ARTA TEATRALĂ,

PRTICULARITĂTI LA VÂRSTA
PRESCOLARĂ

Educ. ŞTEFĂNESCU OLIMPIA

GRĂDINIŢA NR. 40
CRAIOVA
 În serbările desfășurate la vârsta preșcolară
copilul trebuie încurajat prin toate mijloacele să
stăpânească puterea cuvântului, să-l pună în
valoare sub toate multiplele lui faţete:
- claritatea în rostire,
- diversitatea în nuanţare,
- precizie în expresivitate şi frazare
- frumuseţea timbrului vocal.

Tonul cu care copilul își rostește replicile este

întotdeauna însoţit de frecvenţa cu care se succed
cuvintele sau de volumul vocii.

Toate aceste aspecte afectează eficienţa comunicării

(o pot spori sau diminua, în funcţie de context) şi
adecvarea la conţinutul mesajului transmis.
Deloc lipsită de importanță este și comunicarea nonverbală , ca un cumul de mesaje care nu sunt exprimate prin
cuvinte dar care pot fi decodificate creând înţelesuri.
Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis de copil prin cuvinte.

Cel mai des întâlnite forme de comunicare

nonverbală utilizate în scenetele preșcolarilor sunt:
- mimica (expresia facială) ,
- gestica ,
- postura ,
- atitudinea ,
- vestimentaţia,
- comunicarea cu ajutorul distanţelor (proxemica).

Toate acestea nuanţează, consolidează, autentifică

sau distorsionează mesajul verbal, în funcţie de
manifestările lor
Clasificarea comunicării nonverbale
poate fi făcută şi după modalităţile
senzoriale implicate în receptarea
semnalelor:
1)cum auzim ,
2)cum privim ,
3)cum mirosim ,
4)cum ne mişcăm,

Veridicitatea jocului nu trebuie să fie

forțată. Copilul trebuie să înțeleagă povestea, să
o trăiască pentru a reuși să se comporte in
scenă, în cel mai firesc mod, cu mișcări
normale, stări normale fără exagerări.
La vârsta preșcolară este ușor să fie relaxat
în timpul reprezentației, fără să fie crispat, chiar
dacă este un rol pe care îl joacă o singură dată.
 În universul comunicării nonverbale din
spectacolele de teatru ale preșcolarilor se înscriu :
 spaţiul teatral,
decorul,
 gesturile şi mimica ,
corpul ca un purtător de cunoscut şi necunoscut,
luminile,
 muzica.
Toate vin în ajutorul copilului, îi creionează
universul, trăirea, îl ajută să fie întruchiparea
personajului, să se exprime cât mai nuanţat şi să
transmită spectatorului cele mai profunde momente.

În scenetele jucate de copii există numeroase

pauze între scene, în care copilul nu se mai află în
jocul respectiv, ceea ce nu înseamnă că personajul
său nu mai există.
Dimpotriva, pentru ca urmatoarea intrare să fie
mai puternică, mai plină de încărcătură, copilul
trebuie deprins să se folosească de imaginație
pentru a descoperi ce a făcut personajul său în
timpul în care nu s-a aflat pe scena.
 Comportamentul nonverbal acţionează
emotiv asupra publicului şi de aceea el
ocupă un loc privilegiat între mijloacele de
transmitere a subiectului piesei, iar absenţa
lămuririlor verbale îi conferă o aură de mister,
ceea ce face să crească suspansul.

Copilul învață să comunice cu ajutorul

tuturor elementelor corpului, dar mai ales se
va ajuta de privire pentru transmiterea unei
emoții ca o stare interioară care nu trebuie
comunicată neaparat prin cuvinte, ci poate fi
transmisă și cu ajutorul mimicii, a gesturilor.
 Treptat copilul se învață să nu dea atenție
publicului în timpul jocului deoarece îi va fi
mai greu să transmită sentimentul adevărat,
va fi distras și derutat de sugestiile, reacțiile
venite în mod deosebit de la membrii
familiei.
Tocmai de aceea, în caz de nevoie va
asculta doar de indicațiile educatoarei.

Costumul care îmbracă trupul, trebuie să

corespundă personajului, dar și să fie pe placul
copilului.

Îmbrăcămintea are menirea de a releva firea

personajelor.

Îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile

vestimentare comunică apartenenţa unui
personaj la genul biologic, la o anumită clasă
socială, la o profesie sau alta.
 Decorul, componentă a spaţiului teatral, capătă
sensul de a accentua emoţia scenică, de a fi o
haină uriaşă.
Decorul poate sublinia o impresie şi o poate
întări. El poate fi folosit nu numai ca pe o
indicaţie a locului unde se petrece acţiunea, dar și
ca pe un adaos al atmosferei piesei.

De aceea este necesar ca decorul să nu fie

prea încărcat încât să nu distragă atenția
copilului, dar și pe cea a spectatorului de la
jocul actoricesc al copilului.

Un loc important în comunicarea nonverbală în

teatru îl ocupă şi mimica. Ea reprezintă ansamblul
modificărilor expresive la care participă părţile
mobile ale feţei: ochii, sprâncenele, fruntea,
gura, maxilarele, obrajii.
De exemplu, expresiile faciale –
îmbufnarea, strâmbatul din gură, ridicarea
sprâncenelor, plânsul, umflarea nărilor - constituie
un sistem de comunicare puternic şi universal.
 Copilul este artist în ceea ce priveşte repertoriul expresiilor
faciale , atunci când jocul pornește din interior, din dorința
proprie, dar devine rigid, aproape imobil atunci când i se cere să
simuleze o anumită trăire afectivă.
Tocmai de aceea, în exersarea jocului scenic se face analogie
cu situații familiare copilului, reuşind astfel să comunice cel
mai bine spectatorului stările sale emoţionale, comunicarea
facială asigurând calitate demersului artistic al copilului.

Surâsul este un stimul ce declanşează relaţii

pozitive sau negative, privirea stabileşte relaţii de
interacţiuni comunicative, informează pe
celălalt că poate interveni în discuţie,
semnalează natura relaţiei instituite între
personaje.

SĂRBĂTORI