Capitolul al doilea din această carte se centrează pe etica lecturii din perspectiva lui Kant,adică

din „Întemeierea moravurilor” din 1785.

J. Hillis Miller afirmă că deși Kant crede că prezintă universalitate și obiectivitate,acesta doar
reafirmă legile morale din țara, clasa,timpul și religia sa.Acesta pare să reafirme întreaga
ideologie a unei anumite religii,clase,timp istoric și loc din Europa.
J. Hillis Miller propune o notă de subsol din “Întemeierea metafizicii moravurilor” relevantă
pentru relația dintre narare și etică.În acest pasaj Kant vorbește despre termenul
„respect(Achhtung)” și despre utilizarea acestuia.Kant pornește în explicarea termenului
afirmând că „Datoria este necesitatea de a îndeplini o acțiune pentru lege” .Înlăturând diverse
motive sociale și personale nu rămâne în opinia lui Kant decât „respectul” pur și legea.În nota sa
de subsol Kant vrea să spună că Achtung este folosit cu sensul de respect față de moralitate și nu
este un sentiment obișnuit.Pentru Kant respectul față de o persoană se datorează faptului că se
poate vedea prin aceasta un exemplu de lege morală trascendentală și universală.
După Kant lectura îl face pe cititor „să-și impună în mod voluntar legea etică necesară întrupată
în acel text”.
Legea despre care vorbește kant nu este definită ca atare.Pentru Jacques Derrida legea se
„dezvăluie fără a se dezvălui”.Deși Kant nu spune ce este legea,acesta vorbește despre analogele
ei:frica și înclinația.Deși Kant a spus că frica și înclinția nu stau la baza respectului pentru
lege,filozoful trebuie să spună în mod forțat că respectul se bazează pe aceste două
sentimente,sentimente care nu se aseamănă cu respectul.Frica impune legea prin faptul că prin
frică legea devine „de neevitat”.Prin înclinație se poate înțelege faptul respectul pentru lege este
impus de propria noastră persoană.
Urmând firul analogiilor J. Hillis Miler se întreabă dacă scrierea de text nu este „o reacție la
legea morală ca atare”.Respectul față de un text critic sau literar se datorează faptului că textul în
sine a fost creat din respect față de lege.
Naratorul,conform spuselor lui Kant,nu poate ști decât ceea ce știe protagonistul.J. Hillis Miller
surprinde o relație dintre importanța existenței narativului într-un discurs etic și importanța
folosirii figurilor de stil sau analogiilor pentru a substitui un limbaj conceptual sau literal care nu
este disponibil.Unde limbajul filozofiei dă greș sau lipsește acolo este inserat
narativul.Narațiunea în cadrul unei perpetue amânări a atacului asupra legii este o narațiune a
unei narațiuni care nu poate exista cu sensul de povestire limpede,coerentă,logică.
Kant amestecă etica cu narativul prin adăugarea unei afirmații kantiene conform căreia trebuie
acționat în toate momentele și în toate locurile „ca și cum maxima privată potrivit căreia aleg să
fac sau nu ceva ar urma să fie făcută legea universală a întregii omeniri”.
După Kant,un act realmente moral fără restricții trebuie realizat fără a se lua în considerare
așteptatul rezultat și de asemenea nu trebuie să se bazeze pe “supunerea față de o lege oarecare”.
Kant vorbește despre legea “particulară” dar și de “legea ca atare”, care este un important
principiu al legalității,însă prin a spune acestea se produce un paradox.Pentru a acționa realmente
moral acțiunea trebuie întreprinsă cu indiferență față de rezultat și acțiunea nu trebuie să fie
supusă vreunei “legi morale particulare”.
Legea pare să impună două interdicții asupra celui ce acționează în numele ei.Prima interdicție
acționează chiar asupra legii prin faptul că ea nu poate fi abordată sau confruntată direct.A doua
intedicție se adresează prăpastiei “care separă legea ca atare de orice maximă particular”.Soluția
lui Kant este un joc de imaginație unde își face apariția narativul, „ca și cum” sau „als
so”.Intrarea în propriul roman creat de propria imaginație va face posibilă judecarea acțiunii ca
fiind morală sau nu.Acțiunea de a crea ficțiune înțeleasă ca narare este folosită de Kant drept
punte dintre “legea ca atare și o regulă etică particulară de comportament”.Această narare trebuie
să apară de ambele părți ale rupturii sau să trimită “de la una la cealaltă”.Pentru a fi demn de
respectul oamenilor din jur și pentru a fi exemplul legii trebuie acționat în cadrul acestui ”ca și
cum”.
La Kant mai apare și motivul promisiunii care zdruncină în două moduri “sensul aparent al
conceptului de acțiune morală”.În primul rând actul promisiunii este un act lingvistic,mai exact
este un “act performativ” întrucât a face promisiuni înseamnă a face diverse lucruri cu
cuvintele.”Un act performativ” facilitează ca unele lucruri să se întâmple,dar nu știe dacă acel
lucru se va întâmpla sau nu.Nu se poate ști dacă o promisiune se înființează pe autoritatea
autonomă proprie sau dacă „se bazează pe ceva din afara ei”.
Pentru a face o promisiune trebuie să se ia în considerare momentul în care se promite ceva și
momentul în care acel ceva promis este realizat.Actul al doilea al promisiunii poate,după spusele
lui Kant, să fie amânat pe o perioadă nedefinită.O promisiune nu este validă până ce nu este
împlinită.După Kant „o promisiune necesită în mod intrinsec o amânare nedefinită a împlinirii
sale”.
Trăsătura aceasta „diferanțială” a legii poate să fie atât “divizată în sine” cât și întârziată,iar în
acest loc se întâlnesc legea și narativul.Narațiunea poate să fie o amânare nedefinită a
confruntării directe cu o lege care trebuie “instituiă” de către chiar narațiunea.În golul dintre
îndeplinirea amânată încontinuu a promisiunii și promisiunea însăși are loc povestea.
J. Hillis Miller amintește de eseul lui Paul de Man despre „Contractul social” al lui Rousseau în
care actul de a întemeia un stat sau o societate este o formă a actului performativ,mai exact a
„promisiunii”.
Limbajul se promite pe sine ,dar această promisiune nu se poate realiza pentru că așa cum se
întâmplă lucrurile în lumea reală a istoriei așa și limbajul nu este adevărat deși este necesar.
După Kant spunerea unei promisiuni false devine „o lege universală”:”n-ar mai exista,la drept
vorbind,o promisiune,deoarece ar fi inutil de a arăta voința mea cu privire la acțiunile mele
viitoare,altora,care nu m-ar crede,sau,dacă ar face-o pripit,mi-ar plăti cu aceeași monedă;prin
urmare,maxima mea ar trebui să se distrugă pe ea însăși,de îndatăce ar fi făcută lege universală”.
La Kant “Versprechen” nu mai este promisiune ci “greșeală de vorbire”,iar acest lucru produs
„versprechen” devine „widersprechung” ceea ce înseamnă „a contrazice” iar întregul său discurs
devine ceva care „ce se contrazice pe sine”.
Kant dorește să arate “că legea ca atare dă temei legii particulare ce se opune facerii de
promisiuni mincinoase”.
Kant arată că limbajul deși face promisiuni nu și le poate ține,ceea ce conduce la depășirea
intențiilor celui care îl folosește de către acțiunile limbajului.
Un alt tip de „act performativ” este intenția,care vine ca o continuare a promisiunii în
completarea actului performativ.Dacă intenția este realizată sau nu,asta depinde total de
utilizatator,iar dacă intenția nu este satisfăcută deși promisiunea a fost anunțată,asta înseamnă că
promisiunea a fost una mincinoasă.
Kant arată că funcția narațiunii este aceea de punte dintre legea particulară și legea „ca atare”.
După Kant un text este ilizibil dacă este incapabil de a se putea citi pe sine,nu dacă cititorul nu îl
poate citi.
Drept concluzie J. Hillis Miller se scuză pentru faptul că nu putut să-l facă pe cititor să înțeleagă
mai bine etica lecturii a lui Kant.