REGLAREA PSIHICĂ A COMPORTAMENTULUI

1.16. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei termeni (comunicare,limbă şi limbaj), în utilizarea

cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că atât în cadrul unor
discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca
echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare
multidisciplinară, la preocuparea „tradiţională” a lingviştilor şi psihologilor adăugându-se şi cea a
inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei, logicienilor, matematicienilor, sociologilor
etc. S-au constituit discipline noi, precum semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect nemijlocit de
studiu semnele, cu sensurile şi viaţa lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv arhitectura, se
abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi semnificaţia s-au
impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane.
Problematica limbajului a dobândit – în ansamblul preocupărilor ştiinţifice - o pondere
substanţial sporită odată cu apariţia la începutul secolului a semioticii – ştiinţa despre semne – dar mai
ales graţie dezvoltării structuralismului pentru care a constituit atât o bază de pornire cât şi un domeniu
preferat de aplicaţie. Printre ştiinţele care au ca obiect limbajul (lingvistica, semiotica, fonetica etc.),
psihologia limbajului vizează în special integrarea “comportamentelor verbale” în ansamblul structurii
personalităţii.

ÎNCERCĂRI DE DEFINIRE:
Comunicarea este:
relaţie de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri;
un schimb de semnificaţii, semnificaţia se poate transmite prin mijloace verbale dar şi nonverbale;
pentru Anzien şi Martin (1969) comunicarea reprezintă ansamblul proceselor psihice şi fizice prin
care o persoanaă sau mai multe se pun în relaţie cu o alta sau cu mai multe în vederea atingerii
unor obiective.
Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
relaţia dintre indivizi sau grupuri;
schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
modificarea voită sau nu a comportamentului.
Continutul comunicării este foarte variat (imagini, noţiuni, idei) centru cognitiv dar şi afectiv –
acceptare, respingere; motivaţional – trebuinte, aspiratii; volitiv – se declanşează, stopează acţiunea.
Se comunica trei tipuri de informatii:
cognitive;
indiceale (centrate pe locutor, pentru definirea, controlul acestuia);
injoctive sau conative – schimburile între interlocutori pentru a înainta comunicarea spre scop.
Mijloacele comunicării:
vocal (cuvinte) / nonvocal (gesturi, atitudini);
verbal (cuvinte) / nonverbal (non cuvinte).
Din combinarea acestora rezultă:
vocal-verbal – cuvântul ca unitate lingvistică;
vocal-nonverbal – intonaţii, calitatea vocii;
 nonvocal-verbal – cuvântul scris ca unitate lingvistică;
nonvocal-nonverbal – expresia feţei, gesturi, atitudini.
Comunicarea este unproces de transmitere a unor informaţii. Cea mai simplă schemă de
comunicare între două persoane cuprinde următoarele:
emiţătorul;
codul;
canalul de comunicare;
mesajul;
receptorul sau destinatarul;
conexiunea inversă de la destinatar la emiţător.
Într-un dialog, rolurile de emiţător şi de destinatar-receptor se schimbă alternativ. În orice proces
comunicaţional se recurge la coduri de diverse tipuri. Codul este un sistem de semne, prin care se
semnifică ceva, deci se receptează sau se transmite un mesaj informaţional.

LIMBA ŞI LIMBAJ
Diferenţieri
În timp ce limba este un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, individualizarea se
realizează atât în plan fiziologic (datorită aparatului fonator) cât şi în plan psihologic (diferit prin
timbru, dispunerea cuvintelor în frază). Este acel „coeficient personal”. Rubinstein spunea ca „limbajul
este limba în acţiune”.
În timp ce limba este extraindividuală, limbajul, în schimb, vehiculează limba, conştientizează elementele
fonetice, grafice, realizează trecerea de la cuvinte izolate la structuri (propozitii, fraze).
Limba este un produs al istoriei şi îndeplineşte funcţia de principal mijloc de comunicare înviaţa
şi activitatea socială. Limba este un obiect de studiu pentru lingvistică, urmărindu-se inventarul lexical,
normele gramaticale şi corelaţiile cu activitatea cognitivă şi cu practica.
Limba reprezintă un sistem de semne, ce funcţionează în calitate de mijloc de comunicare
şiinstrument al gândirii.
Limbajul este un sistem de comunicare, alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, princare
aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele.
Llimbaj –mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a
limbii.Limbajul, vorbirea este un proces de comunicare prin intermediul limbii.
Limbajul este un ansamblu de elemente cu valoare de designare, care serveşte ca instrument
decodificare şi transmisie a informaţiei în cadrul unui grup şi al unor situaţii particulare.

SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL LIMBAJULUI

Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel
individual. El se subordonează procesului şi activităţii de comunicare, comportamentului semiotic. Din
punct de vedere psihologic şi psihofiziologic, funcţia semiotică exprimă capacitatea parţial înnăscută,
parţial dobândită a omului de a folosi semne sau simboluri (semnificanţi) ca „înlocuitori” ai obiectelor
(semnificate) şi de a efectua cu ajutorul lor combinaţii şi transformări în plan mental. Graţie acestei
funcţii designativ-reprezentaţionale, activitatea mental dobândeşte un suport propriu şi o autonomie
relativă în raport cu câmpul perceptiv imediat şi cu imaginile senzoriale, înscriindu-se pe traiectoria
abstractizării, generalizării şi formalizării.
În funcţionarea creierului uman, limbajul verbal s-a impus istoriceşte ca un nou sistem de codare
şi vehiculare a informaţiei, care se integrează celorlalte două sisteme primare, biologice – sistemul
bioelectric şi spaţialconfiguraţional (suportul memoriei de scurtă durată) şi sistemul biochimic
(combinaţii ale moleculelor de ADN şi ARN – suportul memoriei de lungă durată). Pentru dezvoltarea
proceselor psihice superioare – gândirea formal-abstractă, memoria logică, imaginaţia lingvistică etc. –
limbajul verbal, ca suport de codare-fixare-vehiculare a informaţiei joacă un rol esenţial, el reglând şi
subordonând sistemele de codare primare. În acelaşi timp, dezvoltarea în ontogeneză a limbajului verbal
are loc în strânsă interacţiune cu dezvoltarea psihică generală a individului. În structurarea şi funcţionarea
limbajului, se vor reflecta nivelul şi caracteristicile dezvoltării psihice generale a subiectului.
Ca instrument şi modalitate de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un conţinut
reflectoriu propriu, precum alte procese psihice – cognitive, afective, motivaţionale şi chiar volitive –,
fiecare cuvânt sau propoziţie obiectivează şi exprimă conţinuturi sensorial-perceptive, noţionale,
emoţionale, motivaţionale, motorii. Astfel, limbajul verbal nu are o manifestare în sine, independentă, ci
numai una integrată manifestării unui proces psihic specific sau altuia, unei activităţi sau alteia. Din punct
de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator şi liant al diferitelor funcţii şi procese conştiente şi
subconştiente, el făcând posibilă structurarea unui tip nou de comportament, specific uman –
comportamentul verbal. În forma sa expresivă, limbajul poate fi definit ca ansamblul răspunsurilor
verbale la acţiunea diverşilor stimuli externi. Acest gen de răspunsuri constituie materialul faptic cel mai
relevant, pe baza căruia încercăm să obţinem acces şi să explicăm modul organizării vieţii psihice interne,
subiective, ideale. În tabloul comportamental, cuvântul apare atât ca „ieşire”, cât şi ca „intrare”, ca stimul
(semnal), declanşând şi generând modificări în „profilul de stare intern” al personalităţii. Aşa cum a
demonstrat I.P.Pavlov, cuvântul devine „semnal al semnalelor”, substituind prezenţa şi acţiunea agenţilor
fizici externi. Ca urmare, la nivelul omului se constituie cel
mai complex sistem de organizare şi integrare comportamentală – verbo-verbală, care constă în aceea că
atât veriga aferentă (declanşatoare), cât şi cea eferentă (efectoare) ale comportamentului sunt de natură şi
esenţă verbală. Corespunzător, şi comunicarea la nivelul omului devine eminamente verbală sau mediată
verbal. Astfel, verbalizarea se impune ca principiu central în organizarea şi integrarea sistemului psihic
uman. Capacitatea de a verbaliza, de a avea limbaj verbal este una din aptitudinile generale esenţiale ale
omului, alături de inteligenţă şi instruibilitate, graţie cărora el se ridică pe o treaptă evolutivă superioară,
comparativ cu celelalte vieţuitoare.

FORMELE COMUNICĂRII / LIMBAJULUI

Comunicarea are o sferă mai largă decât limbajul, se realizează atât prin mijloace verbale cât şi
nonverbale.
Limbajul este o comunicare verbală realizată cu mijloace lingvistice dar „depaşeşte limitele
comunicării deoarece se poate desfăşura şi atunci când nu are loc comunicarea cu cineva”.
Formele comunicarii
În funcţie de numărul de persoane care participă la comunicare:
interpersonală – participă două persoane, primeşte deseori nuanţe intime sau profesionale,
convenţionale când interlocutorii se cunosc mai puţin.
de grup – reglată de optica generală, este deci supraindividuală.
Aceasta poate fi:
intergrup – între mai multe grupuri;
intragrup – în cadrul aceluiaşi grup.
În funcţie de instrumentele folosite poate fi:
verbală
nonverbală
În funcţie de prezenţa sau absenţa obiectivelor:
incidentală – subiecţii oferă informatii despre statut, rol, aspiratii, fară a avea această intenţie;
consumatorie – este expresia unor stări, subiectul vrea să-şi exteriorizeze starea afectivă, nu să
furnizeze informaţii; este un schimb cu celelalte persoane din placere, pentru a trece timpul.
instrumentală:
urmareşte modificarea conduitei celorlalti;
are întotdeauna un scop;
este de tip utilitar;
are cel mai mare efect, celalalt este „obiect” de valorificat;
comuniune:
motivată de bucuria de a fi împreună;
 vizează atmosfera creată.

A. Comunicarea nonverbală
Se realizează prin mijloace nonverbale: corpul uman, spaţiul (teritoriul), imaginea.
Comunicarea prin corp – cea mai complexă – recurge la aparenţa fizică, gesturi, mimică.
Aparenta fizică – înfăţişarea, starea, îmbrăcămintea, poate fi un mijloc profesional
(îmbrăcămintea de politist, de medic, etc.). Îmbrăcămintea pune în evidenţă trebuinţe (originalitate),
intenţii (de a place, de a trezi interesul).

autice – care nu au nici o legătură cu cele comunicate (ex. manevrarea pixului la examen),
simbolice – exprimă aprobare, negare, nemulţumire.
Expresia feţei – mimica (ex. susţinerea, fixarea privirii – admiraţie, vinovăţie). Prin aceasta
putem stimula, orienta, decodifica, întelege, susţine comunicarea cu celălalt.
2) Comunicarea prin spatiu
În sociologie există trei tipuri de teritorii:
tribale;
familiale;
personale.
Studiul relaţiilor spaţiale ca mod de comunicare este realizat de ştiinţa numită proxemica.
Problemele studiate de proxemica sunt:
felul cum e perceput spaţiul în diferite culturi;
efectele simbolice ale spaţiului;
distantele fizice ale comunicării.

intimă – corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are rol minor;
personală – 45 -75 cm, până la 125 cm, vocea e normală, familiară;
socială – 125 - 210 cm, max 360, vocea e distinctă, intensă;
publică – 3,6 m - 7,5 m, discursul este formalizat, gesturile convenţionale.
Comunicarea prin imagini –fotografii, benzi desenate, cinema
 este omniprezentă (TV);
 se exercită într-un sens unic;
 este foarte eficientă, fiind profitabilă pentru un numar mare de persoane; 
este important mesajul lingvistic care completează, exprimă;
 „limbajul ochilor” – un indice de iconicitate.
Rolurile mijloacelor nonverbale:
 de transmitere (idei, informaţii, trăsături de caracter); 
de a preciza comunicarea (devine receptivă).
Rolurile comunicarii verbale: 
de a accentua;
 de a contrazice; 
de a substitui;  de a
repeta.

Comunicarea verbală (limbajul)

Limbajul este mijlocul de transmisie şi totodată o conduită verbală ce implică activităţi numeroase
(vorbire, receptare, schimb de mesaje, decodificare, reproducere).
Conduita verbală relaţionează cu alte conduite simbolice (desen, scris, gesturi). Una din
problemele foarte importante este aceea a achiziţiei limbajului. Unii autori au considerat că este înnascut,
iar alţii că structura sa se construieşte treptat.
Formele limbajului
 Distingem mai întâi limbajul:
activ -ne referim la initiativa în comunicare, la procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixarea
lor în scris;
pasiv -este vorba de recepţionarea şi întelegerea limbajului. Citirea este o varianta a
limbajuluipasiv.

Limbajul exterior – cel prin care comunicăm cu semenii nostri; limbajul exterior se divide în: a)
Limbajul oral –este cel mai important. De la el pornesc toate celelalte. Este forma
fundamentală a limbajului. Vorbirea fiecăruia are un caracter adresativ pregnant, rolurile de subiect
iniţiator sau de obiect receptor alternează, una şi aceeaşi idee „circulă” prin mintea mai multor
persoane, în final se poate ajunge la concluzii de origine şi valabilitate comună. În acest caz pot interveni
prescurtări, comutări de sens. Un rol deosebit aici îl are expresivitatea, prin variaţiile de intensitate,
înaltime a sunetelor pronunţate care au o uriaşă însemnătate în întelegerea semnificaţiilor şi sensurilor
celor comunicate. De asemenea, este important accentul. Expresivitatea verbală mai este susţinută de
alegerea cuvintelor, evitarea repetiţiilor, lungimea şi densitatea frazelor. Limbajul oral dispune şi de
mijloace extralingvistice de expresivitate. Acestea sunt gesturile, mimica, postura, etc.
Limbajul oral este de două tipuri:
dialogat – când schimbăm diferite păreri cu una sau mai multe persoane;
monologat – atunci când o persoană se adresează unui auditor care asculta (elevi, în
cazulconferinţelor, discursurilor). Este mai dificil decât limbajul dialogat, el presupune cursivitate,
organizare, adaptare la auditor, se presupune ceea ce întelege ascultătorul şi se anticipează
eventualele întrebari, răspunzându-se operativ la acestea.
Aici se mai disting două forme de limbaj:
situativ – care nu poate fi înteles decât dacă te afli în situaţia la care se refera cel care
vorbeşte. De obicei, este întâlnit în cazul copiilor de 6-7 ani, ei îşi închipuie că ceilalţi
„vad” persoanele şi împrejurările vizate;
contextual – e un limbaj evoluat, el fiind accesibil în funcţie de propoziţiile, frazele propuse.
Limbajul scris – este mai pretenţios, întrucât necesită o activitate de elaborare a frazelor,
nupermite erori gramaticale, trebuie să se conformeze normelor de claritate, sa fie concis. Fiecare
redactare trebuie să ţină seama de destinaţia sa. Nu este permis ca textul unei conferinţe sau prelegeri să
fie redactat în acelaşi mod ca un studiu sau lecţie din manual.
Limbajul interior – însoţitor permanent al gândirii abstracte, desfăşurându-se aproapepermanent
cât suntem în stare de veghe. Este cel care se desfăşoară în sfera launtrică. Este o vorbire cu sine însuşi şi
pentru sine, o continuă comentare a situaţiilor ce se ivesc, a intenţiilor şi a mijloacelor ce pot fi utilizate în
atingerea scopului urmărit. Se dezvoltă prin interiorizarea treptata a dialogurilor şi controverselor
exterioare desfăşurate în realitate. Evoluţia limbajului interior este lentă, ajunge la maturitate abia odată
cu vârsta adolescenţei. Este centrat pe întelesuri, pe idei, imagini, prezintă un maximum de economicitate,
uzează de prescurtări, condensări, are o extraordinară viteza de lucru, de sute de ori mai mare decât cea a
vorbirii. Multe propozitii sunt eliptice, comprimate, înlocuite cu titluri, simboluri verbale.
Limbajul intern are mai multe forme:
automatizată – desfăşurata în baza deprinderii;
pasivă – implicată în ascultare şi întelegere;
anticipativă – prin care se planifică vorbirea orală sau scrisă;
vorbire internă – ca modalitate desfaşurată de limbajul intern.

FUNCŢIILE LIMBAJULUI
Funcţia semnificativă (fiecare cuvânt este un semn al obiectului, fenomenului etc.) –
aceastăfuncţie deosebeşte vorbirea umană de comunicarea animalelor, ce este legată de emoţii, de
molipsire emoţională.
Funcţia comunicativă sau de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta, carepoatefi
împărţită în:
informativă;
 afectiv-expresivă;
imperativă.
Funcţia cognitivă,de integrare, conceptualizare şi în linii generale de elaborare a
gândirii;permite explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor.
Funcţia simbolic-reprezentativă,de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii prinformule
verbale sau alte semne.
Funcţia expresivă,de manifestare complexă a unor idei, imagini nu doar prin cuvinte,dar şiprin
intonaţie, mimică, pantomimică, gestică.
Funcţia persuasivă sau de convingere, de inducţie la o altă persoană a unor idei şi
stăriemoţionale.
Funcţia reglatoare sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane şi
apropriuluicomportament.
Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociaţii verbale de efect, consonanţe, ritmică,ciocniri
de sensuri etc., mergând până la construcţia artistică.
Funcţia dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelorproblematice.

.
EXERCIŢIUL 1.
Înţelegeţi textul? Explicaţi de ce.
Chirurgul care l-a operat pe fratele meu este un măcelar.
Casa lui este un cuib de gândaci.
Medicamentele pe care le iei sunt apă de ploaie.
Seful meu este un leu în sala de sedinţe si un pisoias blând cu mine.
Bunicul meu este o legumă.
Fosta nevastă a lui Ion l-a mâncat de viu.
EX ERCIŢIUL 2.
Pentru a înţelege mai bine cum vă schimbaţi limbajul în context diferite, să presupunem că vă daţi
întâlnire cu un coleg de serviciu după terminarea orelor de muncă. Să presupunem apoi că s-a ivit ceva
şi trebuie să vă sunaţi colegul pentru a schimba ora şi locul întâlnirii. Vă sunaţi colegul la serviciu, seful
lui direct răspunde la telefon si se oferă să vă preia mesajul. Ce i-aţi spune sefului colegului
dumneavoastră pentru a fi siguri că el va afla de schimbarea orei si a locului de întâlnire? Acum
imaginaţi-vă că ar răspunde la telefon băieţelul în vârstă de 5 ani al sefului direct al colegului
dumneavoastră. Ce aţi spune în această situaţie? În fine, gândiţi-vă că la celălalt capăt al firului este
chiar colegul dumneavoastră. Ce i-aţi spune? Cum v-aţi modificat limbajul în fiecare din aceste contexte,
chiar dacă scopul dumneavoastră si implicit mesajul erau aceleaşi în toate cele trei contexte?

1.17. ATENŢIA

Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu natural şi social hipercomplex, deosebit de
bogat în stimuli şi în informaţii care, prin intermediul analizatorilor, se transmit creierului uman şi se
cifrează la circa 100000 biţi/ sec. Din această avalanşă de informatii se prelucrează la nivelul codurilor
psihice, în mod conştient, doar 25-100 biţi/ sec. Este important ca în mediul înconjurător sa receptăm cu
claritate şi să prelucrăm informaţiile care sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele concrete ale
unei anumite situaţii. Aceasta presupune o stare de conştienţă, valorificată sub unghi conativ şi cognitiv
prin intermediul procesului psihofiziologic numit atenţie.
Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă aactivităţii
psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii unei percepţii optime, rezolvării adecvate a
sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi
afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei. Atenţia apare ca
o conditie primară, de fond, pentru desfăşurarea proceselor de cunoaştere, a celor de autoanaliză şi
autoevaluare, precum şi a comportamentelor motorii.
Atenţia nu dispune de un conţinut reflectoriu propriu, de un conţinut informaţional specific, ci ea
asigură declanşarea, menţinerea şi optimizarea proceselor psihice cognitive. Declanşarea atenţiei
focalizate este concomitentă cu declanşarea de către un obiect-stimul a percepţiei, sau prin reglare
voluntară –a reprezentării, a memorării reactualizării, gândirii, imaginaţiei, praxiilor etc. Deci, se poate
spune că atenţia este un nod-releu al vieţii şi activităţii psihice (Fig.1 ).

Mulţimea
OBIECTELOR şi FENOMENELOR
Din câmpul perceptiv al subiectului

Analizatori ca
sisteme

ATENŢIA Procese fiziologice cerebrale

Proces psihofiziologic

PROCESE PSIHICE
cognitive
afective
motivaţionale

Fig. nr. 1. Atenţia: nod – releu al activităţii psihice

Atenţia se manifestă în plan subiectiv ca o stare de încordare rezultată din concentrarea activităţii
psihice asupra unui obiect, fenomen, proces sau eveniment, asupra unor idei, acţiuni, stări psihice etc. În
plan comportamental (senzorial, motor, intelectual) atenţia se obiectivează prin selectivitate, orientare şi
activare. Subiectul atent răspunde selectiv la diferiţi stimuli, sesizează, detectează şi filtrează informaţii,
concentrându-se asupra celor relevante şi neglijându-le pe altele nesemnificative pentru o anumită
situaţie. “Criteriul interior” al selecţiei informaţiilor depinde în esenţă de motivaţie (trebuinţe, motive,
interese), de emoţii şi sentimente etc.
Atenţia are un rol important în majoritatea activităţilor umane.

FUNCŢIILE ATENŢIEI
Ea are trei funcţii principale:
detectarea semnalului, incluzând vigilenţa şi căutarea („search”) care presupun detectarea
apariţiei unui anumit stimul;
atenţia selectivă, prin care alegem să urmăm unii stimuli şi să îi ignorăm pe alţii;
atenţia distributivă, prin care alocăm cu prudenţă resursele disponibile ale atenţiei pentru a ne
coordona îndeplinirea a mai mult de o sarcină la un moment dat.
 Tabelul nr. 1: Caracteristicile funcţiilor atenţiei

FUNCŢIA DESCRIERE EXEMPLU

Atenţie Adesea ne angajăm în mai multe sarcini în Şoferii experimentaţi pot vorbi cu
distributivă acelasşi timp şi, de aceea, ne schimbăm usurinţă atunci când conduc în cele mai
resursele atenţiei noastre pentru a le aloca cumulte situaţii, dar dacă un vehicul pare că
prudenţă la ceea ce este nevoie. se îndreaptă către maşina lor, îşi schimbă
rapid atenţia de la vorbit la condus.
Vigilenţa şi În multe ocazii, încercăm vigilenţi să Într-o cercetare desfăşurată într-un
detectarea detectăm dacă am simţit sau nu un semnal, submarin, putem urmări sunetele
semnalului un stimul-target particular care ne neobişnuite ale sonarului; pe o stradă
interesează. Prin vigilenţă sau atenţia întunecată, încercăm să detectăm siluete
susţinută putem realiza rapid acţiuni când şi sunete nedorite; după un cutremur,
detectăm stimulii de semnal. căutăm mirosul de gaze sau cel de fum.
Căutarea Ne angajăm adesea într-o căutare activă a Dacă detectăm fum (ca rezultat al
(„search”) stimulilor particulari. vigilenţei noastre) putem să ne angajăm
într-o căutare activă pentru a găsi sursa
fumului. În plus, unii dintre noi se află
constant în căutarea unor chei, ochelari si
alte obiecte care lipsesc…
Atenţia În mod constant noi facem alegeri de stimuli Putem fi atenţi când citim un text sau
selectivă la care vom fi atenţi şi de stimuli pe care îi când ascultăm un curs în timp ce ignorăm
vom ignora. Prin ignorarea sau estomparea stimuli precum un radio sau un televizor
unor stimuli, punem accent pe unii care funcţionează în apropiere sau
importanţi pentru noi. Concentrarea atenţiei zgomotul produs de întârziaţii care sosesc
pe stimulii informaţionali particulari măreşte în sala de curs.
abilitatea de a manipula acei stimuli pentru
alte procese cognitive, precum înţelegerea
verbală sau rezolvarea de probleme.

FORMELE ATENŢIEI
În studierea clasificării atenţiei este necesar să fie clar determinate criteriile de clasificare.
Primul criteriu este bazat pe prezenta sau absenţa scopului şi efortului voluntar, astfel deosebim:
atenţie involuntară (lipsesc scopul şi efortul volitiv); atunci când orientarea se face de la
sine, fără un efort din partea noastră, reprezintă actul neintenţionat, nedeliberat către factori externi. Se
mai numeşte şi pasivă şi este determinată de intensităţi mari ale stimulilor, noutatea stimulilor,
contrastul dintre stimuli sau însuşirişe lor, apariţia şi oprirea bruscă a stimulilor, mişcarea stimulilor în
câmpul perceptiv;
atenţie voluntară (sunt prezente atât scopul, cât şi efortul volitiv); presupune încordarea
voinţei, presupune decizie şi hotărâre, folosirea efortului şi reglajului voluntar, a scopului, a comenzilor
verbale (să fiu atent, să mă concentrez);
atenţie postvoluntară (este prezent scopul, însă efortul se poate micşora sau dispare
complet), atunci când o activitate care a necesitat efort devine plăcută şi ne atrage în mod spontan
(copilul, obligat să facă exerciţii la un instrument muzical, are nevoie de voinţă la început, dar,
progresând, muzica îl atrage şi nu va mai cere efort voluntar).
 Tabelul nr. 2: Tipurile atenţiei şi caracteristicile sale comparative

Tipurile Condiţiile apariţiei Caracteristicile de Mecanismele

atenţiei
Involuntară Acţiunea excitantului
puternic, de contrast sau
de importanţă şi care
provoacă o reacţie
emoţională
Voluntară Formularea şi adaptarea
conştientă a problemei
Postvoluntară Pătrunderea în activitate şi
apariţia interesului în
legătură cu aceasta
bază
Involuntaritate, uşurinţa Reflexul de orientare sau
apariţiei şi comutării dominanta, care
caracterizează interesul mai
mult sau mai puţin stabil
al personalităţii.
Orientarea în raport cu Rolul conducător al
problema. Cere eforturi sistemului doi de semnalizare;
volitive, oboseşte inducţia reciproc-negativă
(extenuează)
Se păstrează orientarea Dominanta, care
spre scop, se înlătură caracterizează interesul apărut
încordarea (tensiunea) în procesul activităţii date

Al doilea criteriu se bazează pe orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern sau intern,
aici deosebim:
atenţie internă;
atenţie externă.
Atenţia internă se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra
propriilorimagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
Atenţia externă este orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern, ea este
prezentăatuncicând urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările sau acţiunile noastre
externe. Dat fiind faptul că atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou complex,
eterogen, vom analiza mai detaliat şi distinct fiecare din formele de bază ale atenţiei.
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şise
menţine spontan, fără intenţie şi fără vre-un efort voluntar special din partea subiectului. Ea se
realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările
intempestive în ambianţa familiară.
Mecanismul său direct îl constituie interacţiunea fazică dintre cele două verigi ale sistemului
reticular activator ascendent (SRAA); veriga bulbară (a lui Magoun), care susţine activarea difuză,
respectiv, reflexul generalizat de orientare, şi veriga diencefalică (a lui Jaspers), care susţine activarea
focalizată, respectiv, reflexul de orientare localizat.
Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne
concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostrum perceptiv un
stimul nou puternic, brusc se întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia
involuntară (susţinută de reflexul necondiţionat de orientare).
În fine am putea spune că funcţia principală a atenţiei involuntare este cea de explorare –
investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare, pentru
performarea activităţilor adaptive specifice.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului
conştientasupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea
constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată a focusului conştiinţei asupra unui obiect,
sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru
atingerea scopului propus. Nu se poate vorbi de conectarea acestei forme a atenţiei fără existenţa şi
formularea prealabilă a unui obiectiv sau scop: „vreau să-mi propun să ...”, „vreau să stabilesc ...” etc.

Atenţia
voluntară nu se menţine fixată într-un punct; de regulă, ea urmează logica desfăşurării evenimentelor şi
secvenţelor activităţii, precum şi pe cea a succesiunii situaţiilor şi solicitărilor obiective. Ea trebuie,
deci, să nu fie nu numai concentrată, ci şi mobilă, comutativă, distributivă.
Pentru situarea ei în limitele optime reclamate de activitatea curentă, recurgem permanent şi la
funcţia reglatoare a limbajului, folosind instructaje anticipative de inducere a set-urilor pregătitoare şi
comenzi secvenţiale („să fiu atent acum”, „să iau seama mai bine”, „să mă concentrez mai bine” etc.).
Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită pentru noi, energia necesară
concentrării atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilizarea voluntară, ci şi demotivaţie.
Pentru rezolvarea unei sarcini sau desfăşurarea unei activităţi eficiente este necesar ca atenţia
voluntară să fie egal distribuită pe toate cele trei verigi componente de bază: verigaaferentă (intrarea),
veriga intermediară (prelucrarea-interpretarea) şi veriga eferentă (elaborarea,selecţia şi
emiterearăspunsurilor sau rezultatelor corespunzătoare).
După criteriul rangului, atenţia perceptivă şi motorie este mai simplă şi mai uşor de reglat, în
vreme ce atenţia voluntară intelectivă este mult mai complexă şi mai dificil de susţinut.
Sub raportul eficienţei este evident că atenţia voluntară e net superioară celei involuntare, care
permite doar „ constatare”, nu şi elaborare - interpretare conceptual-teoretică.
Atenţia voluntară intelectivă este implicată în soluţionarea problemelor teoretice, în formularea
şi testarea ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii judecăţilor şi raţionamentelor.

Atenţia postvoluntară.Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării

schemeloroperatoriiale proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar iniţial – necesar concentrării
şi stabilităţii atenţiei
– se reduce, coborând sub pragul de conştientizare la nivel optim. Pe lângă factorul consolidare-
automatizare operatorie, trecerea atenţiei voluntare în atenţie postvoluntară este facilitată de factori
afectiv-motivaţionali, care potenţează şi susţin prin energie proprie desfăşurarea finalistă a
comportamentului şi activităţii.
Atenţia postvoluntară este mult mai frecvent întâlnită în activităţile întrinsec motivate decât în cele
bazate pe motivaţie extrinsecă. Ea capătă astfel valenţe atitudinale, fiind corelată şi reflectând selecţiile,
orientările operate de subiect după criteriile sale valorice. Nu trebuie să credem că o activitate se fixează şi
se desfăşoară permanent şi exclusiv pe fondul atenţiei postvoluntare. Apariţia pe parcursul ei a unor
obstacole sau sarcini noi, pentru care subiectul nu are pregătire sau elaborate schemele de răspuns, conduce
automat la conectarea atenţiei voluntare, trecând prin atenţia involuntară.
În concluzie, cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci
alcătuiesc o unitate dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară – atenţie
postvoluntară – atenţie involuntară.

ÎNSUŞIRILE (DIMENSIUNILE) ATENŢIEI

Indiferent de forma, în care se manifestă, involuntară sau postvoluntară, atenţia pune în evidenţă un
ansamblu de dimensiuni pregnant comparată şi evaluată. Printre cele mai importante dimensiuni vom
menţiona următoarele: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şidistributivitatea.
Volumul exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere, cifre,
silabe,cuvinte,figuri geometrice, imagini, obiecte), pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu
maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare, imaginaţie).
Pentru cercetarea şi evaluarea acestei dimensiuni, cel mai la îndemână este experimentul în sfera
percepţiei vizuale, bazat pe tehnica tahistoscopului. Datele obţinute printr-un astfel de experiment au
demonstrat că atunci când elementele sunt independente, fără legătură între ele, volumul atenţiei
(perceptive) este cuprins în limitele numărului magic al lui Miller 7 (±) 2, deci 5 şi 9. Valoarea
concretă a acestui număr variază în funcţie de subiect şi de caracteristicile elementelor prezentate ca
stimuli (cifrele se percep mai uşor decât literile, formele pătratice mai uşor decât cele triunghiulare,
formele rotunde mai uşor decât cele alungite etc). Când trecem de la litere izolate la cuvinte, care devin
stimuli principali, numărul literilor în câmpul atenţiei devine considerabil mai mare, dar al cuvintelor
propriu-zise rămâne mai mic decât al
literilor prezentate separat. O altă variabilă, care influenţează mărimea volumului atenţiei, este gradul
de familiaritate al stimulilor: în raport cu stimulii familiali, valoarea volumului atenţiei va fi mai mare,
iar în raport cu cei nefamiliali aceasta va fi semnificativ mai mică.
Concentrarea este, posibil, dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând
graduldeactivare selectă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi zonelor cerebrale
implicate în realizarea procesului sau activităţii psihice specifice. Ea poate lua astfel valori diferite atât
de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi subiect, de starea sa internă (motivaţională, afectivă,
odihnă – oboseală etc). Continuumul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute
în patologie – fixitatea, care se întâlneşte în schizofrenie, şi difuzitatea, care apare în sindromul frontal
şi oliogofrenie. În stare normală se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab,mediu, înalt. Calitativ,
concentrarea va fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de tip Bourdon,
Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod. Iar corectitudinea se evaluează prin raportarea numărului de
răspunsuri corecte (Nc) la numărul de erori (bifări, greşeli+omisiuni). Dacă Nc=Nc’[Nc= nr.absolut de
răspunsuri corecte; Nc’ – valoarea raportului Nc/(O+E)] corectitudinea este maximă şi ea indică o
concentrare puternică; atunci când Nc=(E+O) avem de-a face cu o concentrare medie; când Nc<(E+O),
avem de-a face cu o concentrare slabă.
Profunzimea (intensitatea) concentrării poate fi apreciată şi după rezistenţa la
acţiuneafactorilor perturbatori, distractivi: cu cât frecvenţa şi intensitatea acestora, la care atenţia poate
rezista, sunt mai mari, cu atât concentrarea este mai profundă. Scăderea concentrării atenţiei poate fi
luată ca indicator psihofiziologic obiectiv al oboselii.
Stabilitatea exprimă durata, în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la
acelaşinivel. Întrucât, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor, cu care suntem confruntaţi, reclamă un
timp relativ îndelungat, de la câteva minute până la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge
nivelul cerut de concentrare a atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cât timp este necesar pentru
finalizarea activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sunt facilitate, printre altele,
şi de stabilitatea atenţiei. Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu,
subiectului cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin întăriri adecvate. Ea
este însă condiţionată şi de anumite premise naturale, cum ar fi forţa, mobilitatea şi echilibrul
proceselor nervoase fundamentale.
Mobilitatea (comutarea) reprezintă calitatea atenţiei de a se transfera rapid, la nivel
optimdeconcentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la alta, menţinând
totodată controlul (prin programul comportamentului conştient) asupra ansamblului. Graţie acestei
calităţi, elementele şi secvenţele particulare se leagă într-o organizare spaţio-temporală unitară. Prin
aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau oscilaţii, care reprezintă, în genere,
o trăsătură negativă. În timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea normală a activităţii şi se
bazează pe ea, oscilaţia (fluctuaţia) se produce spontan şi împotriva cerinţelor obiective ale activităţii;
dacă mobilitatea presupune menţirea nivelului optim al concentrării, oscilaţia afectează, în primul rând,
concentrarea şi se traduce ca scădere semnificativă a acesteia.
Distribuirea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea simultană a două
saumaimultor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. Unele date par a pleda în favoarea existenţei
reale a distributivităţii, altele împotrivă. În formularea răspunsului se cere, aşadar, prudenţă şi să ţinem
seama de legea neurofiziologică obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment dat de timp,
nu putem efectua decât o singură activitate principală. Acolo, unde se vorbeşte de distributivitate şi de
simultanietate, avem de-a face cu o comutare foarte rapidă. Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi
distribuirea poate fi educată, iar modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul pofesiei.
Există profesii, cum sunt cele executivmotorii, de pilotare a autovehiculelor, de conducere, pedagogică
etc., care solicită din plin distributivitatea sau cel puţin comutarea rapidă între mai multe acţiuni sau
verigi diferite. În plan neurofiziologic bazal, distributivitatea este favorizată de mobilitatea şi echilibrul
proceselor nervoase şi îngrădită de inerţie şi dezechilibru.
1.18. VOINŢA

Omniprezentă în activitatea conştientă şi finalist orientată a omului, încercată zilnic de către

fiecare dintre noi în diferite situaţii de viaţă, voinţa aparţine acelor fenomene ale universului psihic care
nu şi-au găsit un loc bine precizat în sistematica psihologiei generale. Punctele de vedere exprimate
diferă unele de altele, şi nu de puţine ori se situează chiar la poli opuşi. Aşa, de pildă, la un pol, voinţa
este recunoscută ca o entitate distinctă şi ireductibilă, declarată drept componenta fundamentală a vieţii
psihice a omului (psihologia introspecţionistă de factură voluntaristă); la polul opus, i se neagă cu
desăvârşire statutul de entitate distinctă, individualizată, fiind dizolvată în procesualitatea fiziologică
(psihologia behavioristă, în varianta ei watsoniană).
Până în prezent, situaţia a rămas aproximativ la fel: în timp ce unii autori de tratate şi manuale
de psihologie generală includ voinţa ca un „element” important în structura psihicului, afectându-i
capitole speciale de analiză, alţii o elimină complet sau o disipează în cadrul capitolelor despre alte
componente – cognitive, motivaţionale, formele de activitate etc. Se poate consemna şi o deosebire de
ordin mai general între orientările psihologice de sorginte americană şi cele de sorginte europeană: în
cadrul celor dintâi, voinţa nu este prezentă ca problemă distinctă de cercetare şi analiză şi nu figurează
ca atare în nici un manual sau tratat modern de psihologie generală; în schimb, psihologia europeană
afirmă existenţa voinţei ca entitate psihică distinctă şi o abordează în individualitatea ei specifică.
Voinţa se defineşte drept un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin
mijloaceverbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea
învingerii anumitor greutăţi sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
Voinţa este numită de către psihologi „reglajul reglajelor”. Ea reglează raţiunea, activitatea
cognitivă şi practică a omului, precum şi sentimentele. La om mecanismele interne de autoreglare se
structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul
voluntar.

STRUCTURA ŞI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR

În oricare acţiune întotdeauna se include voinţa, controlul volitiv. Însă în funcţie de caracterul
acţiunii acest control poate să se manifeste în mod diferit. Dacă acţiunea este nouă, dificilă, ea necesită
eforturi voluntare considerabile, controlul voluntar se manifestă accentuat. În cazul acţiunilor simple
automatizate, voinţa se manifestă slab. În stările afective acţiunile pot complet să excludă controlul
volitiv. Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează
prin două attribute esenţiale:
diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente – motivul, mijlocul şiscopul
– cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect” de analiză specială şi de
evaluare;
prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei,
condiţionare, ce constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de
o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele
înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului
voluntar.
Acţiunile voluntare sau actele pot fi divizate în simple şi complexe. Actele voluntare simple de
obicei constau din două faze – formularea scopului şi realizarea (executarea) lui. Astfel de acţiuni
nu caracterizează voinţa omului. În condiţiile vieţii cotidiene, a repetărilor multiple ele se
automatizează şi se transformă în acte neintenţionate (nepremeditate).
Nivelul formării voinţei umane caracterizează acţiunile voluntare complexe şi faptele.
 ACTUALIZAREA UNOR MOTIVE

ANALIZA ŞI LUPTA
MOTIVELOR

DELIBERAREA SAU
LUAREA HOTĂRÂRII

EXECUTAREA HOTĂRÂRII

EVALUAREA REZULTATELOR
(FEED-BACK-UL)

Fig. nr. 2: Etapele actului voluntar

În acţiunile voluntare complexe sau de durată pot fi cu uşurinţă desprinse anumite moment sau
faze în care reglajul voluntar se confruntă cu un anume specific şi în mod diferit.
Fazele acţiunilor voluntare complexe (Fig. nr. 2):
Faza I: actualizarea unor motive, care generează anumite scopuri şi orientarea
preliminară spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început şi
semanifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Dacă se parcurge doar acest
moment, se rămâne numai la o dorinţă. Trebuie să apară apoi şi intenţia de a realiza acel scop, care
este, de obicei, formulată verbal, prin mecanismele limbajului interior şi care este susţinută de
cercetarea modalităţilor concrete de desfăşurare a acţiunilor.
Faza II: lupta motivelor, apariţia mai multor motive şi aferente lor, mai multe
scopuri.Unelepot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar de fapt, nu sunt
prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt
importante pentru viitor. În aceste condiţii reglajul voluntar se manifestă, cu precădere, drept deliberare
în vederea alegerii – analiza fiecărei alternative şi a consecinţelor neglijării ei.
Faza III: luarea hotărârii, ce reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnăalegerea
unuimotiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte. Momentul deciziei poate fi uneori dramatic.
Decizia depinde de nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de a avea succes sau
teama de eşec. Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obţine şi ce
s-a proiectat.
Faza IV: executarea hotărârii luate,deci realizarea efectivă a planului şi atingerea
realăascopului. Acum omul foloseşte o serie de mijloace materiale şi mintale, cum sunt cunoştinţele,
deprinderile, priceperile etc. Desfăşurarea secvenţială a acţiunii este controlată prin confruntarea
permanentă cu planul mintal şi cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-se şi modificări ale
planului, dacă împrejurările o impun.
Faza V: verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru
activitatea viitoare. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică,mai
sussintetizate, psihologia contemporană, de inspiraţie cibernetică, introduce o a cincea fază,
evaluativecorectoare/optimizatoare. Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală.
Formasecvenţială serealizează în cadrul fiecărei faze de bază, asigurând prevenirea sau înlăturarea
eventualelor deviaţii şi erori (autoreglare secvenţială); forma globală se manifestă la finele actului
voluntar, asigurând informaţia inversă despre gradul lui de reuşită şi despre posibilele consecinţe ale
sale (autoreglarea globală sistemică).

CALITĂŢILE VOINŢEI
Principalele criterii după care apreciem voinţa, sunt: 1) forţa; 2) perseverenţa; 3)
consecvenţa; 4) fermitatea; 5) independenţa.
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra
energianeuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea
pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o persoană posedă o
voinţă cu atât mai puternică, cu cât ea poate să-şi stăpânească, temperând, amânând sau frânând,
trebuinţe sau stări interne bulversate, de intensitate mai ridicată; în acelaşi timp, forţa voinţei este cu
atât mai mare, cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp, cât
estenecesarpentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi, ce se pot ivi în cale.
Opusul ei este renunţarea sau delăsarea, conduc la deconectarea mecanismelor de mobilizare
energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau
eşecuri. Perseverenţa se poate măsura după numărul tentativelor, pe care un subiect le face întru
rezolvarea unei probleme mai dificile sau întru a realiza ceea ce şi-a propus, în condiţiile apariţiei unor
piedici neprevăzute. Pe lângă factorul educaţional şi exerciţiu, ea depinde şi de „rezerva energetică” a
individului, exprimată în forţa sistemului nervos şi în echilibrul emoţional, tipul puternic şi echilibrat
fiind favorizat în raport cu tipul slab sau cu cel puternic neechilibrat. Fatigabilitatea şi saturaţia rapide
sunt stările, care, atunci când devin stabile (cronice), subminează din interior perseverenţa şi
fragmentează continuitatea efortului voluntar. Astfel, în surmenaj şi în neuroză, subiecţii manifestă
frecvent lipsă de perseverenţă, renunţarea rapidă la continuarea efortului dacă rezultatul scontat întârzie
să apară, evitarea de a se confrunta cu greutăţi şi obstacole cât de mici.
Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa
dintreconvingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o
trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa, care constă în
instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi
acţiune (duplicitate), dintre vorbă şi faptă. Nivelul de elaborare şi funcţionare a consecvenţei depinde
de forţa Eu-lui, de gradul de dezvoltare a motivaţiei, de rol şi de statut, de nivelul conştiinţei demnităţii
şi mândriei personale. În plan executiv, consecvenţa este cea, care ne determină să trecem la
îndeplinirea deciziilor luate şi a promisiunilor făcute, asigură astfel unitatea dintre latura subiectivă
internă (ideatică) şi cea obiectivă externă (acţională) voinţei.
Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate
îndiferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra
lor, spre a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează
instaurarea în relaţiile interpersonale a unor repere clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism.
În acest context, persoana, care posedă o asemenea calitate, îşi va impune autoritatea şi va câştiga
respectul celorlalţi. Opusul fermităţii sunt influenţabilitatea şi oscilaţia. Comportamentul devine ezitant
şi fluctuant, el fiind până la urmă ghidat, nu atât de propriile convingeri şi decizii, cât de influenţele
celor din jur. Dar atunci când un punct de vedere sau o hotărâre se menţin în ciuda
netemeiniciei lor evidente, dintr-o trăsătură pozitivă, fermitatea se transformă în una negativă
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe
contpropriu,pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa,
ce constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără un sprijin din partea altcuiva.
Deşi presupune şi anumite predispoziţii înnăscute, de genul potenţialului energic şi
activismului, independenţa este în cea mai mare parte rezultatul regimului educaţional din
copilărie. Un regim educaţional echilibrat, bazat pe un raport optim între permisivitate şi
interdicţie, între protecţie şi frustraţie (severitate), este de natură să asigure modelarea în
limite normale a independenţei. Independenţa, în sensul pozitiv al termenului, dă măsura
autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea
devine sursă de iniţiativă şi de acţiune, prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor
corespunzătoare.
Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de
interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Statistic, între ele se constată existenţa unei
corelaţii positive semnificative, astfel că dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia
valori proporţional mari, şi invers.
Se pare că trăsătura bazală, în jurul căreia gravitează celelalte, este forţa sau tăria voinţei.
Când forţa este slab structurată, devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau
independenţa să o compenseze, astfel încât să menţină voinţa la un nivel superior. De aici
rezultă că educarea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în centrul obiectivelor sale forţa. O
voinţă puternică poate mai uşor dobândi şi trăsăturile perseverenţei, consecvenţei, fermităţii
şi independenţei