Subiecte Topografie

1. Obiectul măsurătorilor terestre

 Ştiinţa măsurătorilor terestre are ca obiect de studiu totalitatea operaţiilor de teren şi de calcul, care sunt
efectuate în vederea reprezentării pe plan sau hartă a suprafeţei terestre într-o anumită proiecţie
cartografică şi scară topografică.
Măsurătorile terestre au o importanţă deosebită atât în dezvoltarea ştiinţifică cât şi în cea economică.
Ramurile mari ale măsurătorilor terestre sunt:
• geodezia - – este ştiinţa care studiază forma şi dimensiunea Pământului, câmpul gravitaţional în
sistem tridimensional, în funcţie de timp
• topografia – este acea ştiinţă ce se ocupă cu măsurarea şi reprezentarea suprafeţelor relativ mici de
teren, fără a ţine seama de curbura Pământului
• cadastrul - – este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică, prin care
se realizează identificarea, înregistrarea, descrierea şi reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a
tuturor terenurilor
• fotogrametria - – cuprinde procedee pentru determinarea şi reprezentarea suprafeţelor de teren pe
baza unor fotografii speciale numite fotograme obţinute prin fotografierea terenului din avioane
echipate adecva
2. Elemente topografice de bază
 Planul de proiectie - orizontal întotdeauna, pe care se transpun ortogonal punctele din teren.
 Aliniament - definit de linia ce uneşte punctele topografice A şi B, linie conţinută în planul vertical
trece prin aceste două puncte;
 Distanta Inclinata ( L AB=AB ) - este lungimea dreptei din spaţiu care uneşte două puncte topografice A
şi B
 Distanta redusa la orizont - D ab este proiectia distantei inclinate pe planul de referinta ;
 Unghiul vertical - Sunt unghiuri care măsoară înclinarea dreptei ce trece prin punctele A şi B faţă de
orizontala ( α AB = unghi de pantă) sau faţă de verticală ( Z AB = unghi zenital)
 Unghiul orizontal - Este unghiul diedru format de proiecţiile ortogonale a două drepte din teren într-un
plan orizontal ;
 Diferenta de Nivel - Este distanţa verticală între suprafeţele de nivel a două puncte A şi B;
 Unghiul de panta - este unghiul făcut de linia terenului natural cu proiecţia sa în plan orizontal, este un
unghi vertical;
 Orientare topografica - Pentru două puncte A şi B orientarea laturii este unghiul orizontal format între
acea axă a sistemului de coordonate care are direcţia spre Nord şi latura AB , măsurat în sens
topographic
 Altitudinea ( Cota) - Este distanţa verticală între suprafaţa de referinţă şi suprafaţa de nivel a punctului
considerat;
 Panta terenului - Este înclinarea dreptei care uneşte două puncte A şi B faţă de orizontala, exprimată
prin raportul între diferenţa de nivel şi distanţa orizontală a celor două puncta
 Suprafata de nivel - sau cota relativă, reprezintă distanţa pe verticală între suprafeţele de nivel ce trec
prin cele două puncte A şi B, fiind legată de cotele absolute ale acestora prin relaţiile
3. Partile componente ale teodolitului
1. Luneta topografică modern - care serveşte la vizarea punctelor de pe teren.
2. Ocularul lunetei.
3. Obiectivul lunetei
4. Manşonul (şurubul) de focusare a imaginii.
5. Colimatorul cu care se asigură vizarea aproximativă.
6. Alidada verticală sau braţul purtător de indecşi de citire.
7. Limbul vertical sau cercul vertical gradat, solidar cu luneta
8. Furcile de susţinere pe care se sprijină luneta
9. Lagărele furcilor care permit mişcarea de rotaţie a fuselor lunetei şi respectiv a lunetei în plan
vertical
10. Surubul de mişcare fină a lunetei în plan vertical.
11. Surubul de blocare a mişcării lunetei în plan vertical.
12. Cercul alidad care are în acelaşi timp o funcţiune mecanică
13. Limbul orizontal (cercul orizontal gradat) ;seamănă cu un raportor de cristal
14. Prisme diametral opuse, care preiau citirile de la cele două cercuri
15. Dispozitivul de citire a unghiurilor care poate fi un microscop la teodolitele modern
25. Trepiedul cu picioare culisante, care serveşte la operaţiunea de centrare
22. Ambaza
23. Suruburi de Calare
26. Surubul de prindere a teodolitului de trepied
27. Surubul de prindere a teodolitului de ambază
4. Definiţi, prezentaţi şi exemplificaţi scările topografice
Scara topografică este raportul constant dintre o distanţă măsurată pe hartă sau pe plan şi
corespondenta distanţei orizontale din teren, ambele fiind exprimate în aceeaşi unitate de măsură.
Din punct de vedere practic, se folosesc două feluri de scări: numerice şi grafice.
 Scara numerică – este raportul constant dintre distanţa ″d″ de pe plan dintre două puncte şi distanţa
orizontală ″D″ dintre aceleaşi două puncte din teren, ambele fiind exprimate în aceleaşi unităţi de
1 d
măsură. Relaţia matematică de exprimare a scării numerice este = , unde n este numitorul scării,
n D
iar d şi D sunt distanţele enunţate mai sus.
 Scara grafică – este reprezentarea grafică a scării numerice. După modul de construcţie al scării
grafice, se deosebesc două tipuri: scara grafică liniară cu talon şi scara grafică transversală.
5. Proiectarea reţelelor de drumuire
 Proiectarea reţelelor de drumuire se va face în funcţie de următoarele criterii:
►traseul drumuirilor se va alege de regulă de-a lungul arterelor de circulaţie, în lungul cursurilor de
apă, de-a lungul canalelor, digurilor, etc., deoarece laturile şi punctele de drumuire trebuie să fie
accesibile;
►punctele de drumuire se fixează în zone ferite de distrugere astfel încât instalarea aparatului în staţie
să fie făcută cu uşurinţă;
►între punctele de drumuire alăturate trebuie să fie vizibilitate astfel încât să se poată efectua
măsurarea distanţelor şi a unghiurilor fără dificultate;
►punctele de drumuire trebuie să fie alese cât mai aproape de punctele de detaliu ce urmează a fi
măsurate.
Distanţa dintre punctele de drumuire se determină în funcţie de condiţiile concrete din teren, de gradul
de acoperire cu vegetaţie şi de tipul de aparat cu care se vor face determinările. În cazul în care se vor
efectua măsurătorile cu aparatură clasică ( teodolit ) distanţa medie se recomandă a fi între 100 – 150 m,
distanţa minimă fiind între 40 – 50 m, iar cea maximă 2000 – 3000 m. Atât unei laturi de drumuire cât
şi lungimea totală a traseului poligonal sunt dependente de situaţia concretă din teren. Astfel, în
intravilan lungimea traseului va fi mai mică decât în extravilan unde vizibilitatea este mai mare.
 Marcarea punctelor de drumuire
 Întocmirea schiţei de reperaj şi descrierea topografică a punctelor
 Măsurarea laturilor de drumuire
 Măsurarea laturilor de drumuire
6. Coordonate absolute şi relative şi suprafaţa de nivel „0”; Definiţii şi exemple
 Coordonatele rectangulare individualizează poziţia în plan orizontal a punctelor topografice prin
abscisa (Y) şi ordonata (X) proiecţiei punctelor în planul de referinţă (fig.1.4). Orientarea axei OX din
suprafaţa de referinţă este de regulă direcţia Nord. Coordonatele rectangulare se mai numesc şi
coordonate absolute plane
 coordonatele relative plane, xAB, yAB şi diferenţa de nivel zAB, definite de proiecţiile punctelor
A şi B pe cele trei axe, rezultate din măsurătorile topografice ce conduc la coordonate absolute:
 suprafaţa de nivel zero, ca referinţă pentru cote, se consideră geoidul, corp neregulat rezultat din
prelungirea pe sub scoarţa terestră a oceanelor şi mărilor deschise, presupuse în echilibru.
7. Metode de masurare a unghiurilor orizontale
 Măsurarea unghiurilor orizontale se face prin mai multe metode, cele mai utilizate fiind: metoda
diferenţelor de citiri, metoda cu zero în coincidenţă, iar în cazul când se măsoară mai multe
unghiuri din aceiaşi staţie, metoda în tur de orizont. Pentru control şi pentru eliminarea anumitor
erori instrumentale măsurătorile se fac în ambele poziţii ale lunetei.
 Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda diferenţelor de citiri (simplă) - Procedeul se
practică atunci când urmează a se măsura un singur unghi din staţie
  Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda în tur de orizont - metoda se utilizează atunci
când se doreşte măsurarea mai multor unghiuri dintr-un singur punct de staţie, dar şi atunci când se
măsoară un singur unghi din staţie.
 Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda repetiţiei - Această metodă se aplică la măsurarea
cu precizie a unghiurilor orizontale.
 Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda reiteraţiei - se aplică atunci când vrem să
eliminăm erorile de divizare ale limbului şi constă în efectuarea mai multor serii cu origini diferite
8. Planuri topografice
 Planurile topografice, ca produse reprezentative ale ridicărilor curente, se pot prezenta sub două
forme diferite:
 analogică, respectiv grafică, obişnuită, la purtător, cunoscută din lucrările topografice şi
fotogrammetrice clasice, ce redau la o anumită scară detaliile terenului folosind puncte, linii,
forme, simboluri şi/sau culori;
 digitală sau analitică, bazată pe ridicări numerice, ce presupun calculul coordonatelor punctelor
caracteristice care definesc entităţile şi elementele topografice ale terenului ce pot fi ordonate, la
nevoie, pe straturi tematice (layere). Planul de ansamblu rezultă din sinteza acestora şi poate fi
afişat, vizualizat şi tipărit (printat) la orice scară în ansamblu sau pe straturi, permiţând intervenţii
şi operarea de modificări. Din motive practice, pentru utilizarea pe teren, planul digital se
prezintă întotdeauna şi sub formă grafică, analogică sau se transferă în laptop.
9. Instalarea în staţie a teodolitului
 Instalarea aparatului în staţie se realizează prin trei operaţii succesive:
 Centrare - Este procedeul topografic prin care aparatul este instalat deasupra punctului
matematic al staţiei. Acest lucru se poate realiza cu firul cu plumb, cu sistemul optic de
centrare sau cu fasciculul laser. Primul procedeu nu este recomandat deoarece nu oferă o
precizie prea bună (cca 2-3 cm) şi totodată este anevoios de realizat datorită condiţiilor de lucru
(balans al firului cu plumb la intensificări ale vântului).
 Calare - Este procedeul topografic de orizontalizare a aparatului. Calarea se execută în două
etape: – calarea aproximativă – cu ajutorul nivelei sferice; – calarea fină – din cele trei
şuruburi de calare şi nivela torică
 Vizarea - se face în trei etape (timpi) :
1. Vizarea aproximativă, care se face cu mişcările lunetei deblocate, prin suprapunerea
colimatorului
2. Punerea la punct a imaginii din lunetă. Se începe prin clarificarea imaginii reticulului prin
intermediul ocularului, respectiv ajustarea ocularului la posibilităţile vizuale ale
operatorului, până ce imaginea firelor reticulare apare foarte clară şi atât de neagră pe cât
este posibil
3. Vizarea definitivă (punctarea) –constă în aducerea centrului r al reticulului pe semnalul
vizat S acţionând asupra şuruburilor de mişcare fină în plan orizontal şi vertical
10. Proiectia, formatul şi nomenclatura hărţilor şi planurilor topografice
 În funcţie de scară se definesc următoarele grupe de hărţi şi planuri:
 Hărţi la scări mici, se redacteazã la scări mai mici sau egale cu 1:1000000.
 B. Hărţi la scări medii, se redactează la scările: 1:50000; 1:100000; 1:200000 şi
1:500000.
 C. Hărţi la scări mari, se redactează la scările 1:25000 şi 1:20000.
 D. Planuri topografice de bază, la scările 1:10000 şi 1000.
 E. Planuri topo-cadastrale de bază, la scările 1:10000; 1:5000 şi 1:2000.
 F. Planuri topografice de situaţie, la scările 1:2000 sau 1:1000.
 G. Planuri topografice urbane, la scările 1:1000 şi 1:500.
  H. Planuri de detaliu la scările 1:200; 1:100 şi 1:50.
11. Reprezentarea detaliilor planimetrice şi altimetrice pe hărţi şi planuri:
 RIDICAREA DETALIILOR ALTIMETRICE Procedeele care permit determinarea poziţiei pe
înălţime a detaliilor din teren sunt: radierea de nivelment, profile şi combinaţii de drumuire cu profile.
Aceste metode sunt folosite funcţie de configuraţia suprafeţei de teren ce se va măsura şi funcţie de
destinaţia lucrării. Astel, radierile de nivelment se vor folosi pentru suprafeţe mari, în timp ce metoda
profilelor se preteaza foarte bine cerinţelor proiectării căilor de comunicaţie terestră (drumuri sau căi
ferate), în general acelor lucrări care necesită ridicări sub forma unor zone alungite.
 Radieri de nivelment
 Metoda profilelor

12. Ridicari planimetrice. Drumuiri – definirea si clasificarea drumuirilor

 Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziţia reciprocă a punctelor este determinată prin
măsurători de distanţe între punctele de frângere şi măsurători unghiulare în punctele de frângere a
traseului poligonal.
 În funcţie de elementele de constrângere de care se dispune în teren, dar şi a obiectivelor topografice
care trebuie ridicate se pot face următoarele clasificări ale drumuirilor:
- Drumuire liberă (neconstrânsă)
- Drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute
- Drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute şi orientări cunoscute (pe
laturi cunoscute)
- Drumuire cu punct nodal.
13. Determinarea unghiului de pantă pe un plan topografic la scara 1:10000, intre
două puncte de cotă cunoscută (panta în mărime unghiulară, în procente la sută
(%) şi la mie (‰) )
 Este înclinarea dreptei care uneşte două puncte A şi B faţă de orizontala, exprimată prin raportul între
diferenţa de nivel şi distanţa orizontală a celor două puncta

14. Realizarea unui profil transversal de pe un plan topografic

 Profilul longitudinal al traseului 1-6 se obţine din raportarea picheţilor 1, 2, …, 6 pe o linie orizontală,
folosind distanţele dintre ei reduse la o anumită scară. Faţă de acest plan de comparaţie, se reprezintă
punctele în înălţime, în funcţie de cote sau de diferenţa de nivel, redate la o scară de 10…50 ori mai mare
decât scara lungimilor, în funcţie de relief. Linia terenului, respectiv profilul în lung, rezultă din unirea
punctelor astfel obţinute (fig.15). Profilul transversal într-un punct dat de pe profilul în lung se
întocmeşte pe o direcţie perpendiculară a acestuia, după acelaşi principiu, folosind însă aceeaşi scară atât
pentru lungimi cât şi pentru înălţimi.
15. Profile topografice. Definiţii şi exemplificări
 Profilele topografice, ca reprezentări ale liniei de intersecţie dintre suprafaţa terenului şi un plan
vertical, pot fi:
 Longitudinale , când planul vertical se consideră desfăşurat în lungul unei direcţii date (axul
unui drum, a unei văi etc). Pentru a fi mai expresive, scara lungimilor se ia mai mare decât a
înălţimilor de 10, 20, 25, 40 sau 50 ori, după caz;
 Transversale, când planul vertical este dispus perpendicular pe direcţia dată. În acest caz,
graficul cuprinde ca punct central unul comun cu profilul longitudinal, iar scările de raportare
 în plan şi în înălţime sunt egale. Aceste reprezentări sunt specifice proiectelor instalaţiilor de
transport – drumuri, căi ferate, funiculare – constituind suportul pentru fundamentarea
soluţiilor propuse.
16. Clasificarea reprezentărilor cartografice
 Produsele ridicărilor geotopografice pot fi clasificate după mai multe criterii, în toate cazurile
elementele definitorii rămânând precizia şi conţinutul. În principiu, distingem planuri şi hărţi ce conţin
suprafeţele de teren proiectate pe un plan orizontal şi profile topografice, ce redau relieful pe anumite
direcţii prin proiecţie pe un plan vertical. După scară reprezentările grafice în plan orizontal pot fi
grupate în :
 planuri topografice întocmite la scară mare, până la 1/10.000, ce cuprind suprafeţe mici de teren, dar
cu multe detalii, respectiv corpuri de proprietate, o zonă a unui cartier, un sector cadastral, etc. În cazul
unor teritorii administrative, comune, oraşe, planurile se întocmesc pe mai multe foi sau secţiuni, ce se
racordează între ele conform unor scheme de dispunere.
 hărţile sunt reprezentări la scări mici, pe cuprind pe aceeaşi foaie suprafaţa unui oraş, judeţ, provincii
sau a ţării. Scara nu mai este riguros constantă pe tot cuprinsul hărţii, ci variază lejer în funcţie de
sistemul de proiecţie adoptat, de suprafaţă şi numitorul N. În funcţie de scară se disting hărţi
topografice şi hărţi geografice.
17. Măsurarea unghiurilor – Principii şi metode de măsurare a unghiurilor
 Unghiul, prin definiţie, este deschiderea între două drepte ce se intersectează într-un punct. Prin
urmare, la măsurarea unghiurilor în teren, trebuie să cunoaştem locul sau punctul de intersecţie al
dreptelor şi în acelaşi timp şi câte un punct de pe fiecare dreaptă (direcţiune sau aliniament). Tehnica
măsurării unghiurilor în topografie constă, în principiu, în aşezarea instrumentului cu care executăm
măsurătoarea în vârful unghiului (locul de intersecţie al direcţiilor sau aliniamentelor) şi în vizarea
succesivă a celor două puncte cunoscute de pe laturile unghiului. Aparatele folosite la măsurarea
unghiurilor sunt cunoscute sub numele de goniometre, iar precizia lor va fi în funcţie de:
- precizia gradării limbului orizontal sau vertical
- de aşezarea şi calarea instrumentului în staţie,
- starea atmosferică,
- dispoziţia şi priceperea operatorului etc.
Aşezarea aparatului de măsurat unghiuri în staţie trebuie făcută cât mai corect pentru a obţine valoarea
unghiului dintre aliniamente cât mai real. Operaţiile principale care se fac la aşezarea instrumentului în
staţie sunt:
 Aşezarea trepiedului în staţie
 Aşezarea şi centrarea aparatului în staţie
18. Noţiuni de calcul topografic – elemente de bază
 Pentru lungimi – se foloseşte metrul (m) cu multiplii şi submultiplii săi.
 Pentru suprafeţe – se foloseşte metrul pătrat (m2 ) cu multiplii şi submultiplii. Cel mai uzual multiplu
este hectometrul pătrat sau hectarul (ha). 1ha = 10 000 m2.
 Pentru unghiuri – se foloseşte gradaţia centesimală, sexagesimală sau radiani. În topografie în mod
uzual se foloseşte gradaţia centesimală.
Trecerea din sistemul sexagesimal în cel centesimal se face prin următoarea corespondenţă:
La cercul de 360o corespund 400g 1 o = 60′′ 1g = 100c 1 ′ = 60′′ 1c =
100cc
Notaţiile sunt g – pentru grad c – pentru minute cc – pentru secunde
19. Determinarea diferenţelor de nivel de pe un plan topografic
 Diferenţa de nivel este o distanţă pe verticală dintre două puncte prin care trec două suprafeţe de nivel.
Nivelment geometric Principiul acestuia constă în faptul că axa de vizare este orizontală. Măsurătorile
se execută cu nivela şi mira. În funcţie de poziţia instrumentului faţă de punctele măsurate nivelmentul
geometric se clasifică în:
 ►nivelment geometric de mijloc;
►nivelment geometric de capăt

20. Ridicari topografice – Metode utilizate pentru ridicări topografice

 Ridicările topografice se realizează prin metodele triangulaţiei, intersecţiei, drumuirii, radierii şi
echerării. Primele 3 metode (triangulaţia, intersecţia şi drumuirea) urmăresc constituirea sau îndesirea
reţelei de puncte de sprijin dintr-o anumită zonă.
 Metoda triangulaţiei este o metodă de determinare prin măsurători de mare precizie a
coordonatelor unor puncte de pe suprafaţa terestră din a căror unire rezultă o reţea de
triunghiuri. În funcţie de importanţa acestor puncte de sprijin se deosebesc două tipuri de
triangulaţie:
-triangulaţia geodezică (de ordinul I, II şi III),
- triangulaţia topografică (de ordinul IV şi V).
 Metoda intersectiei este o metodă care contribuie la îndesirea reţelei de puncte de sprijin. Ea
prezintă două variante:
- intersecţia înainte care determinarea în plan a punctelor inaccesibile se face cu ajutorul a cel
puţin două puncte A şi B de coordonate cunoscute
- intersecţia înapoi care aplică în cazul punctelor accesibile şi stabile, în care se poate face
staţie cu teodolitul
 Metoda drumuirii este o metodă de de îndesire a reţelelor geodezice cu scopul de a determina
coordonatele rectangulare plane ale unor puncte de detaliu topografic în special în zonele în
care densitatea reţelei geodezice este redusă.
 Metoda radierii este o metodă de determinare a punctelor de detaliu. Ea presupune să se facă
staţie cu teodolitul într-un punct de coordonate cunoscute de unde să se execute vize sub formă
de raze spre punctele ce urmează a fi ridicate
 Metoda echerării sau metoda coordonatelor rectangulare se utilizează cu precădere atunci
când punctele de detaliu sunt dispuse aproximativ în lungul unui aliniament în linie dreaptă
21. Ridicarea perpendicularelor prin procedeul triunghiului egiptean
 Acest procedeu este mai precis şi are la bază teorema lui Pitagora aplicată la triunghiurile
dreptunghice.
 Pe teren, din punctul A de pe aliniament se măsoară pe partea dreaptă sau stângă pe direcţia
aliniamentului MN o lungime egală cu 3m, determinându-se punctul B. Cu panglica fixată în punctul
A, se descrie un arc de cerc cu raza de 4m, apoi fixând
mânerul panglicii în punctul B, descriem un al doilea arc de
cerc cu raza de 5m. La intersecţia celor două arce de cerc, se
determină punctul C, care unit cu punctul A de pe aliniament,
dă segmentul perpendicular CA ⊥ BA.

22. Fig.2.Triunghiul egiptean Calculul volumelor digurilor şi canalelor
  Acest calcul se bazează pe forma trapeizoidală a secţiunii digurilor sau canalelor.
m+ n
S= b x h+ x h2
2
Cand trapezule au aceeasi panta (m) suprafata sectiuni se calculeaza : S= b x h+m x h2
S +S
Volumul prismei pe o lungime L se calculeaza : V = 1 2∗¿L
2

23. Proiecţia stereografică 1970

 Proiecţia stereografica 1970 a fost adoptată de către ţara noastră în anul 1973 si este utilizata şi în prezent.
Are la bază elementele elipsoidului Krasovski-1940 şi planul de referinţă pentru cote Marea Neagră–1975.
A fost folosită la întocmirea planurilor topografice de bază la scările 1:2.000, 1:5.000 şi 1:10.000, precum şi
a hărţilor cadastrale la scara 1:50.000. Elementele caracteristice ale proiecţiei Stereo70:
– Punctul central al proiecţiei;
– Adâncimea planului de proiecţie;
– Deformaţiile lungimilor.
24. Calculul volumelor de terasamente folosind curbele de nivel de pe hărţi (metoda
fâşiilor orizontale)
 Formele complexe de relief nu permit un calcul exact al volumelor de terasamente (săpătură sau
umplutură), dar există diferite procedee, unele mai precise şi altele mai puţin precise. Curbele de nivel
secţionează corpul terasamentului într-un şir de fâşii (straturi), a căror înălţime (grosime) este E.
S +S
Volumul unei astfel de fasii este V f = 1 2 x E , unde S1 si S2 sunt suprafate orizontale delimitate de
2
curbele de nivel de cote H1 si H2 suprafete care pot fi determinate cu planimetrul polar sau graphic .

25. Calculul suprafeţelor – Metode utilizate pentru calculul suprafeţelor

  În cadrul proiectării şi executării lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, trebuie să se cunoască mărimile
suprafeţelor care urmează să fie amenajate sau exploatate.
În funcţie de cerinţele lucrării, precizia şi scopul urmărit, suprafeţele pot fi determinate prin următoarele
metode principale:
 -Metoda grafică - foloseşte drept date iniţiale planul de situaţie şi elementele măsurate în plan.
Precizia de determinare a suprafeţelor este scăzută. Metoda se aplică în lucrări de organizarea şi
planificarea producţiei, evidenţă, devize
 Metoda mecanică - foloseşte planul de situaţie şi anumite instrumente speciale, cu ajutorul cărora se
pot determina suprafeţele respective
 Metoda numerică - foloseşte elemente brute ca: distanţe, unghiuri sau coordonate. Precizia de
determinare a suprafeţelor este maximă

26. Cercul topographic

 Este adaptarea cercului trigonometric la necesităţile topografice unde sensul de măsurare al orientărilor şi
sensul de divizare a cercurilor gradate al instrumentelor este sensul orar, invers trigonometric. Originea
orientărilor, direcţia Nord, se reprezintă în plan printr-o verticală.

27. Măsurarea indirectă a distanţelor – Principii de bază

 În ridicările topografice nu totdeauna avem posibilitatea de a efectua operaţii de măsurători directe cu
panglica de oţel, fie din cauza terenului prea frământat care nu ne permite aceasta, fie din cauză că lucrările
de ridicare nu reclamă o precizie prea mare. În toate aceste situaţii, măsurarea distanţelor se face în mod
indirect, pe cale optică, cu ajutorul tahimetrelor, nivelelor sau telementrelor. Principiul care stă la baza
măsurării indirecte a distanţelor este arătat în figura 1 unde se poate observa că numerele generatoare H1,
H2, H3, H4,…, Hn ce se citesc pe miră, cresc proporţional cu depărtarea faţă de obiectivul instrumentului
instalat în punctul A (fig.1). Numărul de diviziuni de pe mira gradată h cuprins între firul reticular superior
şi firul reticular inferior şi distanţa d de la axul vertical al aparatului până la planul firelor reticulare se
găsesc într-un raport bine stabilit:
28. Stabilirea unor elemente de altimetre
 Cota Z A a unui punct situat pe o linie de nivel se citeşte direct, având exact valoarea acesteia . În cazul
unui punct P, situat între două curbe de nivel, ea se deduce printr-o interpolare folosind linia de cea mai
mare pantă A-P-B respectiv cea mai scurtă dreaptă ce trece prin P şi uneşte curbele vecine. Se determină
distanţele AB=d şi AP=d1 măsurate pe plan, se stabileşte echidistanţa e a liniilor de nivel, iar cota va
deveni:
 d1
Z p =Z A + x, x=e¿
d
 Unghiul de înclinare, φAB, se calculează funcţie de distanţa orizontală D AB şi diferenţa de nivel ∆ Z AB
∆ Z AB
calculată din cotele celor două puncte deduse de pe plan: tg φ AB=
D AB
 Panta p a liniei terenului, definită ca tangentă a unghiului de înclinare şi exprimată la sută (procente) sau
∆Z
la mie (promile), se deduce din elementele de mai sus: p% =tgφ *100 = *100
D

29. Calculul suprafeţelor cu ajutorul paletei

 Paleta este cel mai simplu instrument cu ajutorul căruia se poate calcula suprafaţa unui poligon
neregulat. Paleta este construită de obicei din celuloid sau din material plastic transparent, având
forma unui paralelogram, pe care este gravată o reţea de pătrate cu latura de 0,2 cm. Suprafaţa
fiecărui pătrat este de 0,04 cm2 . Pentru uşurinţa calculului din tabelul 1, se poate extrage suprafaţa
unui pătrat cu latura de 0,2 cm corespunzătoare diferitelor scări.
 Procedeul de lucru cu paletele: Se instalează paleta peste suprafaţa de calculat, de aşa manieră încât
să nu se mişte de la locul iniţial. După aceasta se numără pătratele întregi din interiorul suprafeţei. Să
considerăm numărul lor N1, se apreciază din ochi fracţiunile din pătratele marginale, care adunate la
un loc vor da un număr de N2 pătrate. Suprafaţa totală va fi:
S= N * a , în care: N = N1 + N2 numărul total de pătrate,
a – suprafaţa în ha a unui pătrat cu latura de 0,2 cm, corespunzătoarea scării planul
30. Prezentaţi principalele operaţii care se fac la aşezarea unui instrument topografic
în staţie
 În vederea efectuării măsurătorilor unghiulare şi liniare, teodolitul trebuie să fie aşezat în punctul
topografic de staţie, marcat la sol printr-un ţăruş sau printr-o bornă, care din punct de vedere practic
cuprinde următoarele operaţiuni
 Instalarea teodolitului în punctul de staţie
 Centrarea teodolitului în staţie
 Calarea teodolitului în staţie
31. Realizarea unui profil transversal prin reprezentarea înălţimilor

32. Exemple de semne convenţionale utilizate în topografie

 Detaliile de planimetrie şi altimetrie care se reprezintă pe planuri şi hărţi se exprimă grafic prin
semne convenţionale. Semnele convenţionale trebuie să fie cât mai generalizate şi să reprezinte
detaliul cât mai sugestiv. Acestea sunt cuprinse în atlase de semne convenţionale editate pentru
diferite scări ale planurilor şi hărţilor. În majoritatea cazurilor, forma semnelor convenţionale este
aceeaşi pentru diferite scări, doar dimensiunile de desenare diferă de la o scară la alta. În funcţie de
detaliile ce le reprezintă, semnele convenţionale se pot grupa în două categorii:
 semne convenţionale pentru planimetrie;
 . Semne convenţionale de contur
 Semne convenţionale de scară
 Semne convenţionale explicative
 semne convenţionale pentru altimetrie.
 metoda curbelor de nivel;
  metoda planuluo cotat;
 metoda profilelor;
 metoda haşurilor;
 metoda planurilor în relief

33. Utilizări ale planului grafic

 Recunoaşterea terenului
 În format analogic planul topografic poate fi folosit în scopuri multiple, devenind util multor domenii
de activitate.
 Citirea planului, respectiv studierea lui la birou, oferă o primă imagine a terenului şi recunoaşterea
elementelor de suprafaţă (localităţi, păduri, drumuri etc.), cât şi a formelor de relief (văi, culmi, bazine
ş.a.).
 Recunoaşterea terenului în amănunt presupune parcurgerea lui cu harta în mână şi identificarea în
teren a detaliilor figurate pe aceasta
 Determinarea unor elemente de planimetrie
 Coordonatele geografice, latitudinea φ şi longitudinea λ, se deduc pe o hartă prin interpolare
liniară.
 Coordonatele plane X şi Y se determină apelând la caroiajul geometric trasat pe plan, dar
procedeul este greoi şi puţin precis.
 Distanţa orizontală - Practic, se folosesc scărare, gradate pentru valorile curente, cu care
distanţa se citeşte direct. Pentru o linie sinuoasă, se foloseşte curbimetrul, care înregistrează şi
afişează lungimea după parcurgerea întregului traseu cu rola (fig.13). Precizia determinărilor
depinde de scara planului
 Distanţa înclinată (l sau L), folosită la trasări, se obţine din distanţa orizontală D şi unghiul de
înclinare φ sau zenital z, cunoscute sau deduse de pe plan
 Suprafeţele pot fi evaluate pe căi diferite, în funcţie de forma lor şi de precizia urmărită. În
cazul planurilor grafice se apelează la planimetrie, procedeu aplicabil în orice situaţie şi la
metodele grafice, care sunt greoaie şi limitate ca randament şi precizie
 Unghiuri orizontale şi orientările se măsoară pe plan cu un raportor profesional, cu diametrul
de cel puţin 20 – 25cm.
 Stabilirea unor elemente de altimetrie
 Cota ZA a unui punct
 Unghiul de înclinare
 Panta p a liniei terenului
 Profilul terenului pe o anumită direcţie, definit ca linia de intersecţie a suprafeţei topografice a
terenului cu un plan vertical, se întocmeşte cu ajutorul a două elemente geometrice
 Trasarea unei linii de pantă dată se impune la proiectarea instalaţiilor de transport, pentru a
marca traseul cel mai scurt pe care nu se depăşeşte o declivitate p%, dată
34. Calarea teodolitului
  Este operaţia de verticalizare a axei principale VV, ce se realizează cu nivela torică, fixată pe alidadă şi
cu cele trei şuruburi de calare, pe baza următoarelor operaţiuni:
- se roteşte alidada, până cînd nivela torică se aduce în poziţia I-a, paralelă cu direcţia dată de şuruburile 1 şi
2; - se acţionează simultan şi în sens invers de cele două şuruburi 1 şi 2, până cînd bula nivelei este adusă între
cele două repere; - se roteşte alidada cu circa 100g, aducându-se nivela torică în poziţia a II-a, perpendiculară
pe poziţia I-a; - se acţionează numai de şurubul de calare 3 si se aduce bula nivelei torice între repere. Se
repetă cele două operaţii de două-trei ori până cînd bula nivelei rămâne între repere, în orice poziţie de rotire
în plan a teodolitului. Dacă bula de aer a nivelei torice nu rămâne între repere, se efectuează operaţia de
rectificare cu jumătate din şurubul de rectificare şi jumătate din şuruburile de calare.

35. Ridicări topografice cu panglica

 Datorită formelor variate de relief pot apărea diferite probleme ce trebuie rezolvate, folosindu-ne
numai de panglică şi jaloane
 Ridicarea şi coborârea perpendicularelor de pe aliniamente şi puncte exterioare - În
lucrările topografice sunt frecvente cazurile când trebuie să coborâm perpendiculare din
anumite puncte exterioare aliniamentului. Problema s-ar rezolva destul de uşor dacă s-ar folosi
aparate clasice de măsurat unghiuri, dar sunt situaţii când nu dispunem de astfel de aparate şi
suntem nevoiţi să rezolvăm aceste probleme cu ajutorul panglicii şi a jaloanelor
 Ridicarea unei perpendiculare de pe aliniament –
 Ridicarea perpendicularelor prin procedeul triunghiului egiptean - Acest procedeu este
mai precis şi are la bază teorema lui Pitagora aplicată la triunghiurile dreptunghice
 Coborârea unei perpendiculare pe un aliniament dintr-un punct dat
 Pichetarea unui aliniament când între capetele lui nu există vizibilitate
 Trasarea unui aliniament de la un punct accesibil la un punct inaccesibil
 Aplicarea unghiurilor în teren
 Determinarea distanţelor între puncte accesibile şi inaccesibile - În cele ce urmează vom
studia diferite situaţii existente pe teren şi modul cum trebuie procedat la determinarea
distanţelor în asemenea situaţii folosind panglica de oţel.
36. Trasarea unei linii de pantă data
 Trasarea unei linii de pantă dată se impune la proiectarea instalaţiilor de transport, pentru a marca
traseul cel mai scurt pe care nu se depăşeşte o declivitate p%, dată (fig.16). În funcţie de aceasta şi de
echidistanţa e a liniilor de nivel se deduce distanţa orizontală d minimă corespunzătoare pantei p%: p%
e e
=tgφ *100 = *100 ; unde d= *100
d p
Distanţa redusă la scară d=d/N se ia în distanţier şi se aplică pe plan, din aproape în aproape,
suprapunând vârfurile pe curbele de nivel consecutive. Se obţine astfel o linie frântă, pe pantă
continuă, ce se încadrează în declivitatea maximă admisă (p%) deoarece la distanţe egale corespunde
aceeaşi diferenţă de nivel.