ECOLOGIA INSECTELOR

Ştiinţa care se ocupă de studiul relaţiilor ce se stabilesc între organisme şi

mediul înconjurător, se numeşte ecologie (oikos = casă, gospodărie; los- logos =
ştiinţă, vorbire); astfel, după traducerea cuvântului grecesc, ecologia este ştiinţa
despre gospodărirea naturii, producerea, circulaţia şi distribuţia substanţei
organice în natură (mediul ambiant).
Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de factori ce
influenţează modul de viaţă a unei specii de insectă sau a unei biocenoze cu
insecte, de pe un anumit loc. Aceste studii conduc la cunoaşterea cauzelor care
influenţează densitatea numerică, la stabilirea condiţiilor de variaţie numerică,
adică la cunoaşterea factorilor care determină înmulţirea şi răspândirea insectelor.
De-a lungul vremurilor insectele s-au adaptat la diferite condiţii de mediu,
fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotopuri, favorabile pentru ea. Astfel, în
funcţie de condiţiile în care s-a format, fiecare specie manifestă o selectivitate faţă
de condiţiile locului de trai, având un anumit standard ecologic, dobândit în timpul
evoluţiei sale istorice, care se transmite la urmaşi. Această particularitate prezintă
un caracter conservator.
Fiecare specie de insectă se comportă în mod diferit faţă de influenţa
nefavorabilă a factorilor de mediu, caracterizându-se printr-o anumită plasticilate
ecologică, particularitate ce reprezintă gradul de adaptabilitate al speciei faţă de
oscilaţiile factorilor de mediu. Speciile care au o mare plasticitate ecologică se
adapteză mai uşor la noile condiţii de mediu în care urmează să se dezvolte.

Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor

Factorii de mediu sau ecologici acţionează continuu şi în complex asupra

fiecărui organism, asupra populaţiei, speciei şi asupra tuturor organismelor din
biocenoze.
Factorii care influenţează în general viaţa organismelor dintr-un ecosistem
pot fi sistematizaţi în patru grupe: abiotici, edafici, biotici şi antropici.
I. Factorii abiotici sau anorganici reprezentaţi în primul rând de factorii
climatici, prezintă cea mai mare importanţă în dezvoltarea, distribuţia geografică şi
activitatea insectelor. Dintre factorii climatici, temperatura şi umiditatea, au
influenţă directă asupra înmulţirii şi răspândirii insectelor.
Temperatura. Insectele ca şi alte nevertebrate (animale cu sânge rece), au
temperatura corpului variabilă, în funcţie de condiţiile de mediu în care trăiesc,
adică sunt animale heteroterme sau poikiloterme.
În general, insectele au, temperatura corpului mai ridicată cu 0,5°C – 1°C
decât a mediului înconjurător. Schimbarea mediului influenţează în mod direct
temperatura corpului insectei. Cu cât temperatura corpului este mai ridicată, cu atât
şi procesele fiziologice se desfăşoară mai rapid.
Activitatea biologică a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 -
40°C (fig.43), temperatura medie având valori de 8 - 20°C. Fiecare specie de

88
insecte are limitele sale proprii de temperatură în care se dezvoltă.
Activitatea biologică începe la o limită inferioară de temperatura, denumită
prag biologic inferior de dezvoltare sau temperatură minimă (t 0) şi o limită
superioară, denumită prag biologic superior sau temperatură maximă de dezvoltare
(T). În afara acestor limite, insectele mai au un prag de prolificitate (O),
reprezentând temperatura la care are loc începutul împerecherii şi depunerea pontei
şi un prag termic optim (O1), la care dezvoltarea lor are loc în condiţii optime Zona
cuprinsă între cele două praguri biologice limitat de (t 0 şi T), poarta denumirea de
zona activităţii biologice, iar cea aflată sub pragul biologic inferior (t 0) şi peste
pragul biologic superior (T), de zona letală (mortală sau pessimus), în care specia
nu mai poate trăi.
La temperaturi scăzute sub pragul termic inferior, insectele îşi pierd treptat
mobilitatea şi în cele din urmă
cad într-o stare de amorţeală.
În condiţiile regiunilor
temperate, datorită scăderii
temperaturilor sub pragul
termic inferior în perioada de
toamnă, insectele se retrag în
locuri adăpostite, intrând în
diapauza hiemală şi revin la
activitate în primăvară, odată
cu ridicarea temperaturii peste
acest prag. Moartea insectelor
la temperaturi scăzute,
intervine datorită procesului
Fig.43 - Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei de îngheţare a apei libere din
(Acanthoscelides obtectus): 0, 01- temperatura optimă; ţesuturi şi respectiv a formării
t0 - pragul biologic inferior; T - pragul biologic superior cristalelor de gheaţă.
(după Săvescu)

La temperaturi ridicate peste pragul biologic superior, activitatea

insectelor încetează datorită coagulării treptate a substanţelor proteice din ţesuturi.
Coagularea substanţelor proteice, are loc la temperaturi cu atât mai ridicate, cu cât
conţinutul în apă este mai mică ea poate fi parţială (necroză), după care insectele
îşi pot reveni, sau totală (paranecroză), după care revenirea lor la viaţă nu mai este
posibilă.
Cunoaşterea pragului biologic inferior şi superior de dezvoltare prezintă
importanţă practică, îndeosebi pentru insectele care trăiesc în depozite, prin
folosirea în combatere a temperaturilor scăzute sau ridicate.
La temperaturi cuprinse între cele două praguri biologice (inferior şi
superior), activitatea insectelor se desfăşoară în funcţie de cerinţele speciei
respective faţă de temperatură.
Activitatea biologică a populaţiei oricărei specii se desfăşoară exclusiv în
cadrul zonei biologice. Zona biologică este definită ca domeniul de activitate
89
biologică, în cadrul căreia au loc procese normale de creştere-dezvoltare, înmulţire
şi răspândire, în afara căreia, populaţia speciei piere.
Subzona rece cuprinsă între pragul biologic inferior (t 0) şi pragul de
prolificitate (O), permite procesul de creştere a organismelor, dar inhibă procesul
de dezvoltare, din care cauză adulţii sunt sterili şi de talie mare, viteza reacţiilor
chimice este redusă, iar durata dezvoltări creşte
Subzona optimă cuprinsă între pragul optimului termic inferior (O) şi
optimul termic (O1), cuprinde condiţiile optime de creştere şi dezvoltare, în care
timpul biologic (Xn) este cel mai scurt, prolificitatea (P) cea mai mare, iar spaţiul
biologic are tendinţă de micşorare.
Subzona caldă, cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul termic
superior (T) oferă condiţii puţin favorabile de creştere şi dezvoltare, deoarece în
această subzonă, odată cu creşterea temperaturii, timpul biologic creşte,
prolificitatea scade, iar coeficientul de înmulţire şi spaţiul biologic descresc.
Între durata dezvoltării insectelor şi temperatură este un raport invers
proporţional: cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât se
scurtează durata dezvoltării şi invers, regulă valabilă însă numai în limitele optime
de dezvoltare a unei specii.
Conform teoriei lui Blunck (1914), între cele două limite, dezvoltarea
organismelor urmează regula temperaturilor efective, care reprezintă diferenţa
dintre temperatura la care are loc dezvoltarea (t n) şi temperatura pragului inferior
(t0). Pentru dezvoltare, fiecare specie are nevoie de o anumită sumă de temperatură
efectivă, cunoscută sub denumirea de constanta termică (K°C).

Constantele dezvoltării insectelor

Definiţia ecuaţiei constantei termice (K°C) a fost elaborată pentru prima

dată de Blunck (1914) şi dezvoltată de Săvescu (1955 - 1976). Ea reprezintă
produsul dintre timpul dezvoltării (Xn) şi temperatura efectivă (tn – t0), indiferent de
localitate: K = Xn (tn-t0), în care:
K reprezintă constanta termică; X n – durata dezvoltării insectei; tn –
temperatura la care are loc dezvoltarea; t 0 – pragul inferior de dezvoltare; (tn – t0) –
temperatura efectivă
Cu ajutorul acestei ecuaţii se pot determina prin calcul: pragul inferior (t 0),
constanta dezvoltării (K), durata dezvoltării unei insecte (X n), temperatura efectivă
(tn – t0) şi numărul de generaţii (γ).
Pragul inferior de dezvoltare (t0) al unei insecte se poate determina
experimental, în condiţii de laborator. Pentru realizarea acestui scop insectele unei
anumite specii se cresc în camere termostatice la două temperaturi diferite dar
constante. De exemplu, un lot de insecte se creşte la temperatura t n de 20°C iar alt
lot la temperatura tn de 25°C. Considerând că durata dezvoltării insectelor din
primul lot durează 70 de zile, iar a celor din al doilea lot 45 de zile, putem calcula
pragul inferior de dezvoltare din formulele:
I. K = Xn (tn – t0)= 70 (20- to)

90
 II. K'= Xn (tn'- t0)= 45 (25- to)
Cum constanta termică (K.) a speciei este aceeaşi ecuaţiile de mai sus sunt
echivalente:
Xn (tn – t0) = X n' (tn' – t0), respectiv
70 (20 – t0) = 45 (25 – t0), de unde:
( Xn tn )  ( Xn 'tn )
to  , respectiv
Xn  Xn '
(70  20)  ( 45 25)
to   1400 1125  275  11 °C
70  45 25 25

Deci pragul inferior de dezvoltare (t0) este egal cu 11°C. Constanta termică
(K) se poate calcula înlocuind în formula clasică valoarea calculată a pragului
inferior:
I. K = Xn (tn- t0) = 70 (20 - 11) = 630°C, pentru temperatura de 20°C şi
II. K' = Xn' (tn' – t0) = 45 (25 -11)= 630°C, pentru temperatura de 25°C.
Durata dezvoltării unei insecte (Xn) se calculează pornind de la aceeaşi
ecuaţie:
K = Xn (tn- t0), respectiv Xn  tnK
 to
Cunoscând constanta termică şi pragul inferior de dezvoltare, prin
introducerea lor în formulă obţinem;

630  70 630
Xn  20 11 zile şi Xn   45 zile
25  11

Celelalte constante, cum ar fi a) pragul de prolificitate (O); b) optimul termic

inferior (O1); c) optimul termic superior (O2) şi d) pragul superior de dezvoltare
(T), se pot calcula cu ajutorul formulelor:
a) pragul de prolificitate (O);
O  to  4 K  11  4 56  11  4 56  11  5,01  16,01 oC
b) optimul termic inferior (O1)
t 0  t 02  4 K 11 11 2  2520 11 51,39 62,19 = 31,19C
01    
2 2 2 2
c) pragul superior de dezvoltare (T);
T  to  K  11  750  11  27,4  38,4 °C
Cunoscând cele 5 constante se pot stabili limitele termice - inferioare şi
superioare ale zonei biologice, iar în cadrul acesteia subzonele activităţii biologice.
După Săvescu (1978), la viermele merelor - Cydia pomonella, constantele
de dezvoltare sunt următoarele: t o = 9°C, O = 14°C; O 1 = 30°C; O2 = 32,5°C şi T
=34,1oC, zona biologică fiind cuprinsă între 9°C şi 34,1°C, iar intervalele
subzonelor de activitate biologică au urmăroarele valori: rece 9oC-14oC; temperată
14oC-30°C; optimă 30°C-32,5°C şi caldă 32,5°C -34,1oC, (fig.44)

91
 Din hiperbola dezvoltării viermelui merelor rezultă că în subzona optimă
curba teoretică coincide cu cea reală, în vreme ce în subzona rece timpul real al
dezvoltării este mai lung decât cel teoretic, iar în cea caldă este mai scurt decât
acesta. Din cele menţionate mai
sus rezultă că cercetările de
ecologie privind o specie
oarecare trebuie să se deruleze
în condiţiile oferite de optimul
termic.

Fig.44 - Hiperbola dezvoltării viermelui merelor

(Cydia pomonella L ): 0, 01- temperatura optimă; t0 -
pragul biologic inferior; T - pragul biologic superior
(după Săvescu)
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorul termic, insectele care
suportă amplitudini mari de temperatură poartă numele de euriterme, iar cele care
suportă amplitudini mici se numesc stenoterme.
Numărul de generaţii (g) sau gradul de înmulţire al speciei îl putem
calcula cu ajutorul relaţiei matematice;
g K
(tn to )
, în care: g = numărul de generaţii;  ( tn  to) = suma
temperaturilor efective; K = constanta termică.
Molia cafenie a cerealelor (Sitotroga cerealella) are suma temperaturilor
efectivă diferită funcţie de condiţiile climatice întâlnite. Astfel, 212°C la Londra,
400°C la Leningrad, 899°C la Bucureşti şi 1229°C la Roma (după Boguleanu şi
colab.,1980). Constanta termică fiind de 400°C, numărul de generaţii al acestei
specii în localităţile respective ar putea fi:
212  0; 400  1; 899  2; 1229  3
400 400 400 400 generaţii.
Umiditatea şi precipitaţiile, au un rol important în viaţa şi dinamica
insectelor, apa fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale organismului.
Umiditatea şi precipitaţiile acţionează asupra insectelor fie direct, fie indirect prin
intermediul hranei sau a altor factori de mediu.
Activitatea insectelor se desfăşoară în limitele zonei biologice, delimitată
de un prag inferior de umiditate (h%) şi un prag superior de umiditate (H%).
Fiecare specie de insectă, are limitele sale de umiditate la care se dezvoltă.
Din punct de vedere al preferinţei pentru umiditatea relativă, insectele se

92
împart în 3 grupe: higrofile care iubesc zonele umede (cu 85 - 100% umiditate
relativă - Ostrinia), mezofile care trăiesc în zonele semiumede (cu 45 - 85%
umiditate relativă - majoritatea speciilor) şi xerofile care preferă zonele secetoase,
cu o umiditate relativă sub 45 %.
Umiditatea scăzută din verile călduroase şi secetoase contribuie la
diminuarea ouălor de muscă de Hessa (Mayetiola destructor), determinând intrarea
în diapauză a pupelor ei. Umiditatea relativă a aerului, contribuie la dezvoltarea în
bune condiţii a sfredelitorului tulpinilor de porumb (Ostrinia nubilalis). Umiditatea
solului joacă un rol important în deplasarea pe profil a speciilor edafice (viermi albi
şi viermi sârmă etc.).
Precipitaţiile pot influenţa pozitiv dezvoltarea insectelor. Astfel, ploile
abundente şi repezi căzute în luna iulie conduc la reducerea densităţii numerice a
sfredelitorului tulpinilor de porumb, prin spălarea larvelor neonate de pe organele
plantelor.
Stratul de zăpadă formează un adăpost prielnic pentru hibernarea
insectelor, în vreme ce iernile lipsite de zăpadă şi geroase, contribuie la creşterea
mortalităţii lor din cauza îngheţurilor.
Lumina joacă un rol important în viaţa insectelor, ea determinând
schimbări esenţiale în unele procese fiziologice din organism. Intensitatea de
iluminare are o puternică influenţă asupra activităţii insectelor. Unele insecte sunt
atrase de lumină, având un fototropism pozitiv, altele fug de lumină (lucifuge),
prezentând un fototropism negativ (Blattidele etc.). Pentru speciile fototropic
pozitive, se pot utiliza diferite curse luminoase pentru capturarea lor în vederea
stabilirii dinamicii apariţiei sau pentru distrugerea directă a lor (exemplu: fluturii
nocturni şi crepusculari).
Lumina, împreună cu temperatura şi umiditatea joacă un rol important în
intrarea în diapauză a insectelor. Astfel, omizile unor specii de lepidoptere, în
condiţii de zi lungă de peste 15 - 16 ore nu intră în diapauză, în vreme ce la afide
apariţia formelor sexuate este determinată de scăderea temperaturii şi a intensităţii
luminoase.
Radiaţiile solare, influenţează direct viaţa şi activitatea insectelor prin
energia radiată, care coboară sau ridică temperatura mediului ambiant şi indirect
prin declanşarea reacţiilor fotochimice ale organismelor.
Curenţii de aer contribuie la intensificarea evaporării apei din corpul
insectelor, împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi ponta lor, dar şi ajută la
răspândirea insectelor la distanţe mari. Curenţii puternici de aer pot răspândi cu
uşurinţă la distanţe foarte mari omizile păroase (Lymantria dispar - omida păroasă
a stejarului şi Hyphantria cunea - omida păroasă a dudului). Curenţii de aer de
slabă intensitate, dar de lungă durată, împiedică activitatea unor specii de insecte
ca: musca de Hessa, sfredelitorul tulpinilor de porumb etc.
II. Factori edafici. Solul ca atare reprezintă un factor ecologic important
în dezvoltarea şi răspândirea insectelor, mai ales a celor edafice, el influenţând
direct prin proprietăţile sale fizice şi chimice, fie indirect prin condiţionarea diferită
a vegetaţiei.

93
 Dezvoltarea unei specii de insecte (gândaci, cărăbuşi etc.) sau cel puţin a
unui stadiu de dezvoltare a lor, are loc în sol. Astfel, solurile uşoare, nisipoase sunt
preferate de cărăbuşul marmorat, cărăbuşeii verzi ai viţei, gândacul păros etc. Alte
specii cum este filoxera viţei de vie, se dezvoltă numai în solurile grele, luto-
argiloase şi lutoase şi nu găseşte condiţii favorabile pe solurile bogate în bioxid de
siliciu (nisipuri şi soluri nisipoase).
Solurile umede şi cu reacţie acidă sunt mai populate decât cele cu reacţie
neutră sau bazică. Majoritatea speciilor de elateride se întâlnesc în soluri acide, cu
un pH cuprins între 3,8 - 5,2, în vreme ce larvele cărăbuşeilor cerealelor (Anisoplia
spp.) preferă solurile cu reacţie alcalină sau neutră.
În funcţie de tipurile de soluri pe care le populează, insectele pot fi:
psamofile care se dezvoltă în solurile nisipoase; halofile care trăiesc în terenuri
sărăturate; pietrofile care sunt frecvente pe solurile pietroase şi indiferente care se
întâlnesc în diferite soluri, indiferent de structura şi compoziţia lor.
III. Factorii biotici. Din grupa factorilor biotici fac parte: hrana, zoofagii
şi epizootiile.
Hrana sau factorul trofic, influenţează în mod direct viaţa insectelor
(creşterea şi dezvoltarea, înmulţirea şi răspândirea).
În funcţie de regimul de hrană, inseetele se clasifică în trei grupe: insecte
fitofage; insecte zoofage şi insecte pantofage.
1. Insectele fitofage se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate ale
plantelor: rădăcini, tulpini, frunze, flori, fructe, seminţe etc.
După organele pe care le preferă, insectele fitofage se împart în:
- insecte xilofage - care se hrănesc cu lemn sau cu scoarţă ca de exemplu:
carii de lemn şi de scoarţă ai pomilor;
- insecte folifage, care consumă aparatul foliar al plantelor (gândacul din
Colorado);
- insecte florifage, care se hrănesc cu elementele florale ale plantelor
(gândacul păros al florilor);
- insecte cletrofage sau seminifage, care se atacă seminţele (gărgăriţa
mazării, gărgăriţa grâului, molia cafenie a cerealelor etc.);
- insecte micofage sau micetofage, care se hrănesc cu ciuperci (musca
ciupercilor);
- insecte saprofage care consumă materii organice în descompunere
(larvele tinere de cărăbuşi etc.).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele pot fi:
- monofage se hrănesc cu o singură specie de plantă (gărgăriţa mazării);
- oligofage consumă specii de plante aparţinând la aceaşi familie botanică
sau la familii înrudite (cărăbuşeii spicelor, ploşniţele cruciferelor, ploşniţele
cerealelor, muştele cerealelor etc.);
- polifage care se hrănesc cu diferite specii de plante din diferite familii
botanice (viermii albi, viermii sârmă, viermii cenuşii).
2. Insecte zoofage sau carnivore se hrănesc cu organisme animale - vii sau
moarte, putând fi: monofage, oligofage şi polifage.

94
 Ele se mai pot împărţi în:
- insecte prădătoare sau răpitoare ce se hrănesc cu pradă vie cum sunt
speciile de buburuze;
- insecte parazite, pe ou, larve, pupe sau adulţi, se hrănesc parazitând
organismele vii (specii de viespi entomofage: Aphelinus, Prospaltella etc.);
- insecte necrofage consumă insecte moarte (Necrophorus spp. etc.);
- insecte coprofage se hrănesc cu excrementele diferitelor specii de
animale (Scarabaeus spp., Copris lunaris etc.).
3. Insecte pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt sau
omnivor, zoofag şi fitofag consumând atât hrană vegetală cât şi animală
(Forficula auricularia, Harpalus distinguendus, Blitophaga opaca etc.).
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor.
Cantitatea insuficientă a hranei contribuie la reducerea prolificităţii, scăderea
vitalităţii şi îmbolnăvirea insectelor etc., pe când o hrană bogată în substanţe
proteice şi în cantitate mare asigură creşterea prolificităţii şi a numărului de
generaţii. Cunoaşterea regimului de hrană a speciilor dăunătoare prezintă o mare
importanţă practică, deoarece în funcţie de aceasta se poate aplica o serie de
măsuri profilactice de combatere cum sunt: rotaţia culturilor în cadrul
asolamentului, distrugerea buruienilor, cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi sau
nepreferaţi de dăunători etc.

Fig.45 - Gândacul prădător

Radalia cardinalis
(după Meyer)
Zoofagii prezintă un rol important în dinamica înmulţirii insectelor şi a
altor dăunători animali. Zoofagii sunt reprezentaţi de o serie de organisme animale
diferenţiate în prădători şi paraziţi, care trăiesc pe seama altor specii.
Prădătorii sunt organisme care se hrănesc cu alte specii de animale
(victime), pe care le devorează rapid. Între prădător şi pradă (victimă) există un
anumit raport de mărime: prădătorul în general fiind mai mare decât prada (fig.45).
Paraziţii trăiesc pe seama altor specii denumite gazde cărora le produc
moartea lentă în cursul dezvoltării lor. Paraziţii sunt întotdeauna mai mici decât
gazdele lor (fig.65).

95
 Ei pot fi endoparaziţi când se
dezvoltă în interiorul gazdelor şi
ectoparaziţi când se dezvoltă la
exteriorul gazdelor. Paraziţii speciilor
dăunătoare (fitofage) se numesc paraziţi
primari, iar cei care se dezvoltă pe
seama paraziţilor primari poartă
denumirea de paraziţi secundari sau
hiperparaziţi.

Fig.46 -Viespea parazită

(Aphelinus spp.) (după Melis)
Din grupa zoofagilor fac parte: insectele entomofage, acarieni,
vertebratele răpitoare şi insectivore.
Insectele entomofage prădătoare aparţin ordinelor: Heteroptera,
Hymenoptera, Coleoptera, Diptera etc. (tabelul 2).

Tabelul 2
Principalele specii de insecte prădătoare ale dăunătorilor culturilor agricole
(după Ghizdavu şi colab., 1997)

Prădorul Speciile prădate

Ord. Neuroptera
Fam. Chrysopidae
Chrysopa vulgaris L. afide şi acarieni
Chrysopa perla L. afide şi acarieni
Chrysopa carnea Steph. afide şi acarieni
Ord. Heteroptera
Fam. Pentatomidae
Perillus bioculatus F. Leptinoptarsa decemlineata
Ord. Coleoptera
Fam. Carabidae
Calosoma sycophanta L. Lymantria dispar
Calosoma inquisitor L. Lymantria dispar
Carabus spp. diferite insecte
Fam. Coccinellidae
Coccinella 7 - punctata L. diferite specii de afide
Adalia 2 - punctata L. diferite specii de afide
Scymnus subvilosus Goeze diferite specii de afide
Chilocorus bipustulatus L. Quadraspidiotus perniciosus
Chilocorus renipustulatus L. Quadraspidiotus perniciosus
Exochomus quadripustulatus L. Quadraspidiotus perniciosus
Stethorus punctillum Weise diferite specii de acarieni
Ord. Hymenoptera
Fam. Formicidae
Formica rufa L. lepidoptere, himenoptere etc.

96
 Formica pratensis Retz
Ord. Diptera
Fam. Syrphidae
Syrphus ribesii L. diferite specii de afide
Epistrophe balteata Deg. diferite specii de afide
Lasiopticus pyrastri L. diferite specii de afide

Insectele entomofage parazite aparţin ordinelor: Hymenoptera, Diptera et.

(tabelul 3).
Acarofagii fac parte din ordinul Parasitiformes, (cls. Arachnida), familia
Phytoseidae (Typhlodromus pyri, Typhlodromus soleiger etc.). Rol în reglarea
densităţii populaţiilor de acarieni tetranichizi din plantaţiile pomicole îl are specia.
Phytoseiulus persimilis, prădător activ al speciilor de Tetranychus urticae şi
Tetranychus cinnabarias.
Tabelul 3
Principalele specii de insecte parazite ale dăunătorilor culturilor agricole
(după Ghizdavu şi colab., 1997)
Gazda principală a parazitului Stadiul parazitat
Specia de parazit (dănăorul)
Ord. Hymenoptera
Fam. Braconidae
Apanteles glomeratus L. Pieris brassicae larve
Apanteles congestus Ness Agrotinae larve
Habrobracon hebetor Wesm Ostrinia nubilalis larve
Meteorus rubens Ness Mamestra, Peridroma larve
Fam. Chalcididae
Pteromalus puparum Swed Pieris brassicae pupe
Fam. Aphididae
Aphidius ervi Hall afide larve
Aphidius matricariae Hall Myzodes persicae larve
Fam. Ichneumonidae
Cocceygomimus instigator F. Lymantria,Hyponomeuta pupe
Itoplectis maculator F. Aporia, Operophtera pupe
Pimpla spp. Tortricidae, Acretiidae pupe
Fam. Aphelinidae
Aphelinus mali Halid Eriosoma lanigerum larve
Prospaltella perniciosi Tow Quadraspidiotus pernic. larve
Encarsia formosa Gah. Trialeurodes vaporari. larve
Fam. Trichogrammatidae
Trichogramma evanescens Wstw. Agrotis, Mamestra, Ostrinia ouă
Trichogramma pallida Meyer. Tortricidae ouă
Trichogramma embryophagum Htg. Cydia pomonella ouă
Fam. Proctotrupidae
Proctotrupes gladiator Hal. Ophonus rufipes larve
Proctotrupes gravidator L. Harpalus, Amara larve
Fam. Scelionidae
Trissolcus grandis Thoms. Eurygaster, Aelia, Graphosoma ouă
Trissolcus semistriatus Ness. ,, ouă
Telenomus chloropus Thoms. ,, ouă
Telenomus tischleri Nix. ,,

97
Fam. Eupelmidae Lymantria dispar ouă
Anastatus disparis Ruschka ouă
Fam. Callimomidae
Monodontomerus aereus Watk. Euproctis, Aporia, Tortrix pupe
Fam. Tiphiidae
Tiphia femorata F. Melolonthidae larve
Tiphia morio F. Melolonthidae larve
Fam. Scoliidae
Scolia flavifrons F. Melolonthidae larve
Scolia guadripunctata F. Melolonthidae larve
Ord. Diptera
Fam. Tachinidae
Lydella senilis Meig. Ostrinia nubilalis larve
Compsilura concinnata Meig. Lymantriidae, Lasiocampidae larve

Vertebratele răpitoare şi insectivore (păsări, mamifere etc.) consumă foarte

multe specii dăunătoare (insecte, rozătoare, melci etc.). Dintre păsările insectivore
cu importanţă deosebită în combaterea biologică a dăunătorilor menţionăm:
piţigoii, cucul, ciocănitorile, graurii etc.
Mamiferele insectivore (ariciul, cârtiţa, liliacul etc.), consumă un număr
mare de specii dăunătoare, în vreme ce o serie de rozătoare sunt consumate de
unele mamifere carnivore ca: bursucul, dihorul, nevăstuica etc.
Cunoaşterea zoofagilor, prezintă importanţă practică deosebită, şi trebuie
ocrotiţi în vederea menţinerii echilibrului biocenotic şi utilizaţi în mod direct în
combaterea pe cale biologică a dăunătorilor.
Epizootiile sunt boli ale insectelor datorate activităţii desfăşurate de o serie
de microorganisme entomopatogene (virusuri, bacterii, ciuperci, sporozoare etc.).
Bolile produse de virusuri poartă denumirea de viroze, cele cauzate de
bacterii - bacterioze, cele provocate de ciuperci - micoze, iar cele produse de
sporozoare - sporozooze.
Virozele înregistrate la insecte sunt destul de numeroase, la ora actuală
cunoscându-se peste 300 de specii de virusuri, majoritatea lor fiind izolate din larve
de lepidoptere.
Virozele sunt de mai multe feluri după cum urmează: poliedroze citoplasmatice,
determinate de virusuri din grupa Smithiavirus (A. Burgerjon and P. Grison, 2004)
; poliedroze nucleare, determinate de virusuri din grupa Barrclinaviru;, granuloze,
produse de virusuri care aparţin Bergoldiavirus; viroze cauzate de virusuri fără
incluziuni, din grupa Moratovirus.

Răspândirea insectelor

În funcţie de condiţiile de mediu şi plasticitatea sa ecologică, fiecare specie

de insecte se întâlneşte în natură pe un anumit areal, ocupând un spaţiu determinat.
Formele de bază ale răspândirii organismelor pe suprafaţa terestră sunt: staţia şi
arealul.

98
 Staţia reprezintă acea parte dintr-un teritoriu, caracterizată printr-un
anumit complex de factori ecologici, ocupat de populaţia unei specii. Astfel, staţia
lăcustei călătoare o formează Delta Dunării, cu grindurile ei de nisipuri şi stufăriş,
iar staţia cărăbuşului marmorat (Polyphylla fullo), o constituie solurile nisipoase.
Arealul sau zona de răspândire, cuprinde teritoriul în care se găseşte
specia dăunătoare, indiferent de densitatea ei numerică.
În cadrul acesteia deosebim: zona de dăunare, care reprezintă de obicei
numai o parte din zona de răspândire şi este teritoriul în care specia dăunătoare
întâlneşte condiţii de mediu favorabile (hrană etc.) şi prezintă astfel o densitate
mare, ceea ce determină o deosebită importanţă economică ca daune asupra
producţiei vegetale.

Probleme de bioecologie

Partea din ecologie care se ocupă cu legităţile asociaţiilor de plante şi

animale, de fenomenele care apar în urma formării acestor asociaţii se numeşte
biocenologie. În acest capitol se vor trata aspectele referitoare la ecologia
ecosistemelor şi a populaţiilor de insecte.
În natură, materia vie şi nevie există într-o unitate, alcătuind sisteme şi
subsisteme. Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente aflate în interacţiune
(Bertalanffy, 1972) citat de T. Perju, 1995. O caracteristică fundamentală a acestor
sisteme este integralitatea, sau proprietatea sistemului de a nu se reduce la suma
părţilor sau însuşirilor sale.
Conform particularităţilor schimbului de materie între sisteme şi mediul
ambiant, sistemele se clasifică în: sisteme închise şi deschise. De regulă, sistemele
deschise care interesează în mod deosebit, schimbă cu mediul atât substanţă cât şi
energie. Sistemele deschise sunt reprezentate de: organismele vii sau ansambluri de
fiinţe.
De exemplu, o livadă, reprezintă un sistem deschis deoarece componentele
sale care intră în interacţiune (plante, animale, ciuperci, bacterii, material organic
mort, solul şi stratul atmosferic de pe sol) se prezintă ca un ansamblu; acceptă şi
cedează atomi ai elementelor chimice în circuitul plantelor ai substanţei; acceptă şi
cedează energie prin procesul fiziologic denumit fotosinteză.
Sistemele deschise sunt: sisteme ecologice (ecosistemul şi biosfera),
sisteme biologice - individuale (individul biologic sau organismul) şi
supraindividuale (populaţia şi biocenoza).
Ecologia ecosistemului. Ecosistemul sau sistemul ecologic este unitatea
funcţională a biosferei, caracterizată prin interacţiuni proprii părţilor sale
componente - biotop şi biocenoză - şi care, prin transformările de substanţă şi
energie asigură activitatea biologică şi evoluţia sistemului.
Activitatea biologică în cadrul ecosistemului se desfăşoară ca rezultat al
acţiunii reciproce a celor două părţii componente: biotop şi biocenoză, care pot

99
funcţiona ca un sistem cibernetic cu autoreglare (pe principiul feedback).
Biotopul (bios = viaţă, topos = loc) sau habitatul, reprezintă locul de trai al
populaţiilor diferitelor specii de plante şi animale. Biotopul este format dintr-un
substrat şi o microclimă specifică.
Substratul reprezintă suportul material al biocenozei (sol, apă,
îngrăşăminte organice etc.), iar microclima reprezintă interacţiunea dintre clima
locală, biocenoză şi sol; aceasta se caracterizează prin temperatură, umiditate
relativă, precipitaţii, evaporaţie, presiune atmosferică, iradiere solară etc., toate
raportate la nivelul acelulaşi loc.
Prin particularităţile factorilor componenţi (sol, climă, plantă, faună),
biotopul favorizează sau defavorizează dezvoltarea unor specii de plante şi
animale. Spre exemplu, solurile nisipoase cu flora şi fauna respectivă; diferitele
sole cu plante cultivate sau biotopuri etc.
Biocenoza (bios = viaţă, koinos = comun sau comunitate de viaţă),
constituie componentul orgamc al ecosistemului; ea reprezintă o unitate
funcţională, determinată spaţial, caracterizată prin specii de plante şi aninmale
legate între ele prin conexiuni reciproce, ca rezultat al procesului de evoluţie dotatâ
cu un mecanism de autoreglare, având rol de transformare a substanţei din mediul
înconjurător.
Biocenoza este un sistem de indivizi biologici, din diferite specii, respectiv

Fig.47- Principalele relaţii trofice în cadrul unei plantaţii de meri

(după P. Paşol şi Ionela Dobrin, 2001)

de populaţii, ataşaţi de un loc de trai definit (biotop). De asemenea, termenul de

100
biocenoză se poate defini ca totalitatea organismelor (dintr-un biotop), între care se
află relaţii reciproce şi cuprinde atât organismele animale (zoocenoze), cât şi pe
cele vegetale (phitocenoze).
Caracteristica principală a biocenozei o constituie existenţa relaţiilor
trofice stabilite între speciile care o compun (fig.47), relaţii care asigură circulaţia
materiei în biocenoză şi funcţionarea ei.
Componentele trofice ale biocenozei sunt: producătorii, consumatorii şi
descompunătorii. Pentru protecţia plantelor cultivate importanţă practică prezintă
consumatorii primari (reprezentaţi de insecte, acarieni, nematozi şi alte animale
fitofage, denumite dăunători animali, care produc daune şi pagube plantelor
cultivate (producătorii) şi care trebuie combătuţi şi consumatorii secundari,
reprezentaţi de prădători şi paraziţi utili, ce trăiesc pe seama consumatorilor
primari şi care trebuie ocrotiţi.
Lanţurile trofice. Populaţiile de organisme ale biocenozei prin care
substanţa circulă de la baza trofică spre ultimul consumator, formează un fel de
verigi ale unui lanţ ce poartă denumirea de lanţuri trofice.
Lanţurile trofice sunt de trei tipuri: lanţul fitofagilor şi prădătorilor (plante
verzi - animale fitofage - prădători); lanţul fitofagilor şi paraziţilor (plante verzi -
animale fitofage -paraziţi) şi lanţul saprofagilor şi prădătorilor (material organic
vegetal sau animal - animale saprofage - prădători).
O serie de lanţuri trofice din cadrul unei biocenoze, datorită unor specii de
animale (furnicile, păsările răpitoare etc.), care funcţionează pe mai multe niveluri
trofice, se intersectează în anumite puncte de contact, formând reţeaua trofică.
Numărul de specii care alcătuiesc o biocenoză indică gradul de saturare al
biotopului cu materie vie, precum şi posibilităţile de instalare a unor noi elemente
în structura trofică şi funcţională. Din acest punct de vedere se deosebesc
biocenoze saturate (pădurile tropicale), în care alte specii venite nu găsesc loc
pentru dezvoltare şi biocenoze nesaturate (culturile agro-horticole), în care speciile
emigrate din alte biocenoze se pot dezvolta.
Din punct de vedere structural, biocenozele sunt alcătuite din biosisteme
sau sisteme binare de interacţiune compuse din populaţiile a două specii aflate în
antagonism, prădător - pradă şi parazit - gazdă.
Aceste biosisteme alcătuite din specii fitofage şi zoofage, evoluează către
stabilitate, proces care are ca rezultat scăderea densităţii populaţiilor speciilor
dăunătoare până la o limită care nu poate fi periculoasă. Astfel de biocenoze sunt:
păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae) şi prădătorii săi (Coccinelidae, Syrphidae
şi Chrysopidae); păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) şi
parazitul său caracteristic (Prospaltella perniciosi); ploşniţele cerealelor
(Eurygaster spp) şi ovifagul său specific (Trisolcus semistriatus) etc. Numărul de
indivizi ai unei grupe ecologice (consumatori primari, secundari şi terţiari) şi ai
populaţiei speciilor care o alcătuiesc este în legătură cu nivelul trofic pe care îl
ocupă în biocenoză. În cadrul diferitelor niveluri trofice ale biocenozei,
repartizarea materiei vii este inegală pe specii. Gradul în care o serie participă prin
număr de indivizi şi biocenoză la compunerea biocenoză constituie dominanţa

101
 speciilor în biocenoză. Desfăşurarea normală a proceselor de transformare a
materiei şi energiei în biotop şi biocenoză, se realizează printr-un număr relativ
constant de specii şi indivizi cu ajutorul şi prin intermediul unor mecanisme
automate de reglare.
Reglarea reprezintă fenomenul de reducere, respectiv de creştere a
numărului de indivizi şi specii la un număr apropiat de optim, ce se realizează prin
intermediul a două mecanisme de reglare: extern şi intern.
Mecanismul extern acţionează ca un sistem de factori ai selecţiei naturale
asupra biocenozei, prin intermediul condiţiilor de biotop; mecanismul intern
constă în interacţiunea elementelor biocenozei angrenate în numeroase circuite de
tip feedback.
Tipuri de ecosisteme. După originea lor, ecosistemele sunt diferenţiate în:
- spontane sau naturale, care au apărut spontan (ecosisteme marine, de ape
interioare şi terestre);
- antropogene, care au apărut în urma intervenţiei omului (solele cultivate
cu plante agricole).
Din categoria ecosistemelor antropogene se pot menţiona: culturile de
câmp, livezile, plantaţiile viticole etc., biocenoze care sunt cunoscute sub
denumirea de agroecosisteme (tabelul 4).
Tabelul 4
Clasificarea ecosistemelor şi nivelul lor de stabilitate corelat cu
pierderile posibile
(după I.Ghizdavu şi colab.997)
Nivelul de stabilitate Pierderi
Tipuri de biocenoze
a relaţiilor trofice posibile
Ecosisteme forestiere:
a) păduri care imită pădurile naturale +++ - ++
b) păduri dintr-o singură specie +++ - ++
Agroecosisteme ale culturilor perene:
a) pomi fructiferi + +++
b) viţa de vie ++ ++
c) arbu]ti fructiferi ++ ++
d) păşuni şi f`neţe +++ ++
e) leguminoase perene ++ +
Agroecosisteme ale culturilor anuale:
a) cereale +++
b) leguminoase pentru boabe ++ ++
c) plante uleioase ++ ++
d) plante tehnice ++ ++
e) plante tuberculifere şi rădăcinoase ++ ++
f) graminee furajere ++ ++
g) plante medicinale ++ ++
h) legume solanacee ++ ++
I) legume vărzoase ++ ++
j) legume bostănoase ++ ++
k) legume bulboase ++ ++

102
 l) legume rădăcinoase +++ ++
m) plante ornamentale ++ ++
Agroecosistemul culturilor de sere şi solarii + +++
Culturi de laborator + ++

+++ = mare; ++ = medie; + = slab; - = lipsă

Dinamica ecosistemelor. Ecosistemele sunt sisteme dinamice, în continuă

transformare, a căror dinamică constantă în schimbări aritmice, ritmice şi
succesiuni.
Schimbările aritmice sau accidentale produse de oscilaţiile aritmice ale
factorilor fizici ca: îngheţurile târzii din primăvară, ploile reci din timpul verii,
inundaţiile etc. Variaţiile aritmice ale microclimei duc adesea la creşterea
mortalităţii populaţiilor speciilor dăunătoare.
Schimbările ritmice sunt variaţii structurale ale ecosistemelor, care se
repetă la diferite intervale de timp şi sunt de două feluri: circadiene şi sezoniere.
Ritmurile circadiene sunt determinate de succesiunea regulată a zilei şi
nopţii în intervalul de 24 de ore şi se manifestă prin schimbări ale condiţiilor
micropedologice şi ale biocenozei.
Diferitele specii de animale fitofage, zoofage şi saprofage compun unităţi
funcţionale temporare, care se succed potrivit fazelor zilei, de întuneric şi lumină şi
diferenţiind animalele biocenozei în două unităţi funcţionale: diurne şi nocturne.
Ritmurile sezoniere ale ecosistemelor sunt determinate de anotimpurile
anului şi se manifestă prin schimbări sezoniere ale microclimei şi biocenozei. În
fiecare anotimp al anului fizionomia ecosistemului se prezintă în mod diferit,
datorită schimbării compoziţiei şi a gradului de dominanţă al speciilor.
Succesiuni ecologice. Pe lângă schimburile ritmice existente în ecosisteme,
acestea sunt supuse şi unor evoluţii ireversibile. Astfel, în evoluţia lor sunt
momente de formare a sistemelor noi. Succesiunea ecologică, reprezintă ansamblul
tuturor proceselor de descompunere şi formarea ecosistemelor.
Succesiunile ecologice pot fi; primare atunci când noul ecosistem se
formează pe un teren iniţial abiotic (popularea unei insule nou formate) şi
secundare când noul ecosistem ia naştere pe un teren în care există biomasă ca
rămăşiţă a ecosistemului distrus (formarea ecosistemelor agricole pe seamă
ecosistemelor din luncile Dunării şi ale unor râuri), precum şi prin redarea în
circuitul agricol al unor terenuri slab productive cum sunt nisipurile, haldele de
cenuşă şi steril, în urma lucrărilor pedoameliorative aplicate, de amenajare
(modelare, nivelare şi irigare) etc.
Cunoaşterea ecosistemelor şi în special a agroecosistemelor în componenţa
lor, prezintă o importanţă deosebită în vederea aplicării corecte a principiilor de
combatere integrată a dăunătorilor animali.

Populaţia si caracteristicile sale

103
 Populaţia (populus  popor, mulţime) este un sistem de indivizi de origine
comună, din aceeaşi specie, alcătuind o unitate funcţională şi reproductivă
elementară, ataşată de un anumit biotop. De exemplu: toţi indivizii de Leptinotarsa
decemlineata, dintr-o cultură de cartof. În urma studiilor întreprinse s-a stabilit că
studiul dinamicii unei specii trebuie să se refere la populaţia însăşi şi nu la
biocenoză sau individ. De asemenea trebuie menţionat faptul că sistemul ecologic
se caracterizează printr-o structură reticulară de relaţii de interdependenţă, unitatea
centrală trebuind să o constituie populaţia unei specii. Populaţia poate fi studiată
sub raport formal sau static şi sub raport dinamic.
Statistica populaţiei constituie descrierea formală a populaţiei pentru a
descoperi trăsăturile cantitative, referitoare la aspectele numerice ale ei. Parametrii
statici ai populaţiei sunt efectivul numeric şi densitatea populaţiei.
Efectivul numeric reprezintă numărul total de indivizi care compun o
populaţie la un moment dat, fără a se lua în considerare relaţiile dintre populaţie şi
mediu. Indivizii dintr-o populaţie se deosebesc între ei, în primul rând prin vârstă,
diferenţiindu-se trei clase de vârstă: juvenili, adulţi şi bătrâni. Structura de vârstă
se remaniază periodic, an de an.
Raportul dintre ponderile claselor de vârstă caracterizează structura de
vârstă a unei populaţii şi precizează sensul dezvoltării acesteia. De exemplu: când
ponderea juvenililor este mare, populaţia se află în creştere numerică, când
ponderea bătrânilor este mare, populaţia se află în declin, iar când cele trei clase de
vârstă ocupă proporţii aproape egale, populaţia este staţionară. Dinamica densităţii
larvelor de vârsta a II - a, (cele mai dăunătoare culturilor agricole) ale cărăbuşului
marmorat (Polyphylla fullo), corespunde dinamicii zborului adulţilor (Paşol şi
colab., 1977), (fig.48).

Fig.48 - Structura pe clase de vârste a larvelor cărăbuşului marmorat

(Polyphylla fullo L.) la Săveni - Ialomiţa, în anii 1972 - 1975
(după Paşol şi colab.)

104
 Pe baza structurii populaţiei larvelor, se pot prevedea anii de invazie ai
dăunătorului.
Natalitatea şi mortalitatea caracterizează populaţia, într-un anumit interval
de timp, prin apariţia şi dispariţia indivizilor, prin reproducere şi respectiv moarte.
Natalitatea (reproducerea) este în funcţie de specie şi de efectivul ei,
precum şi de condiţiile de mediu. Astfel, în condiţii optime de temperatură,
umiditate, lumină etc., prolificitatea poate fi maximă şi scade la înregistrarea
abaterilor valorilor acestor factori, fie în plus, fie în minus.
Mortalitatea este determinată în funcţie de condiţiile climatice, de lipsa
hranei, de epizootii, de activitatea zoofagilor şi de efectivul populaţiei.
Densitatea populaţiei reprezintă numărul de indivizi ai populaţiei unei
specii, la un moment dat, pe unitatea de suprafaţa de lungime, de volum sau
greutate. Fiecare specie prezintă o anumită limită de densitate numerică, denumită
limită critică sau prag de densitate a populaţiei, de la care nivelul pagubelor
produse depăşeşte pragul economic de dăunare, impunându-se aplicarea unor
măsuri de combatere. Densitatea populaţiei poate fi determinată prin diferite
metode de control (vizual, capcane luminoase, capcane alimentare, capcane cu
feromoni, momeli alimentare, brâie capcană, inele cleioase etc.) şi sondaje (în sol,
pe sol şi pe plante).
Dinamica populaţiei. Prin dinamica populaţiei se înţelege succesiunea
stărilor numerice, ale acesteia prin creşteri şi scăderi periodice (fig.49.A.).

A B
Fig. 49 - A - Curbele timpului sezonier a dinamicii populaţiei de insecte:
a - la o specie monovoltină; b - la o specie polivoltină; 0 - populaţie hibernantă;
1-3 dinamica populaţiei în cursul perioadei de vegetaţie (după Poliakov);
B - Curba timpului multianual al dinamicii populaţiei (după Drahovskaia)

Numărul de indivizi care apar într-o populaţie într-o unitate de timp, prin
reproducere, caracterizează natalitatea, iar numărul de indivizi care dispar dintr-o
populaţie, în aceeaşi unitate de timp prin deces, caracterizează mortalitatea

105
populaţiei. Aprecierea creşterii sau scăderii densităţii numerice se realizează prin
stabilirea ratei natalităţii, a mortalităţii şi a creşterii numerice a populaţiei. Rata este
raportul între creştere sau scădere şi mărimea faţă de care au loc acestea în unitatea
de timp.
Rata natalităţii (Rn), reprezintă raportul dintre numărul de indivizi (n)
apăruţi (născuţi) într-o unitate de timp şi efectivul populaţiei (N), respectiv,
Rn  N n

Potenţialul biotic este capacitatea populaţiei de a da naştere la urmaşi şi de

a supravieţui, aceasta depinzând de zestrea ereditară.
Rata mortalităţii (Rm) este raportul dintre numărul de indivizi morţi (m),
dispăruţi, într-o unitate de timp şi efectivul populaţiei (N): se calculează după
formula:
Rm  m
N
Mortalitatea este dependentă de factorii fiziologici şi de rezistenţa
mediului.
Rata creşterii numerice (Rq) este creşterea numerică a populaţiei,
calculându-se după relaţia: Rq = Rn - Rm, fiind o mărime variabilă, putând căpăta
valoare pozitivă, negativă sau nulă.
Modificarea masei populaţie – gradaţia (fig.49.B.). Prin gradaţie se
înţelege totalitatea fenomenelor care concură la creşterea numerică a indivizilor, a
suprapopulaţiei şi declinul numeric al unei specii.
Aflată într-un raport de echilibru între natalitate şi mortalitate, populaţia
unei specii dăunătoare, trece neobservată, întrucât daunele cauzate de ea se
încadrează în limite tolerante.
În evoluţia generaţiei se disting patru faze:
- faza de incubaţie, iniţială corespunde efectivului normal, faza în care nu
se produc dăunări;
- faza de instalare, de crescenţă, corespunde primei părţi a progresiei, când
daunele sunt nesemnificative;
- faza de erupţie, când suprapopulaţia ajunge la punctul culminant, daunele
se soldează prin pagube însemnate;
- faza de criză, de ruinare este faza ce corespunde regresiei, respectiv când
nu mai există suprapopulare.

106