GRĂDINIŢA NR. 40 CRAIOVA În serbările desfășurate la vârsta preșcolară copilul trebuie încurajat prin toate mijloacele să stăpânească puterea cuvântului, să-l pună în valoare sub toate multiplele lui faţete: - claritatea în rostire, - diversitatea în nuanţare, - precizie în expresivitate şi frazare - frumuseţea timbrului vocal.
Tonul cu care copilul își rostește replicile este
întotdeauna însoţit de frecvenţa cu care se succed cuvintele sau de volumul vocii.
Toate aceste aspecte afectează eficienţa comunicării
(o pot spori sau diminua, în funcţie de context) şi adecvarea la conţinutul mesajului transmis. Deloc lipsită de importanță este și comunicarea nonverbală , ca un cumul de mesaje care nu sunt exprimate prin cuvinte dar care pot fi decodificate creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis de copil prin cuvinte.
Cel mai des întâlnite forme de comunicare
nonverbală utilizate în scenetele preșcolarilor sunt: - mimica (expresia facială) , - gestica , - postura , - atitudinea , - vestimentaţia, - comunicarea cu ajutorul distanţelor (proxemica).
Toate acestea nuanţează, consolidează, autentifică
sau distorsionează mesajul verbal, în funcţie de manifestările lor Clasificarea comunicării nonverbale poate fi făcută şi după modalităţile senzoriale implicate în receptarea semnalelor: 1)cum auzim , 2)cum privim , 3)cum mirosim , 4)cum ne mişcăm,
Veridicitatea jocului nu trebuie să fie
forțată. Copilul trebuie să înțeleagă povestea, să o trăiască pentru a reuși să se comporte in scenă, în cel mai firesc mod, cu mișcări normale, stări normale fără exagerări. La vârsta preșcolară este ușor să fie relaxat în timpul reprezentației, fără să fie crispat, chiar dacă este un rol pe care îl joacă o singură dată. În universul comunicării nonverbale din spectacolele de teatru ale preșcolarilor se înscriu : spaţiul teatral, decorul, gesturile şi mimica , corpul ca un purtător de cunoscut şi necunoscut, luminile, muzica. Toate vin în ajutorul copilului, îi creionează universul, trăirea, îl ajută să fie întruchiparea personajului, să se exprime cât mai nuanţat şi să transmită spectatorului cele mai profunde momente.
În scenetele jucate de copii există numeroase
pauze între scene, în care copilul nu se mai află în jocul respectiv, ceea ce nu înseamnă că personajul său nu mai există. Dimpotriva, pentru ca urmatoarea intrare să fie mai puternică, mai plină de încărcătură, copilul trebuie deprins să se folosească de imaginație pentru a descoperi ce a făcut personajul său în timpul în care nu s-a aflat pe scena. Comportamentul nonverbal acţionează emotiv asupra publicului şi de aceea el ocupă un loc privilegiat între mijloacele de transmitere a subiectului piesei, iar absenţa lămuririlor verbale îi conferă o aură de mister, ceea ce face să crească suspansul.
Copilul învață să comunice cu ajutorul
tuturor elementelor corpului, dar mai ales se va ajuta de privire pentru transmiterea unei emoții ca o stare interioară care nu trebuie comunicată neaparat prin cuvinte, ci poate fi transmisă și cu ajutorul mimicii, a gesturilor. Treptat copilul se învață să nu dea atenție publicului în timpul jocului deoarece îi va fi mai greu să transmită sentimentul adevărat, va fi distras și derutat de sugestiile, reacțiile venite în mod deosebit de la membrii familiei. Tocmai de aceea, în caz de nevoie va asculta doar de indicațiile educatoarei.
Costumul care îmbracă trupul, trebuie să
corespundă personajului, dar și să fie pe placul copilului.
Îmbrăcămintea are menirea de a releva firea
personajelor.
Îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile
vestimentare comunică apartenenţa unui personaj la genul biologic, la o anumită clasă socială, la o profesie sau alta. Decorul, componentă a spaţiului teatral, capătă sensul de a accentua emoţia scenică, de a fi o haină uriaşă. Decorul poate sublinia o impresie şi o poate întări. El poate fi folosit nu numai ca pe o indicaţie a locului unde se petrece acţiunea, dar și ca pe un adaos al atmosferei piesei.
De aceea este necesar ca decorul să nu fie
prea încărcat încât să nu distragă atenția copilului, dar și pe cea a spectatorului de la jocul actoricesc al copilului.
Un loc important în comunicarea nonverbală în
teatru îl ocupă şi mimica. Ea reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă părţile mobile ale feţei: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. De exemplu, expresiile faciale – îmbufnarea, strâmbatul din gură, ridicarea sprâncenelor, plânsul, umflarea nărilor - constituie un sistem de comunicare puternic şi universal. Copilul este artist în ceea ce priveşte repertoriul expresiilor faciale , atunci când jocul pornește din interior, din dorința proprie, dar devine rigid, aproape imobil atunci când i se cere să simuleze o anumită trăire afectivă. Tocmai de aceea, în exersarea jocului scenic se face analogie cu situații familiare copilului, reuşind astfel să comunice cel mai bine spectatorului stările sale emoţionale, comunicarea facială asigurând calitate demersului artistic al copilului.
Surâsul este un stimul ce declanşează relaţii
pozitive sau negative, privirea stabileşte relaţii de interacţiuni comunicative, informează pe celălalt că poate interveni în discuţie, semnalează natura relaţiei instituite între personaje.