Cele patru iubiri

De C. S. Lewis
-rezumat-

I. Introducere
Opera începe cu citatul Sfântului Ioan, „Dumnezeu este iubire”, maxima pe
care autorul a considerat-o „un drum de acces fără nici o poticnire către întregul
subiect” pe care urmează să-l dezvolte.
Crezând ca iubirea adevărată este aceea care seamănă cu Iubirea-Dumnezeu,
autorul începe prin împărțirea dragostei în două categorii: cea „dar” („iubirea care-
l împinge pe un bărbat să muncească, să plănuiască și să strângă pentru binele
viitor al familiei sale, pe care, murind, el nu va apuca nici să-l împărtășească, nici
să-l vadă”) și cea „necesitate” („aceea care pe un copil rămas singur sau
înspăimântat îl trimite în brațele mamei sale”). Prima reprezintă iubirea divina, cea
de Sine, în timp ce a doua seamănă cu viața lui Dumnezeu și este reflectarea în
conștiință a naturii noastre reale. Deși la început autorul considera că „dacă tot
ceea ce înțelegem prin iubirea noastră este o dorință de a fi iubiți, suntem atunci
într-o stare vrednică de plâns”, acum nu mai refuză să numească iubirea-necesitate
„iubire”, deoarece orice ființă socială are nevoie de companie, dar și pentru că
iubirea pentru Dumnezeu este în mare parte (uneori integral) o necesitate.
Se vorbește apoi despre apropierea prin asemănare și cea prin aproximare
(de Dumnezeu), prima fiind una oferită de către Acesta, insuficientă pentru a ne
apropia și mai mult, în timp ce a doua este una dorită, efectuată de fiecare dintre
noi.
Autorul motivează necesitatea distincțiilor precizate prin contradicția a doua
citate: cel al Sfântului Ioan și cel a autorului Denis de Rougemont – „iubirea
încetează să fie demon doar când încetează să fie zeitate” (la apogeul iubirii
omenești, se manifestă tendința de a pretinde o autoritate divină, glasul său dictând
și motivând fiecare acțiune „de dragul iubirii”). Supunându-ne iubirii asemeni lui
Dumnezeu, o vom ridica la rang de zeitate, transformând-o apoi in demon, finalul
fiind distrugerea sufletului. Iubirea-necesitate, deoarece nu este apropiată prin
asemănare cu Dumnezeu, nu va putea deveni divinitate.
Finalul capitolului concluzionează cele spuse prin a atenționa cititorul ca
„nu trebuie să ne alăturăm niciodată idolatrilor, nici „detractorilor” iubirii
omenești” – dragostea nu trebuie sanctificată, dar nici denigrată.
 II. Afecțiunea
Afecțiunea reprezintă cea mai umilă și mai larg răspândită formă a iubirii,
fiind cea mai apropiată de experiențele pe care le poate trăi un animal. Autorul
clarifică imediat faptul că nu este o caracteristică inferioară și că nu este nici mai
rău, nici mai bine să împărtășești calități cu un animal.
Originea faptului și semnificația centrală a cuvântului „afecțiune” provine
de la relația dintre părinți și copiii lor, imaginea de la care pornim fiind mama care
își alăptează pruncul, de la cățelușa sau pisicuța așezată lângă coșul cu pui. Privim
așadar necesitatea celui mic și darul mamei.
Imaginea prezentată este un paradox, deoarece afecțiunea este o iubire-
necesitate, a cărei nevoie este cea de a dărui și o iubire-dar, care are nevoie ca
altcineva să aibă nevoie de ea.
Afecțiunea reprezintă cea mai puțin discriminatoare formă de iubire,
deoarece oricine poate deveni obiect al afecțiunii, ignorând barierele de vârstă,
sex, clasă, educație și specie.
Afecțiunea are propriile criterii. Nu îi putem surprinde începutul, însă
caracteristica „bătrân”, „vechi” este una semnificativă. Este cea mai umila dintre
iubiri și „nu-și da aere”, poate iubi ceea ce nu este atractiv, este modestă, „evazivă
si rușinoasă”. Se consideră de la sine înțeleasă, sentimentul este unul liniștit și
confortabil, nu este exprimat zgomotos și frecvent.
Afecțiunea este o formă de iubire de sine stătătoare, dar poate intra și în
compoziția celorlalte iubiri, în lipsa ei nepăstrându-se în cele mai bune condiții.
Afecțiunea dezvoltă inteligența, determinându-ne să apreciem oamenii pe
care, deși nu sunt „pe gustul nostru”, îi considerăm minunați „în felul lor”.
Afecțiunea ne învață să observam oamenii, să-i suportăm, apoi să le zâmbim, să ne
bucurăm de ei și în final să îi apreciem.
Caracteristicile acestei iubiri sunt ambivalente. Poate provoca nefericire,
poate fi în egala măsură benefică și nocivă. „Avem nu „dreptul de a aștepta”, ci o
„speranță rezonabilă” de a fi iubiți de persoanele apropiate dacă noi și ele suntem
mai mult sau mai puțin oameni obișnuiți.” Daca însă suntem insuportabili, aceleași
condiții care fac posibilă afecțiunea vor provoca ură. Deși astfel de persoane
pretind afecțiune, modalitatea lor de exprimare și acțiunile lor vor provoca opusul.
Afecțiunea presupune libertate, dar și politețe. „Cu cât e mai intimă
împrejurarea, cu atât e și codificarea mai redusă, ceea ce nu înseamnă însă că e
mai puțin nevoie de politețe”. La apogeul său, afecțiunea prezintă o politețe mult
mai subtilă, mai sensibilă și mai profundă. „De aceea manierele familiare ale unei
persoane îi revelează în primul rând adevărata valoare a manierelor sale de
„societate”.”.
Orice tip de iubire este pasibil de gelozie, nu doar cea erotică. La adresa
afecțiunii, cea mai mare amenințare este schimbarea. Gelozia se va manifesta prin
ridiculizare, încercarea de a opri apariția noului, negare, încercarea de a înțelege.
„Căci dacă afecțiunea este cea mai instinctivă, cea mai animalică în acest sens,
dintre toate iubirile, gelozia ei este de o vehemență pe măsură.”
Iubirea-dar, în cadrul afecțiunii, trebuie să acționeze în sensul propriei
abdicări. Instinctul nu are puterea să aplice însă această lege. Instinctul dorește
doar binele pe care acesta îl poate oferi și trebuie contracarat de o iubire care
dorește binele general al obiectului.
„Afecțiunea produce fericire dacă — și numai dacă — există bun-simț,
reciprocitate și „decență”.” „Dacă afecțiunea este ridicată la rangul de suveran
absolut al unei vieți omenești, semințele vor încolți. Iubirea, dacă devine zeu,
devine demon.”