Romantismul se defineşte ca o mişcare europeană de anvergură, manifestată în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar care cunoaşte în evoluţia sa mai multe etape
specifice concretizărilor sale în toate spaţiile europene. Favorizat de destrămarea
societăţii feudale şi de revoluţiile burgheze din 1780 şi 1830, dar şi de depăşirea doctrinei
clasice, Romantismul se configurează ca reacţie împotriva Clasicismului.
În istoria muzicii, secolul al XIX-le reprezintă consacrarea Romantismului cu
virtuţiile şi libertatea creaţiilor muzicale în tehnică şi intepretare. Deşi Clasicismul
muzical a continuat să domine şi primele decenii ale secolului al XIX-lea, ca sprijin şi
valoare permanentă, acesta a fost depăşit treptat de către Romantism. În muzica
romantică, pot fi diferenţiate câteva trăsături, care trasează principalele linii stilistice,
precum:
 Libertatea formei
 Continua lărgire a tonalităţii şi creşterea rolului disonanţelor
 Diversificarea coloristică atât în ansamblurile orchestrale, cât şi în cele
camerale, prin introducerea unor instrumente noi sau prin combinaţii
timbrale inedite
 Exprimarea evoluţiilor, sentimentelor, lirismului, fantezia şi fantasticului
apar mai importante decât echilibrul şi perfecţiunea formei clasice
 Accentuarea virtuozităţii tehnice instrumentale (în special la violonişti şi
pianişti)
Mijloacele de interpretare a muzicii romantice trebuie mult amplificate. Agogica
este mult mai liberă. Dinamica este mai variată. Portamento-ul şi rubato-ul sunt mijloace
specifice de interpretare romantică. Vibrato-ul trebuie diversificat.
Revenind la Felix Mendelssohn Bratholdy, el este un compozitor în a cărui creaţie
regăsim o împletire a trăsăturilor clasice alături de cele romantice, care se manifestă
constant în anumite genuri. Respectul pentru formele tradiţionale clasice este ecoul
educaţiei sale şi a firii sale sobre. Atitudinea sa romantică este generată de sensibilitatea
sa sufletească.
Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor (1843) este dominat de patosul
vibrant şi de elanul sentimental; acestea sunt trăsături rar întâlnite în creaţia sa. Stilul
compozitorului se caracterizează prin:

1
  Ordinea şi claritatea frazelor
 Melodica elegantă
 Păstrarea echilibrului între fervoarea romantică şi forma clasică,
caracterizată de limpezimea ei stilistică
Acest lucru ne va îndrepta către alegerea atentă a mijloacelor tehnice specifice în
conturarea idealului interpretativ. De aceea, vom avea în vedere ca articulaţia mâinii
stângi să fie precisă, clară, astfel încât să sublinieze cursivitatea metro-ritmică a textului
muzical. Intonaţia trebuie să fie justă şi să respecte funcţionalitatea tonalităţilor
respective.Trăsătura legato trebuie să urmărească naturaleţea frazării astfel încât sunetele
să fie sudate atât în cadrul legăturilor, cât şi între trăsături. Pasajele în triolete trebuie
susţinute printr-o articulaţie precisă a degetelor mâinii stângi. Arcuşul trebuie susţinut
concentrat. Se va urmări claritatea emisiei sonore în funcţie de:
 Păstrarea optimă a traiectoriei arcuşului
 Respectarea riguroasă a ritmului şi a măsurii
 Obţinerea unei sonorităţii pline
 Dispunerea „în plan” a braţului drept împreună cu arcuşul, în funcţie de
nivelul coardei
 Menţinerea în poziţie flexată a încheieturii şi schimbarea corectă a
sensului de mişcare
 Trecerea suplă peste coarde
 Obţinerea unei sonorităţi optime
Bariolajele sunt trăsături derivate din legato şi constau în alternarea rapidă a două
sau mai multe coarde, alăturate în legato. Se execută prin mişcări ale încheieturii mâinii
drepte, întregite cu impulsuri din întregul braţ. În intensităţi mari, braţul are o participare
mai amplă. Se studiază în tempo foarte lent cu mişcări rotunjite din încheietura mâinii. Se
pot utiliza diverse ritmuri punctate. Ea poate fi executată în diverse intensităţi cu diferite
porţiuni de arcuş.
Cele două mişcări ale trăsăturii amintite depind de aruncarea şi ricoşarea arcuşului
pe coardă. Acestea depind de reacţiile elastice ale coardei, părului şi baghetei; trebuie
dozate mai multe aspecte: forţa de aruncare, înălţimea salturilor şi viteza de deplasare a
arcuşului.

2
 Cu cât un pasaj este mai comple din punct de vedere ritmic, tonal, modal, cu atât
el trebuie să fie mai sonor, mai clar. Sunetele cu durată mai mare trebuie susţinute pentru
ca sonoritatea să fie egală. Nuanţarea (creşterea şi descreşterea) trebuie urmărită gradat,
în funcţie de frazare, sunetele disonante trebuie evidenţiate, sonoritatea trebuie să fie
distinctă, într-un pasaj regulat din punct de vedere ritmic. Se va urmări plasticitatea şi
melodicitatea temelor concertului.
Cele trei părţi ale Concertului se vor cânta fără întrerupere, contopite în aceeaşi
unitate a discursului muzical, deşi contrastul ritmic, melodic şi agogic al părţilor este
foarte marcat. Acest lucru este o inovaţie formală. O altă inovaţie în acest sens se referă şi
la Expoziţia formei de sonată caracteristică genului concertisitc, în care tema principală
este expusă mai întâi de instrumentul solist şi apoi de către orchestră.
Tema este alcătuită din două fraze.
Interpretarea unei opere trebuie urmărită din perspectiva analizei şi execuţiei unei
frazări perfecte, în care ritmul, sunetul, tempo-ul şi nuanţele să fie aplicate just.
Interpretul trebuie să pătrundă sensul frazei şi să se identifice cu inspiraţia
compozitorului. Conţinutul trebuie înţeles cât mai adânc pentru a reda o interpretare cât
mai personală. Resursele tehnice trebuie să fie stăpânite foarte bine pentru realizarea unei
frazări ideale.
Romanza andaluză
Alunecarea aceleiaşi perechi de degete prin semitonuri: această digitaţie este
folosită pe o scară largă în arta violonistică mai ales când se aplică la o succesiune rapidă
de semitonuri perfect măsurate (a nu se confunda cu glissando-ul). Această alunecare se
poate folosi în gamele cromatice pe o singură coardă, cel mai des într-o succesiune
descendentă de semitonuri. Este un procedeu expresiv de mare virtuozitate în
interpretarea violonistică, în special în lucrările romantice. Gamele şi pasajele mai mici,
în terţe cromatice, pot fi executate prin alunecarea aceleiaşi perechi de degete sau prin
alternarea perechilor 1 – 3 cu 2 – 4. Optarea pentru unul din procedee se face în urma
analizei atente a caracterului fragmentului, a tempo-ului în care are loc execuţia sau
atunci când el a fost cerut în mod expres de compozitor.
Intonaţia justă şi execuţia clară, pură, fără sunete parazite a terţelor armonice, ca
de altfel a tuturor dublelor coarde, este asigurată de prezenţa auzului interior, de

3
elasticitatea palmei şi degetelor, de percepţia din punct de vedere acustic a intervalului şi
de mecanismul kinestezic al execuţiei.

Muzica de cameră în Romantism se îmbogăţeşte atât în sfera conţinutului, cât şi

a formei. Elementul de virtuozitate pătrunde mai greu în muzica de cameră, deoarece
acest domeniu cere un echilibru perfect în tratarea instrumentelor componente. În
domeniul formei, experienţele de întrepătrundere nu s-au concretizat deoarece discursul
muzical se bazează pe sublinierea esenţialului prin mijloace cât mai plastice şi eficiente.
Jacques Féréol Mazas (1782 – 1849), elev al Conservatorului din Paris, în 1802, a
devenit un violonist apreciat, posedând un sunet deosebit de dulce şi de melodios.
Numeroasele opere violonistice sunt valoroase mai ales din punct de vedere didactic.
Preocupările sale pedagogice se încadrează în curentul dominant a Şcolii de vioară
franceze a secolului al XIX-lea. Principalele sale obiective pedagogice urmăreau
formarea unei imagini sonore care să favorizeze dezvoltarea unui sunet frumos, în
vederea exprimării conţinutului muzical. Trio-urile sunt scrise cu simplitate, dar cu o
melodică atrăgătoare, în scopul cultivării spiritului cameral. Se va urmări realizarea unei
sinteze intonaţionale, între intonaţia netemperată (sesizarea diferenţei de o comă sintonică
între semitonul diatonic şi cel cromatic), cea funcţională (presupune urmărirea
funţionalităţii treptelor în tonalitate şi micşorarea pragului diferenţial) şi cea temperată,
toate acestea determinând formarea şi dezvoltarea unui auz de mare fineţe.
Trăsăturile clasice se împletesc cu cele romantice.

Principiile fundamentale ale pregătirii oricărui instrumentist profesionist sunt:

 Justeţea şi puritatea intonaţiei
 Pregnanţă ritmică
 Expresivitatea sunetului
În muzică, ritmul constituie structura de rezistenţă pe care evoluează melodia şi
celelalte componente ale fluxului sonor. Ca şi intonarea justă – care priveşte pe fiecare
interpret separat, ritmica se studiază individual pentru a se aplica ulterior în ansamblu
sau, aşa cum denumim în practica zilnică, cântatul pe verticală. Această coordonată –
verticalitatea – coroborată cu orizontalitatea liniei melodice constituie structura de bază
a discursului muzical. Pregătirea ritmică a componenţilor unui ansamblu cameral trebuie

4
să fie cât mai omogenă, pentru rezolvarea în timp cât mai scurt a structurii ritmice a unei
lucrări, dar şi pentru evitarea unor disfuncţii nedorite la nivel interpretativ. Expresivitatea
este o componentă subiectivă, cu un puternic caracter individual, amprentă unicat pe care
fiecare artist sau alt tip de formaţie muzicală o gravează pe lucrarea interpretată.
Componenta de bază a esteticii, stilistica muzicală încearcă plasarea
compozitorilor şi a operelor artistice ale acestora în timp şi spaţiu, racordarea lor la cele
mai importante evenimente istorice şi sociale astfel încât să ofere artiştilor interpreţi şi
iubitorilor de muzică, cele mai importante repere despre limbajul şi sensurile posibile ale
partiturilor. Pentru dobândirea acurateţei stilistice precizăm câteva criterii tehnico-
muzicale de maximă importanţă în drumul lung şi adesea anevoios, de la descifrarea
lucrării alese, până la prezentarea acesteia pe scena de concert. Acestea sunt: fidelitatea
faţă de text, alegerea tempo-ului, agogica, dinamica şi frazarea.