CAPITOLUL I

EVUL MEDIU

1.1 SCURT ISTORIC AL ETICII ȘI KINETOTERAPIEI

Etica este o ramură a filosofiei, subsistem al sistemului filosofic.

Concepția etică aparține și are caracteristicile concepției generale, filosofice
despre lume, viață, om. Etica s-a impus ca disciplină științifică , ea este o știință
teoretică a moralei, având metode specifice de cercetare și principii după care
se ghidează acțiunea umană. În corpus-ul eticii sunt impuse o serie de valori,
precum: dreptate, responsabilitate, sinceritate, libertate, înțelepciune,
solidaritate, respect, onoare.

Deontologia poate fi definită ca știință despre obligații, datorii. Domeniile

care îi sunt subordonate vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale,
normele, regulile și obligațiile profesionale. Dicționarul lui Miriam Webster
definește termenul deontologie ca „teoria sau studiul obligațiilor morale”, în
timp ce Enciclopedia Stanford de filosofie online precizează că termenul
deontologie derivă din cuvintele grecești datorie (deon) și știință (stdiul) lui
logos.

Se spune de asemenea că deontologia se încadrează în domeniile

teoriilor morale care ghidează și evaluează alegerile pe care ar trebui să le
facem (teorii deontice) în contrast cu teoriile despre virtute care ghidează și
evaluează ce fel de persoană (în termeni de trăsături de caracter) suntem și ar
trebui să fim”.

În filosofie termenul „etică deontologică” se concentrează pe

corectitudinea sau incorectitudinea acțiunilor, ca opuse corectitudinii sau

1
incorectitudinii consecințelor acelor acțiuni sau caracterului individului. Dacă o
situație este bună sau rea depinde de faptul dacă acțiunea care a adus-o a fost
rea sau bună. Corect înseamnă acum să te conformezi unei norme morale, sau
să acorzi prioritate Binelui. (The Basics of Philosophy).

Teoriile etice din Antichitate acordă o importanță specială virtuților. Cum

gândea Aristotel, virtuțile sunt forme de abilități sau obiceiuri. Termenii
grecești pentru etică, (ethos, eticos), înseamnă locuințe, maniere, abilități sau
obiceiuri. Și cum au fost de acord, Platon și Aristotel, o viață rațională bazată
pe realizarea și practicarea virtuților reprezintă calea de formare a caracterului
bun. Filosofii antici au gândit diferite ierarhizări ale principalelor concepte etice
de înțelepciune, curaj, cumpătare sau justiție. Aristotel considera justiția ca
fiind cea mai importantă virtute deoarece ea generează relațiile dintre individ și
societate, în timp ce înțelepciunea, curajul și cumpătarea determină relația
individului cu sine însuși. El considera de asemnea că Statul era o instituție
naturală, o consecință a vieții în comun. El credea că Statul avea rolul de a
forma preferințele și caracterele cetățenilor. În timp ce educația politică avea
un rol esențial în evoluția individului și în realizarea idealului unei vieți perfecte,
educația morală era aceea care îi obliga pe cetățeni la acțiuni virtuoase.
Filozofii antici credeau că virtuțile nu erau atinse prin studiu. Ele erau cultivate
de părinți în familii, de profesori în școli și de politicieni în societate.
Interacționând cu alții, indivizii deveneau corecți sau incorecți și acțiunile lor în
condiții de pericol dădeau naștere sentimentelor de frică, încredere, curaj sau
lașitate (Cioară, 2013).

2
 Ce este kinetoterapia?
Profesiunea de kinetoterapeut are ca sop promovarea cunoștințelor
medicale de kinetoterapie pentru asigurarea stării de bine a pacientului, pentru
prevenirea dizabilităților, furnizarea de mijloace pentru recuperarea sistemelor
corpului esențiale pentru mișcare, pentru asigurarea potențialului maxim al
anumitor funcții. Noțiunea de kinetoterapie este o componentă a kinetologiei
care se definește ca știință care se ocupă cu studiul mecanismelor
complexe( nervoase, musculare,osteoarticulare), ale activității motrice normale
ale omului, în vederea stabilirii măsurilor profilactice și terapeutice cu scopul
corectării prin folosirea exercițiului fizic ca mijloc de bază în recuperare. În
practicarea meseriei, kinetoterapeutul trebuie să dovedească devotament,
corectitudine, disponibilitate și respect față de ființa umană.

1.2 ETICA TERAPEUTICĂ RELIGIOASĂ

Modelul etic și moral creştin

Elementul fundamental al antropologiei şi moralei creştine este statutul

omului ca persoană, adică de creatură care poartă în ea chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu (Imago Dei), Creatorul său (Gen 1,21,27).
Cuvântul persoană  provine din latinescul persona, care însemna "mască de
teatru". Termenul arată caracterul sacru al persoanei: cel care purta mască
întruchipa divinitatea şi primea ceva din însuşirile acesteia.

Cu alte cuvinte, omul este o persoană deoarece este o ființă relațională

(socială), rațională (capabilă de reflecție), gânditoare (capabilă să descopere
sensul lucrurilor), volițională (capabilă de alegere liberă și conștientă) și
emoțională (care "simte").

3
 Aceste însușiri cumulate sunt unice. Astfel, distanţa ce desparte fiinţa
umană de animal este infinit mai mare decât cea care desparte orice alte
reprezentante ale regnurilor. Valoarea oricărei fiinţe umane nu depinde de
ceea ce în limbaj utilitarist se numeşte calitatea vieţii. Nu există viaţă lipsită de
calitate, așa cum cred utilitariștii. Omul este valoros în sine, prin ceea ce este el
şi nu prin ceea ce face sau posedă. Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea
oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu.

"Viața umană este sacră fiindcă de la începutul ei comportă acțiunea

creatoare a lui Dumnezeu și rămâne pentru totdeauna într-o legatură
specială cu Creatorul său, care este unicul său scop." ("Donum Vitae" -
document al Bisericii Romano-Catolice)

În statutul omului de persoană și în sacralitatea vieții îşi au temelia

bioetica creştină precum şi noţiunea modernă de "drepturile omului".

În antropologia creştină, persoana are următoarele caracteristici esenţiale:

 Persoana este o fiinţă vie care aparţine speciei umane (are suflet),
indiferent de stadiul său de dezvoltare.
 Persoana este un individ (este indivizibilă).
 Persoana comunică şi este capabilă de reflecţie, are conştiinţa binelui şi
răului, a trecutului, prezentului şi viitorului ei anticipat.
 Persoana este liberă. Libertatea ei este un bun de preţ, dar dreptul la
viaţă este mai presus decât dreptul la libertate, fiindcă pentru a exercita
libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa (vezi dezbaterea "dreptul la
viaţă al nenăscutului" vs. "dreptul la autonomie al femeii").
 Persoana este unică, prin caracteristicile genetice, prin sufletul/psihicul
său, prin viaţa pe care şi-o construieşte uzând de libertatea sa.

4
  Persoana umană este o unitate bidimensională. Nu este nici trup, nici
suflet, ci amândouă în acelaşi timp.

Aplicaţii practice ale antropologiei creştine în bioetică

Marea întrebare care se pune în faţa tehnicilor rezultate din dezvoltarea

ştiinţelor bio-medicale este următoarea: tot ce este posibil este şi permis sau
folositor?

Răspunsul bioeticii creştine este NU. Întrucât este creaţie şi nu creator,

omul nu se poate declara proprietar al lumii după bunul său plac, ci trebuie să
aibă respect faţă de viaţă, faţă de propriul trup devenit "templu al Duhului
Sfânt" (1Cor, 6) şi de legile biologice. Orice atentat la adresa vieţii este o
nerespectare a legilor şi a finalităţii stabilite de Creator. Pe scurt, rolul
creștinului în domeniul biomedical este unul terapeutic, nu eugenic.

Bioetica creştină consideră că ştiinţa în sine nu e nici bună, nici rea: ea e

bună (morală) dacă cercetătorul respectă, în el şi în alţii, persoana umană; în
schimb, este rea (imorală) dacă lezează demnitatea persoanei umane. Sunt
imorale experienţele medicale făcute pe bolnavi fără consimţământul lor şi
chiar cu consimţământul lor, dacă le agravează boala sau le pun în pericol viaţa.
Sunt imorale experienţele făcute pe prizonieri sau pe embrionul uman din
prima clipă a existenţei, avortul, eutanasia etc. Astfel:

 Corpul uman nu este un simplu obiect care poate fi manipulat, ci este

parte a persoanei umane.
 Actele biologice nu pot fi neutre din punct de vedere etic.

5
  Valoarea vieţii nu înseamnă "calitatea vieţii". Comunitatea nu trebuie să
urmeze principiile hedonist-utilitariste care îl sacrifică pe cel considerat
ineficient; dimpotrivă, va ajuta pe cel bolnav.
 Medicul va respecta pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte, ca "imperativ
categoric" (Kant) întrucât el nu tratează trupuri, ci persoane. El nu va
distruge şi nu va degrada o viaţă umană cu scopul de a face experienţe
medicale, indiferent de benficiile aduse de acestea.
 Medicul va săvârşi actul medical cu responsabilitate, nu călăuzindu-se
după criterii subiective sau materiale, ci apelând la conştiinţa sa, ţinând
cont de legile morale şi de normele deontologice.

  Din perspectivă creștină, finalitatea bioeticii este reprezentată de

aplicarea principiilor Scripturii la problemele biomedicale. Liniile călăuzitoare
pentru abordarea problemelor bioetice din perspectivă creștină sunt bazate pe
voia lui Dumnezeu, sunt absolute, prescriptive și deontologice. Bioetica creștină
ascultă de două principii esențiale:

1. Viața omului este inviolabilă pentru că este viața unei

persoane (a unui subiect cu drepturi personale). Cu alte
cuvinte, un om este inviolabil nu doar pentru că trăiește (căci
atunci un astfel de drept l-ar avea și animalul) ci pentru că
este o unitate formată din corp și suflet rațional, adică este
persoană – chip şi asemănare a lui Dumnezeu.
2.  Este etică şi licită orice intervenţie medicală care favorizează
dezvoltarea naturală a vieţii unei persoane umane
(intervenţie "după natură") – de ex. transplantul de organe
sau corectarea unui handicap. Nu este etică (este ilicită)
orice intervenţie care se opune dezvoltării naturale a vieţii

6
unei persoane umane (intervenţie "contra naturii") – de ex.
avortul provocat. Nu este etic (este ilicit) orice
comportament diferit de modalitările pe care natura le
indică pentru a urma o atare dezvoltare – de ex. fertilizarea
in vitro (care separă scopul unitiv de cel procreativ al relaţiei
sexuale).

7
 Capitolul II

EPOCA MODERNĂ

2.1.ETICA TERAPEUTICĂ A EPOCII MODERNE

Etica modernă a început cu filosofii Immanuel Kant și George Friederich

Hegel. Hegel consideră morala un factor de bază în fondarea Statului, în timp ce
Kant a stabilit conținutul moralei ca principiu practic întruchipat în „imperativul
categoric”. Etica lui Kant este etică normativă izvorâtă din modul în care el o
definește ca și critică a rațiunii practice.
„Acționează ca și cum maximul acțiunii tale ar deveni prin voința ta o
lege universală a naturii” și „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea
indiferent dacă din persoana proprie ori în persoana altuia, întotdeauna ca
un sfârșit și niciodată numai ca mijloc” " sunt cele două modalități în care el a
formulat imperativul său catgeoric. (Cavalier 1989, Hooker, 2002). Așa cum
susține Key (Key, 1997), teoria lui Kant este un exemplu de etică deontologică
sau etică bazată pe datorie: Ea judecă morala exeminând natura acțiunilor și
voința agenților, mai degrabă decât scopurile atinse. Cu alte cuvinte, spune
Key, „dacă maximul regulilor care guvernează acțiunile noastre nu este capabil
să fie universalizat, atunci el este inacceptabil”. La fel a doua versiune a
imperativului categoric de mai sus, subliniază respectul pentru persoane.
Persoanele, spre deosebire de lucruri, nu ar trebui niciodată să fie numai
folosite. Valoarea lor nu este niciodată numai instrumentală; ele sunt scopuri în
sine”. Corectitudinea este principala virtute a instituțiilor sociale în etica
deontologică
care argumentează că ceea ce este corect moral este o prioritate față de ceea
ce este bun. Kant crede că legea morală este datoria individuală, pentru că ea

8
este înzestrată cu „voința bună” care este motorul legii morale. Etica
terapeutică a kinetoterapiei în epoca modernă a evoluat destul de mult în ceea
ce privește apartura, relațiile dintre pacient și kinetoterapeut dar și programele
de recuperare.

Programele de kinetoterapie sunt special concepute ținând cont de

constituția pacientului, vârsta, afecțiunea pe care o are, tipul de activitate pe
care îl desfășoară, stadiul de evoluție a bolii, existența altor afecțiuni. În cadrul
programelor fiecare pacient este abordat individual, beneficiază de
supraveghere specializată din partea unui kinetoterapeut.

Din punct de vedere al pașilor care se efectuează în vederea aplicării cu succes

a kinetoterapiei, un specialist va folosi următoarea abordare:

 Evaluare inițială amănunțită a pacientului

 Elaborarea unui program de recuperare/profilaxie specific
 Efectuarea cu regularitate a ședințelor de kinetoterapie
 Îndrumarea pacientului să efectueze lucru individual în afara ședințelor
 Reevaluare periodică pentru a putea monitoriza rata de progres și a
ajusta constant programele de recuperare folosite.

Din punct de vedere al eficienței, kinetoterapia reprezintă un adjuvant

major în promovarea unei stări optime de sănătate în rândul populației. Atunci
când se vorbește despre kinetoterapie, prima referire ține în mod direct de
latura de recuperare medicală având în vedere afecțiuni precum:

 Accidente
 Fracturi osoase

9
 Entorse și luxații articulare
 Boli degenerative precum gonartroza și coxartroza
 Afecțiuni ale coloanei vertebrale, precum herniile de disc
 Afecțiuni neurologice.

2.2 ISTORICUL EVOLUȚIEI ȘI DEZVOLTĂRII ETICE KINETOTERAPICE

De la etica medicală a anilor 1950 la ultimele evoluții de după anii 2000,
decizia medicală, aflată în competența exclusivă a medicilor, a ajuns să treacă
treptat în sarcina pacienților, sau cel puțin aceștia să fie din ce în ce mai
implicați în soluțiile terapeutice ce urmează a li se aplica. Această transformare
este, în fapt, pasajul de la un model de tip paternalist, centrat pe beneficiul
terapeutic, la un model autonom, centrat pe respectul persoanei și a libertății
sale de decizie. Medicii timpurilor noastre sunt văzuți ca fiind profesioniști sau
tehnicieni, care lucrează pentru „consumatorii de tratamente”, iar pacienții
devin, treptat, simpli „clienți” care solicită „servicii”. Aceștia au sarcina de a-i
informa cu privire la toate riscurile potențiale, apoi îi lasă să decidă liber.
Aceasta se presupune a fi calea care duce la respectarea individului și a
autonomiei sale. În zilele noastre, pacientul nu mai este un spectator pasiv al
actului medical, care să urmărească consecințele deciziilor luate de medici
pentru el. Pacientul se informează și devine parte activă a sistemului de
îngrijire, fiind într-o relație cu medicul său și cu personalul medical, care se
ocupă de îngrijire și de tratament. Din punct de vedere etimologic, cuvântul
relație vine de la latinescul relatio, -onis, însemnând a crea o legătură, o
conexiune, un raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile
acestora. În cazul nostru, avem o legătură, o conexiune între două persoane,
medicul și pacientul său, legătura fiind creată de intervenția medicului, de

10
tratamentul propus de acesta sau de îngrijirea medicală acordată pacientului.
Această legătură este una complexă, afectată de istoria personală a fiecăruia, a
raportului cu lumea exterioară, a modului nostru de a funcționa și de a ne
imagina propriul proiect de viață. Relația terapeutică medic-pacient este
determinată și afectată de numeroși factori, individuali și socio-culturali. Așa
cum bolnavul reacționează în fața bolii sale în funcție de propria-i
personalitate, medicul reacționează în fața bolnavului printr-un anume fel de
atitudini conștiente și inconștiente care depind de personalitatea și de istoria sa
și care sunt susceptibile de a interfera cu relația terapeutică. Un bolnav care
prezintă simptomele unei boli cere cu certitudine medicului-tehnician să-l
vindece de boală, dar îi cere și alte lucruri. Omul bolnav cere sprijin, siguranță,
securitate și afecțiune, o adevărată relație afectivă și disponibilitate, dar și
exigența neutralității. Medicul, însă, reacționează în fața bolnavului nu numai
ca un tehnician, ci ca o persoană cu o istorie proprie, mai mult sau mai puțin
sensibil la suferința altuia.

11
 CONCLUZII

Consider că este important pentru un kinetoteraput să respecte normle

eticii și ale deontologiei medicale, dar de asemenea consider că jurământul pe
care îl depune este la fel de important în meseria lui. Angajamentele pe care și
le asumă îl vor face demn de respect.

"Jur pe  Apollo  medicul, pe  Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și

zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile
lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

 Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei
părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i
consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o
doresc, fără obligații și fără a fi plătit.

 Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor

maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul
medicilor, și nimănui altuia.

 Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute

numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună
sau violență.

 Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi

se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da
unei femei un remediu abortiv.

12
 Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.

 Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care
fac această meserie.

 În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea
bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte
intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.

13
 Bibliografie
1. https://www.academia.edu/7101510/etica-si-morala
2. https://provitabucuresti.ro/docs/argument/bioetica-perspectiva-
crestina.pdf
3. https://www.researchgate.net/profile/Aluas_Maria/publication/3191418
14_ASPECTE_ETICE_PRIVIND_EVOLUTIA_RELATIEI_MEDIC-
PACIENT/links/59947661aca272ec9087fa4a/ASPECTE-ETICE-PRIVIND-
EVOLUTIA-RELATIEI-MEDIC-PACIENT.pdf
4. https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/996/de-la-etica-argument
%C4%83rii-%C8%99i-a-credin%C8%9Bei-la-etica-vie%C8%9Bii#

14