Sunteți pe pagina 1din 22

Cuprins

1. Originile gândirii liberale – Protoliberalismul sau liberalismul drepturilor naturale............................2


2. Liberalismul clasic................................................................................................................................4
3. Naşterea modernităţii politice.............................................................................................................4
4. Noul liberalism.....................................................................................................................................7
4.1 Liberalism, democrație și Război Rece...............................................................................................8
4.2 De la apărarea lumii libere la emancipare.........................................................................................9
4.3 Gândirea liberală postbelică între filosofie și ideologie...................................................................10
4.4 După 1989. Pluralism, postideologie și resemnificarea sensurilor libertății.....................................10
5. Liberalismul în România.....................................................................................................................12
5.1. Liberalismul de început în contextul românesc..............................................................................12
5.2. Postcomunismul și PNL...................................................................................................................13
6. Valorile și principiile liberale..............................................................................................................14
7. Idei directoare...................................................................................................................................19
8. Mesaje și teme de campanie.............................................................................................................20
9. Concluzii.........................................................................................................................................21

Bibliografie........................................................................................................................................22

1
1. Originile gândirii liberale – Protoliberalismul sau liberalismul drepturilor

naturale

Nucleul ideologiei liberale (protoliberalismul sau liberalismul drepturilor naturale) s-a


constituit pe fondul disputelor teologico-politice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Aceasta
îşi are originea în republicanismul clasic al lui Aristotel şi Cicero, ce pleda pentru libertatea şi
egalitatea civică din cetatea greacă. Astfel, în Anglia secolului al XVII-lea, pe fondul Războiului
Civil Englez şi al expansiunii puritanismului protestant, ia naştere proiectul protoliberal, ca
reacţie împotriva absolutismului Bisericii Catolice şi a celui monarhic, accentuându-se ideea
necesităţii existenţei dreptului şi sarcinii individului, de a-şi asigura propria conştiinţă.

Thomas Hobbes contribuie la schimbarea unor valori şi principii liberale, numărându-se


printre premergătorii liberalismului, în ciuda criticilor aduse operei sale Leviathanul (datorită
trăsăturilor absolutiste). Astfel, lui Hobbes i se datorează închegarea unei serii de idei şi concepte
protoliberale precum:

- ideea de lege şi cea de reprezentare politică a indivizilor;


- neutralizarea puterii politice a religiei;
- elaborarea noţiunii de suveranitate bazate pe consimţământul fiecăruia.

John Locke îşi expune viziunea politică, în acord cu Hobbes, văzând dreptul la
proprietate ca fiind un drept esenţial, care nu trebuie să depindă de consimţământul celorlaţi
indivizi şi de contextul politic. Astfel, puterea supremă, adică ,,puterea legislativă”, care are ca
scop garantarea proprietăţii, nu ar trebui să abuzeze de supuşii ei şi bunurile acestora şi ar trebui
să existe o altă putere care să o ,,contrabalanseze şi să o controleze pe cea dintâi (aşa-numita
,putere executivă”)1.

1
Ciprian Bogdan, Sergiu Mişcoiu (coord.), Ideologii politice. O scurtă incursiune în gândirea politică modernă şi
contemporană, Editura Adenium, Iaşi, 2014, p. 24

2
De asemenea, la fel ca Locke, Charles Louis Montesquieu, în lucrarea sa Despre spiritul
legilor numeşte ,,principiul separării puterilor în stat” şi subliniază importanţa acestuia, fiind o
condiţie a libertăţii.

Impactul Revoluţiei franceze încheie etapa protoliberalismului, făcând trecerea spre


liberalismul clasic. Astfel, de la problema centrală a protoliberalismului, reprezentată de opoziţia
împotriva absolutismului monarhic, are loc o reconfigurare a gândirii politice, liberale.

Joseph de Maistre, critic al gândirii liberale, se opune filosofiei protoliberalilor (Hobbes


şi Locke) şi susţine că ideile revoluţionare precum ideea contractului social şi
constituţionalismului liberal, nu fac decât să ameninţe libertatea şi egalitatea indivizilor. În
scrierile sale, sunt condensate tezele majore ale discursurilor antiliberale, şi anume:

- orice acţiune umană care nu respectă ordinea divină are repercusiuni dezastruoase;

- orice încercare de schimbare este redundantă şi poate periclita ordinea prezentă;

- apărarea tradiţionalismului politic şi cultural şi respingerea drepturilor omului şi a


ideilor moderne.

2. Liberalismul clasic

Alexis de Tocqueville şi John Stuart Mill sunt cei care aduc o contribuţie majoră
liberalismul francez, respectiv englez.

Alexis de Tocqueville (1805-1859), în lucrarea sa Despre democraţie în America propune


o analiză a sistemului politic american şi se arată preocupat de raportul dintre egalitate şi
libertate. Acesta subliniază ideea individualismului democratic, acesta fiind o reprezentare a
autonomiei şi a libertăţii individuale, dar şi o ameninţare la adresa libertăţii însăşi, considerându-
se că încurajează izolarea şi neglijarea funcţiilor civice ale indivizilor.

Lucrarea publicată de John Stuart Mill, Despre libertate, din anul 1859, a reprezentat
formularea canonică a gândirii liberale, în care autorul își propunea să rezolve problema libertății
individuale prin intermediul ,,principiului vătămării”, care priveşte relaţia dintre autoritate şi

3
libertate. Mill considera că libertatea are un caracter antropologic care nu trebuie alterat de
influenţele şi constrâgerile sociale.

Astfel, concluziile extrase din concepția lui John Stuart Mill sunt acelea că ideologia
liberală nu poate fi încadrată într-o definiție exhautisvă, deoarece sensurile și obiectivele liberale
sunt în mare parte definite de amenințările contextuale, istorice, la adresa libertății și demnității
ființei umane.

3. Nașterea modernității politice

Termenul ,,liberal” apare în vocabularul politic în secolul al XIX-lea, în Spania, fiind


asumat de fracțiunile progresiste (,,liberales”) din Cortes care susțineau limitarea puterii regelui,
reducerea privilegiilor aristocrației și ale Bisericii Catolice, libertatea presei și introducerea
mecanismelor reprezentative democratice.

Eticheta ,,liberală” apare în spațiul politic britanic în anul 1840, fiind asumată de partidul
Whig, fiind asociată ideilor de reformă a Parlamentului și extindere a dreptului de vot, comerțului
liber sau chiar cauzei autonomiste irlandeze. ,,Însă această cristalizare a ideologiei liberale
clasice și a mișcărilor progresiste, care se grupează în jurul unui corp solid de valori legate de
primatul moral al individului, limitarea puterii guvernământului, economie liberă și
reprezentativitate democratică, este rezumantul unei evoluții care începe mult mai devreme.”2

Revoluția Americană și cea Franceză reprezintă două momente-simbol ale consolidării


tradiției liberale. Prin Declarația de Independență (1776) și apoi prin Constituție, ratificată
doisprezece ani mai târziu, Părinții Fondatori ai instituțiilor americane moderne (Benjamin
Franklin, Alexander Hamilton, Thomas Jefferson, James Madison) se înscriau în tradiția
lockeană bazată pe conceptele de drepturi naturale, guvenământ limitat, reprezentare, separație a
puterilor etc.

Societatea franceză înainte de 1789 era prizoniera unei ordini politice, în care regele se
sprijinea pe privilegiile aristocrației și pe conformismul inculcat de Biserica Catolică. Revoluția
2
Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 65

4
Franceză, adică ocuparea Bastilliei de către popor la 14 iulie 1789 și Declarația Drepturilor
Omului și Cetățeanului afirmă egalitatea fundamentală a ființelor umane, abolind privilegiile de
clasă; prevăd toleranța religioasă; afirmă că drepturile la libertate individuală, proprietate și
integritate sunt drepturi inalienabile ale ființei umane; derivă orice formă a suveranității din
consimțământul celor guvernați; proclamă fraternitatea drept principiu fundamental al relației
dintre cetățeni, în spiritul republican al unei comunități politice angajate într-un proiect comun
care garantează drepturile membrilor, dar definește și obligația participării fiecăruia la realizarea
Binelui Comun.

Dacă bazele politice ale liberalismului au fost puse în Marea Britanie, la fel s-a întâmplat
și cu bazele economice. Astfel, guvernele naționale au intervenit pentru a determina prețul
bunurilor și serviciilor, în vederea protejării industriei naționale de concurență străină și pentru a
evita divulgarea informațiilor economice.

În Franța, un grup de gânditori – fiziocrații – a dezvoltat o concepție potrivit căreia cea


mai bună cale către avuție este competiția economică liberă. Filozofia fiziocrată poate fi
rezumată cel mai bine prin dictonul „laissez faire, laissez passer”. Principiile economiei de tip
laissez faire au fost dezvoltate și explicate în lucrarea The Wealth of Nations (Avuţia natiunilor,
1776), de către economistul și filozoful scoțian Adam Smith. Smith susține că una dintre
metodele de creștere ale productivității este diviziunea muncii, iar statul poate să-i impoziteze
mai mult pe cei bogați.

Cristalizarea dimensiunii economice a liberalismului clasic are loc pe un teren pregătit de


o tradiție a reflecției politice, asupra rolului statului și a sensului libertății individuale, deja
consolidate în teoria contractului social. Cel care este considerat, în mod paradoxal, părintele
acestei abordări este Thomas Hobbes. Premisele lui Hobbes, precum că nici o formă de putere
politică nu poate fi justificată altfel, decât arătând că ar face obiectul consimțământului celor
guvernați, sunt considerate ca fiind liberale.

John Locke, în Al doilea tratat despre guvernare (1689), pornește de la premise diferite,
iar concluziile derivate logic vor furniza scheletul valoric al liberalismului clasic. Indivizii se
nasc egali și înzestrați cu trei drepturi naturale fundamentale: dreptul la viață, libertate și
proprietate. Locke este de părere că cea mai eficientă rezolvare, în cazul în care indivizii nu sunt
competenți de asigurarea obiectivității asupra drepturilor în situațiile în care ele sunt încălcate, o

5
reprezintă autoritatea publică. În cazul dreptului la proprietate, enunțat de John Locke, orice
individ, prin muncă, dobândește îndreptățiri asupra obiectelor exterioare, iar atunci când
resursele din starea de natură sunt în totalitate luate în proprietate, indivizii pot intra în schimburi
voluntare pe o piață în care guvernământul nu are alt rol decât să asigure respectarea drepturilor
și pedepsirea oricărui abuz.

Drepturi naturale inalienabile, metoda contractului social, guvernământ limitat, libertate


economică bazată pe proprietate, domnia legii – toate acestea constituie deja schița conceptuală
pe care se vor consolida diferitele rețete ale gândirii liberale. Jean - Jacques Rousseau, în
Contractul social, găsește că soluția degenerării dintre o situație inițială a egalității și libertății
către inegalitate și conflict, este încheierea contractului social, prin care toți indivizii se
constituie într-un corp suveran care se conduc conform Voinței Generale unanim împărtășite.
Guvernământul trebuie să acționeze respectând fidel această Voință Generală a suveranului.
Rousseau crede că doar prin consimțământ, supunerea față de lege și respectarea acestui Bine
Public, individul își poate regăsi libertatea primordială și poate înlocui egalitatea între cetățeni
liberi angajați într-un proiect comun.3

4. Noul liberalism

Marea Britanie, în secolul al XIX-lea, imediat după Revoluția Industrială, trece pe prima
poziție de putere economică și ,,atelier al lumii”. 4 Figura lui William Ewart Gladstone,
reprezentativă pentru succesul acestui curent (lider al partidului denumit în mod oficial ,,liberal”
-1859) și ideile lui liberale au triumfat. Până în anii 1870, liberalii au fost considerați campionii
reducerii impozitelor, ai competiției libere pentru resursele din colonii și pentru extinderea
dreptului de vot.

Liberalismul lui John Stuart Mill reprezintă una dintre expresiile canonice ale
preocupărilor din peisajul intelectual al secolului al XIX-lea, conform căruia singurele situații în
care este permisă restrângerea libertății unui individ sunt acelea în care acțiunile sale pot pune în

3
Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, pp. 72-
74
4
Idem, p. 74

6
pericol libertatea altuia. Temeiurile acestui principiu se regăsesc în doctrina utilitaristă. Jeremy
Bentham pornise de la premisa că acțiunea umană este guvernată de pornirea de a căuta plăcerea
și de a evita durerea și ajunsese la concluzia că rolul guvernământului este de a organiza raţional
societatea în așa fel încât să se ajungă la maximul posibil de utilitate pentru cei mai mulți.5

Thomas Hill Green, Leonard Trelawny Hobhouse sau John Atkinson Hobson au adus
elemente definitorii pentru identitatea liberalismului în secolul XX. Green susține că
guvernământul are datoria de a acționa pentru a asigura tuturor cetățenilor săi o existență demnă,
în care libertatea presupune deopotrivă absența constrângerilor și a restricțiilor cauzate de
sărăcie.6 Acesta se desparte de liberalismul clasic, bazat pe inviolabilitatea drepturilor naturale,
arătând că individul nu poate fi conceptualizat în opoziție cu societatea; drepturile sunt
constructe sociale și sunt însoțite de obligații corelative. În aceeași idee, Hobhouse susține un
,,socialism liberal” care trebuie să fie în egală măsură democratic și individualist.

Între secolele XIX - XX, ideilor centrale liberale le este adăugată, de Friedrich von
Naumann, tema naționalismului, însă conceptul de popor (Volk) este subsumat aceluia de stat de
drept (Rechtsstaat). Liberalii francezi precum Leon Duguit sau Leon Bourgeois legau de
asemenea ideea de libertate individuală de conceptul de solidaritate, în spiritul gândirii lui
Rousseau și al idealului fraternității revoluționare.

Chiar dacă sursele filosofice ale acestor variații conceptuale se îndepărtează de


individualismul consecvent al gândirii politice britanice, implicațiile sunt similare: liberalismul
înglobează sub diferite forme idealul dreptății sociale și practici precum sisteme publice de
pensii sau de servicii de sănătate, educație publică sau o legislație a muncii care să limiteze
asimetria de putere dintre patronat și muncitori.7

După Primul Război Mondial, valențele revoluționare ale gândirii liberale sunt înlocuite
complet de socialism. În ,,războiul civil european” interbelic dintre dreapta și stânga, combinația
specifică de individualism, stat de drept, pluralism și asistență socială articulată de Noul

5
Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, pp. 75-
77
6
Idem, p. 113-114

7
Michael Freeden, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Oxford University Press, 1998, pp. 215-
225

7
Liberalism britanic este ascunsă. În Statele Unite, climatul social, economic și intelectual este
însă cu totul altul, și aici există o continuitate a epocii postebelice.

În 1932, după criza economică din America, Franklin Delano Roosevelt câștigă
președinția pentru Partidul Democrat și demarează programul New Deal, care avea să relanseze
economia americană. Cealaltă sursă majoră a politicilor intervenționiste care au relansat
economia americană este revoluția keynesiană, ce provine de la John Maynard Keynes. Acesta
susținea cooperarea statelor în ceea ce privește stabilirea monedelor sau comerțului astfel încât,
piața internațională să ofere predictibilitate. Keynes susținea manipularea efectelor pieței de către
o mână de experți care să-i corecteze disfuncțiile.

4.1 Liberalism, democrație și Război Rece

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, starea Europei din punct de vedere
economic este la pământ, este afectată din punct de vedere politic și moral datorită experienței
totalitarismului de dreapta. Europa se găsește divizată între trupele de ocupație ale Armei Roșii și
cele ale Aliaților occidentali pe linia de demarcație care avea să se transforme pentru jumătate de
secol în Cortina de Fier dintre lumea liberă și lagărul comunist.

Exista, însă, un consens postbelic aproape unanim în privința virtuților planificării, în


care Marea Britanie se găsea moștenirea politicilor sociale interbelice, aduse la zi prin faimosul
raport a lui William Baverige din anul 1942 - sistem național de sănătate publică, pensii de stat,
alocații familiale și ocuparea deplină a forșei de muncă. În Franța sau Germania funcționau
cultul planificării raționale a economiei și producției industriale sau moștenierea statului social
bismarckian și serviciile sociale instituite de naziști; în mai toată Europa, chiar după Primul
Război Mondial, existau asigurări obligatorii de șomaj sau politici de sprijinire a familiei în
vederea creșterii natalității.

După era dictaturilor, indiferent de contextele politice particulare sau de diferențele dintre
liberalismul anglo-saxon și cel continental, constituțiile europene aveau să fie construite în jurul
conceptului central de drepturi ale omului.

8
Aproape dispărut, liberalismul din Europa era sufocat de conservatorism sau de partidele
creștin-democrat și socialist. În Italia, Partidul Liberal ( Partido Liberale Italioano – PLI), forță a
construcției naționale și a modernizării Italiei în secolul al XIX-lea, nu a constituit o forță
comparabilă cu creștin-democrații sau socialiștii, intrând în declin după anii 1960. În Germania
sau Olanda, Partidul Liberal Democratic (Freie Demokratische Partei – FDP) și, respectiv,
Partidul Poporului pentru Libertate și Democrație (Volkspartji voor Vrijheid en Democratic –
VVD) reapar după război și promovează ferm drepturile și libertățile individuale, piața liberă sau
poziții progresiste în problema drepturilor pentru minorități sexuale sau a discriminării de gen.

4.2 De la apărarea lumii libere la emancipare

Încercând să aibă rolul decisiv în reconstrucția Europei cu ajutorul planului Marshall,


Statele Unite, în politica internă continuă linia deschisă de Roosevelt, și anume Fair Deal
implementat de Truman, care promitea extinderea drepturilor civile, creșterea finanțării educației
publice și creșterea ajutoarelor sociale. Însă după cele două mandate ale lui Truman părea că era
progresismului american s-a încheiat: opinia publică americană intră în logica Războiului Rece și
abia după învestirea lui John Fitzgerald Kennedy reformele sociale aveau să fie reluate sub
eticheta Noii frontiere.

Promisiunea Noii Frontiere și apoi programul lui Lyndon Johnson (Great Society) aveau
să imprime o nouă energie liberalismului american. Kennedy definea această nouă energie în
discursul de acceptare a nominalizării pentru președinție.

Kennedy înființează în 1961 Comisia Prezidențială pentru Statutul Femeilor, propunerile


lui regăsindu-se din anul 1963 în Legea Salarizării Egale și în Legea Imigrației și Naționalității
din 1965. Johnson a preluat moștenirea programelor liberale ale lui Kennedy și promulgă Legea
Drepturilor Civile, înființându-se, mai apoi, Medicare și Medicaid, dar și reglementări cu privire
la poluare, educația primară și secundară, ducând la finanțarea masivă a școlilor publice.

9
Proiectul Marii Societăți avea să reprezinte cel mai important punct în evoluția
liberalismului american, o mare parte din legislație, instituții și politici rămân intacte până în
epoca lui Reagan.

4.3 Gândirea liberală postbelică între filosofie și ideologie

După cel de-al Doilea Război Mondial, fiind amenințați de totalitarismul sovietic,
optimismul raționalist al gândirii liberale dispare. Gândirea utilitaristă rămâne paradigma
dominantă, însă îsi pierde această dimensiune proactivă: reflecția liberală devine defensivă,
minimalistă. ,,Acest liberalism al Războiului Rece, ilustrat de filosofi precum Isaiah Berlin, Karl
Popper, Raymond Aron sau istorici ai ideilor precum Leo Strauss, se întoarce la valorile clasice,
este profund sceptic față de orice programe de reconstrucție sau planificare rațională a societății
și prudent în raport cu capacitatea democrației de a proteja libertatea individuală.” 8 Gândirea
liberală nu s-a mulțumit să-și reformuleze tradiția conceptuală, ci a abordat noile teme pe care
cădera regimurilor comuniste le lansează societăților secolului XXI. Nesupunerea civică, pe care
filosofii liberali precum Rawls sau Dworkin o fundamentau în anii `60 ai secolului trecut, revine
în actualitate în contextul mișcărilor pro-democratice sau ale protestelor generate după 2008, de
criza economică.

4.4 După 1989. Pluralism, postideologie și resemnificarea sensurilor libertății

A fi liberal la începutul secolului XXI nu mai înseamnă nici a promova o filosofie


minimalistă și simplistă a libertății individuale negative, nici a întreține un fetiș necondiționat al
întervenției planificate și raționale a statului în economie.9

După ieșirea victorioasă a Statelor Unite ale Americii din Războiul Rece, alături de
creșterea economică semnificativă, mandatul lui George Bush (1988-1992) nu a reușit să rezolve
problemele structurale ale societății americane, iar în 1992 este ales Bill Clinton.

8
Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 88
9
Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 98

10
Economia americană continua să crească, iar politicile asistențiale au fost reorientate
dinspre asistența materială directă către introducerea salariului minim sau protecția
consumatorului în defavoarea marilor companii. În cel de-al doilea mandat, Clinton și-a exprimat
speranța în renașterea spiritului democratic și civic.

După Bush Sr. şi Bill Clinton, urmează administația condusă de George W. Bush, care
este percepută de către opinia publică liberală de stânga drept o catastrofă. Alegerea lui Barack
Obama, din 2008, a revitalizat speranțele stângii liberale democratice, alegerea acestuia fiind
chiar un „rezultat” al politicilor afirmative susținute de liberali (primul președinte american de
culoare).

Poziția lui Obama este în favoarea drepturilor pentru minorități sexuale, a reușit să treacă
prin Congres programele Medicare și Medicaid și a susținut inițiativa salarizării echitabile.

Soarta partidelor de factură liberală (de stânga) nu este întotdeauna precum cea a
democraților americani: Partidul Liberal din Australia este format din adepții liberalismului
economic și ai politicilor de tip conservator; Partidul Liberal canadian are o îndelungată istorie,
ideologic fluctuând de la centru la stânga spectrului politic; liberalii germani au venit în 2009 cu
un program bazat pe tăierea taxelor și sprijinirea pieței libere; în Olanda, eticheta liberală este
disputată în mai multe formațiuni care promovează mecanisme democratice și care au ajuns în
stânga spectrului politic; în Marea Britanie, liberalii trec de la Partidul Social Democrat la
Partidul Liberal Democrat, cu vederi liberal-socialiste.

Această evoluție diversă se reflectă și în Parlamentul European: Alianța Liberalilor și


Democraților din Europa (ALDE) este formată din două partide europene, Partidul Democrat
European și Partidul Liberal Democrat European Reformist, și este al treilea grup ca mărime din
Parlamentul European. Ea sprijină tratatul constituțional european și Tratatul de la Lisabona,
promovând piața liberă, transparența decizională, implicare UE în procesul de globalizare.
ALDE își asumă o identitate de centru-dreapta.10

10
Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, pp. 100-
101

11
5. Liberalismul în România

5.1 Liberalismul de început în contextul românesc

Regulamentele Organice reprezintă prima Constituție a românilor, introducând ca


11
principiu de bază separația puterilor în stat. Procesul de modernizare și liberalizare inițiat de
acest moment nu era însă și democratic. Regulamentele stabileau independența justiției și
separația puterilor, conform culturii liberale franceze, însă dincolo de aspectele instituționale ele
nu promovau ideea unei cetățenii egale și universale necesare unei sfere publice liberale și
autentic moderne.

Revoluția de la 1848 reprezintă momentul nașterii unui program social-politic, economic


și național modern. Diferențierile sociale și economice pe care se consolidează liberalismul
românesc incipient au fost cele de clasă, dezvoltarea ideilor liberale fiind strâns legate de
dezvoltarea burgheziei. Intelectuali liberali ce proveneau din această clasă sunt P.S. Aurelian, Ion
Ghica, Dimitrie A. Sturza, Vasile Conta, Spiru Haret, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu,
C.A. Rosetti. Elementul de continuitate al acestei noi generații se regăsește în controversatul
slogan ,,Prin noi înșine”, care simbolizează dimensiunea națională structurală a liberalilor
români.

Pe lângă ideile constituționalismului, separației puterilor în stat și dreptul de vot, este


promovată o concepție mai complexă despre cetățenia democratică în varianta liberală:
emanciparea clăcaților și împropietărirea lor prin despăgubire, dezrobirea țiganilor,
desfințarea ,,atât în faptă cât și în vorbă” a pedepsei cu moartea, emanciparea minorității evreiești
și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință. 12 Ideile liberale pro-europene au
fovorizat eliberarea robilor țigani în anii 1843-1855 și adoptarea unor politici care să pemrită
evreilor și altor minorități naționale să poată solicita cetățenia română.

11
Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti 1369-1878, Ed. Jon Dumitru, München, 1987, p. 135
12
Preda Cristian, Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Ed. Polirom, 2011, p. 87

12
Până la apariția propriu-zisă a Partidului Național Liberal, din anul 1875, valorile
modernității europene au pătruns prin cultură și prin intelectualii vremii. Din punct de vedere
cultural regăsim importanța învățământului în dezvoltarea și modernizarea României, dar și în
construcția unei identități naționale.

Perioada 1875-1899 a reprezentat pentru liberalismul românesc fondarea și ascensiunea


Partidului Național Liberal (PNL), devenind unul dintre principalele curente politice de
guvernământ în România, ajutând la consolidarea din punct de vedere politic la creearea
României moderne prin aprobarea de drepturi și libertăți cetățenști.

Primul succes înregistrat de liberalii vremii a fost lărgirea bazei elecorale prin mărirea
numărului de alegători, acordându-se prin Constituție drept de vot muncitorilor de laorașe și
țăranilor, dar nu și femeilor.

Pe plan politic și strategic, Ion C. Brătianu și apoi Ionel Brătianu sunt cei care și-au
asumat proiectul național de democratizare și modernizare a României, fiind convinși că fără
baza pe care o reprezintă națiunea valorilor liberale nu ar fi posibile. Ei au contribuit puternic la
creare politicilor pentru dezvoltarea economică a țării. Sloganul ,,Prin noi înșine” i-a ajutat pe
liberali să dezovolte crearea micilor proprietăți țărănești, promovând in 1881 legea care prevedea
împropietărirea acestora.

Aceste măsuri care vizau o strategie de tip ,,liberalism în interior, protecționism în


afară”13 au permis guvernului liberal al lui Tătărescu (1938) să aducă România în secolul XX la
cel mai înalt nivel economic din istorie.

După Marea Unire, liberalismul românesc încearcă să se alinieze tendințelor occidentale


și propune ca revigorare a capitalismului o strategie neoliberală care susținea ideea interveției
statului ca furnizor de coeziune socială pentru a crea un sistem organizat și coerent. Schimbările
din politica liberală din mediul românesc au fost o replică la tensiunile ideologice pe care
liberalismul mondial le-a suferit în secolul XX.

5.2 Postcomunismul și PNL

13
Valeriu Stoica, Paul Aligică, Provocări liberale, Humanitas, București, 2003, p 12

13
După căderea regimului comunist, în România, își fac apariția partidele istorice
interbelice, precum cel liberal sau cel țărănist. Liberalii români ai anilor 1990 și-au asumat direct
liberalismul interbelic ca sursă de identitate. După eșecul alegerilor din 1992, în care PNL se afla
în „comă politică”, alegerile din 1996 reprezintă o revigorare politică atât pentru PNL cât și
pentru proaspăta democrație românească. Ajungând partid de guvernământ, PNL a ajutat
economia românească prin dezvoltarea sectorului privat în România. Liberalii au încercat să
gestioneze sistemul de învățământ și de sănătate, dar și să introducă unele reglementări în
administrație și justiție. Prin aceste măsuri, liberalismul românesc se alătură principiilor liberale
clasice, precum piața liberă, capitalism, stat minimal, societate civilă activă.

Alegerile din 2004 fac ca PNL să revină în spectrul politic în cadrul alinței Dreptate și
Adevăr (DA), alături de PD. În aceeași perioadă se fac remarcate câteva politiciene cu orientări
liberale, precum Mona Muscă, Monica Macovei, Renate Weber. Sub conducerea lui Călin
Popescu-Tăriceanu, alianța DA devine nefunțională, liberalii formând un guvern propriu. Ales ca
președinte al PNL, Cris Antonescu se angajează, în 2010, să apere valorile și interesele naționale,
pluralismul politic, drepturile omului și ale familiei, accesul liber și egal la educației. El mai
susține și principii liberale precum egalitatea de șance, politici de combatere a sărăciei,
descentralizarea administrativă și autonomia locală, dreptul la proprietate, rolul de arbitru al
statului și combaterea corupției.

Odată cu alianța formată în 2011 cu Partidul Social Democrat și Partidul Conservator


(USL) liberalii au introdus un program ce menționa transparența dezbaterilor publice și a banilor
publici, reducerea TVA-ului pentru produsele agricole, depolitizarea structurilor administrative,
încurajarea agriculturii și energiei și mărirea salariului minim pe economie.
Crin Antonescu: „Vom aplica politici pentru educație, politici pentru sănătate, politici
economice, politici de securitate ... pentru că vrem un sistem în care cetățeanul, contribuabilul,
agentul economiv, pesionarul să fie respectați și serviți.”

6. Valori și principii liberale

14
Ca şi structură ideologică, liberalismul aduce un set de valori şi cereri care se vor împleti
mai târziu cu alte linii ideologice, dar care pentru epoca de influenţă au fost considerate
revoluţionare şi extrem de modernizatoare. Liberalismul a impus două linii de forţă în plan
politic – una la nivel individual ca spaţiu al moralei, deci un plan de comportament politic al
fiecăruia în raport cu societatea, cât şi una la nivelul raportului cetăţeanului cu statul, construind
astfel o nouă dimensiune instituţională – democraţia liberală de astăzi.

Dimensiunea morală:

Libertatea personală – constă în toate acele drepturi care garantează protecţia


individului în faţa guvernământului. Aceste drepturi trebuie să fie garantate printr-o lege cu
proceduri cunoscute. Locke – Asemenea legi trebuie să apere pe toţi şi să restrângă puterea
legislatorilor şi trebuie să corespundă libertăţilor individuale – libertatea de a gândi, de a
comunica şi de a te asocia.

Libertatea civilă – constă în dezvoltarea acelor canale libere şi pozitive precum şi a


acelor arii care indică activitatea şi participarea cetăţenilor la viaţa statului. Aceasta implică
libertatea de exprimare în raport cu legea şi excluderea cenzurii, diseminarea liberă a ideilor
politice şi formarea de asociaţii politice apte să impună noi politici de dezvoltare cetăţenească.
Libertatea civilă trebuie să fie apărată printr-o lege fundamentală: Constituţia – care să se
raporteze egal la toţi cetăţenii.

Libertatea socială – se referă la ceea ce numim astăzi egalitate de şanse şi mobilitate


socială. Este dreptul tuturor cetăţenilor (astăzi indiferent de rasă, sex sau religie) de a ocupa o
poziţie în cadrul societăţii conformă cu statutul lor în funcţie de merite, pregătire şi capacităţi –
căci altfel libertăţile individuale devin doar o prescripţie formală şi goală de conţinut. De aceea
sintagma cea mai comună liberalismului este: Libertate pentru toată lumea.

Dimensiunea politică:

Consensul particular – orice individ care este parte la contractul politic (statul) trebuie
să fie de acord cu acest contract (adică să consimtă la formarea contractului politic, să ia parte la

15
decizie şi să se supună deciziei pe care ansamblul o ia). Locke – sursa autorităţii politice şi a
puterilor statului asupra cetăţenilor constă în consensul poporului. De aceea, statul ar trebui să
aibă ca scop ultim prezervarea drepturilor naturale: la viaţă, libertate şi proprietate.

Reprezentarea – ideea lui John Locke despre sistemul reprezentativ era bazată pe
conceptul de consens particular – autoritatea politică derivând direct de la popor. Din acest
motiv, el dădea legislativului dreptul de a lua decizii fără nici o limită, căci teoria sa se aplica
doar unui număr mic de cetăţeni – cei care posedau proprietate. Mai târziu s-a ajuns la concluzia
că dreptul de decizie nu este nelimitat – el nu trebuie să intre în conflict cu drepturile naturale,
adică acele drepturi care stau la baza capacităţii cetăţenilor de fi reprezentaţi liber şi egal.

Constituţionalism – se referă la restrângerea puterii oricăreia dintre puteri, principiul


separaţiei puterilor în stat – fiecare putere să o restrângă pe cealaltă. De aceea este nevoie de o
Constituţie scrisă, care să delimiteze funcţiile fiecărei puteri în parte, şi să asigure libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, dar şi restricţiile care se impun acestora. Guvernământul trebuie să
fie atât limitat cât şi responsabil, iar pentru aceasta trebuie să fie impuse alegeri periodice.

Statul şi Individul - Liberalismul a apărut ca o doctrină anti-statală şi s-a dezvoltat ca o


doctrină anti-etatistă, căci se bazează pe libertatea inalienabilă a indivizilor văzuţi ca şi persoane
separate, de aceea accentul cade pe particular şi nu pe general. Modelul liberal consideră că
există două sfere de existenţă separate – sfera publică (statul şi instituţiile sale) şi sfera privată
(individul, societatea civilă şi instituţiile acesteia). Statul are doar obligaţia de a apăra individul şi
sfera acestuia şi nu are dreptul de a influenţa în nici un fel libera iniţiativă, de orice fel ar fi
aceasta atâta vreme cât nu intră în contradicţie cu libertatea altui individ. John Stuart Mill :
„Orice restricţie impusă de stat este rea. Chiar dacă un individ nu poate face ceva bine, statul nu
trebuie să intervină, căci astfel se limitează independenţa şi iniţiativa particulară Orice creştere a
puterii statului este în mod automat rea şi prejudiciază libertăţile individuale, scade libertatea
individuală”. Plecând de la aceste idei, pentru liberali problema crucială a fost şi este
identificarea zonei de intersecţie a statului cu sfera privată. 14

Pluralismul politic - Liberalismul clasic nu a fost de la bun început un adept al


pluralismului politic. Liberalii considerau că grupul nu este o entitate morală, aşa cum este
individul, şi nu poţi să judeci un grup ci numai indivizii separaţi din cadrul acestuia. Grupul îi va
14
Tudor Georgesccu, Doctrina liberală: Revoluția conceptuală și centrul transcendent, Editura Semne, 2000, p 65-
66

16
domina pe indivizi şi astfel îşi vor pierde libertatea. Ei doreau construirea unui stat care să nu
aibă nevoie de cadre diferite de acţiune în legislativ, ci numai un cadru care să reprezinte
interesele diferite ale indivizilor.

Dimensiunea economică a liberalismului - Probabil liberalismul este cel mai bine


cunoscut pentru dimensiunea sa economică, şi anume pentru ideea de piaţă liberă şi de
capitalism, el creându-le. Dar capitalismul, în sensul propus de liberali, nu era neapărat un
concept economic, ci mai degrabă unul moral şi politic. Sigur că acest concept este de natură
economică, dar el conduce la bunăstarea şi fericirea oamenilor, deci este şi un domeniu al
moralei. De altfel, în secolul al XVIII-lea termenul de economie politică nici nu exista ca atare,
ea fiind văzută ca un domeniu al politicii în general definită ca artă a guvernământului, aşa cum o
descrie J.J.Rousseau.

Înaintaşii primilor economişti sunt fiziocraţii (Turgot, Quesnay), cei care propun prima
perspectivă asupra societăţii economice. Concepţia fundamentală a fiziocratismului este că există
o ordine naturală a societăţii bazată pe Proprietate, Siguranţă, Libertate, şi pe credinţa că, în
trecerea de la starea de natură la cea civilizată, omul nu sacrifică nimic şi câştigă totul. Vedem
deci că fiziocratismul este o prelungire a conceptului de contract social.

Oamenii trebuie să fie lăsaţi în pace să îşi caute fericirea şi bunăstarea aşa cum pot –
Quesnay introducând primul principiu la liberalismului economic: laissez faire (lăsaţi să se
facă), Adam Smith introducându-l pe al doilea laissez passer (lăsaţi să treacă, referindu-se la o
piaţă complet liberă, în care statul nu mai poate avea monopolul produselor şi al transportului
acestora de la o piaţă la alta). Astfel se naşte principiul fundamental al economiei liberale:
„Laissez faire, laissez passer, le monde va d’elle même”. Sigur că, fiind primii teoreticieni ai
economiei, fiziocraţii au fost destul de limitaţi şi limitativi în problematica propusă. Ei au
introdus anumiţi termeni care apoi s-au consacrat cum ar fi:

Produsul net – diferenţa dintre ceea ce este produs şi ceea ce este consumat este
produsul net. Pentru liberali singurul domeniu care realizează produs net este agricultura,
eliminând orice alt principiu productiv din jocul schimbului. Dar rolul lor uriaş a fost acela de a
introduce optimismul în viaţa economică şi de a crea terenul fertil pentru studiul şi aplicarea
economiei politice. Primul teoretician real al liberalismului economic este Adam Smith. Acesta

17
critică fiziocratismul dar, plecând de la el, creează prima doctrină economică concretă şi
aplicabilă, pe care unii economişti (ca de exemplu Milton Friedman) o consideră de neînlocuit.

Adam Smith pleacă de la lucrarea lui David Hume – Eseu asupra contractului primitiv
(1748). Acesta din urmă găseşte o nouă dualitate socială pe care, consideră el, se întemeiază
întreaga realitate socială, aceea bazată pe interese şi nevoi – Nevoia devine ghidul interesului.
Aici apare pentru prima dată substituţia politicii cu economia, aceasta fiind motorul bunei
funcţionări a societăţii: „nevoia şi interesul societăţii sunt principalele legături care ne ataşează
de guvernământ şi de aceea ele sunt legături sacre.” Într-o altă lucrare, Tratat asupra naturii
umane, Hume găseşte că simpatia este elementul ce uneşte egoismul individual (self-interest) cu
interesul societăţii în ansamblu. Plecând de la conceptul de simpatie al lui Hume, Adam Smith o
validează prin apologia frugalităţii (Teoria sentimentelor morale) – bogatul poate consuma
lucruri mai bune şi mai rare, dar nu poate mânca mult mai mult decât săracul, deci există un
echilibru în societate la fel ca şi în natură – frugalitatea devine astfel un instrument de moderare
a pasiunilor şi de reglare a vieţii sociale care îi permite teoretic să îşi impună teoria sa
fundamentală de egalizare a intereselor şi nevoilor: „o mână invizibilă pare să forţeze (pe bogaţi)
să contribuie la aceeaşi distribuţie a lucrurilor necesare vieţii ca şi când pământul ar fi împărţit în
suprafeţe egale fiecărui locuitor al său; şi astfel, fără să ştie, fără să fi avut măcar intenţia bogatul
serveşte interesului social şi la multiplicarea speciei umane. […] Toate rangurile din societate
sunt la acelaşi nivel slujind bunei-stări a corpului şi serenităţii sufletului.” 15

Vedem astfel că teoria economică a lui Adam Smith se naşte la confluenţa dintre filosofie
(în specia cea morală, cea care ţinea în vremea respectivă locul sociologiei) şi politică. Economia,
pentru el, este o metodă de construcţie a socialului şi nu scopul demersului său filosofic. De
exemplu, conceptul de piaţă, care este cel mai important concept al liberalismului, rezolva pentru
Adam Smith nu probleme economice ci două probleme sociale uriaşe ale timpului: cea legată de
motivul războiului şi al păcii şi care este fundamentul obligaţiei în plan social.

Piaţa, aşa cum o înţelege Smith, este un mecanism natural care poate rezolva aceste două
probleme în contra teoriei impuse de Hobbes. Piaţa este văzută de Adam Smith ca locul în care se
schimbă produsele obţinute prin muncă. Aici se produce un proces natural, prin care cererea

15
Mihaela Miroiu (coord.), Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, pp. 85-
87

18
echilibrează oferta, şi invers, iar acest proces natural crede el este produs de o “mână invizibilă”,
cea a interesului care nu se supune nici statului, nici voinţei oamenilor.

În concluzie, pentru ca piaţa să producă bunăstare şi echilibru, ea trebuie neapărat să fie


lăsată absolut liberă. Nimeni, şi cu atât mai puţin statul nu trebuie să se implice în viaţa economică,
pentru că statul este cel mai prost adminstrator al economiei, „căci el nu cheltuie bani pe care i-a
câştigat prin munca proprie ci pe aceia pe care i-a luat de la alţii, prin taxe şi impozite”.
Perspectiva lui Adam Smith a fost fundamentală în impunerea economiei de piaţă liberă, mai ales
că prin cealaltă teorie a sa, diviziunea naturală a muncii, el a încurajat revoluţia industrială care
tocmai începuse. El a propus şi a realizat impunerea liberului schimb în procesul comercial nu
numai dintre pieţele aceluiaşi stat dar şi între pieţele dintre diverse state. Prin înfruntarea
economică, prin excelenţă paşnică, el credea că se vor elimina războaiele şi se va impune o pace
permanentă în lumea dominată doar de interesul comercial şi de obţinerea bunăstării. Desigur,
aceste deziderate ce au stat la baza formării ideilor liberalismului nu sau înfăptuit. Din contră,
dezvoltarea uriaşă a industriei şi începerea concurenţei capitaliste între statele lumii (în special cele
europene) a condus la un război surd şi permanent pentru ocuparea de noi pieţe de desfacere a
produselor lor şi de colonizare a cât mai multe teritorii pentru obţinerea de forţă de muncă ieftină şi
de materii prime pentru reluarea procesului industrial. Acest fenomen s-a încheiat cu izbucnirea
Primului Război Mondial, care a condus la remodelarea totală a ideilor liberalismului.

7. Idei directoare

La un nivel foarte general, liberalismul ar putea fi caracterizat prin câteva idei cheie care,


în diverse combinații, dau contur viziunii asupra naturii umane și a ordinii politice inspirate de
aceasta:

 Individualismul: conceptia conform căreia indivizii și nu grupurile constituie adevărata


esență a societății. Individul și nu masele fac istoria. Principiul responsabilității individuale
proclamă individul ca singur răspunzător pentru acțiunile sale proprii, în timp ce libertatea
individuală este definită ca fiind dreptul de a acționa fără nici o constrângere impusă din
exterior cu condiția să nu afecteze drepturile și libertățile legitime ale celorlalți indivizi;

19
 Contractualismul: concepția conform căreia societatea îți are originea într-un contract
voluntar al unor indivizi liberi, care de comun acord au renunțat la starea naturală și au creat
societatea și statul;
 Proprietatea privată: aceasta reprezintă baza materială a libertății de orice fel. Proprietatea
este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităților sale, de bunurile care-i aparțin.
Proprietatea include dreptul la viață și cel de a dispune de propriul corp. Dreptul individului la
securitate și rezistență la opresiune derivă din acestea;
 Statul de drept: este statul în care toți indivizii, inclusiv cei care dețin puterea politică, se
supun acelorași legi. Egalitatea în fața legii derivă din principiul responsabilității individuale:
fiecare individ răspunde pentru propriile fapte indiferent de avere, sex, naționalitate, profesie sau
alte caracteristici individuale sau sociale;
 Limitarea puterii politice: concepția conform căreia atribuțiile statului sunt cele de a apăra
indivizii și proprietatea privată, și de a asigura cadrul legal general de funcționare a societății;
 Separația puterilor: concepția conform căreia, pentru a putea controla puterea, aceasta
trebuie împărțită în mai multe ramuri independente, care se controlează reciproc;
 Democrația reprezentativă: alegerea liberă de către popor a unor reprezentanți, periodic,
opusă democrației directe – în care toți cetățenii participă la luarea deciziilor;
 Laicismul: concepția conform căreia sfera spirituală și cea laică a societății trebuie să fie
distincte, adică statul trebuie separat de Biserică;
 Autonomismul moral: concepția conform căreia este dreptul fiecărui individ să-și
stabilească propriul sistem de valori, iar statul nu are dreptul de a face obiect al coerciției
codurilor morale sau religioase;
 Libera inițiativă a individului: pentru liberali, libertatea economică însoțește totdeauna
libertatea politică, în cadrul unei economii de piață (tip de economie bazat pe minima intervenție
a statului);16

8. Mesaje și teme de campanie

 Discursul de acceptare a nominalizării pentru președinție, Kennedy,


1961: ,, ...dacă prin liberal ei înțeleg o persoană care privește nu în urmă, ci înspre
16
Mirel Taloș, Îndrumar în liberalismul politic, Editura Curtea Veche, București, 2004, pp 13-14

20
viitor, care nu respinge rigid ideile noi, careia îi pasă de bunăstarea oamenilor –
de sănătate, condițiile de locuire, școlile, slujbele, drepturile lor și libertățile civile
- , care crede că putem depăsi impasul și suspiciunile ce caracterizează politica
noastră externă, dacă toate acestea înseamnă să fii liberal, atunci sunt mândru să
mă declar <<liberal>>.”

 Discurs Barack Obama, 2008: „ ... în virtutea globalizării, economia noastră,


sănătatea noastră și securitatea noastră depind de evenimente care au loc în
cealaltă parte a lumii ... Fie că ne place, fie că nu, dacă vrem ca America să fie
mai sigură, va trebui să ajutăm lumea să devină mai sigură.”

9. Concluzii

Tradiția liberală oscilează între o versiune clasică minimală a drepturilor și libertăților


fundamentale și o versiune optimistă care susține statul bunăstării. Cei ce s-au bucurat în cea mai
mare parte au fost burghezia în ascensiune, angajată în lupta cu ierarhiile sociale și privilegiile
societății premoderne; clasa mijlocie educată și activă politic în secolul al XIX-lea;
muncitorimea și pierdanții competiției capitaliste; lumea liberă în perioada Războiului Rece; cei
excluși direct sau indirect pe criteriul rasei, genului, religiei etc. Toate acestea fac liberalismul să
fie ideologia dominantă a secolului XX și în același timp o filosofie politică icapabilă să-și
armonizeze obiectivele într-o structură conceptuală necontradictorie.

BIBLIOGRAFIE

BOGDAN Ciprian, MIȘCOIU Sergiu, Ideologii politice. O scurtă incursiune în gândirea


politică modernă şi contemporană, Editura Adenium, Iaşi, 2014

21
FREEDEN Michael, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Oxford
University Press, 1998

GEORGESCU TUDOR, Doctrina liberală: Revoluția conceptuală și centrul transcendent,


Editura Semne, 2000,

GEORGESCU Vlad, Istoria ideilor politice româneşti 1369-1878, Ed. Jon Dumitru, München,
1987

MIROIU Mihaela, Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Ed. Polirom, Iaşi,
2012

PREDA Cristian, Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Ed. Polirom, 2011

STOICA Valeriu, AGILICĂ Paul, Provocări liberale, Humanitas, București, 2003

TALOȘ Mirel, Îndrumar în liberalismul politic, Editura Curtea Veche, București, 2004

22