Agatha Christie

Aventura nobilului italian

Poirot şi cu mine aveam mulţi prieteni şi diferite cunoştinţe de ocazie. Printre aceştia se
număra doctorul Hawker, un vecin apropiat, de profesie medic. Simpaticul doctor îşi făcuse
un obicei să treacă, câteodată, seara şi să stea de vorbă cu Poirot pentru al cărui geniu trăda o
înfocată admiraţie. Fire deschisă şi câtuşi de puţin suspicioasă preaslăvea talente atât de
îndepărtate de vocaţia sa.
Într-o seară de început de iunie, sosi pe la opt şi jumătate şi se instală pentru o discuţie
agreabilă pe tema atât de veselă a predominării otrăvirii cu arsenic în comiterea crimelor.
Trebuie să fi trecut aşa vreun sfert de oră, când uşa salonului se deschise şi o femeie agitată
dădu buzna.
— Ah, doctore, e nevoie de dumneata! Ce voce avea! M-au trecut toţi fiorii, zău!
Am recunoscut-o pe menajera doctorului Hawker, domnişoara Rider. Medicul era
burlac şi locuia într-o casă veche, întunecată, la câteva străzi depărtare. De obicei calmă,
domnişoara Rider se afla acum într-o stare care nu prea îi permitea să fie coerentă.
— Ce voce aşa teribilă? Cine era şi ce voia?
— La telefon, doctore, am răspuns… şi o voce: „Ajutor”, aşa a zis. „Doctore, ajutor! M-
au omorât!” Apoi a părut că se pierde. „Cine-i la telefon?” am întrebat. Mi-a răspuns aproape
în şoaptă: „Foscatini”… cam, aşa ceva… „Regent’s Court”.
Doctorul exclamă:
— Contele Foscatini. Are un apartament la Regent’s Court. Trebuie să mă duc de
îndată. Ce s-o fi întâmplat?
— Un pacient de-al dumneavoastră? întrebă Poirot.
— L-am tratat pentru o uşoară indispoziţie acum câteva săptămâni. E italian, dar
vorbeşte perfect engleza. Ce să fac, noapte bună, domnule Poirot, doar dacă nu… Ezită.
— Înţeleg la ce vă gândiţi, îi zâmbi Poirot. Aş fi încântat să vă însoţesc. Hastings,
aleargă şi adu un taxi.
Nu găseşti niciodată taxiuri când eşti presat de timp, dar, până la urmă, am prins unul şi
curând ne avântam spre Regent’s Park. Regent’s Court era un bloc nou, situat aproape de St.
John’s Wood Road. Fusese construit recent şi avea tot confortul.
Nu era nimeni în hol. Doctorul apăsă nervos pe butonul liftului şi, când acesta apăru, îi
ceru aspru liftierului:
— Apartamentul 11. Contele Foscatini. Am înţeles că s-a întâmplat ceva.
Omul îl privi neîncrezător.
— E prima oară că aud aşa ceva. Domnul Graves, omul contelui Foscatini, a plecat
acum jumătate de oră şi n-a zis nimic.
— Contele a rămas singur în apartament?
— Nu, domnule, are doi gentlemani la cină.
— Cum arată? am întrebat nerăbdător.
Liftul se opri la etajul al doilea unde era apartamentul 11.
— Personal, nu i-am văzut, dar sunt străini.
Împinse uşa, ieşirăm pe palier şi nr. 11 se afla chiar în faţa noastră. Doctorul sună. Nu
veni nimeni să deschidă şi înăuntru nu se auzea nimic. Doctorul continuă să sune: nimic, doar
bâzâitul soneriei, nici un semn de viaţă.
— Se strică treaba, murmură medicul. I se adresă liftierului: Mai există vreo dublură la
cheia de la apartament?
— E una în camera de jos a portarului.
— Ad-o şi, fii atent, ar fi bine să chemi poliţia. Poirot îl aprobă dând din cap. Liftierul
se întoarse imediat, însoţit de administrator.
— Domnilor, vreţi să-mi explicaţi ce se petrece aici?
 — Desigur. Am primit un telefon de la contele Foscatini prin care-mi spunea că a fost
atacat şi că e pe moarte. Înţelegeţi că nu avem timp de pierdut… dacă nu cumva e deja prea
târziu.
Administratorul scoase cheia fără alte discuţii şi am pătruns cu toţii în apartament.
Am trecut întâi prin holul mic, pătrat. O uşă la dreapta era pe jumătate deschisă.
Administratorul făcu semn către aceasta:
— Sufrageria…
Doctorul Hawker o luă înainte. Noi îl urmarăm. Când am intrat în cameră am tresărit.
Pe masa rotundă din mijloc se afla cina; trei scaune erau date la o parte, ca şi cum comesenii
tocmai se ridicaseră. În colţ, în dreapta şemineului, se afla un birou uriaş şi, aşezat la el, era un
bărbat… sau ceea ce fusese un bărbat. În mâna dreaptă mai ţinea receptorul, dar căzuse în
faţă, în urma unei lovituri zdravene pe care o primise în cap pe la spate. Obiectul nu trebuia
căutat mult. O statuetă de marmură fusese pusă jos în grabă – avea baza pătată de sânge.
Doctorul examină omul în mai puţin de un minut:
— Mort. Trebuie să fi survenit instantaneu. Mă mir că a reuşit să telefoneze. Să nu-l
mişcăm până vin cei de la poliţie.
La sugestia administratorului, am cercetat apartamentul, dar rezultatul a fost egal cu
zero. Ucigaşii n-aveau de ce să se ascundă aici, când ar fi putut foarte uşor pleca.
Ne-am întors în sufragerie. Poirot nu ne însoţise în raita prin apartament. L-am găsit
studiind, cu mare atenţie, masa din centru. M-am apropiat şi eu. Era o masă de mahon, bine
lustruită. La mijloc – un vas cu trandafiri şi şervete albe de dantelă tronau pe suprafaţa
lucioasă. Se mai afla un platou cu fructe, dar farfuriile de desert nu fuseseră atinse. În cele trei
ceşti rămăseseră urme de cafea – neagră în două, cu lapte în cealaltă. Toţi bărbaţii fuseseră
prezenţi şi cafetiera pe jumătate goală rămăsese lângă faianţă. Unul fumase o ţigară de foi,
ceilalţi ţigări obişnuite. O cutie de argint şi baga, conţinând ţigări şi trabuce fusese lăsată
deschisă pe masă.
Am trecut în revistă aceste lucruri pentru mine, dar mă simt obligat să recunosc că nu
lămureau câtuşi de puţin împrejurările crimei. M-am întrebat ce vede Poirot însuşi în ele de
era aşa de concentrat:
— Mon ami, mi-a replicat, pui greşit întrebarea. Caut ceva anume pe care nu-l văd.
— Ce anume?
— O greşeală… o cât de mică greşeală… din partea ucigaşului.
Se repezi spre bucătărioară, aruncă o privire şi clătină din cap.
— Domnule, i se adresă administratorului, explicaţi-mi, vă rog, sistemul de a servi masa
aici.
Administratorul ne arată o mică nişă în perete:
— Acesta-i ascensorul de serviciu. Urcă până la bucătăria de la ultimul etaj. Faci
comanda prin telefonul ăsta şi felurile sunt trimise jos, unul după altul. Farfuriile şi platourile
murdare sunt expediate sus în aceeaşi manieră. Nu ai griji cu pregătitul mâncării, înţelegeţi, şi,
în acelaşi timp, se evită apariţia în public la un restaurant.
Poirot făcu un semn apreciativ din cap.
— Aşadar, platourile şi farfuriile folosite în seara asta sunt sus în bucătărie. Îmi
permiteţi să urc şi să mă uit?
— Desigur, dacă doriţi! Roberts, liftierul, vă va conduce şi vă va prezenta, dar mă tem
că n-o să găsiţi nimic util. Au de-a face cu sute de platori şi farfurii şi trebuie să se fi
îngrămădit toate.
Totuşi, Poirot rămase ferm pe poziţie; am vizitat împreună bucătăria şi am stat de vorbă
cu omul care primise comandă de la apartamentul 11.
— Comanda a venit pentru menu à là carte pentru trei persoane, ne explică. Supă
italienească, file de limbă-de-mare normandă, muşchi de vacă şi un sufleu de orez. Pe la ce
oră? Aş zice pe la opt. Nu, mă tem că toate platourile şi farfuriile au fost spălate. Păcat! Vă
gândeaţi la amprente, nu?
— Nu tocmai, îi zâmbi enigmatic Poirot. Mă interesează mai mult pofta de mâncare a
contelui Foscatini. A servit din toate?
— Da, dar normal, nu pot spune cât de mult a mâncat din fiecare. Farfuriile erau toate
murdare şi platourile goale… cu excepţia sufleului de orez. Rămăsese o cantitate foarte mare.
— Aha! exclamă satisfăcut Poirot.
Când am coborât spre apartament, a remarcat în şoaptă:
— Avem de-a face, după cum se vede, cu un tip metodic.
— Te referi la ucigaş sau la contele Foscatini?
— Decedatul era, fără îndoială, un om ordonat. După ce a cerut ajutor şi a anunţat că i
se apropie moartea, a pus cu grijă receptorul în furcă.
L-am privit intrigat pe Poirot. Ultimele sale cuvinte şi întrebările pe care le adresase mi-
au inspirat o părere:
— Te gândeşti la otravă? Lovitura în cap e ca să inducă în eroare!
Poirot se mulţumi să zâmbească.
Când ne-am întors în apartament l-am găsit pe inspectorul local de poliţie, împreună cu
doi poliţişti. Părea nemulţumit de prezenţa noastră, dar Poirot îl linişti, pomenindu-i de
prietenul nostru de la Scotland Yard, inspectorul Japp şi ni s-a permis printre dinţi să
rămânem. Am avut noroc că n-am plecat, deoarece, peste cinci minute, apăru în fugă un
bărbat de vârstă mijlocie, agitat şi, după câte se părea, copleşit de durere.
Era Graves, valetul – majordom al contelui Foscatini. Povestea sa a fost senzaţională.
Cu o dimineaţă în urmă, doi gentlemeni doriseră să-l vadă pe stăpânul său. Erau italieni
şi cel mai în vârstă, un bărbat în jur de patruzeci de ani, se prezentă ca signor Ascanio.
Celălalt era un tânăr bine îmbrăcat de vreo douăzeci şi patru de ani.
Contele Foscatini se aştepta evident la vizita lor şi imediat l-a trimis pe Graves să
cumpere un fleac. Aici, valetul se opri şi ezită să-şi continue povestirea. Totuşi, în cele din
urmă, recunoscu că voise să afle scopul vizitei, aşa că nu se conformă imediat ordinului, ci se
mai foi pe-acolo, încercând să vadă ce se întâmplă.
Vorbeau aşa de încet încât nu reuşi să priceapă nimic, după cum sperase; dar îi ajunsese
la ureche suficient ca să-şi dea seama că era vorba despre o problemă de bani, mai mult,
substratul era o ameninţare. Discuţia nu părea amiabilă. În încheiere, contele Foscatini ridică
uşor tonul şi valetul auzi, în mod clar, aceste cuvinte:
„Nu am timp să mai discut acum, domnilor. Dacă luaţi cina cu mine, mâine seară la
ora opt, vom relua discuţia”

Temându-se să nu fie descoperit că trăsese cu urechea, Graves se grăbi să se ducă unde

îl trimisese stăpânul. În această seară, cei doi bărbaţi au sosit punctuali la opt. În timpul cinei
au discutat diverse – politică, starea vremii şi lumea teatrală. Când a pus vinul de Porto pe
masă şi a servit cafeaua, stăpânul i-a spus că e liber în seara aceea.
— Aşa proceda de obicei, când primea musafiri? întrebă inspectorul.
— Nu, domnule. De aceea m-am gândit că trebuie să fie o afacere cu totul neobişnuită,
pe care urma s-o discute cu domnii aceia.
Aşa se termina povestea lui Graves. Ieşise pe la opt şi jumătate, se întâlnise cu un
prieten şi, împreună, se duseseră la Metropolitan Music Hall pe Edgware Road.
Nimeni nu-i văzuse pe cei doi bărbaţi plecând, dar ora comiterii crimei a fost fixată
destul de clar la opt şi patruzeci şi şapte de minute. Un cesuleţ de pe birou fusese lovit de
braţul lui Foscatini şi, căzând, se oprise la ora aceea, ceea ce coincidea cu apelul telefonic
primit de domnişoara Rider.
Medicul legist examină cadavrul întins pe o sofa. I-am văzut faţa prima oară – un ten
oacheş, nas lung, o mustaţă mare, neagră şi buze roşii cărnoase, răsfrânte peste o dentiţie
strălucitor de albă. O faţă nu prea plăcută.
— Bine, zise inspectorul, închizându-şi carneţelul. Cazul ni se pare foarte clar. Singura
dificultate va fi să punem mâna pe acest signor Ascanio. Adresa lui o fi, din întâmplare, în
bloc-notesul mortului?
Aşa cum spusese Poirot, Foscatini fusese un om ordonat. Scrise îngrijit şi citeţ se aflau
cuvintele: Signor Paolo Ascanio, Grosvenor Hotel.
Inspectorul puse mâna pe telefon, apoi se întoarse spre noi cu un zâmbet radios.
— La timp. Nobilul nostru domn pleca să prindă transbordarea spre continent. Ei bine,
domnilor, asta-i tot ce putem face aici. Urâtă treabă, dar limpede ca lumina zilei. Mai mult ca
sigur vreo vendetă de-aia italiană.
Scoşi afară pe sus, a trebuit să ne căutăm de drum. Doctorul Hawker palpita de emoţie:
— Parcă e începutul unui roman, nu? O afacere cu totul neobişnuită! N-ai crede-o dacă
ai citi despre ea!
Poirot nu spunea nimic. Căzuse pe gânduri. Abia dacă a scos două vorbe toată seara.
— Ce părere are maestrul detectiv? întrebă Hawker, bătându-l uşurel pe spate. De data
asta n-ai la ce-ţi întrebuinţa celulele tale cenuşii.
— Credeţi că nu?
— La ce oare?
— De exemplu… fereastra.
— Fereastra? Dar era închisă. Nimeni n-ar fi fost în stare să intre sau să iasă pe-acolo.
Am observat-o în mod special.
— Şi de ce aţi putut-o observa?
Doctorul arăta uluit. Poirot se grăbi să-i explice:
— Mă refer la draperii. Nu erau trase. Puţin cam ciudat, nu? Şi apoi mai e cafeaua.
Foarte neagră!
— Ei şi ce-i cu asta?
— Foarte neagră, repetă Poirot. Pe lângă acest lucru, să ne reamintim că s-a mâncat
foarte puţin sufleu de orez şi ajungem… la ce?
— La cai verzi pe pereţi, râse doctorul. Îţi baţi joc de mine.
— Niciodată nu-mi bat joc, Hastings mi-e martor că sunt serios.
— Totuşi nu ştiu la ce te referi, am mărturisit eu. Doar nu-l suspectezi pe valet? Ar fi
putut fi complicele bandei; a pus vreun narcotic în cafea; cred că îi vor verifica alibiul.
— Desigur, prietene, dar alibiul domnului Ascanio mă interesează.
— Crezi că are vreunul?
— Exact asta mă preocupă. Nici nu mă îndoiesc că, în curând, vom avea veşti despre
chestiunea cu pricina.
„The Daily Newsmonger” ne dădu posibilitatea să aflăm alte veşti:
Signor Ascanio a fost arestat şi învinuit de uciderea contelui Foscatini. A negat că l-ar fi
cunoscut pe conte şi a declarat că n-a fost, în viaţa lui, prin apropiere de Regent’s Court, nici
în seara crimei, nici cu o dimineaţă mai înainte. Tânărul dispăruse fără urmă. Signor Ascanio
sosise singur la Grosvenor Hotel, direct de pe continent, cu două zile înainte de omucidere.
Toate eforturile de a-l depista pe tânăr au eşuat.
Cu toate acestea, Ascanio n-a fost trimis în judecată. Ambasadorul Italiei, în persoană,
s-a prezentat la poliţie şi a depus mărturie că Ascanio se aflase, împreună cu el, la ambasadă,
între orele opt şi nouă, în seara fatală. Arestatul a fost eliberat. Normal, mulţi au crezut că
omorul avusese caracter politic şi fusese, în mod deliberat, muşamalizat.
Poirot se interesă îndeaproape de toate aceste aspecte. Şi, totuşi, am fost oarecum
surprins, când, brusc, într-o dimineaţă, mă anunţă că aştepta, la ora 11, un vizitator şi că
acesta nu era altul decât Ascanio.
 — Vrea să te consulte?
— Du tout, Hastings, eu doresc să-l consult.
— În legătură cu ce?
— Cu crima de la Regent’s Court.
— Ai de gând să dovedeşti că el a comis-o?
— Un om nu poate fi inculpat de două ori pentru crimă, Hastings. Încearcă să vezi
lucrurile cu mai mult bunsimţ! Dar, iată că sună amicul nostru!
Câteva clipe mai târziu, signor Ascanio a fost condus înăuntru – un omuleţ subţirel, cu
un aer secretos şi o căutătură piezişă. Rămase în picioare, aruncându-ne priviri bănuitoare,
când unuia, când altuia.
— Monsieur Poirot?
Prietenul meu se bătu uşor pe piept.
— Luaţi loc, signor. Aţi primit biletul meu. Sunt decis să elucidez definitiv misterul.
Puteţi să mă ajutaţi într-o oarecare măsură. Să începem. Dumneavoastră, însoţit de un prieten,
i-aţi făcut o vizită contelui Foscatini în dimineaţa de 9…
Italianul gesticula iritat.
— N-am făcut nimic de genul ăsta. Am jurat.
— Précisément… dar mie mi se pare că aţi jurat strâmb.
— Mă ameninţaţi? Ptiu! N-am de ce să mă tem de dumneata. Am fost achitat.
— Exact; cum nu sunt un imbecil, nu vă ameninţ cu spânzurătoarea… ci cu publicitatea.
Publicitatea! Constat că nu vă place cuvântul. Mi-am închipuit că nu. Ştiţi, tin foarte mult la
micile mele idei. Haide, signor, singura dumneavoastră şansă e să fiţi sincer cu mine. Nu vă
cer să-mi spuneţi ale cui indiscreţii v-au adus în Anglia. Ştiu doar atât: aţi venit special să îl
vedeţi pe contele Foscanti.
— Nu era conte, mormăi italianul.
— Am descoperit deja că numele său nu figurează în „Almanach de Gotha”. Nu-i
nimic, titlul de conte este adesea utilizat în şantaje.
— Cred că ar trebui să vorbesc deschis. Se pare că sunteţi la curent cu multe lucruri.
— Mi-am folosit la ceva micile mele celule cenuşii. Haide, signor Ascanio, i-aţi făcut
celui decedat o vizită marţi dimineaţa… aşa e, nu?
— Da, dar n-am revenit în seara următoare. Nu mai era nevoie. Am să vă spun totul.
Anumite informaţii referitoare la o mare personalitate politică din Italia ajunseră în posesia
acestui borfaş. În schimbul documentelor pretindea o mare sumă de bani. Am sosit în Anglia
să tratez problema. Am fixat o întrevedere în acea dimineaţă. Unul dintre tinerii secretari de la
ambasadă a mers cu mine. Contele s-a arătat mult mai rezonabil decât mă aşteptasem, deşi,
oricum, suma de bani pe care i-am dat-o a fost considerabilă.
— Pardon, cât anume?
— În bancnote italiene de valoare nu prea mare. Acolo şi atunci i-am înmânat banii. Mi-
a restituit hârtiile incriminatorii. Nu l-am mai văzut niciodată după aceea.
— De ce n-aţi declarat toate acestea când aţi fost arestat?
— În situaţia delicată în care mă aflam a trebuit să neg orice fel de legătură cu individul.
— Şi atunci cum vă explicaţi cele întâmplate seara?
— Mă gândesc că cineva, în mod intenţionat, s-a prefăcut că sunt eu. Mi se pare că
banii n-au fost găsiţi în apartament.
Poirot îl privi şi dădu din cap.
— Ciudat, murmură el. Toţi posedăm celule mici cenuşii. Şi atât de puţini ştiu să se
folosească de ele! La revedere, signor Ascanio, vă cred povestirea. Este cam ceea ce mi-am
imaginat şi eu. Dar voiam să fiu sigur.
După ce-şi conduse musafirul, Poirot se întoarse la fotoliul său şi-mi zâmbi:
— Să-l auzim pe monsieur le capitaine Hastings ce spune despre caz!
 — Ei bine, cred că Ascanio are dreptate… cineva s-a dat drept el.
— Niciodată, niciodată nu-ţi foloseşti creierul cu care bunul Dumnezeu te-a înzestrat.
Aminteşte-ţi cuvintele pe care le-am rostit după ce am părăsit apartamentul în seara aceea. M-
am referit la faptul că draperiile erau netrase. E iunie. La ora opt mai e încă lumină.
Întunericul se lasă pe la. Opt şi jumătate. Ca vous dit quelque chose? Văd că promiţi să
descoperi motivul într-o bună zi! Dar să continuăm. Cafeaua era, cum am subliniat, foarte
neagră. Dentiţia contelui Foscatini era strălucitor de albă. Cafeaua pătează dinţii. De aici
tragem concluzia că Foscatini nu a băut deloc cafea. Şi, totuşi, se găsea cafea în toate cele trei
ceşti. De ce ar dori cineva să lase a se înţelege că Foscatini băuse cafea, dacă nu era adevărat?
Am dat din cap complet neajutorat.
— Haide, am să te ajut. Ce dovadă avem că Ascanio şi prietenul său, sau doi bărbaţi
pretinzând că sunt cei menţionaţi, au fost în apartament în seara aceea? Nimeni nu i-a văzut
intrând; nimeni nu i-a zărit plecând. La depoziţie nu stau mărturia unui om şi a nenumăratelor
obiecte neînsufleţite.
— Vrei să spui că…
— Mă refer la cuţite, furculiţe, farfurii şi platouri goale. Ah, a fost o idee inteligentă!
Graves este un hoţ şi un borfaş, dar ce tip metodic! Surprinde dimineaţa o parte din
convorbire, suficientă pentru a-şi da seama că lui Ascanio îi va fi dificil să se apere. În seara
următoare, pe la ora opt, îi spune stăpânului că e căutat la telefon. Foscatini se aşează, întinde
mâna spre telefon şi, pe la spate, Graves îl loveşte cu statueta de marmură. Apoi se repede la
telefonul de serviciu – cină pentru trei persoane! Sosesc felurile, pune masa, murdăreşte
farfuriile, cuţitele, furculiţele etc. Dar mai trebuie să scape şi de mâncare. Nu numai că are
destulă minte, ci şi stomac gata să înmagazineze mult. După ce îngurgitează trei muşchiuri de
vacă, sufleul de orez e prea mult pentru el! Fumează chiar un trabuc şi două ţigări pentru a
păstra aparenţele. Ah, totul a decurs de minune! Mută arătătoarele ceasului la opt şi patruzeci
şi şapte de minute, îl zdrobeşte şi-l opreşte. Singurul lucru pe care nu-l face e să tragă
draperiile. Căci, dacă ar fi fost cu adevărat o cină în trei, draperiile ar fi fost trase de îndată ce
lumina începea să scadă. Apoi pleacă în grabă, vorbindu-i, în trecere liftierului despre oaspeţi.
Se îndreaptă spre o cabină telefonică şi, cât mai aproape de ora opt şi patruzeci şi şapte de
minute, îl sună pe doctor chemându-l în ajutor. Atât de reuşită e ideea sa că nimeni nu s-a
întrebat până acum dacă s-a telefonat din apartamentul 11 la aceea oră.
— În afară de Hercule Poirot, bineînţeles, am comentat eu sarcastic.
— Nici chiar Hercule Poirot, mă contrazise prietenul meu zâmbind. Tocmai vreau să
aflu. Întâi trebuie să-ţi dovedesc ţie. O să vezi că am dreptate şi atunci Japp, căruia i-am
strecurat o vorbuliţă, îl va putea aresta pe respectabilul domn Graves. Mă întreb câţi bani a
cheltuit?
Poirot a avut dreptate. Ca întotdeauna. Al naibii!

Notă: Povestirea The Adventure of the Italian Nobleman (Aventura nobilului italian) a fost
publicată prima oară în nr. 1604 din The Sketch, pe 24 octombrie 1923 şi în volumul „Poirot
Investigates”, John Lane, Londra, martie 1924. A fost publicată în limba română sub numele
„Aventura nobilului italian”, în volumul „Problemă în Golful Pollensa”, Ed. Multi Press,
Bucureşti.