La
Atena – și probabil că nici în celelalte state grecești – nici o lege nu interzicea relațiile
incestuoase dintre frate și soră, dar opinia publică le considera un act oribil care ar fi atras după
sine o teribilă pedeapsă a zeilor. În schimb, căsătoria între frați vitregi era posibilă, și cu atât mai
mult între veri sau între unchi și nepoată.

Actul căsătoriei consta într-un ritual foarte simplu: în prezența familiei și a unor martori cei doi
tineri își dădeau mâna, în timp ce mirele și tatăl fetei își declarau solemn consimțământul, oral,
fără nici un act scris. De preferință, căsătoriile se încheiau iarna (era o superstiție a grecilor) și în
zilele cu lună plină.

Asupra ceremonialului nunții informațiile sunt prea puține: se aduceau sacrificii zeilor protectori
ai căsătoriei, mireasa oferea drept ofrande jucăriile personale din copilăria sa, casele tinerilor se
împodobeau cu ghirlande de frunze de măslin și de laur, mireasa făcea baia rituală de purificare
cu apa adusă dintr-o fântână sacră de un cortegiu de femei purtând torțe, cortegiu precedat de un
cântăreț din oboi. În casa părinților miresei avea loc ospățul, mirele primea darurile, după care un
cortegiu de tineri cântând cântece nupțiale îi însoțeau în noua lor casă, unde mireasa era primită
cu nuci, smochine, curmale și cu rituala turtă cu miere și susan.

Nunta continua și a doua zi, când se aduceau darurile și zestrea miresei; după câteva zile mirele
oferea un ospăț tuturor membrilor fratriei – grupării de familii din respectivul trib – căreia îi
aparținea.

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol.3, Ed Saeculum, București, 2003

Sotia greaca din punct de vedere al literaturii antice

SOȚIILE ÎN GRECIA ANTICĂ
Există destul de multe scrieri despre soțiile din Grecia Antică și totuși este posibil să avem foarte
puține informații referitore la cine au fost ele cu adevărat. Mare parte din literatura acelei
perioade a fost creată de bărbații cea ce înseamnă că ei au relatat întâmplările din punctul
masculin de vedere. Așa se explică de ce literatura grecească nu ne permite să aflăm nimic
despre speranțele, fricile, grijile, nevoile sau dezamăgirile soțiilor.

Ceea ce știm, însă, este că femeia model a acelei perioade era Penelopa, fiica lui Icar și soția
lui lui Odiseu pe care l-a așteptat aproape 2 decenii să se întoarcă acasă. În lunga lipsă a soțului
său, Peneleopa a fost supusă, a avut grijă de regat și de fiul său, dar niciodată nu i-a mai trebuit
un alt bărbat. La popul opus a stat Elena din Troia, femeie frumoasă și dorită de toți, sursa
tuturor nenorocirilor.
Dacă facem o trecere de la perioada lui Homer spre Atena secolului V, sursele încep să fie mai
variate. Eschil, Sofocle și Euripide descriu o latură mult mai violentă a femeii prezentând
cuplurile Oedip și Iocasta, Agamemnon și Clitemnestra, Iason și Medeea. Pentru cei care nu știu,
Clitemnestra își omoară soțul când acesta se întorcea din Războiul Troian, Medeea își omoară
copiii pe care i-a avut cu Iason iar Iocasta, află că Oedip îi este fiu si se sinucide.
Comedia grecească, pe de altă parte, pare să expună o imagine mai realistă a soției. Căsătoria
pare să fi fost un aranjament în care cel mai mult conta zestrea fetei în baza căreia urma să se
susține cuplul mai departe, în viața de zi cu zi. De asemenea, în perioada lui Pericle, cel mai
important era ca băiatul să intre într-o familie în care părinții să fie cetățeni atenieni. În timp ce
aceste lucruri erau stabilite de bărbații din familie, viitoarea soție, de obicei în vârstă de 14 ani,
nici nu lua contact cu mirele, de regulă de două ori mai în vârstă ca ea. Mai mult, după
căsătorie soția devenea supusa „stăpânului ei ”și depindea de mila acestuia”. În schimb,
soțul, avea voie prin lege să întrețină relații sexuale cu cine voia, indiferent de sex. Singurul fruct
interzis era soția altui cetățean.
Surse privind familia in grecia antica
In Grecia antică, Xenofan abordează, în lucrarea Economistul, problema rolurilor conjugale,
într-o societate care reducea „femeia legitimă" ia starea de obiect. Relația conjugală era bazată pe
un raport de la stăpan la supus, ea excluzand orice conflict pe plan politic, pentru că, prin
definiție, autoritatea integrală era apanajul legal al soțului. Nepotrivirile între soți nu se exprimau
decat în planul incompatibilităților dispoziționale, al agresivităților mai mult sau mai puțin
deghizate, sau al bolii. 

Platon, în Cartea a V-a din Republica, deși preconizează o integrală egalitate a drepturilor celor
două sexe, își reconsideră ideile în opera sa postumă Legile, admițand că ifemeia, chiar dacă își
propune aceleași scopuri ca și bărbatul, sfar
șește prin a se afirma „în fiecare dintre sectoarele considerate inferioare bărbatului". Aristotel
dezvoltă același principiu al inferiorității femeii, considerand că ea trebuie să manifeste dragoste
și supunere necondiționată soțului. în această perspectivă, relația conjugală evoluează sub
semnul ambiguității, ceea ce creează teren favorabil conflictelor conjugale, adesea transferate din
plan politic în plan psihosomatic, sub forma nevrozelor caracteriale sau a agresiunillor afective. 
Frustrațiile reciproce ale celor două sexe răzbat din creațiile literare și miturile acelor timpuri
străvechi. Așa cum ne sugerează miturile Pandorei și Elenei, cea „răspunzătoare" de războiul
troian, grecii antici au făcut din femeie „sursa" tuturor relelor umanității. Poetul Pallados afirma
savuros, dar cinic : „Bărbatul căsătorit nu cunoaște decat două zile de fericire : ziua în care își
conduce soția în patul nupțial și ziua cand o conduce la mormant".
Traditiile in casatorie

In lumea antica, traditia era ca orice relatie de casatorie sa fie incheiata intre doua
persoane de ranguri diferite, femeia fiind considerata o fiinta inferioara. Desi despre Grecia
Antica se vorbeste ca despre leaganul democratiei, trebuie stiut ca democratia (puterea
poporului) apartinea exclusiv barbatilor liberi. Asadar sclavii, copiii si femeile nu aveau drepturi
cetatenesti, nu aveau drept de vot si nu puteau interveni in treburile statului. Femeile, desi erau
considerate cetateni, adica aveau dreptul de a se casatori cu cetateni,  nu aveau nici participare
politica si nici economica la viata cetatii.

Scopul pentru care se incheiau casatoriile era acela de a reglementa problema zestrei. Sotul
devenea proprietar al zestrei sotiei. Tanara care se casatorea in jurul varstei de 14 ani ajungea de
sub tutela tatalui sub aceea a sotului, ales de familie. Astfel casatoria, din perspectiva tinerei,
nu era decat un schimb de protectori ai ei. Daca o femeie casatorita murea, zestrea ei devenea
o chestiune problematica. Daca nu existau copii, sotul nu mostenea nimic si intreaga zestre
revenea familiei de origine. Daca existau copii, acestia mosteneau zestrea mamei doar daca erau
baieti. Despre dreptul de mostenire al fiicelor nu avem informatii.

Odata cu oficierea ceremoniei, tanara renunta definitiv la propria gospodarie si era adoptata de
gospodaria sotului ei. Tutorele tinerei o incredinta sotului in scopul zamislirii de copii
legitimi.

O situatie aparte aparea daca tatal tinerei era decedat. In acest caz, zestrea tinerei si dreptul la
casatorie cu ea trecea la cel mai apropiat membru de familie de gen masculin. Daca acesta era
deja casatorit, el putea divorta si se putea casatori cu tanara. Daca o refuza, acest drept trecea mai
departe la urmatorul membru de familie. Daca din casatorie rezulta un baiat, acesta mostenea
intreaga avere a bunicului si devenea tutorele mamei sale odata cu atingerea pubertatii.

Daca familia unei tinere nu avea sa ii dea acesteia o zestre, fiica nu se casatorea ci devenea
concubina unui tanar pe care il alegea familia. Tanara putea fi chiar vanduta sotului ei fara a
avea nici un cuvant de spus. Barbatii puteau sa isi castige sotiile in competitii sau puteau pur si
simplu sa le rapeasca.

Tinerele straine de cetate care nu aveau zestre, puteau deveni companioanele barbatilor,
fiind platite pentru serviciile lor. Mai mult, erau adesea educate si puteau participa la banchetele
unde aveau interventii in discutiile de natura filosofica sau politica. Aceste femei puteau avea
relatii de tip monogam cu un barbat, dar nu convietuiau cu acesta.

Un barbat putea avea alaturi de sotie o concubina, iar daca sotia isi dadea acordul, copiii
concubinei puteau deveni legitimi.

Ocazional, casatoria se putea baza pe atractie, dar numai pe aceea a sotului fata de tanara.
Sentimentele femeii nu erau luate in seama. Nici ocaziile femeilor de a cunoaste barbati nu erau
prea multe. Accesul acestora in afara gospodariei se facea doar insotite de alte femei.

Un loc aparte in traditiile maritale il reprezinta Sparta. Aici, casatoriile nu aveau caracter

monogam. Sotii puteau face schimb de sotii in scopul procrearii de razboinici puternici si
eficienti. Daca sotul nu avea calitati fizice potrivite pentru un luptator, se considera firesc ca
sotia sa ramana insarcinata cu un partener care avea aceste calitati. Spre deosebire de alte femei
ale Greciei Antice, femeile spartane erau incurajate sa iasa din casa, le era permis sa efectueze
exercitii fizice care ulterior puteau contribui la procrearea de copii sanatosi si abili pentru lupta.
Si puteau renunta la casatoria cu un barbat care nu le-a inzestrat cu urmasi de gen masculin.