UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea Poliție Locală

Rolul cooperării polițienești în asigurarea unui climat de securitate în

Uniunea Europeană

Coordonator
Macsim Cristian

Student
Bumbac Andrei
I.Chestiuni referitoare la începuturile UE și ale
cooperării polițienești
I.1Crearea și evoluția construcției europene
Construcția Uniunii Europene este marcată de procese de integrare complexe, însă această
secțiune va puncta doar momentele cele mai importante pentru procesul integrării europene,
începând din anii 1950 și mergând până în perioada prezentă, când ratificarea Tratatului de la
Lisabona va marca aprofundarea Uniunii.

„Părinții fondatori” au conceput construcția europeană pornind de la cultura antică romană,

potrivit căreia relațiile dintre oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept construit cu
rigoare și claritate, în acest sens dreptul comunitar devine fundamentul construcției europene,
așa cum este el determinat în Tratate, ori în hotărârile adoptate de instituțiile abilitate,
stabilind competențe pentru instituții, reguli ale raporturilor reciproce dintre ele, precum și
dintre ele și statele membre. Asemeni oricărui alt sistem de drept și cel comunitar se schimbă
odată cu evoluția socială, îmbogățindu-se mereu, în principal prin procedura de revizuire a
Tratatelor. Tratatele Uniunii Europene au o componentă politică și economică, sunt deschise
(permit aderarea la UE), sunt încheiate între state și organizații internaționale, stabilind modul
de funcționare a instituțiilor UE precum și principiile care stau la baza funcționării lor. O
parte din tratatele CE/ UE au avut rolul de a înființa noi structuri (tratatele fondatoare), altele
de a amenda tratatele în vigoare (tratate modificatoare) sau de a mări numărul satelor membre
(tratate de aderare). Comunitățile Europene: Comunitate Europeană a Cărbunelui și
Oțelului(CECO), Comunitatea Europeană(CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice(EURATOM) au reprezentat fundamentul construcției europene. Ĩn pofida faptului că
inițial măsurile Comunităților vizau doar sfera economică, acestea au evoluat spre o cooperare
politică. Prin „sintagma Comunităților Europene” se înțelegea un ansamblu de organizații
internaționale bazate pe integrarea economică a statelor și pe o limitare a suveranității
acestora , în beneficiul unor obiective și instituții comune. Statelor –națiune nu li s-a cerut să
renunțe la suveranitatea lor, ci să transfere din competențe unei comunități superioare.
Comunitățile Europene au reprezentat nucleul Uniunii Europene, instituită prin Tratatul de la
Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Deși cele trei Comunități prezentau caractere generale
comune, acestea au fost instituite prin tratate distincte, fiecare având propriul său regim
juridic. În ceea ce privește sistemul instituțional, Tratatul CECO a creat instituții majoritar
supranaționale: Ĩnalta Autoritate, Consiliul de Miniștri , Adunarea parlamentară și Curtea de
Justiție. Asemeni modelului federalist, sistemul instituțional era format din organe superioare
celor din statele membre, având competența de a reglementa direct situația juridică a statelor
și a întreprinderilor din industria siderurgică. CEE și CEEA erau dotate cu un sistem
instituțional propriu, format din câte un Consiliu, o Comisie, o Adunare și o Curte de Justiție.
Anumite instituții, respectiv Curtea de Justiție a Comunităților Europene și Adunarea
parlamentară deveneau comune CECO, CEE și CEEA. Fiecare comunitate avea însă propria
Comisie și propriul Consiliu, din considerente care țineau de atenuarea elementului
supranațional. Această situație va dura până în 1967 când va intra în vigoare Tratatul
instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene. Declarația
Ministrului francez al afacerilor externe, Robert Shuman, de la 9 mai 1950 a reprezentat un
veritabil plan politic, care fundamenta „ bazele intelectuale și juridice ale construcției
comunitare" . Prin Tratatul de fuziune ( 1967) s-a creat entitatea „ Comunitățile europene” ea
deveninând astfel o personalitate juridică. Acesta a fost urmat de Actul Unic European,
document deosebit de important (1985), care a marcat un nou pas în evoluția construcției
comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituțiilor comunitare și la extinderea
competențelor acestora în noi domenii, reprezentând în același timp și o premisă importantă în
vederea realizării Uniunii Europene. Asa cum desăvârșirea pieței interioare a fost proiectul
Actului Unic, prin Tratatul de la Maastricht se dorea realizarea unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei în care deciziile să fie adoptate cât mai aproape de cetățeni.
Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se creeză o Uniune Europeană fondată pe comunitățile
europene și completată prin formele de cooperare și politice prevăzute de tratat. UE era o
construcție pe trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica Externă și de Securitate Comună
(PESC) și cooperarea în materie de justiție și afaceri interne ( JAI) , însă coerența și unitatea
erau asigurate prin cadrul instituțional unic. Tratatul deschide o nouă etapă în integrarea
europeană, consolidând legitimitatea democratică a instituțiilor și dimensiunea socială a
Uniunii, permițând lansarea integrării politice: instituie cetățenia europeană, generalizează
principiul subsidiarității și al proporționalității, ca principii funcționale ale Uniunii Europene,
rolul Parlamentului este consolidat, tot în plan instituțional Tratatul ridică Curtea de Conturi
la rang de instituție.

I.2 Cooperarea politineasca

Ca urmare a naturii sale apolitice, cooperarea poliţienească dintre statele europene nu are
acelaşi parcurs istoric cu instituţiile europene (Programul de la Haga1). E bine ştiut faptul că
Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 a pus bazele Comunităţii Economice Europene,
1
„Raport general 2006 – Capitolul IV”, Raport privind activităţile Uniunii Europene,
http://europa.eu/generalreport/ ro/2006/rg62.htm.
neavând în vedere cooperarea judiciară şi cu atât mai puţin pe cea poliţienească, însă a
reprezentat fundamentul dialogul şi a optimizat cooperarea, tocmai prin crearea unui spaţiu
economic comun. Cooperarea vamală şi cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând
cu anii ’60, iar în anii ’70, ca urmare a conştientizării ameninţărilor euroterorismului se
intensifică şi cooperarea în materie penală precum şi cea poliţienească.

În 1975 s-a constituit un grup informal numit Grupul TREVI, având ca obiectiv cooperarea în
lupta împotriva terorismului. Pe fundalul iniţierii acestui grup, preşedintele francez, Valéry
Giscard d’Estaing2 propune crearea „spaţiului judiciar european în materie penală”, pentru
statele membre ale Comunităţii Europene. Olanda s-a opus însă constituirii unei instituţii de
cooperare internaţionale, considerând oportun monopolul Consiliului Europei în materie de
cooperare judiciară.

II.Evolutia legislatiei europene referitoare la cooperarea

politieneasca
Cooperarea polițienească dintre statele membre a început în 1976 prin așa-numitul „Grup
Trevi”, o rețea interguvernamentală a reprezentanților ministerelor de justiție și de interne.
Tratatul de la Maastricht a stabilit ulterior chestiunile de interes comun care au justificat
cooperarea polițienească (terorism, droguri și alte forme de criminalitate internațională). El a
introdus și principiul creării unui „Oficiu european de poliție” (Europol), care, inițial, a
funcționat ca Unitatea Droguri Europol. Convenția Europol a fost semnată la 26 iulie 1995,
deși oficiul nu și-a început oficial activitatea decât la 1 iulie 1999, cu atribuții extinse acordate
prin Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997). Cu toate acestea, cooperarea
polițienească progresase deja înaintea înființării Europol. Prin crearea Spațiului Schengen în
1985, din care au făcut parte la început numai câteva state membre, cooperarea polițienească
transfrontalieră devenise deja o realitate (a se vedea și 4.2.4). Odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen - inclusiv aspectele sale legate de cooperarea
polițienească - a fost incorporat în dreptul UE, deși a fost încadrat în cel de-al ,,treilea pilon”
al cooperării interguvernamentale. Aceeași abordare interguvernamentală a fost aplicată
pentru măsurile de cooperare polițienească adoptate de un grup mic de state membre în
temeiul Tratatului de la Prüm, care conținea dispoziții privind schimbul de informații
referitoare la ADN, amprente digitale și datele de înmatriculare ale autovehiculelor. Tratatul
de la Prüm a fost introdus complet în legislația Uniunii prin Decizia 2008/615/JAI a
Consiliului din 23 iunie 2008.
2
Preşedintele Franţei în perioada 1974-1981.
Cadrul instituțional a fost mult simplificat prin Tratatul de la Lisabona (TFUE), majoritatea
măsurilor de cooperare polițienească fiind acum adoptate în cadrul procedurii legislative
ordinare (codecizie) și făcând obiectul controlului jurisdicțional exercitat de Curtea de
Justiție. Cu toate acestea, lăsând la o parte caracteristicile specifice ale Spațiului de libertate,
securitate și justiție [clauze de „opt-out” pentru Regatul Unit, Irlanda și Danemarca
(protocoalele 21 și 22 anexate la TFUE) și un rol privilegiat pentru parlamentele naționale
(protocoalele 1 și 2)], cooperarea polițienească și cooperarea judiciară în materie penală nu au
fost integrate complet în cadrul comunitar și își păstrează câteva dintre caracteristicile inițiale:

a) Dreptul de inițiativă al Comisiei poate fi exercitat și de statele membre, dacă

reprezintă un sfert din membrii Consiliului (articolul 76 din TFUE);
b) Parlamentul European este consultat doar cu privire la măsurile de cooperare
operativă, adoptate în unanimitate de Consiliu. Dacă nu există unanimitate în Consiliu,
există posibilitatea ca nouă sau mai multe state membre să colaboreze pe baza unei
cooperări consolidate. În acest scenariu, Consiliul European suspendă procesul pentru
a încerca să ajungă la un consens [așa-numitul mecanism al „frânei de urgență”
prevăzut la articolul 87 alineatul (3) din TFUE].

Principalele acte legislative privind cooperarea polițienească adoptate în cadrul procedurii

legislative ordinare:

1. Regulamentul UE 2015/2219 al Parlamentului European și al Consiliului din

25 noiembrie 2015 privind Agenția Uniunii Europene pentru Formare în Materie de
Aplicare a Legii (CEPOL) și de înlocuire și de abrogare a Deciziei 2005/681/JAI a
Consiliului, aplicabil de la 1 iulie 2016;
2. Directiva UE 2016/681 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016
privind utilizarea datelor din registrul cu numele pasagerilor (PNR) pentru prevenirea,
depistarea, investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor de terorism și a
infracțiunilor grave. Statelor membre li s-a impus să transpună Directiva în legislația
națională până la 25 mai 2018;
3. Regulamentul UE 2016/794 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 mai
2016 privind Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a
Legii (Europol) și de înlocuire și de abrogare a Deciziilor 2009/371/JAI,
2009/934/JAI, 2009/935/JAI, 2009/936/JAI și 2009/968/JAI ale Consiliului, aplicabil
de la 1 mai 2017;
 4. Regulamentul Ue 2018/1726al Parlamentului European și al Consiliului din
14 noiembrie 2018 privind Agenția Uniunii Europene pentru Gestionarea Operațională
a Sistemelor Informatice la Scară Largă în Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție
(eu-LISA) și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 și a
Deciziei 2007/533/JAI a Consiliului, precum și de abrogare a Regulamentului (UE)
nr. 1077/2011, aplicabil de la 11 decembrie 2018;
5. Regulamentul UE 2018/1862al Parlamentului European și al Consiliului din
28 noiembrie 2018 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de
informații Schengen (SIS) în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare
în materie penală, de modificare și de abrogare a Deciziei 2007/533/JAI a Consiliului
și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1986/2006 al Parlamentului European și al
Consiliului și a Deciziei 2010/261/UE a Comisiei, aplicabil cel târziu de la
28 decembrie 2021;
6. Parlamentul a adoptat poziția sa în primă lectură la 16 aprilie 2019 în vederea
adoptării Regulamentului (UE) 2019/… al Parlamentului European și al Consiliului
privind instituirea unui cadru de interoperabilitate între sistemele de informații ale UE
în domeniul cooperării polițienești și judiciare, al azilului și al migrației și de
modificare a Regulamentelor (UE) 2018/1726, (UE) 2018/1862 și (UE) 2019/....
Parlamentul și Consiliul au ajuns la un acord provizoriu privind actul final;
7. Parlamentul a adoptat poziția sa în primă lectură la 17 aprilie 2019 în vederea
adoptării Directivei (UE) 2019/… a Parlamentului European și a Consiliului de
stabilire a normelor de facilitare a utilizării informațiilor financiare și de alt tip în
scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a anumitor infracțiuni și
de abrogare a Deciziei 2000/642/JAI a Consiliului. Parlamentul și Consiliul au ajuns la
un acord provizoriu privind actul final.

III.Institutiile de cooperare politieneasca

La 14 iunie 1985, Republica Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda au
semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la
abolirea treptată a controlului vamal comun acestor ţări care doreau să stabilească o zonă
fără restricţii privind circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în care controalele la frontieră
dintre ţările participante să fie eliminate şi să existe o cooperare mai strânsă în vederea
combaterii criminalităţii transnaţionale. Ulterior, cooperarea Schengen a fost încorporată
în cooperarea UE şi include în prezent toate statele membre ale Uniunii Europene, mai
puţin Irlanda şi Marea Britanie.

Începând din 1954, ţările nordice sunt membre ale Uniunii Nordice a Paşapoartelor, care
prevede şi ea o zonă fără restricţii de circulaţie pentru Islanda, Danemarca, Suedia,
Finlanda şi Norvegia. Când ţările nordice membre ale UE, Danemarca, Suedia şi Finlanda,
s-au alăturat cooperării Schengen, Norvegia şi Islanda au fost nevoite să încheie un acord
cu statele Schengen pentru a păstra Uniunea Nordică a Paşapoartelor.

Norvegia a încheiat aşadar cu Uniunea Europeană un acord de asociere la zona Schengen,

în 1999. Acest acord îi permite Norvegiei să ia parte la elaborarea legislaţiei privind
implementarea, punerea în aplicare şi dezvoltarea ulterioară a acquis-ului Schengen
(întregul corpus de acorduri şi acte legislative aferente sistemului Schengen). Acesta este
cel mai important acord încheiat de Norvegia cu UE, în afara Acordului SEE.

Pentru a institui o zonă cu o frontieră externă comună şi fără controale la frontierele

interne, toate statele participante trebuie să aibă condiţii de intrare în ţară identice. Acest
lucru înseamnă, de exemplu, că trebuie să existe norme comune privind categoriile de
cetăţeni ai ţărilor terţe cărora li se solicită viză. Pe de altă parte, vizele acordate sunt în
general valabile în toate ţările Schengen. Mai mult, toate statele participante trebuie să se
poată baza pe capacitatea celorlalte ţări de a efectua controale satisfăcătoare la frontieră.
De aceea, acquis-ul Schengen include norme privind măsurile de control care trebuie puse
în aplicare la frontiera externă a zonei Schengen.

Acquis-ul Schengen prevede, de asemenea, cooperarea dintre autorităţile poliţieneşti din

statele participante. Un sistem comun de informaţii (Sistemul de Informaţii Schengen,
SIS) le permite poliţiştilor din ţările Schengen să emită avertizări privind criminalii căutaţi
într-o ţară anume, persoanele dispărute sau bunurile furate.

Cooperarea Uniunii Europene în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a extins treptat
pentru a include mai mult decât simpla cooperare Schengen. Tendinţele actuale vizează o
cooperare mai strânsă între poliţie şi procuraturile din diferite ţări, armonizarea legislaţiei
din domeniul dreptului civil şi penal şi o politică comună privind imigraţia şi acordarea
dreptului de azil. Acordul Schengen nu implică automat faptul că Norvegia face parte din
această cooperare extinsă.
Cu toate acestea, Norvegia se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi statele membre ale
Uniunii Europene în ceea ce priveşte criminalitatea transnaţională, ca de pildă terorismul,
traficul de droguri şi traficul cu fiinţe umane. De aceea, cooperarea Schengen este cea mai
potrivită arenă în care Norvegia poate ridica probleme de interes comun, care depăşesc
uneori domeniul strict de aplicare a acquis-ului Schengen. Norvegia este interesată, de
asemenea, în caz că este necesar, să încheie acorduri speciale de cooperare în domenii
specifice. Un exemplu în acest sens este acordul de cooperare pe care Norvegia l-a
încheiat cu EUROPOL, organizaţia forţelor de poliţie din Uniunea Europeană.

La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenţia cu privire la Implementarea Acordului

Schengen. Punctele-cheie ale acordului vizează măsurile de creare, în urma abolirii
controlului vamal comun, a unui spaţiu comun de securitate şi justiţie. Obiectivele
principalele ale acordului rezidă în:

– armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul

Schengen a cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);

– problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre statele membre se va supune
solicitantul azilului);

– probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;

– cooperarea poliţiei (urmăriri periculoase);

– cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.

Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1

septembrie 1993; prevederile lui nu puteau să aibă un efect practic totuşi, până când
condiţiile tehnice şi legale nu erau îndeplinite. Astfel, Convenţia a început să aibă efect
practic la 26 martie 1995 atât pentru părţile originare ale Acordului Schengen, cât şi
pentru Spania şi Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi
Suedia au aderat la Convenţie, care a intrat în vigoare pentru cele trei ţări nordice abia la
25 martie 2001.

Odată ce controlul vamal este complet abolit, deţinătorul vizei comune este îndreptăţit să
stea în cele 15 state mai sus menţionate care aplică Convenţia cu privire la Implementarea
Acordului Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de şase luni, în
timpul în care e valabilă viza.
III.1 Punctele-cheie ale Convenţiei cu privire la Implementarea
Acordului Schengen
– Cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen pot trece frontierele interne ale
ţărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal.

– Viza fără restricţii teritoriale (viza turistică sau cea business ce permite deţinătorului să
stea până la 90 de zile într-o perioadă de şase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată
unui cetăţean dintr-o ţară-terţă de una din ţările semnatare, îndreptăţeşte deţinătorul, în
acelaşi scop şi pe durata validităţii vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei
dintre ţările semnatare.

– Orice cetăţean dintr-o ţară-terţă cu permis de reşedinţă valid în una dintre ţările semnatare
poate călători cu un paşaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile într-o perioadă de
şase luni, în alte ţări semnatare.

– Armonizarea politicii de vize in ţările Schengen (lista comună a cetăţenilor din ţările-terţe
care solicită vize).

– Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen.

– Accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informaţional Schengen (SIS) furnizând date
despre identitatea personală sau alte informaţii din spaţiul Schengen.

– Cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie.

– Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri.

– Reguli ce determină acordarea competenţei pentru procedurile de azil (în prezent, înlocuite
de întrevederile similare ale Convenţiei de la Dublin, din 15 iunie 1990).

Începând cu 1 mai 1999, Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2

octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel,
Comunitatea Europeană şi-a asumat competenţa pentru largile spaţii ale acquis-urilor
Schengen (Acordul Schengen şi variatele prevederi adoptate în acest context), precum şi
pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca s-au făcut
aranjamente speciale. Deşi Marea Britanie şi Irlanda nu sunt părţi ale Acordului
Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acquis-urile Schengen în
întregime sau în parte şi să participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca va decide pe
baza de analiză de caz dacă va participa, sub prevederile legislaţiei internaţionale, la
 dezvoltarea ulterioară a acquis-urilor şi dacă va integra în legislaţia sa naţională şi
legislaţia Comunităţii, dezvoltată fără participarea sa.

Acordurile de cooperare dintre ţările semnatare Schengen şi Norvegia şi Irlanda au fost

înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la conţinut, încheiate
în baza Tratatului de la Amsterdam.

Pentru cetăţenii UE şi cetăţenii ţărilor-terţe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are
drept rezultat creşterea substanţială a libertăţii de călătorie şi îmbunătăţirea siguranţei în
interiorul ţărilor Schengen şi frontierelor lor externe.

La 21 decembrie 2007, Spaţiul Schengen s-a extins şi cuprinde următoarele ţări: Austria,
Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia,
Spania, Suedia, Ungaria precum Norvegia şi Islanda. În acelaşi timp unii membri ai UE,
Bulgaria, Cipru, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britaniei şi Romania nu participă la
cooperarea Schengen.

III.2 Sistemul informatic

Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la
frontierele comune interne, a fost semnată la data de 19 iunie 1990, între Belgia, Germania,
Franţa, Luxemburg şi Olanda.

Sistemul Informatic Schengen face parte din Titlul IV al Convenţiei, art. 92-101. Conform
acestora, părţile semnatare ale convenţiei vor crea şi administra un sistem informatic comun,
denumit Sistemul Informatic Schengen, compus dintr-o secţiune naţională în fiecare stat şi un
serviciu de asistenţă tehnică. Sistemul Informatic Schengen trebuie să permită autorităţilor
desemnate de fiecare stat membru ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă
acces la semnalmentele cu privire la persoane şi obiecte pentru controale la frontieră în
concordanţă cu legislaţia naţională, precum şi în cazul semnalmentelor prevăzute la art. 96, pentru
acordarea vizelor, permiselor de şedere şi pentru supravegherea străinilor în contextul aplicării
dispoziţiilor convenţiei referitoare la circulaţia persoanelor.

Fiecare stat membru creează şi administrează, în nume propriu şi pe riscul său, secţiunea sa
naţională din Sistemul Informatic Schengen, al cărei fişier de date va fi identic cu fişierele
celorlalte secţiuni naţionale ale fiecărui Stat Membru, prin utilizarea serviciului de asistenţă
tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă şi eficientă a datelor, fiecare stat membru se
conformează, din momentul creării secţiunii sale naţionale protocoalelor şi procedurilor stabilite
de comun acord cu celelalte state pentru serviciul de asistenţă tehnică. Fişierul de date al fiecărei
 secţiuni naţionale va servi la căutarea automată pe teritoriul fiecărui stat. Consultarea fişierelor de
date din secţiunile naţionale ale altor state nu va fi posibilă.

Statele creează şi administrează în comun, asumându-şi împreună riscurile, serviciul de asistenţă

tehnică al SIS, pentru care este responsabilă Franţa; acest serviciu îşi are sediul la Strasbourg.
Serviciul cuprinde un fişier de date care asigură on-line faptul că fişierele de date ale secţiunilor
naţionale sunt ţinute identic. Acest fişier al serviciului de asistenţă tehnică conţine alerte
referitoare la persoane şi obiecte de interes pentru toate statele membre.

Statele semnatare ale Convenţiei, conform legislaţiei naţionale, vor schimba informaţiile
suplimentare în legătură cu alertele introduse în sistem şi acţiunile ce trebuie urmate în momentul
descoperirii unei persoane sau obiect dat în urmărire prin SIS, prin intermediul unei autorităţi
desemnate în acest scop, denumita Biroul SIRENE (Suplimentary Information Requested at
National Entry).

Sistemul Informatic Schengen are ca obiect menţinerea ordinii şi securităţii publice, inclusiv a
securităţii naţionale. Acest sistem cuprinde doar categoriile de date care sunt furnizate de fiecare
stat membru şi care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 95-100 din Convenţie. Statul
semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă importanţa cazului justifică includerea
semnalmentului în SIS.

Categoriile de date sunt următoarele:

– persoanele pentru care a fost emis un semnalment;

– obiectele la care se face referire în art. 99 şi 100.

În ceea ce priveşte persoanele informaţiile se limitează la următoarele elemente:

– numele, prenumele şi numele anterioare, aliasuri care sunt introduse separat;

– orice semn fizic, particular, obiective si inalterabile;

– locul şi data naşterii;

– sex;

– cetăţenia;

– dacă persoana în cauza este înarmată, violentă sau a evadat;

– motivul semnalării;

– măsura care trebuie luată;

– în cazul semnalmentelor de la art. 95, tipul infracţiunii.

 Dacă un stat membru consideră că un semnalment conform cu art. 95, 97 sau 99 este incompatibil
cu dreptul său intern, cu obligaţiile sale internaţionale sau cu interesele naţionale esenţiale, poate
adaugă la aceste semnalmente, în fişierul de date al secţiunii naţionale, o notă (flag sau indicator
de validitate) în sensul că măsurile care trebuie luate în temeiul semnalmentului nu se vor aplica
pe teritoriul său. În legătură cu acest subiect vor trebui să existe consultări cu celelalte state. Dacă
statul care a emis semnalmentul nu îl retrage, acesta va rămâne deplin aplicabil pentru celelalte
state.

BIBLIOGRAFIE

http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/156/police-cooperation

https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Uniunii_Europene

https://www.politiaromana.ro/ro/stiri/cooperare-schengen1536995429

https https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/pg-aderarea-la-spatiul-schengen-
104.html://ro.wikipedia.org/wiki/Convenția_de_la_Schengen

BUMBAC ANDREI

Facultatea de drept si Stiinte Administrative

Specializarea Politie Locala an 2 Gr 2

Materia : Cooperarea politieneasca

CUPRINS
I.Chestiuni referitoare la începuturile UE și ale cooperării polițienești..................................................2
I.1Crearea și evoluția construcției europene......................................................................................2
I.2 Cooperarea politineasca................................................................................................................3
II.Evolutia legislatiei europene referitoare la cooperarea politieneasca................................................4
III.Institutiile de cooperare politieneasca...............................................................................................6
III.1 Punctele-cheie ale Convenţiei cu privire la Implementarea Acordului Schengen........................8
III.2 Sistemul informatic....................................................................................................................10
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................12