FISA DE LECTURA

1. Titlul operei: Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

2. Numele autorului/ cules de : Petre Ispirescu .
3. Date despre autor :
Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830, București — d. 21 noiembrie, sau 27 noiembrie dupa alte
surse, 1887), a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor si tipograf roman.Este cunoscut mai ales
datorita activitatii sale de culegator de basme populare romanesti pe care le-a repovestit cu un har
remarcabil.
In 1862, Ispirescu a publicat primele sase basme culese de el, in ,,Taranul roman’’, la indemnul
lui Nicolae Filimon. Este vorba de basmele ,,Tinerete fara batranete si viata fara de moarte’’, ,, Praslea
cel voinic si merele de aur ’’, ,, Balaurul cel cu sapte capete ’’, ,,Fata de imparat si pesarul ’’ si ,, Fiul
vanatorului ’’. Ele au fost reunite apoi, impreuna cu altele, in prima sa culegere de basme, astazi
devenita o raritate bibliografica.

4. Specia literara : basm .

5. Rezumat :
Erau odata un imparat si o imparateasa care nu aveau copii . Intr-o zi au gasit pe cineva care le-a
dat niste leacuri ca sa aiba un copil , dar li s-a spus ca nu vor avea parte de el .
Cand veni vremea sa se nasca , acesta incepu sa planga si nu se mai oprea . Ca sa il potoleasca ,
imparatul ii spuse ca ii va da tinere fara batranete si viata fara de moarte .
La cinsprezece ani , Fat-Frumos ii cere tatalui sau ce ii promisese . Dar nu putea sa ii dea nimic ,
pentru ca i -a facut promisiunea doar pentru a-l potoli . Atunci , baiatul cauta un cal pe care il ingriji si isi
lua o armura . Apoi plecase sa caute ce isi dorea .
Pe drum se intalnise cu Gheonoaia si cu sora ei , cu care s-a luptat si le-a invins . In cele din urma ,
printul ajunse la un castel si gasi tinerete fara batranete si viata fara de moarte . Acolo se casatori cu o
zana . Ea ii spusese ca de-atunci putea merge oriunde dorea , numai nu in Valea Plangerii.
Intr-o zi , la vanatoare , ajunsese acolo fara sa vrea si incepuse sa ii fie foarte dor de parintii sai . In
zadar i -au spus zanele ca ei nu mai sunt de mult , ca el tot pleca . Fat-Frumos ajunse acolo , dar
palatul era daramat de multa vreme . Zanele aveua dreptate . Cum el nu mai avea tinerete
acolo,imbatrani si gasi o lada veche unde era moartea sa . O deschise si apoi muri .

6. Semnificatia titlului :
Semnificatia titlului „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” releva sensuri pline de
substanta ideatica, dubla negatie („fara”) reliefand fermitatea dorintei omului de a atinge idealuri
superioare, anuland, astfel, adevarul universal-valabil ca nu exista nici batranetea fara tinerete si nici
moartea fara de viata (adica nu poti fi batran daca n-ai fost mai întai tanar si nu poti muri daca n-ai fost
viu). Subtilitatile semnificatei titlului se regasesc si în cuvintele cu care îl întampina zana, cu mila, în
ţinutul vremii uitate - „Bine ai venit, Fat-Frumos” - si cele pe care i le spune Moartea, dandu-i o palma -
„Bine ai venit, ca de mai întarziai, si eu ma prapadeam”.

7.Tema

Tema este atipica, lupta nu se mai da între fortele binelui si cele malefice, ci releva dreptul nativ
al omului la fericire si refuzul de a accepta o viata banala, marginita intre limitele umanului. Se pare ca
motivul mitologic al copilului care nu accepta sa se nasca nu se regaseste în folclorul altor popoare.

7. Motivele

Motivul împăratului fără urmaş

Basmul începe cu motivul împăratului fără urmaş, întâlnit adesea în aceste creaţii. Un împărat şi o
împărăteasă îşi doreau copii, dar degeaba au umblat pe la vraci şi filozofi, pentru că nu-şi puteau
îndeplini dorinţa. Aflând despre un unchiaş priceput, ei s-au dus să-i ceară sfatul. Vrăjitorul le dă
leacurile, dar îi avertizează că această dorinţă le va aduce întristare, că vor avea un singur copil, de
care însă nu vor avea parte.

Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, plângând şi refuzând să vină pe lume, deşi împăratul
îi făgăduia „toate bunurile din lume”. Când îi promite Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
copilul tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână
întreagă. Copilul este isteţ şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi
învia de bucurie”, iar împărăţia era mândră că o să aibă un conducător înţelept ca Solomon.
Motivul dorinţei imposibile

Când băiatul împlinea cincisprezece ani, i-a cerut tatălui să-şi respecte promisiunea, dar împăratul
recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi că făgăduiala
avusese drept scop împăcarea fătului. Tânărul este hotărât să plece în căutarea idealului pentru care se
născuse pe acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să
renunţe la acest scop suprem au fost în zadar. Se manifestă în această secvenţă a basmului motivul
dorinţei imposibile.

Motivul probelor depăşite

Întâmplările următoare compun motivul probelor depăşite, fiind întâlnit în majoritatea basmelor, cu
scopul de a scoate în relief însuşirile excepţionale ale eroului, fie pentru a-şi găsi soţia potrivită, fie
pentru a face ca adevărul să triumfe etc. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel mai
„răpciugos şi bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna sa, dându-i orz fiert în lapte.

Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când
era flăcău”, ceea ce simbolizează întoarcerea la valorile tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară
în această călătorie. Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi „toate bubele şi răpciugă căzură
de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi”.

A treia zi de dimineaţă pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute de ostaşi,
după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui, voinicul împarte toată avuţia soldaţilor,
apoi o iau spre răsărit şi, după trei zile şi trei nopţi, ajung într-o câmpie plină cu schelete umane. Calul îl
avertizează că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de rea, încât omora pe oricine cuteza
să calce pe pământurile ei, de aceea trebuia ca Făt-Frumos să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar
paloşul şi suliţa la îndemână.

Aceasta este prima probă pe care voinicul va trebui să o depăşească. Când se iveşte Gheonoaia, calul
zboară deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când era gata să-l lovească şi pe celălalt ea
îl roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă. Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se
lipeşte imediat la loc. De bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau
„frumoase ca nişte zâne”, dar voinicul refuză, urmărindu-şi împlinirea idealului pentru care se născuse.

După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, care era
soră cu Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui. Ele deveniseră „lighioi” pentru că le
ajunsese blestemul părinţilor, pe care nu-i ascultaseră. Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă
în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi
zboară un cap. Când să-i săgeteze şi al doilea cap, Scorpia se roagă de Făt-Frumos să o ierte şi-l
ospătează cu bucate alese, apoi îşi recapătă capul, care se lipeşte imediat la locul său. Aceasta este a
doua probă pe care voinicul reuşeşte să o treacă şi să iasă încă o dată învingător.

Făt-Frumos pleacă mai departe, până ce ajunge într-un câmp plin de flori cu „un miros dulce”, unde un
vânticel adia uşor, dar calul îl previne că aici vor avea parte de o primejdie şi mai mare. Ei se află foarte
aproape de palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, înconjurat de o
pădure deasă, unde trăiau o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea păzesc cu
neadormire”.

Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe deasupra pădurii,
aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care strălucea atât de
puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”. Tocmai când să coboare, atinse cu piciorul
vârful unui copac şi toate dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei”
îi salvează oprind dobitoacele şi trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi ultima pe care o
depăşeşte Făt-Frumos.

Motivul dorinţei împlinite

Motivul dorinţei împlinite începe cu primirea entuziastă pe care le-o face „doamna palatului”, o zână
înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, pentru că „nu mai văzuse până atunci suflet de
om pe la dânsa”. Ea îl priveşte”cu milă” pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi confirmă
faptul că acolo se găsea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Stăpâna mai avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca
ei să se poată plimba în voie peste tot. Cu timpul, s-au împrietenit, iar Făt-Frumos s-a însurat cu fata
cea mică. El putea să se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu
meargă, „căci nu va fi bine de el”. Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de
tânăr” ca atunci când venise, trăia fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se din plin de viaţă.

Motivul dorului de părinţi

Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu săgeata, Făt-
Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Deodată „îl apucă un dor de tată-său şi de
mumă-sa”, îşi aduce aminte de lumea din care venise şi îl cuprinde o nespusă tristeţe. Revenirea
memoriei şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor.

În această secvenţă narativă se manifestă motivul dorului de părinţi, aşa că Făt-Frumos se hotărăşte să
meargă să-şi vadă părinţii, apoi să se întoarcă la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
În zadar soţia îi spune că trecuseră sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau de mult, că va pieri şi el dacă
va pleca, dar toate rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană este şi ultimul ce se distinge în acest basm popular. Calul se
învoieşte în cele din urmă să-l ducă înapoi pe Făt-Frumos, dar numai până la curtea împărătească, de
unde el se va întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fără să-l mai
aştepte. Meleagurile şi oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră moşiile Scorpiei şi ale
Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi întreba de ele, ceea ce semnifică
scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se părea că trecuseră numai câteva zile de când trecuse pe aici
spre Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la
brâu, părul îi albise, iar picioarele îi tremurau.

Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre palatul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului impresionează puternic, putând
sugera ideea că abia după moarte omul poate intra în veşnicie: „Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să
mă întorc peste curând”. Critica literară descifrează aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul
mortului, asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu în alte mitologii) a calului, sugerând că acesta ar putea fi
călăuza sufletului stăpânului său, după ce acesta va muri.

Văzând ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, Făt-Frumos lăcrimează amintindu-şi de
copilăria petrecută cu părinţii. Barba îi crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră, încât trebui să
le ridice cu degetele ca să vadă ce se afla într-o „chichiţă” (lădiţă din lemn), de unde „Moartea lui” se
ridică şi-i trage o palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă
prăpădeam”. Făt-Frumos cade mort şi se preface în ţărână. Accentuarea ideii că Moartea era a lui
reliefează concepţia că fiecare om are o singură moarte: „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase
de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână”.

În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se manifestă între foiţele binelui
şi ale răului, între adevăr şi minciună, ci există numai lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini
idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită
celebră, „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece
protagonistul simbolizează motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor. Basmul se termină cu o
formulă finală tipică: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.

Personajele basmului

Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase, principale, secundare şi
episodice. George Călinescu definea eroii de basm ca pe nişte „fiinţe himerice, animale [...], fiinţe
neomeneşti” care au „psihologia şi sociologia lor misterioasă”.

Făt-Frumos este personajul principal din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă rară de moarte, iar
numele-generic de erou al basmelor populare româneşti ilustrează ideea că protagonistul întruchipează
modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.

Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a avea copii, dar plata
pentru împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se bucură de fiul său decât câţiva ani, apoi îl
pierde pentru totdeauna, din vina sa, deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea pământeană se face tot printr-un
ceremonial magic, întrucât vânătoarea este considerată în mitologie un ritual.
 Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către narator: „De ce creştea copilul, d-aceea se făcea
mai isteţ şi mai îndrăzneţ”, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun, el învaţă într-o lună cât alţii într-un
an şi se prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.

Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul uman care
îşi cunoaşte menirea în această lume: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Omul se naşte cu
aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie cucerită, de aceea eroul este supus
unor probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de beatitudine. Curajos, îi săgetează Gheonoaiei un picior
şi Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindecă şi rămâne să ospăteze împreună cu fiecare dintre ele.

Voinicul trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis, deoarece aceasta este provocată de amnezie şi de
încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva, de fapt, Făt-Frumos şi-a ratat viaţa
reală. Revenindu-i memoria (anamneză), flăcăul se topeşte „de-a-n picioarele de dorul părinţilor” şi se
întoarce la condiţia de om muritor, care, de altfel, nu poate intra în veşnicie decât prin moarte.

Susţinând şi dezvoltând această idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiraţia omului către veşnicie, în
basmul lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea individului fie şi
numai în sens moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci
acceptarea destinului, a condiţiei umane, o dată ce această purificare simbolică a fost realizată”.

Limbajul artistic

Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:

 formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”;
mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră şi
iară se mai duseră”; finală: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
 cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte;
 cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”, „merinde”, „puse la cale”,
„îşi luă ziua bună”, „sunt multe foarte”.
„Multe veacuri poveştile poporului român au circulat doar prin viu grai, nestânjenite, între Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania, contribuind la păstrarea unităţii de limbă şi la unificarea aceloraşi
năzuinţe spre mai bine ale maselor populare.” (Corneliu Bărbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroescu
- Proza populară)