la lovitura aceea de final, va ţîşni surprinzătoare şi cumplită reacţia lui Ursu...

În retragerea sa, în rolul său de luptător care se apără, Ursu simţea din ce în ce mai sigur că tactica pe
care i-o indicase antrenorul îl va duce la înfrîngere. Dar nimic din el, nici un gînd, nici un simţămînt, nici un
reflex nu se împotrivea presimţirii rele şi colţuroase. Bloca, para, eschiva, se apăra cu îndîrjire... Încerca
uneori să simuleze lovituri cu stînga sau cu dreapta, dar întotdeauna adversarul lui era pregătit pentru
eschivă.
Sus, în lumea galeriei, în mijlocul ei, Tic urmărea cu sufletul la gură nenorocirea din ring, pentru că îl
înţepa mereu gîndul unei nenorociri. Şi deodată observă semnalul antrenorului dirijor şi groaza îi strangula
vocea. Văzuse două braţe ridicate cu palmele deschise. În aceeaşi clipă, găliganul îl fulgeră pe Ursu la
bărbie. O lovitură cumplită, o lovitură în plin, o lovitură sonoră care amuţi sala. Ursu se clătină, se îndoi, se
sprijini în genunchi... Arbitrul începu să numere. Antrenorul găliganului ţinea mereu amîndouă mîinile
ridicate cu palmele deschise. Elevul lui aştepta în colţ, cu mîna dreaptă încordată, ca de oţel, plasarea celei
de a doua lovituri de ciocan. Descifrase întocmai semnalele maestrului său: lovitură după lovitură, fiecare cu
toate puterile. La "opt", Ursu se ridică. Găliganul porni ca o săgeată spre el şi-şi azvîrli dreapta. Ursu, încă
buimăcit, mai avu totuşi puterea să eschiveze scurt. Pumnul de oţel aproape că-i şterse faţa. Forţa loviturii,
dar mai ales eschiva de miracol îl răsuciră pe găligan, îi transmiseră chiar o spaimă de cîteva clipe.
Antrenorul nu-şi coborîse însă braţele şi nici nu-şi închisese palmele.
Ursu resimţea încă lovitura. Nu-şi revenise pe de-a întregul. Directa adversarului fusese îngrozitoare, ca un
ciocan de fier încins la roşu. Şi faţa îi ardea. Pe un altul l-ar fi aruncat dincolo de corzi. Împins de disperare
încercă un corp la corp salvator, un paleativ de moment care ar fi întîrziat poate deznodămîntul. Antrenorul
dirijor îi ghici iarăşi gîndul şi ridicase mîna dreaptă cu pumnul strîns, adică îi ordona elevului retragere
grabnică, în plină retragere mai primi o indicaţie: palma stîngă deschisă, şi aproape în aceeaşi clipă alta: îşi
deschisese şi palma dreaptă: atac furios încheiat cu lovitura decisivă!
Ursu primi un upercut de stînga care-l trimise în corzi. Antrenorul găliganului răsuflă uşurat şi-şi
desfăcu braţele într-un gest de triumf: era sfîrşitul! Nu exista om care să poată rezista la o asemenea
lovitură. Dar mai era şi gongul... Răsună puternic în liniştea sălii, în clipa cînd Ursu se sprijini pentru a
doua oară în genunchi. Dar auzind vibraţiile gongului, mai avu putere să se ridice şi să păşească năucit,
ameţit spre scaunul lui. Căzu pe scaun şi închise ochii.
În colţul ringului, alături de el, antrenorul îl masa, îl înviora, sau încerca să-l învioreze, dar parcă în
neştire. Era şi el neliniştit. Simţea că-i scăpase ceva, dar nu descoperea ce anume. În timpul primei reprize
îşi revăzuse întreaga tactică dar parcă nu-i găsea nici o fisură. Şi cu toate acestea undeva se strecurase ceva
şubred.
După cîteva secunde, sub efectul unei salve de apă rece ca gheaţa, Ursu se trezi. Răsuflă adînc, clipi de
cîteva ori din ochi, apoi roti privirile prin sală. Nu întîlni decît figuri triste, îl zări pe Tic şi-i făcu un semn
moale din ochi. Cele două lovituri fuseseră cumplite... Nu-şi închipuise că un om poate lovi cu atîta forţă. Îşi
mai aruncă o dată privirile în sală, şi iarăşi toată jalea lumii se adună în ochii lui.
Minunea se petrecu în galerie, în mijlocul ei, acolo unde se găsea conducătorul. Tic se uită la ceas. Mai
erau treizeci de secunde pînă la începerea reprizei. Cel de al doilea ocol pe care îl făcuseră privirile lui Ursu
îl lămuriseră definitiv. Scoase iute carnetul, creionul, scrise cîteva cuvinte pe o foaie ruptă cu violenţă, dar
pe care o împături cu grijă. Mai rămăseseră 20 de secunde. Nu mai avea timp să ajungă în colţul lui Ursu.
Avea prea multe obstacole în faţă şi trebuia să mai înconjoare şi ringul. Scoase praştia din buzunar. Mai
rămăseseră 15 secunde. O întrebare rea îi opri răsuflarea: Cu ce?... În faţa lui, fata în alb, cu punga de
bomboane neatinsă, privea absentă ringul. Tic tresări. Găsise. Se aplecă spre Laura şi îşi băgă mîna în
pungă, spunînd cu voce grăbită:
― Nu vă supăraţi... Am nevoie de o bomboană...
― Cu plăcere... i se răspunse foarte prompt. Sînt cu lapte...
Tic lăsă ofensa fără replică. N-avea timp. Înfăşură bomboana în hîrtia pe care scrisese cele cîteva
cuvinte misterioase, pregăti praştia, puse ghemotocul în aruncător şi întinse. Mai erau şapte secunde.
Multe, multe ţinte extraordinare ochise prichindelul în cariera lui de campion al praştiei începînd cu vrăbii şi
terminînd cu ţigările de pe buzele unor tinerei care făceau pe emancipaţii. Odată, încheiase un pariu fabulos
cu zece colegi: va sparge un bec într-o cameră fără să spargă geamul! Pentru că geamul în cauză avea o
crăpătură lată cît unghia. Fusese cea mai mare victorie din cariera lui, prin ea îşi cîştigase titlul de zeu al
praştiei... şi pariul: o minge de fotbal, o minge adevărată. Dar niciodată nu dorise mai fierbinte ca în acea
clipă să nu greşească ţinta. Întindea elasticul rugîndu-se. Mai erau 6 secunde. Tic ţinti. Îşi opri răsuflarea şi
slobozi proiectilul neobişnuit.
Ghemotocul îl lovi pe Ursu drept în piept. Prichindelul întinsese elasticul pînă la limită. Ursu tresări de
usturime. Ghemotocul căzu la picioarele lui. Se uită în sală, aiurit, şi văzu semnele disperate ale lui Tic, şi
mai ales îi văzu praştia în mînă. Înţelese. Mai erau 3 secunde. Desfăcu hîrtia, o netezi şi citi: "Trebuie să
învingi! Lucia". Mai era o secundă...
Exact în acea clipă antrenorul lui Ursu se repezi asupra elevului, voind parcă să-l reţină, să-i spună că
întreg raţionamentul lui se baza pe o eroare profundă, că trebuie totul schimbat, dar gongul îi azvîrli elevul