Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

1. Aspecte generale. Otelul structural. Imbinarea elementelor metalice

1.1. Aspecte generale

Stadiul atins in momentul actual de civilizatia umana este datorat, in buna masura,
progreselor obtinute in domeniul stiintei metalelor.
O mare parte din lucrurile care ne inconjoara sunt confectionate din metale a caror
descoperire, obtinere si prelucrare cuprinde eforturile a zeci de mii de oameni, iar drumul
evolutiei a fost adeseori presarat de insuccese si chiar sacrificii.
Proprietatile fizico-mecanice si tehnologice ale metalelor si aliajelor depind de structura
acestora; prin urmare schimbarea unor proprietati necesita o modificare de structura a
materialului. In metalurgie, procedeele in urma carora se ajunge la aceasta modificare de
structura sunt cunoscute sub numele de “tratamente termice”.
Un neajuns este acela ca, atunci cand otelul este supus unui tratament termic se produce si
fenomenul de fragilizare (“Boala lui Krupp”). Pentru a impiedica acest lucru se apeleaza la
tratamente termice complexe (de revenire), care trebuie correct stapanite, dar care conduc in final
la obtinerea unor oteluri cu calitati superioare.
Principalele materiale utilizate la realizarea podurilor sunt:
 Materiale metalice:
- Aliaje Fe-C: fonta si otelul;
- Aliajele de aluminiu.
La ora actuala, otelul, privit in diversitatea calitatilor acestuia, a ramas unul dintre cele
mai raspandite materiale folosite pentru constructia podurilor.
Problema alegerii materialului de executie a unei constructii trebuie analizata pe baza
indicelui de energie inglobata in lucrare si necesara la exploatarea lucrarii pe durata proiectata.
Din acest punct de vedere otelul a fost, pentru ramura constructiilor, un material deficitar,
impunandu-se solutia cu un consum redus de otel (obisnuit betonul armat).
La ora actuala, otelul revine spectaculos in domeniul tuturor categoriilor de constructii,
fie ca material integral, fie in combinatie cu betonul sub forma de structuri compuse (compozite).
Criteriile avute in vedere la alegerea materialului de constructie a podurilor sunt
urmatoarele:
Criterii de ordin constructive:
- Inaltimea de constructie. Diferenta de nivel intre cota caii pe pod (stabilita
de proiectul traseului) si cota maxima a spatiului de libera trecere de sub
pod, constituie spatial in care trebuie sa se incadreze inaltimea de
constructie a podului, otelul oferind cele mai mici inaltimi de constructie;
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

- Deschiderea, in general nu creeaza dificultati la alegerea materialului; la noi

in tara problema alegerii materialului functie de deschidere se poate pune la
podurile peste Dunare;
- Alcatuirea caii pe pod. In acest caz, cu exceptia podurilor de deschidere
mare, pentru continuitatea caii, Solutia este pod compus otel-beton sau de
beton;
- Mobilitatea, totala sau a unei parti a suprastructurii podului impune alegerea
otelului ca material de constructie (sau eventual a aliajelor de aluminiu).
Reconstructia
Pentru podurile sub circulatie reconstructia este posibila la cele metalice; la podurile din
beton armat sau beton precomprimat operatiile de manipulare sunt greoaie datorita greutatii
proprii mari sau a pericolului degradarii si distrugerii acestora.
Criterii de ordin economic:
- Costul materialului;
- Consumul de material.
Capacitatea de a primi sporuri de incarcari
Din acest punct de vedere podurile masive sunt superioare podurilor metalice.
Durata de serviciu
Podurile din zidarie de piatra si podurile din beton armat au o durabilitate mare; cu
conditia unei intretineri corespunzatoare si podurile metalice pot avea o durabilitate mare.
Lucrarile de intretinere
Din acest punct de vedere podurile metalice sunt mai dezavantajoase comparativ cu
podurile masive. Acelasi lucru este valabil si in cazul constructiilor civile si industriale.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

1.2 Otelul structural

Directii viitoare
Analizand directiile de dezvoltare in domeniul structurilor metalice se pot preciza cateva
tendinte:
 Imbunatatirea controlului calitatii;
 Efectuarea unor analize structurate automatizate complexe, care permit diversificarea
solutiilor constructive;
 Diversificarea calitatilor de oteluri si utilizarea pe scara tot mai larga a otelurilor de
inalta rezistenta (fy>500 N/mm2);
 Aprofundarea fenomenelor de stabilitate, in special in cazul otelurilor cu rezistente
ridicate (la care modulul de elasticitate nu se modifica);
 Diversificarea sortimentelor de produse laminate la cald si a celor cu pereti subtiri
obtinute prin deformare la rece;
 Imbunatatirea solutiilor de protectie anticoroziva si de protectie la temperaturi inalte
(protectia la incendii);
 Imbunatatirea solutiilor de protective termica si fonica, acordarea unei atentii
deosebite pentru protectia mediului;
 Proiectarea si realizarea unor constructii demontabile si utilizarea unor material
(componente) reciclabile.
Aspecte sensibile (carora trebuie sa le fie acordata o atentie deosebita)
 Evaluarea corecta a incarcarilor (actiunilor) permanente, utile, accidentale si
extraordinare;
 Modelarea corecta a structurii in calculul automatizat;
 Considerarea corecta a imperfectiunilor geometrice si structurale (de material);
 Fenomenele de instabilitate locala si in special cele legate de stabilitatea generala;
 Fenomenul de oboseala (in cazul podurilor, in special a celor de cale ferata);
 Proiectarea si realizarea corecta a imbinarilor;
 Probleme de vibratii si rezonanta (in special in cazul podurilor cu structura flexibila).

1.2.1. Produse din otel

Procedee de fabricare

Produsele semifabricate si laminatele finite se obtin prin urmatoarele procedee de

fabricatie:
Laminarea, ce consta in trecerea repetata a lingourilor, incalzite in prealabil la 1100°C,
printre cilindrii laminoarelor pana la obtinerea laminatelor finite.
Turnarea permite obtinerea pieselor atat din fonta cat si din otel. Se realizeaza piese
turnate pentru placi de reazeme, rulouri pentru articulatii din otel.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Forjarea este operatia care consta in a da piesei o anumita forma geometrica prin lovire
sau presare. Se executa la temperaturi de 770°C-970°C. Forjarea impreuna cu turnarea sunt
operatii de prelucrarea a metalelor cunoscute din cele mai vechi timpuri.
Matritarea este operatia de forjare caracterizata prin faptul ca deformarea se face intr-un
dospozitiv numit matrita.
Ambutisarea este operatia de indoire si rasfrangere a unei table pentru a-i da o anumita
forma. Ambutisarea se face la cald, prin acest procedeu obtinandu-se capacele si fundurile de
recipienti.
Tragerea sau trefilarea este operatia prin care se confectioneaza sarmele. Ea consta in
trecerea fortata a unui element de sectiune mica si lungime mare printr-un calibru fix cu
sectiunea orificiului mai mica decat a elementului. Prin tragere se obtin tevi, bare profilate cu
pereti subtiri, sarme.
Formarea la rece se foloseste pentru elementele de constructii cu pereti subtiri, cu
diferite forme ale sectiunii transversale.
Utilizarea fontei s-a raspandit in Europa si in Asia dar, abia in perioada Evului Mediu se
poate vorbi despre imbunatatirea notabila a procesului de producer a fontei prin insuflare de aer,
folosind energia hidraulica.
Multe dintre avantajele utilizarii otelului in constructii sunt legate, pe de o parte, de
continua imbunatatire a performantelor obtinute in industria de producer a otelului (metalurgica)
iar, pe de alta parte, in cea a industriei confectiilor metalice.
O evolutie importanta se constata in ceea ce priveste obtinerea produselor laminate la
cald prin largirea gamei de produse, figura 1.1 si figura 1.2, cu tolerante mici de fabricare,
suprafete exterioare de calitate si o compozitie omogena a materialului.

Fig. 1.1. Profile laminate

Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 1.2. Grinzi cu goluri

1.2.2. Coroziunea constructiilor din otel

Clasificare

Coroziunea este fenomenul natural de degradare in timp a unor materiale metalice, datorita
reactiilor acestora cu mediul inconjurator. In privinta constructiilor din otel ea afecteaza calitatea
acestora prin: reducerea durabilitatii, scaderea capacitatii portante si micsorarea sigurantei.
Pentru preintampinarea coroziunii exista doua cai principale:
• alcatuirea constructiva rationala;
• utilizarea acoperirilor protectoare.
Aceste masuri nu pot inlatura insa total producerea coroziunii, ci doar o pot atenua.
Dupa natura procesului de coroziune exista:
• coroziune chimica, care are loc in medii agresive neelectrolitice de gaze uscate si
care este rar intalnita in constructiile din otel;
• coroziune electrochimica, care se produce in medii electrolitice si constituie aproape
integral modalitatea de producere a coroziunii in constructiile din otel.

In functie de modul de localizare, coroziunea poate fi:

1. Continua sau generala, manifestata pe intreaga suprafata a elementelor sau
structurilor, cu aceeasi viteza de atac.
2. Discontinua sau locala, cel mai frecvent intalnita in practica, sub forma de pete,
plagi sau puncte. Acest tip de coroziune este periculoasa deoarece produce
reducerea sectiunii transversale numai in anumite zone, afectand prin aceasta
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

capacitatea portanta a elementelor corodate.

In cadrul acestei categorii de coroziune se incadreaza:
 2a. Coroziunea in piting (cavitati, ciupituri), care se caracterizeaza prin
formarea unor tuberculi de rugina pe suprafata otelului.
 2b. Coroziunea in crevase, este tipica zonelor fisurate sau cu crapaturi
rezultate din alcatuirea constructive (sudare, degradari din prelucrare, etc.).
 2c. Coroziunea galvanica, apare la contactul dintre doua metale diferite,
asezate alaturat, in conditiile existentei unui electrolit (condensul de umiditate
atmosferica).
 2d. Coroziunea interioara, care se produce in interiorul metalului si fiind
dificil de observant poate produce ruperi bruste.

In functie de natura sursei agresive care genereaza coroziunea, aceasta poate fi:
1. Coroziune atmosferica, care se desfasoara deasupra solului, in prezenta umiditatii, a
factorilor agresivi din atmosfera si dependent de temperatura.
2. Coroziune subterana, care afecteaza constructiile metalice ingropate si este provocata de
apele subterane, sub forma de electroliti, cu variatie de concentratie si aeratie.
3. Coroziune microbiologica, generata de bacterii, care prin metabolismul lor produc factori
agresivi ca: bioxid de sulf, sulfuri, acid sulfuric.
4. Coroziune marina, care se desfasoara atat in atmosfera marina, cat si in apa de mare, cu
precadere sub forma de piting si cu viteza maxima in cazul udarii si uscarii alternante.
5. Coroziune sub stare de tensiune mecanica, este determinata de nivelul starii de tensiune din
piese si se manifesta de obicei prin formarea de fisuri in zonele puternic solicitate la intindere.
Experienta a dovedit ca eforturile de intindere stimuleaza coroziunea, pe cand cele de
compresiune o inhiba.Odata cu formare unei microfisuri se produce coroziune de tip crevasa.
Aceasta inainteaza repede in adancime, reducand sectiunea activa a materialului, care in final
cedeaza.
6. Coroziune in conditii de oboseala, se manifesta la elementele solicitate ciclic in medii
agresive si consta in reducerea rezistentelor la oboseala fata de cele din medii neagresive.

Influenta mediului asupra coroziunii

Compozitia chimica. Mediile interioare sau exterioare in care sunt exploatate

constructiile din otel pot contine factori agresivi in diverse concentratii, factori care, in conditii
de umiditate, intensifica coroziunea electrochimica. In functie de aceste conditii, viteza de
coroziune variaza in limite foarte largi.
In functie de actiunea lor asupra elementelor si structurilor supraterane din otel, mediile
agresive se pot clasifica in 4 clase de agresivitate, conform tabelului 1.1.
Incadrarea in cele 4 clase de agresivitate se face in functie de natura, starea fizica si
concentratia factorilor agresivi, iar cand nu se dispune de aceste date, in functie de tipul mediilor.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Tabelul 1.1

Starea factorilor agresivi poate fi gazoasa, lichida sau solida.

Incadrarea in clasele de agresivitate a mediilor interioare si exterioare, cu factori agresivi
in stare gazoasa se face in functie de umiditatea relative a aerului U r, temperature si caracteristica
gazelor, conform tabelului 1.2.

Tabelul 1.2

Temperatura este un factor care accelereaza coroziunea. Cresterea temperaturii afecteaza

atat compozitia chimica, cat si proprietatile fizice ale apei rezultate din condensul umiditatii sau
precipitatii, precum si comportatrea otelului insasi, deoarece potentialul electric al acestuia
variaza cu temperature. Atacul coroziv, generat de oxigen creste continuu cu temperature,
dublandu-se la un ecart de cca. 30°C.
Aeratia se refera la asigurarea oxigenului necesar reactiilor electrochimice. Ea este
deosebit de puternica in mediul marin, datorita valurilor, in permanenta miscare si contact cu
oxigenul. In spatiile etans inchise, unde nu este posibil accesul oxigenului atmospheric, procesul
de coroziune se opreste dupa consumarea oxigenului continut initial in spatiul respectiv.
Neetansarea perfecta a spatiilor inchise permite insa patrunderea oxigenului si a umiditatii in
aceste spatii, asigurand continuarea desfasurarii in timp a procesului de coroziune.

Influenta materialului asupra coroziunii

Prin denumirea genetica de otel se inteleg aliaje ale fierului cu carbonul si alte elemente,
introduce intentionat sau ramase in urma proceselor de elaborare. In raport cu proprietatile si
destinatia, otelurile se clasifica in mai multe grupe. In fiecare grupa, in functie de compozitia
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

chimica, exista mai multe marci, cu proprietati care satisfac anumite cerinte. Fiecare din
elementele continute de otel ii confera anumite proprietati.
Elementele care imbunatatesc comportarea la coroziune a otelului sunt: Cu, Cr, Ni, Mb,
Al, motiv pentru care se folosesc la producerea otelurilor rezistente la coroziune. La aceste
oteluri, stratul de rugina care se formeaza la suprafata, desi subtire, este compact si aderent,
astfel incat impiedica patrunderea coroziunii in adancimea pieselor. Oteleurile care au aceasta
proprietate sunt denumite oteluri rezistente la coroziune. Proprietatea de a fi rezistente la
coroziune se realizeaza prin modificarea compozitiei chimice, reducand continutul de C si Mn si
adaugand Cu, Cr si Al.
Otelurile rezistente la coroziune, cunoscute si sub denumirea de oteluri platinabile, au
cunoscut o larga utilizare in ultimele decenii, ca urmare a faptului ca nu necesita protectie
anticoroziva. Trebuie totusi mentionat ca in atmosfera marina, industriala, puternic agresiva si cu
o umiditate permanent ridicata, otelurile platinabile nu sunt eficace.

1.3. Imbinarea elemntelor metalice

1.3.1. Imbinari nituite
Nituirea, descoperita in 1830, a fost timp de cca. 100 de ani mijlocul de imbinare cel mai
utilizat pentru constructiile metalice. In present nituirea este inlocuita aproape total cu procedee
de imbinare mai eficiente din punct de vedere ethnic si economic (sudura, suruburi de inalta
rezistenta), fiind utilizata doar pentru unele constructii grele supuse la solicitari dinamice.
Nitul brut este alcatuit dintr-o tija avand la una din extremitati un cap de diferite forme,
numit cap de asezare, figura 1.3

Fig. 1.3. Nituri

Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Pentru podurile si constructiile metalice, functie de forma capului, se folosesc

urmatoarele tipuri de nituri, figura 1.4:
 Nituri cu cap semirotund;
 Nituri cu cap semiinecat;
 Nituri cu cap inecat.

Fig. 1.4. Tipuri de nituri

Lungimea tijei nitului se allege astfel incat prin refulare sa se umple complet gaura sis a
se formeze cel de-al doilea cap si anume

𝑙 = ls + 𝑑 – pentru batere manuala

𝑙 = ls + 𝑑 – pentru batere mecanica
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Unde:
d – diametrul nominal al nitului;
ls – grosimea pachetului de piese ce se imbina.

Comportarea niturilor la diferite solicitari

Niturile dintr-o imbinare pot prelua atat eforturi care pot provoca alunecarea relativa a
pieselor, cat si eforturi care tind sa produca desprinderea pieselor.
Starea de eforturi a unei imbinari nituite este foarte complexa si greu de stabilit exact,
calculul facandu-se in mod simplificat.
In cazul imbinarilor solicitate la efort axial de intindere sau de compresiune, prescriptiile
recomanda limitarea la sase a numarului de nituri dispuse pe un sir.
Atunci cand sunt mai multe nituri pe o linie, cele marginale se incarca mai mult decat
cele centrale, figura 1.5, diferenta de effort fiind cu atat mai mare cu cat sunt mai multe nituri pe
rand.

Fig. 1.5. Distributia eforturilor in nituri

Manifestarea strivirii apare destul de devreme, in momentul in care tija nitului ia contact
cu peretii gaurii. Distrugerea prin strivire se produce insa mai tarziu, cand presiunile cresc mult,
gaura nitului alungindu-se iar materialul din fata nitului deformandu-se, figura 1.6.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 1.6. Modul de cedare a niturilor

Prin deplasarea pieselor de imbinare apare o tendinta de forfecare a tijei nitului. Cand se
efectueaza imbinarea a doua piese realizate din cate un element fiecare, nitul lucreaza cu o
sectiune de forfecare. In situatia in care una din piese este realizata din doua elemente nitul
lucreaza cu doua sectiuni de forfecare, figura 1.7.

Fig. 1.7. Sectiuni de forfecare

1.3.2. Imbinari cu suruburi

Imbinarile cu suruburi sunt utilizate in mod current datorita avantajelor pe care le
prezinta, dintre care pot fi mentionate urmatoarele:

 Sunt demontabile si se executa usor;

 Se pot realiza la orice temperature;
 Sunt imbinari sigure;
 Nu modifica structura otelului.
Suruburile obisnuite sunt realizate dintr-o tija cilindrica prevazuta la o extremitate cu un
cap de sectiune transversal hexagonala, iar la cealalta parte cu o portiune filetata pe care se
insurubeaza piulita, asigurandu-se astfel strangerea pieselor, figura 1.8.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 1.8.

Functie de modul de prelucrare al tijei si functie de raportul intre diametrul tijei si

diametrul gaurii, suruburile obisnuite pot fi impartite in urmatoarele categorii:

- Suruburi brute (grosolane) –au tija neprelucrata, asa cum rezulta din confectionare;
diametrul gaurii se va realiza cu 1…2 mm mai mare decat diametrul tijei. Datorita
diferentei mari intre diametrul gaurii si cel al tijei, aceste suruburi lucreaza
dezavantajos la forfecare si strivire, recomandundu-se pentru imbinarile solicitate la
intindere in tija.
- Suruburi pasuite – au tija si fata dinspre tija a capului prelucrate fin sau mediu,
diametrul exterior al tijei fiind ceva mai mare decat cel al filetului. Aceste suruburi se
introduc, prin batere, in gauri alezate. Datorita diferentei mici intre diametrul gaurii si
diametrul tijei, suruburile pasuite se considera ca lucreaza analog niturilor, atat la
forfecare cat si la presiune pe gaura.
Calitatea unui surub este evidentiata prin grupa acestuia, notate printr-un grup de doua
cifre, produsul lor reprezentand, un [daN/mm2], rezistenta de curgere a otelului din care este
confectionat surubul.
La imbinarile cu suruburi, este necesar, in anumite cazuri, sa se ia masuri pentru
impiedicarea desurubarii piulitei. Asigurarea piulitei se face cu saibe resort, cu piulita dubla sau
cu splint, figura 1.9.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 1.9

Comportarea suruburilor si a imbinarilor cu suruburi

Eforturi de lunecare
Sub actiunea solicitarilor exterioare din planul imbinarii, dupa ce eforturile
depasesc fortele de frecare dintre piese, acestea se deplaseaza, astfel ca suruburile
lucreaza prin contactul tijei cu peretele gaurii, imbinarea cedand prin forfecarea tijei sau
prin strivirea peretelui gaurii.
Suruburile pasuite, din cauza diferentei mici intre diametrul gaurii si al tijei si
datorita prelucrarii tijei ai gaurii se comporta la forfecare ca si niturile, figura 1.10.

Fig. 1.10

Eforturi de intindere
La imbinarile solicitate normal pe planul imbinarii, eforturile de compresiune nu
produc solicitari in suruburi, aceste eforturi fiind preluate prin contactul direct dintre
piese. In cazul solicitarii la intindere, efortul de intindere actionand in centru de greutate
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

al imbinarii, se considera ca acesta se repartizeaza in mod egal la toate suruburile, figura

1.11.

Efortul intr-un surub va fi:

𝐹𝑡 = Fig. 1.11

Forta taietoare si efort axial

Se considera situatia in care forta taietoare si efortul axial de intindere actioneaza in
centrul de greutate al imbinarii, figura 1.12. Aceste solicitari se repartizeaza in mod egal la toate
suruburile imbinarii, iar eforturile ce revin unui surub vor fi:

- Din forta taietoare: 𝐹𝑣 =

- Din forta axiala: 𝐹𝑡 =

Fig. 1.12.

1.3.3. Imbinari sudate

Datorita avantajelor pe care le prezinta, sudarea este in present mijlocul de imbinare cel
mai utilizat in constructiile metalice. Aceste avantaje rezulta atat din simplitatea executiei cat si a
modului mai direct de scurgere a fluxului de eforturi.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

O constructie sudata poate fi realizata mult mai rational si mai economic decat o
constructie nituita; pentru aceasta trebuie sa fie bine cunoscute posibilitatile pe care le ofera
sudura. In aceeasi masura trebuie cunoscute defectele si dezavantajele care pot rezulta dintr-o
folosire nerationala si dintr-o executie necorespunzatoare a sudurii.
O imbinare sudata trebuie sa corespunda unor anumite conditii de solicitare. Se urmareste
ca prin sudare sa se realizeze o imbinare cu calitati echivalente calitatilor materialului care se
sudeaza, asigurandu-se o continuitate cat mai perfecta a pieselor ce se imbina.

Procedee de sudare
Sudarea consta in imbinarea metalelor cu o compozitie chimica identica sau
asemanatoare, cu ajutorul caldurii sau presiunii, sau cu amandoua impreuna, cu sau fara adaos de
material, material similar materialului din elementele ce se imbina.
Dupa natural or, procedeele de sudare se grupeaza in doua grupe si anume:
 Procedee de sudare prin topire, ce consta in topirea marginilor pieselor ce se imbina si a
materialului de adaos;
 Procedee de sudare prin presiune la care imbinarea se realizeaza prin incalzirea locala a
pieselor in zona de imbinat, urmata de aplicarea unei presiuni asupra celor doua piese,
cordonul de sudura realizandu-se fara adaos de material.

Clasificarea imbinarilor sudate

A. Dupa pozitia pieselor una fata de alta
Dupa pozitia pieselor una fata de alta exista urmatoarele tipuri de imbinari, figura 1.13:
 Imbinari sudate cap la cap;
 Imbinari sudate prin suprapunere;
 Imbinari sudate in T;
 Imbinari sudate in cruce;
 Imbinari sudate in ungi drept, ascutit sau obtuz;
 Imbinari sudate multiple;
 Imbinari sudate cu eclise.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 1.13. Tipuri de imbinari sudate, dupa pozitia pieselor una fata de alta

B. Dupa felul cusaturilor utilizate la realizarea imbinarilor

Se deosebesc urmatoarele tipuri de imbinari:
 Imbinari cu cusaturi in adancime, figura 1.14;
 Imbinari cu cusaturi in relief, figura 1.15.

Fig. 1.14. Tipuri de cusaturi de sudura in adancime

Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 1.15. Imbinari cu cusaturi in relief

C. Dupa pozitia pe care o au piesele in momentul executiei imbinarilor

Dupa pozitia pe care o au piesele in momentul executiei imbinarilor acestea pot fi:
- Pentru imbinari cu cusaturi in adancime, figura 1.16:
 Imbinari sudate orizontale in plan orizontal (1;2);
 Imbinari sudate orizontale in plan vertical (3);
 Imbinari sudate de plafon (peste cap) (4);
 Imbinari sudate vertical in plan vertical (5).
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 1.16. Tipuri de imbinari dupa pozitia lor:

1,2 – sudura orizontala in plan orizontal; 3 – sudura orizontala in plan vertical;

4- sudura de plafon;5 – sudura verticala in plan vertical

- Pentru imbinarile cu cusaturi in relief, figura 1.17:

 Imbinari sudate orizontale in plan orizontal (a);
 Imbinari sudate in jgheab (b);
 Imbinari sudate in plafon (c);
 Imbinari sudate verticale in plan vertical (d).

Fig. 1.17.

D. Dupa forma cordonului de sudura

 Imbinari cu cordoane drepte;

 Imbinari cu cordoane in gauri, figura 1.18. Fig. 1.18.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

E. Dupa modul de dispunere a cordonului

 Imbinari cu cusaturi continui(fig. 1.19.a);
 Imbinari cu cusaturi intrerupte (fig. 1.19.b).

Fig. 1.19

2. Cauzele aparitiei degradarilor si accidentelor in domeniul podurilor

2.1. Actiunile climatice
În această categorie sunt incluse accidentele şi avariile produse ca urmare a
acţiunii vântului, zăpezii şi a variaţiilor de temperatură.
Încărcările provenite din vânt pot fi considerate încărcări aplicate static, cu excepţia
situaţiilor când oscilaţiile elementelor de construcţie produse de acţiunea vântului sunt
importante, în acest caz fiind necesară considerarea caracterului dinamic al presiunii
vântului (cazul podurilor suspendate şi hobanate) .
Încărcările date din zăpadă. Acţiunea zăpezii se manifestă prin forţe exterioare
statice, pe direcţie verticală, ce acţionează asupra elementelor de construcţie.
În ceea ce priveşte combinarea efectelor zăpezii cu a vântului se poate constata
faptul că în zonele unde curgerea este laminară şi regulată, vântul spulberă zăpada, iar în
zonele unde ea este turbulentă pot apărea aglomerări mari de zăpadă.
Acţiunea temperaturii. Variaţiile de temperatură pot produce împingeri orizontale
importante, care pot cauza avarii sau accidente deosebit de grave, motiv pentru care se
impune necesitatea luării în consideraţie a acestora în etapa de proiectare.

2.2. Cutremurele de pamant

Dintre pericolele naturale existente, cutremurele de pământ pot fi apreciate ca fiind cele
mai distrugătoare. Din acest motiv, în ţările cu regiuni afectate de cutremure s-a urmărit să se
realizeze construcţii capabile să reziste cât mai bine la efectele seismelor.
În ţara noastră, după anul 1470 s-au înregistrat 27 cutremure cu magnitudine de peste 6
grade pe scara Richter, respectiv cu o intensitate seismică mai mare de gradul VII
pe scara Mercalii - Sieberg. Ultimele trei cutremure puternice au fost cele din octombrie
1802 (M=7,2), 10 noiembrie 1940 (M=6,5) şi 4 martie 1977 (M=7,4).
Pentru îmbunătăţirea comportării structurii la acţiunile seismice se utilizează aparate de
reazem speciale care izolează suprastructura de infrastructura podului (izolare antiseismică),
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

precum şi amortizoare hidraulice interpuse între suprastructură şi infrastructură.

2.3. Coroziunea
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Termenul de coroziune este atât de des folosit încât are valoare de generalizare; se
vorbeşte concomitent de coroziunea betoanelor şi de coroziunea metalelor sau a altor materiale.
Restrângerea ariei termenului de coroziune se poate face în două moduri:
- prin definirea materialului şi a condiţiilor de lucru;
- prin definirea mecanismului de coroziune.
În majoritatea ţărilor se fac eforturi economice importante pentru găsirea şi
aplicarea celor mai bune metode de protecţie a metalelor şi aliajelor împotriva coroziunii şi
pentru realizarea celor mai potrivite aliaje în condiţii date.

2.3.1. Coroziunea constructiilor din otel

Pentru preîntâmpinarea coroziunii există două căi principale:

• alcătuirea constructivă raţională;
• utilizarea acoperirilor protectoare.
După natura procesului de coroziune există:
• Coroziune chimică, care are loc în medii agresive neelectrolitice de gaze uscate şi
care este rar întâlnită în construcţiile din oţel;
• Coroziune electrochimică, care se produce în medii electrolitice şi constituie
aproape integral modalitatea de producere a coroziunii în construcţiile din oţel.
În funcţie de modul de localizare, coroziunea poate fi:
1. Continuă sau generală, manifestată pe întreaga suprafaţă a elementelor sau
structurilor, cu aceiaşi viteză de atac – uniformă, sau cu viteze de atac diferite –neuniformă.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

2. Discontinuă sau locală, cel mai frecvent întâlnită în practică, sub formă de pete, plăgi
sau puncte. Acest tip de coroziune este periculoasă deoarece produce reducerea secţiunii
transversale numai în anumite zone, afectând prin aceasta capacitatea portanta a
elementelor corodate.
În cadrul acestei categorii de coroziune se încadrează:
• 2a. Coroziunea în piting (cavităţi, ciupituri), care se caracterizează prin
formarea unor tuberculi de rugină pe suprafaţa oţelului. Este favorizată de
prezenţa în stratul electrolitic a ionilor de clor, de diferenţe în compoziţia aliajului
sau în pregătirea suprafeţei, cât şi de depuneri de particule metalice sau
nemetalice pe suprafaţa pieselor. Se produce mai ales la oţelurile moi, în
condiţii de umiditate continuă sau îngropate în sol. Prin pătrundere în adâncime
pot perfora grosimea pieselor.
• 2b. Coroziunea în crevase, este tipică zonelor fisurate sau cu crăpături rezultate
din alcătuirea constructivă (sudare, degradări din prelucrare etc.). Oxigenul din crevasă este
repede consumat în procesul de coroziune şi reînlocuirea lui este
împiedicată de configuraţia crevasei. Intrarea în crevasă devine catodică,
deoarece ea poate satisface cererea de oxigen a reacţiei catodice. Vârful
crevasei devine anod stabil şi astfel creşte viteza de coroziune.
• 2c. Coroziunea galvanică, apare la contactul dintre două metale diferite,
aşezate alăturat, în condiţiile existenţei unui electrolit (condensul de umiditate
atmosferică). Coroziunea în macropila care se formează se produce în
profunzime, la metalul cu tensiune de dizolvare mai mare (electronegativ), care îndeplineşte rolul
de anod.
• 2d. Coroziunea interioară, care se produce în interiorul metalului şi fiind dificil
de observat poate produce ruperi bruşte. La rândul ei aceasta poate fi:
intercristalină, când este localizată la limita dintre cristale, transcristalină, când
traversează cristalele şi selectivă, când se manifestă numai în anumite zone,
prin distrugerea componentului cu potenţial mai scăzut din zonele cu segregări
sau incluziuni ale aliajelor.
În funcţie de natura sursei agresive care generează coroziunea, aceasta poate fi:
1. Coroziune atmosferică, care se desfăşoară deasupra solului, în prezenţa
umidităţii, a factorilor agresivi din atmosferă şi dependent de temperatură. În
atmosferă uscată şi lipsită de factori agresivi nu se poate produce coroziune.
Faimosul stâlp din Delhi, ridicat în anul 310 e.n. şi mutat pe alt amplasament în
1052, este încă necorodat. Explicaţia: păstrarea în atmosferă nepoluată, cu
umiditate scăzută şi un conţinut foarte redus de sulf (0,006%).
2. Coroziune subterană, care afectează construcţiile metalice îngropate şi este
provocată de apele subterane, sub formă de electroliţi, cu variaţie de
concentraţie şi aeraţie. Este accentuată de curenţii vagabonzi şi de infiltraţiile de
ape nepurificate.
3. Coroziune microbiologică, generată de bacterii, care prin metabolismul lor
produc factori agresivi ca: bioxid de sulf, sulfuri, acid sulfuric, hidroxid de sulf
etc. Se desfăşoară sub formă de coroziune subterană sau coroziune în apa de
mare.
4. Coroziune marină, care se desfăşoară atât în atmosfera marină, cât şi în apa
de mare, cu precădere sub formă de piting şi cu viteză maximă în cazul udării şi
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

uscării alternante. În atmosfera marină condensul are aproape caracter

continuu, iar datorită conţinutului ridicat de săruri, de 3,5 ... 4 %, atacul
electrolitului format este mult mai puternic.
5. Coroziune sub stare de tensiune mecanică, este determinată de nivelul stării
de tensiune din piese şi se manifestă de obicei prin formarea de fisuri în zonele
puternic solicitate la întindere, în special când acestea conţin concentratori de
tensiuni. Experienţa a dovedit că eforturile de întindere stimulează coroziunea,
pe când cele de compresiune o inhibă. Odată cu formarea unei microfisuri, fie
datorită neregularităţilor de prelucrare, fie datorită unei neomogenităţi structurale
ale materialului, se produce coroziune de tip crevasă. Aceasta înaintează
repede în adâncime, reducând secţiunea activă a materialului, care în final
cedează, atât datorită reducerii secţiunii, cât şi mai ales datorită formării, la
vârful fisurii, a concentratorilor de eforturi. Vârful fisurii lucrează anodic, în timp
ce pereţii acesteia lucrează catodic. Traseul fisurilor, intercristalin sau
transcristalin, este întotdeauna perpendicular pe direcţia efortului de întindere.
6. Coroziune în condiţii de oboseală, se manifestă la elementele solicitate ciclic
în medii agresive şi constă în reducerea rezistenţelor la oboseală faţă de cele
din medii neagresive.

2.3.2. Influenta mediului asupra coroziunii

Compoziţia chimică. Mediile interioare sau exterioare în care sunt exploatate construcţiile
din oţel pot conţine factori agresivi în diverse concentraţii, factori care, în condiţii de umiditate,
intensifică coroziunea electrochimică. În funcţie de aceste condiţii, viteza de coroziune variază în
limite foarte largi.
În funcţie de acţiunea lor asupra elementelor şi structurilor supraterane din oţel, mediile
agresive se pot clasifica în 4 clase de agresivitate, conform tabelului 2.1.
Încadrarea în cele 4 clase de agresivitate se face în funcţie de natura, starea fizică
şi concentraţia factorilor agresivi, iar când nu se dispune de aceste date, în funcţie de tipul
mediilor.

Tabelul 2.1

2.3.3. Influenta materialului asupra coroziunii

Prin denumirea generică de oţel se înţeleg aliaje ale fierului cu carbonul şi alte elemente,
introduse intenţionat sau rămase în urma proceselor de elaborare. În raport cu proprietăţile şi
destinaţia, oţelurile se clasifică în mai multe grupe. În fiecare grupă, în funcţie de compoziţia
chimică, există mai multe mărci, cu proprietăţi care satisfac anumite cerinţe. Fiecare din
elementele conţinute de oţel îi conferă anumite proprietăţi.
Elementele care îmbunătăţesc comportarea la coroziune a oţelului sunt: Cu, Cr, Ni,Mb,
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Al, motiv pentru care se folosesc la producerea oţelurilor rezistente la coroziune. La aceste
oţeluri, stratul de rugină care se formează la suprafaţă, deşi subţire, este compact şi aderent,
astfel încât împiedică pătrunderea coroziunii în adâncimea pieselor. Oţelurile care au această
proprietate sunt denumite oţeluri rezistente la coroziune. Proprietatea dea fi rezistente la
coroziune se realizează prin modificarea compoziţiei chimice, reducând conţinutul de C şi Mn şi
adăugând Cu, Cr şi Al aşa cum rezultă din tabelul 2.2.

Tabelul 2.2

In imaginea alaturata este prezentat un

pod realizat din otel rezistent la
coroziune atmosferica (otel platinabil).

Pod in Peterborough – Anglia

2.3.4. Fenomenul de fragilizare a otelului

Sub noţiunea de fragilizare se înţelege ruperea fără deformaţie a oţelurilor tenace, ruperea
producându-se în condiţii de solicitare sub limita admisibilă de rezistenţă a oţelului.
Numeroase cazuri de ruperi fragile, în special cele produse la nave şi poduri
asam blate sudat, au declanşat în toate ţările dezvoltate studii şi cercetări care să
stabilească cauzele acestui fenomen şi măsuri necesare pentru evitarea acestora.
S-a constata ca:
- în cazul podurilor metalice, ruperile fragile au avut loc când podurile erau
neîncărcate, deci cauza nu poate fi cea de depăşire a rezistenţelor limită;
- accidentele au avut loc după un interval de 1...5 ani de la darea în exploatare a
construcţiei;
- ruperile s-au produs la temperaturi scăzute (în majoritatea cazurilor sub 00C)
sau la scăderi bruşte de temperatură;
- ruperile au avut un caracter casant, s-au produs brusc şi au fost însoţite de
zgomote puternice;
- în majoritatea cazurilor oţelul utilizat nu corespundea condiţiilor de calitate
cerute pentru construcţii sudate;
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

- în multe cazuri proiectele de construcţii conţineau deficienţe de concepţie

(concentratori de eforturi);
- tehnologia de sudare a fost necorespunzătoare, conducând la tensiuni interne
foarte importante;
- cusăturile de sudură au fost necorespunzătoare, prezentând defecte
inadmisibile.
Mecanismul fragilizării presupune studierea a două fenomene distincte:
a) - iniţierea (amorsarea) fisurilor;
b) - propagarea fisurilor.
În general la ruperea unui element mic solicitat la întindere axială se disting
următoarele stadii de solicitare:
a) - solicitare în domeniu elastic;
b) - solicitare în domeniul plastic;
c) - apariţia microfisurilor;
d) – ruperea.

2.3.5. Fenomenul de destramare lamelara (LT)

Tendinţa care se observă în ultimul timp în modul de alcătuire al tălpilor grinzilor plane şi
casetate de poduri este aceea de înlocuire a "pachetului" de platbande cu o talpă realizată dintr-o
singură platbandă de grosime mare (40...60 mm), figura 2.1.

Fig. 2.1. Posibilitati de alcatuire a talpilor

Soluţia este justificată de faptul că prin înlocuirea pachetului de platbande cu o singură

platbandă de grosime mare se elimină numărul mare de cordoane de sudură de asamblare, cu
consecinţe favorabile în consumul de manoperă, material şi energie.

Fenomenul de destramare lamelara, notat in literature

de specialitate cu LT (lamellar tearing) consta in
aparitia unor fisuri cu aspectul unei suite de terase si
trepte care se pot produce in cazul imbinarilor de
colt, in T etc., dupa un traseu specific determinat de
fibrajul materialului laminat, figura 2.2.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig.1.5.b.
Fig. 2.2. Reprezentarea
schematica a fenomenului
de destramare lamelara

Caracteristicile fenomenului LT
Principalele caracteristici ale fenomenului LT sunt următoarele:
- apare numai în produsele laminate;
- frecvenţa apariţiei LT creşte cu grosimea pieselor, acest fenomen manifestânduse
mai des la sudarea pieselor cu grosime mai mare de 15 mm;
- apare în ZIT -ul sudurilor la care se produc tensiuni de întindere pe direcţia
grosimii pieselor (perpendiculare pe direcţia fibrelor de laminare). În cazul
sudurilor de colţ, figura 1.5, sau în T, datorită contracţiei transversale a
cordonului de sudură apar astfel de tensiuni, peste care se suprapun tensiuni
rezultate din solicitările elementului de construcţie;
- posibilitate mai mare de LT o are procedeul de sudură electrică manuală, dar
există posibilitatea manifestării acestui fenomen şi la celelalte procedee de
sudare.
-fenomenul LT nu apare la sudarea pieselor turnate şi la sudurile cap la cap.

2.3.6. Pierderea stabilitatii locale sau generale

În această categorie pot fi incluse pierderea stabilităţii barelor comprimate

(flambajul barelor), pierderea stabilităţii tablelor plane (sau curbe) - respectiv fenomenul de
voalare şi pierderea stabilităţii generale (instabilitatea platelajelor ortotrope, flambajul
lateral al grinzilor).
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

2.3.7. Slabirea niturilor

Slăbirea nitului este defectul cel mai frecvent întâlnit la podurile nituite aflate în
exploatare.
Slăbirea niturilor depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind următorii:
- modul cum s-a realizat baterea nitului;
- grosimea pachetului de piese strânse prin nituire;
-solicitarea şi condiţiile de lucru la care este supus nitul.
Slăbirea niturilor apare în special la noduri unde îmbinările sunt supuse la eforturi
alternative, cum este cazul diagonalelor grinzilor cu zăbrele de la mijlocul deschiderii, sau la
prinderi puternic solicitate şi cu devieri mari de eforturi, cum este cazul prinderii lonjeronilor de
antretoaze.
Slăbiri de nituri se constată de asemenea în următoarele zone:
- zone supuse la coroziune intensivă;
- nituri solicitate la oboseală (exemplu talpa superioară a lonjeronilor care nu au
platbandă de acoperire);
- îmbinări cu rigiditate redusă ( nodurile de la talpa superioară a grinzilor cu
zăbrele, respectiv prinderea diagonalelor şi montanţilor de talpă);
- zone în care niturile sunt solicitate la eforturi de întindere (prinderea lonjeronului
de antretoază fără plăci de continuitate).
Evident că datorită efectului dinamic mult mai pronunţat la podurile de cale ferată, faţă de
podurile de şosea, aceste defecte de slăbiri de nituri sunt mult mai frecvente şi mai accentuate în
cazul podurilor C.F.

2.3.8. Fenomenul de imbatranire a otelului

Fenomenul de modificare a caracteristicilor mecanice a oţelului în timp este

cunoscut sub denumirea de "îmbătrânire" a oţelului.
Modificările care se produc se referă în primul rând la tenacitatea oţelului, respective
proprietatea metalului de a se rupe cu deformaţii mari sub sarcină, respectiv un consum ridicat de
lucru mecanic.
Elementele la care oţelul are o comportare tenace, cedează după producerea unor
deformaţii permanente foarte mari, vizibile prin observare directă, astfel încât chiar şi persoanele
mai puţin avizate îşi pot da seama de un potenţial pericol. Nu acelaşi lucru se întâmplă când
oţelul are o tenacitate scăzută şi tinde spre o comportare fragilă, cedarea producându-se brusc,
fără să existe previziuni în acest sens.
Scăderea tenacităţii oţelului după trecerea unei perioade mai îndelungate de timp
este datorată în primul rând fenomenului de ecruisaj.
Ecruisajul constă în modificarea caracteristicilor mecanice ale oţelului datorită
deformaţiilor plastice.
În decursul exploatării unei construcţii, în special în cazul podurilor metalice de cale
ferată, această situaţie poate fi întâlnită de un număr mare de ori, datorită unor suprasarcini
provenite din diferite accidente (loviri, tasări de reazeme etc.), sau suprasolicitări provocate de
convoaie mai grele, decât cele la care s-a dimensionat structura.
Modificarea caracteristicilor mecanice ale oţelului datorită fenomenului de
îmbătrânire constă în următoarele :
- creşterea limitei de elasticitate şi a limitei de curgere cu până la 25 %;
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

- scăderea alungirii şi a gâtuirii la rupere;

- creşterea rezistenţei la oboseală cu până la 15 %;
- scăderea rezilienţei la valori sub 1 daJ/cm2;
- creşterea temperaturii de tranziţie;
-creşterea relativ mică a rezistenţei la rupere şi a durităţii (cu până la 6 % ).

Gradul de îmbătrânire a oţelului se poate aprecia cu relaţia:

2.3.9. Fenomenul de oboseala

O serie de degradări, apărute în special la podurile metalice de cale ferată aflate în
exploatare, sunt cauzate de fenomenul de oboseală al oţelului, deteriorările constând în
dezvoltarea unor fisuri în anumite părţi ale structurii metalice.
Problematica fenomenului de oboseală este deosebit de complexă şi face obiectul
manualelor şi lucrărilor de specialitate.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

2.3.10. Alte cauze majore de producere a avariilor si accidentelor

Fără a detalia aceste cauze, sau a le neglija, enumerăm o parte din cauzele care
au condus la producerea unor avarii sau accidente a podurilor metalice :
- tasarea, subspălarea sau deplasarea laterală a fundaţiilor, pilelor şi culeelor;
-suprasolicitarea structurii;

- compromiterea structurii prin scoaterea din funcţiune a unor elemente, datorită

unor accidente de circulaţie, accidente în timpul montajului (lovirea unor bare
etc.);
- intrarea în rezonanţă a unor tabliere datorită mersului cadenţat (trecerea
soldaţilor) sau la trecerea vehiculelor;
- deficienţe de proiectare şi execuţie a îmbinărilor, atât de atelier, cât mai ales a
celor de montaj;
- defecte ascunse de material, defecte în cordoanele de sudură, fenomenul de
îmbătrânire a oţelului;
- defecte la aparatele de reazem;
- defecte de proiectare, care conduc la suprasolicitări (excentricităţi la prinderea
barelor în noduri);
- tehnologie de montaj montaj necorespunzătoare;
-tasări de reazem la grinzile continui, etc.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

3. Metode generale de consolidare a podurilor

3.1. Aspecte generale
Odată cu trecerea timpului, uzurile fizice suferite de o structură metalică pot ajunge la un
grad la care întreţinerea este foarte costisitoare, sau, în cazul podurilor, se pune în pericol
siguranţa circulaţiei. De asemenea se manifestă uzura morală prin scăderea capacităţii portante a
structurii, necesitând introducerea unor restricţii de viteză (având în vedere modificarea
condiţiilor de trafic – viteză, sarcini pe osie).
Pentru alegerea soluţiei de consolidare şi întocmirea proiectului de execuţie al
consolidării sunt necesare date cât mai complete referitoare la construcţie, cum ar fi:
- proiectul construcţiei (dacă proiectul de execuţie al construcţiei nu mai există,
trebuie întocmit un releveu cât mai amănunţit al structurii);
- încărcările care trebuie preluate de structura consolidată;
- releveul defectelor constatate şi date asupra acestora;
- date în legătură cu calitatea materialului, obţinute prin controlul distructiv şi nedistructiv, prin
analize metalografice şi chimice;
- starea reală de eforturi în structură etc.
Din punct de vedere al duratei şi al scopului pentru care s-a realizat consolidarea se poate
face următoarea clasificare:
- după durată:
- consolidare provizorie , efectuată pentru o perioadă limitată;
- consolidare definitivă, efectuată pentru o durată mai mare de exploatare în continuare a
construcţiei.
- după scopul consolidării:
- consolidare pentru sporirea capacităţii portante a structurii;
- consolidare pentru înlăturarea unor defecte care periclitează siguranţa în exploatare a
construcţiei;
- consolidări rezultate din modificarea funcţiunii construcţiei
(schimbarea destinaţiei, modificarea gabaritelor etc.).

3.2. Elemente cu deformatii sau ruperi

Deformaţiile apărute la unele piese sau elemente din structură pot avea diferite
cauze, cele mai des întâlnite fiind următoarele:
- deformaţii rezultate în urma asamblării sudate;
- deformaţii produse accidental prin lovirea unor elemente de către vehiculele care circulă pe
pod, sau de către materialele transportate de acestea;
– deformaţii cauzate prin pierderea stabilităţii unor elemente sau subansamble:
• voalarea tablelor din alcătuirea barelor comprimate sau a grinzilor;
• pierderea stabilităţii barelor comprimate.
- deformaţii produse în urma unor evenimente excepţionale (explozii, inundaţii,
cutremure etc.);
- deformaţii produse de supraîncărcarea unor elemente datorită unor suprasarcini mult mai mari
decât cele luate în calcul la proiectare etc.
În unele cazuri, datorită impactului produs la lovire, în elementul afectat pot să
apară fisuri longitudinale sau chiar ruperi în părţile componente ale secţiunii barei. Această
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

situaţie este favorizată de comportarea fragilă a oţelului sub acţiunea temperaturilor

scăzute sau de fenomenul de îmbătrânire, în cazul construcţiilor vechi.
În cazul unor explozii, datorită impactului deosebit de puternic, se pot produce
spărturi în inima grinzilor sau ale altor table din alcătuirea elementelor.
În figura 3.1 sunt prezentate exemple de deteriorare prin spargere şi soluţii de
remediere prin eclisare a acestora.

Fig. 6.1. Repararea unei rupturi in inima:

a,c,e – rupturi in inima; b,d,f – solutii pentru reparare

3.3. Indreptarea deformatiilor

Deformaţiile permanente ale unor elemente dintr-o structură metalică pot fi

dezvoltate pe lungimi mari (chiar pe toată lungimea barei), sau numai pe porţiuni reduse -
deformări locale.
Cauzele dezvoltării unor deformaţii remanente, care pot afecta intr-o măsură mai mare
sau mai mică funcţionalitatea sau chiar siguranţa capacităţii portante a structurii pot
fi multiple, cum ar fi:
- deformaţii excesiv de mari din sudură;
- deformaţii produse în timpul manipulărilor elementelor, a transportului şi a depozitărilor
necorespunzătoare, sau deformaţii produse în timpul montajului;
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

- deformaţii produse de accidente;

- cauze accidentale: explozii, loviri de autovehicule, prăbuşirea unor obiecte sau
materiale pe structură etc.
Îndreptarea unui element deformat se poate realiza prin trei metode:
- îndreptarea prin presare;
- îndreptarea prin încălzire;
-îndreptarea prin ciocănire (spănuire).
În figura 3.2 se prezintă câteva dispozitive mecanice simple, care pot fi utilizate
pentru îndreptarea la rece a unor piese deformate plastic.
Spănuirea (ciocănirea) se poate aplica numai pentru îndreptarea tablelor cu
grosime sub 4 mm şi deci, nu poate fi aplicată pentru elemente obişnuite de construcţii.

a-jug pentru îndreptarea inimii; a-jug pentru îndreptarea inimii

b-potcoavă pentru îndreptări locale;
c - jug cu traversă

3.4. Cmportarea la sudare a otelului

Utilizarea sudurii în lucrările de reparaţii a construcţiilor şi podurilor metalice

presupune în primul rând analizarea gradului de sudabilitate a oţelului din structură. Din
acest punct de vedere trebuiesc analizate, pentru fiecare caz în parte, următoarele
aspecte:

Comportarea metalurgică la sudare

Se are în vedere influenţa factorilor de natură metalurgică, cum sunt compoziţia
chimică, caracteristicile metalografice, caracteristicile mecanice, tendinţa de fisurare la
cald şi la rece.
Comportarea tehnologică la sudare
Aceasta se defineşte ca posibilitatea realizării îmbinărilor, printr-un anumit procedeu
de sudare, în vederea obţinerii anumitor cerinţe şi se apreciază prin studierea influenţei
factorilor de natură tehnologică.
Este necesar să se adopte un procedeu de sudare adecvat, care să îndeplinească
cerinţele impuse.
Temperatura mediului ambiant influenţează posibilităţile de realizare a îmbinărilor în
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

condiţii de lucru pe şantier. Scăderea temperaturii are o influenţă negativă asupra calităţii
îmbinării. În acest sens trebuie acţionat asupra condiţiilor de lucru. Normele actuale
recomandă ca temperatura mediului ambiant la sudare să fie mai mare de + 50C.
Comportarea sub influenţa factorilor de natură constructivă
Studierea modului de alcătuire constructivă a structurii, corelat cu rolul funcţional al
acesteia constituie elementul de bază pentru stabilirea tehnologiei de sudare.
În această fază se pot depista anumite greşeli de dispunere a elementelor de
construcţie, care complică tehnologia de sudare sau conduc la apariţia nodurilor termice
prin întâlnirea mai multor cordoane de sudură.
Structurile din elemente cu grosime mare sau rigide, prin modul de alcătuire se vor
deforma puţin, însă tensiunile reziduale vor fi mai ridicate.
Folosirea unor materiale de adaos cu o bună plasticitate a materialului depus,
permite evitarea fisurării cordonului de sudură (exemplu electrozi bazici). Executarea
sudurii implică şi studierea posibilităţilor de acces, în special pentru corpuri tubulare,
recipienţi, rezervoare, grinzi chesonate etc.

3.5. Recomandari pentru reducerea fenomenului de fragilizare, legate de procesul de

sudare utilizat

Structurile sudate exploatate la temperaturi pozitive sau care sunt de mai mică
importanţă se realizează prin depunerea unui număr cât mai mic de straturi de sudură,
figura 3.3.

Fig. 3.3. Ordinea de depunere a cordoanelor

de sudură în cazul sudurii electrice
manuale cu electrozi înveliţi, executată
cu un număr mediu de straturi de sudură

Atunci când este posibil se vor înlocui cusăturile de colţ cu cordoane de sudură cap lacap,
care au o comportare mult mai bună din punct de vedere al susceptibilităţii ruperilor
fragile, figura 3.4.
In construcţiile sudate, nu este posibil să fie înlăturate în întregime tensiunile
remanente, respectiv deformaţiile, însă printr-o serie de măsuri pot fi menţinute la valori
acceptabile, valori care să nu compromită siguranţa în exploatare a construcţiei.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 3.4. Posibilităţi de înlocuire a

cusăturilor de colţ cu cordoane
de sudură cap la cap

La sudarea în straturi multiple, straturile de sudură au un efect de finisare a

straturilor depuse anterior, printr-un proces de tratament termic datorat noii cantităţi de
căldură introduse în îmbinare. La sudarea tablelor groase, ordinea de depunere a
straturilor trebuie aleasă astfel încât deformaţiile să fie minime, aşa cum se prezintă în
figura 3.5.

Fig. 3.5. Ordinea de depunere a

straturilor de sudură,
la sudarea tablelor groase

În cazul cusăturilor multistrat lungi, sudarea se face "în cascadă", figura 3.6.a, "în
cocoaşă", figura 3.6.b, sau "în blocuri", figura 3.6.c.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

Fig. 3.6. Cusături de sudură multistrat lungi

În cazul sudării în poziţie vertical

ascendentă, stratul de rădăcină se realizează
cu mişcări tip "a", iar celelalte straturi cu
mişcări tip "b", figura 3.7.

La sudarea orizontală pe plan vertical ordinea de depunere a cordoanelor de sudură este

cea din figura 3.8.

Fig. 3.8. Sudarea

orizontală în plan vertical

3.6. Utilizarea sudurii pentru repararea fisurilor

Repararea unei fisuri cu sudură se recomandă să fie făcută printr-o îmbinare de tip cap la
cap, după o prelucrare prealabilă în V a marginilor piesei şi practicarea unei găuri la
capătul fisurii.
Nu se recomandă utilizarea ecliselor deoarece în acest caz traiectoria eforturilor
dintr-o parte în alta a fisurii este deviată de la cea normală şi apare o zonă cu concentrări
de eforturi.
Cordonul de sudură este bine să fie realizat pe placă suport, care ulterior se
îndepărtează. De asemenea este necesară prelucrarea sudurii prin polizare, pentru a
înlătura "bombamentul" cordonului rezultat în urma operaţiei.
În figura 3.9 este prezentat modul de reparare a unei fisuri cu ajutorul unui cordon de sudură cap
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

la cap.

Fig. 3.9. Sudarea unei

fisuri:
a) - piesă cu fisură;
b) - sudare cu eclisă (greşit);
c) - prelucrarea fisurii;

3.7 Consolidarea prin inlocuire de bare sau elemente

În cazul grinzilor cu zăbrele static determinate interior, scoaterea unei bare din lucru
conduce la pierderea indeformabilităţii geometrice şi implicit la pierderea capacităţii portante a
acestora, (figura 3.10.a, b, c).
În cazul grinzilor static nedeterminate interior (figura 3.10.d), se produce o
redistribuire a eforturilor în structură, conducând la o supraîncărcare a unor bare, care nu
întotdeauna poate fi preluată de acestea.

Fig. 3.10. Avarii la grinzile cu zăbrele:

a - alungirea unei diagonale;
b, d - ruperea unei tălpi;
c - flambarea unei tălpi

Scoaterea din lucru a unei bare se poate produce prin alungiri excesive ale
acesteia, pierderea stabilităţii generale (flambaj) şi în cazuri extreme, ruperea efectivă a barei.
Este de menţionat faptul că cedarea este precedată de deformaţii (săgeţi)
permanente mari ale grinzii, care nu se stabilizează în timp, iar la barele suprasolicitate se
produce fisurarea vopselei de protecţie sau chiar desprinderea acesteia de pe piesă.
O cauză a scoaterii din lucru a unor bare este lovirea acestora în urma accidentelor
de circulaţie sau lovirea din încărcături negabaritice.
Accidente cu urmări deosebit de grave pot avea drept cauză deplasarea
reazemelor - fundaţii, pile, culei.
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

În cazul podurilor de şosea deplasările pot fi sesizate datorită crăpăturilor care apar
în cale, dacă aceasta este realizată din beton.
Mult mai gravă, în cazul podurilor, este înclinarea laterală a unei pile, când se poate
ajunge la situaţia ca tablierul să se ridice de la un colţ şi să nu reazeme decât în trei
puncte („ciocănire de reazem”). Această deplasare poate conduce la flambajul barelor
contravântuirii superioare, sau chiar la pierderea stabilităţii generale a tablierului.
Atunci când avarierea unei bare este importantă şi nu poate fi remediată prin
eclisare sau prin înlocuirea unei părţi din element, nou executate, se impune înlocuirea
integrală a acesteia.

În figura 3.11 se prezintă

modalităţi de remediere a structurii prin
înlocuirea unor părţi din bare (talpa inferioara
între nodurile 3-4 şi diagonala III-4),
sau prin înlocuirea integrală a barelor (talpa
superioară între nodurile III-V şi diagonala 4-V).

Fig. 3.11. Înlocuiri de elemente

la o grindă cu zăbrele:
v-eclisă veche; n-eclisă nouă
(piesele haşurate sunt piese noi)

3.8. Consolidari avand ca scop reducerea vibratiilor excesive

Influenţa negativă a unor vibraţii mari constă în formarea unor eforturi alternante
lângă prinderile care împiedică vibrarea liberă. Aceste eforturi slăbesc prinderile şi
accelerează fenomenul de oboseală, favorizând fisurarea.
Dacă vibraţiile mari se referă numai la unele piese, situaţia se poate remedia simplu
prin mărirea rigidităţii acestora.
În figura 3.12 sunt prezentate modurile de oscilaţie a unui tablier la trecerea
convoiului. Astfel se observă că oscilaţiile tablierului se compun din următoarele:
- oscilaţiile verticale ale grinzilor principale (a);
- oscilaţiile verticale ale grinzilor principale în antifază (b);
- oscilaţiile laterale ale contravântuirilor orizontale (c);
- oscilaţiile laterale în antifază (d);
- oscilaţiile tălpii superioare în antifază (e);
-oscilaţia de răsucire (f).

Fig. 3.12. Oscilaţiile podului la trecerea convoiului

Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

3.9. Consolidari in vederea reducerii tendintei de voalare a tablelor

Dacă se constată că anumite bare au deformaţii vizibile (evident nu din cauze

accidentale) şi există pericolul de pierdere a stabilităţii (flambaj), se va trece la
consolidarea acestora prin modificarea parametrilor cunoscuţi: lungime de flambaj,
rigiditate bară.
Un defect care poate să apară este voalarea pereţilor subţiri care intră în alcătuirea
grinzilor cu inimă plină. Dacă stabilitatea generală este asigurată, atunci voalarea locală nu este
periculoasă, dar oricum afectează capacitatea portantă a elementului.
În figura 3.13 sunt prezentate grinzi având inimile voalate şi posibilităţi de remediere
(evident nu singurele posibile).

Fig. 3.13. Pereţi voalaţi: a, c - alcătuiri greşite; b, d - consolidarea pereţilor

3.10. Consolidari prin introducerea unor bare suplimentare in sistem

Capacitatea portantă a unei structuri realizată din bare, poate fi sporită prin
introducerea unor bare suplimentare, prin care se descarcă unele bare, din punct de
vedere static sistemul putând fi static determinat sau static nedeterminat interior.
În figura 3.14 sunt prezentate diferite scheme geometrice pentru grinzi cu zăbrele şi
unele variante de introducere a barelor suplimentare (linie întreruptă).

Fig. 3.14. Scheme geometrice de grinzi cu zăbrele şi variante

de introducere a barelor suplimentare
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

O soluţie mai eficientă în ceea ce priveşte reducerea eforturilor în bare constă în

consolidarea întregului sistem, figura 3.15, prin mărirea înălţimii grinzii cu zăbrele, fie la
talpa inferioară, fie la talpa superioară.

Fig. 3.15. Consolidarea grinzilor cu zăbrele:

a - prin talpă intermediară; b - prin etajare;
c - cu arc; d - grindă continuă cu ranforsare pe reazem

3.11. Consolidarea in vederea impiedicarii pierderii stabilitatii generale a talpii

comprimate

Stabilitatea generală a tablierului se poate pierde în cazul podurilor deschise, dacă

înălţimea grinzilor este prea mare. Pierderea stabilităţii se manifestă prin apropierea spre interior
a tălpilor superioare, figura 3.16.

Fig. 3.16. Stabilitatea generală a tălpilor comprimate

3.12.Consolidarea prin transformarea structurii metalice in structra compusa

O variantă de consolidare care poate fi uneori eficientă constă în transformarea

suprastructurii metalice a podului într-o structură mixtă oţel-beton.
Prin asigurarea conlucrării (prin conectori) între partea metalică (grinzile principale)
şi dala de beton armat se poate obţine o majorare importantă a capacităţii portante a
Rechisan Claudia-Mariana Lucrare de disertatie

tablierului, chiar dacă greutatea proprie a acestuia creşte.

Prin adoptarea acestei soluţii se modifică tipul de cale pe pod, trecându-se de la
calea deschisă la calea în cuvă de balast, cu avantajele care le prezintă cea din urmă,
uneori este posibil ca tocmai avantajele căii în cuvă de balast să conducă la adoptarea
acestei soluţii de consolidare.
În figura 3.17 se prezintă soluţia de principiu constând în transformarea unui tablier
CF metalic într-o structură mixtă oţel-beton.

Fig. 3.17