Rezumat "Fantana dintre plopi", Mihail Sadoveanu

Un drumet poposeste la Hanul Ancutei – este recunoscut de comisul Ionita drept Neculai Isac din
Balabanesti, prietenul sau din tinerete – incepe sa relateze o poveste care avea drept scop relatarea
pierderii unui ochi si capteaza atentia oamenilor din han. In timp ce Neculai Isac isi ducea calul la
grajd, comisul Ionita ii relateaza Ancutei ca in tineretila sale nou venitul „a fost un om cum nu erau
mulţi prin ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia
la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa.”.
Afland acestea, Ancuta devine brusc interesata de Neculai Isac.
Înainte de a-şi începe povestirea, Neculai Isac îngână, nostalgic, reluând cântecul lăutarilor,
„Trage, mândro, cu bobii…/ Trage, mândro, şi-mi gâceşte/ Codrul de ce-ngălbeneşte,/ Omul de ce-
mbătrâneşte…”. Istorisirea lui începe cu o autocritică referitoare la comportamentul său din vremea
tinereţii: era veşnic pe drumuri, chemat de dragostele lui, spre necazul părinţilor, „Maică-mea mă
bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Năstasă, ca să mă liniştesc şi să
mă-nsor. Iar tatu-meu, tăcea ş-o privea într-o parte căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile
amare.”.
Apoi Neculai Isac îşi aminteşte că într-o sâmbătă, după încheierea unei aventuri amoroase, trist
fiind, se plimba călare prin împrejurimile Hanului Ancuţei, unde însoţise un transport de vin,
neguţătoria cu care se ocupa. La o gârlă „arzând în soarele asfinţitului”, printre nişte ţigani aflaţi la
pescuit, întâlneşte o „fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem– spune căpitanul de mazâli –în apă
trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era
copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva
fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.”. Hasanache, un ţigan bătrân, văzând interesul fetei, cu
numele Marga, pentru „boier”, o îndepărtează şi îl întreabă dacă el este negustorul de vin poposit la
han; după ce confirmă, Neculai Isac dă ţiganului şi fetei câte o monedă de argint. Continuând
plimbarea, ceva mai departe, la „o fântână cu colac de piatră, între patru plopi”, a cărei apă
„neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea necontenită şi măruntă a
frunzişurilor.”, naratorul o zăreşte, ca pe o arătare, în umbra copacilor, pe Marga, dispărută imediat.
A doua zi dimineaţa, Marga se înfăţişează la han, pentru a mulţumi „boierului” („Cu înfăţişarea ei
neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ. Însă nu mă privea.”), arătându-i cizmuliţele
cumpărate cu carboava dăruită. Fata, cu un gest brusc, îi sărută mâna şi dispare, după ce fixaseră o
întâlnire, în aceeaşi zi seara, lângă fântâna dintre plopi, la întoarcerea lui Neculai Isac din Paşcani,
unde urma să lase vinul şi să ia banii de la un boier, cumpărător al întregii mărfi.
Drumul neguţătorului, cu carele înspre Paşcani şi înapoi, fusese scurt şi ca o halucinaţie: „eu nu v-
aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine
chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea.”. La întoarcere lângă fântână, după rostuirea
convoiului la destinaţie, „O lună ştirbă se ridica din răsărit ca peste o pustie.”, şi Neculai Isac o
găseşte pe Marga întristată, suspinătoare, mărturisindu-i teama că el nu va reveni la ea, dar o asigură
că, îndată ce va merge din nou la Paşcani spre a descărca vinul şi a lua banii, o va reîntâlni în
acelaşi loc, aducându-i în dar scurteică de vulpe.
Noaptea, la fântâna dintre plopi, „ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă”, îşi continuă Neculai
Isac povestirea, pe când Marga se apropia în fugă, spre a-l strânge apoi în braţe, „scâncind”, pe
iubitul ei, căruia îi mărturiseşte, înspăimântată, cu „geamăt ca de sălbăticiune rănită”, că unchiul ei,
Hasanache, împreună cu fraţii lui mai mici, Dimachi şi Turcu, vor să-l omoare, la acea întâlnire,
pentru a-i fura banii de pe vin. Completând: „N-am putu răbda de dragoste ş-am vrut să mai stai cu
mine, de-aceea nu ţi-am spus cum am venit.”, cu siguranţa că va muri, pentru că cei doi, care se
apropiau, după cum lătra Lupei, câinele lui Neculai, îi auziseră mărturisirea.
Călare, iubitul Margăi încearcă să scape de urmăritori, cu ajutorul câinelui, atacatorul unuia dintre
aceştia, dar ceilalţi doi, care îl gonesc făcând salturi mari cu ajutorul prăjinilor, îl ajung din urmă şi
unul din ei aruncă prăjina în picioarele calului, care se prăbuşeşte cu membrele dinainte rupte.
Ridicându-se în picioare, Neculai Isac împuşcă între ochi pe unul dintre atacatori, dar o şpangă îi
rănise ochiul drept, apoi strigă după ajutoare de la han, iar ţiganii rămaşi teferi îl părăsesc în fugă.
Întors la fântână, împreună cu cei sosiţi de la han, vede sânge proaspăt şi înţelege că Marga fusese
ucisă şi aruncată în apă.
Terminându-şi povestirea, căpitanul de mazâli „Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul
plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o
durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului.”.