nevasta. Şi i-am dat pîn-a-nceput să zică fără-ncetare: unu, unu, ies, doi, unu, ies, doi, doi...

M-am dus la
Iacob, vînzătorul de stilouri, criminalul!, i-am spart vitrina, i-am rupt coastele şi nu l-am lăsat pînă ce n-a
spus: unu, unu, ies, doi, unu, ies, doi, doi, ies, ies, doi... tot buletinul, off... M-am dus la Pronosport... am
spart toate călimările şi-am urlat la neghiobii ăia că dacă nu aduc pînă într-o oră o sută de tocuri şi de
călimări îi omor pe toţi... M-am dus acasă şi m-am băgat sub pat cu gîndul să mor acolo... Ca să vezi! Nici un
buletin cu douăsprezece rezultate. Of, Doamne! Cel puţin două sute de mii de lei... Ce să mai fac?... M-am
apucat să vînd mărunţişuri... stilouri... stilouri... zău luaţi un stilou. Optsprezece lei... Poftim! Nu doriţi şi-o
pereche de papuci de casă?... Ieftini, buni... ca la comandă"...
Şi cum nu era om în orăşel şi în împrejurimi căruia vînzătorul cu urechile de elefant să nu-i fi istorisit
păţania, e lesne de închipuit ce popularitate şi autoritate avea Tic în domeniul pronosticurilor sportive.
Tocmai această autoritate nu voia să şi-o piardă prichindelul. In afară, bineînţeles, de faptul că înfrîngerea
lui Ursu ar fi însemnat pentru dînsul o durere căreia nu i-ar fi putut găsi niciodată leacul.
― Atunci, încercă Maria să clarifice situaţia, chiar dacă Lucia ar fi împotrivă, tot am avea majoritatea. În
cel mai rău caz, trei voturi pentru şi două contra, deşi nu-mi închipui că Ursu ar fi contra.
― Şi cum crezi c-am putea s-o atragem spre noi? se interesă Dan. Cam ce metodă ar prinde?
― Cea mai simplă, răspunse Maria. Discutînd cu ea totul pe faţă.
― Cine să discute? se sperie Tic.
― În nici un caz voi. Voi v-aţi compromis în ochii ei. Va trebui să încerc eu!
― Cum?
― Mîine dimineaţă îi voi face o vizită...

CAPITOLUL III

A doua zi dimineaţa, Maria se duse într-adevăr la locuinţa fetei în alb. Era o zi frumoasă de vară,
bîntuită de o adiere răcoroasă. Maria bătu de cîteva ori în poartă, îmblînzi cu un "cuţu", "cuţu" javra care nu
descoperise în ea pe sora celui care-i ciomăgise spatele, şi aşteptă cu o undă de emoţie apariţia
necunoscutei. După cîteva momente de linişte, ieşi pe cerdac o bătrînă înaltă şi uscată. Apariţia nedorită o
cam puse în încurcătură pe Maria.
― Pe cine cauţi dumneata? întrebă bătrîna cu voce supărată şi mai ales indignată că fata din faţa ei nu
rostise nici un cuvînt de salut.
Maria descoperi însă repede greşeala comisă şi căută s-o îndrepte:
― Sărut mîna, nu vă supăraţi că vă deranjez... Aş vrea să împrumut o carte...
Bătrîna îşi puse ochelarii pe nas, o măsură cu atenţie şi-i spuse cu voce posacă:
― Nu cred că te pot interesa pe dumneata cărţile mele. Cunoşti alfabetul chirilic?
Neprevăzutul răspunsului şi al întrebării o fîstîci din nou pe Maria. În sinea ei încerca să-i dea dreptate
lui Tic sau mai bine zis începea să înţeleagă pornirea lui împotriva bătrînei. Deodată Maria văzu la una din
ferestre cum se mişcă o perdea şi, o clipă mai tîrziu, zări chipul unei fete negricioase şi ochii ei mari, uimiţi,
privind-o. Încurajată parcă, răspunse fără ezitare bătrînei:
― Poate că are Laura cartea de care am nevoie...
― Dar de unde o cunoşti dumneata pe Laura?
În clipa aceea, uşa casei bătrîneşti se deschise şi cerdacul umbrit se lumină la erupţia fetei îmbrăcată
într-o rochie albă ca zăpada. Apariţia albă o privi pe Maria fără să clipească, dar în afară de curiozitate şi o
urmă de uimire, faţa ei nu exprima nimic altceva.
― Ne cunoaştem de la Bucureşti... mi se pare de la un concurs... minţi înroşindu-se Maria.
Bătrîna se uită cercetătoare la Laura. Fata în alb se uită iarăşi uimită la Maria:
― La ce concurs ne-am întîlnit?
Maria îşi învinse cu ultimul dram de rezistenţă emoţia pe care o simţea în gît, şi astfel răspunsul
născocit se auzi:
― La concursul de literatură... anul trecut.
Fata în alb tresări şi se uită iarăşi fix la Maria. Pe faţa ei apăru mai întîi un val de roşeaţă, apoi o paloare
dureroasă. Parcă îşi amintea ceva, vag... O masă mare îmbrăcată în roşu... În sală elevi şi eleve, şi teamă şi
emoţii şi speranţe... Auzea parcă vocea aceea groasă anunţînd: ..."Premiul întîi pentru compoziţie"... Şi parcă
vedea înaintînd lin prin sală o fată negricioasă, cu cozi, cu sîngele în obraji...
― Dumneata eşti Maria Florescu? întrebă de-a dreptul tulburată fata în alb.
― Da! răspunse Maria tulburată şi ea.
Fata în alb se lăsă din nou năpădită de amintiri. Abia ieşise de cîteva zile din spital: meningita o ţinuse
în pat aproape două luni. Era slăbită... capul o mai durea uneori... Venise totuşi la concurs... Îl aştepta de