Dreptul civil cunoaăte doua forme ale raspunderii: delictuală și contractuală, ambele fiind

bazate pe ideea repararii unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și adeseori culpabilă
a unei persoane.
Răspunderea civilă contractuală este apreciată ca îndatorirea debitorului unei obligații
născute dintr-un contract de a repară prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii
în sens larg a prestației datorate, adică executarea ei cu întîrziere, executarea necorespunzătoare
ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială. Răspunderea civilă delictuala presupune
obligația unei persoane de a repară prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicita extracontractuala
sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. Privitor la coraportul
celor două forme ale răspunderii civile, menționam că răspunderea civilă delictuala alcătuiește
dreptul comun al răspunderii civile, pe cînd răspunderea contractuală este o răspundere cu
caracter special, derogator. Prin urmare avem regula general conform căreia, de cîte ori nu avem
de-a face cu o răspundere contactuală, vor fi aplicate regulile privitoare la răspunderea civilă
delictuală.
Între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală există o serie de
asemănări şi deosebiri, în special sub aspectul regimului juridic. Existenţa asemănărilor şi
deosebirilor dintre aceste două modalități de realizare a răspunderii juridice civile constituie
motivul pentru care în doctrina de specialitate se mai poartă discuţii controversate în legătură cu
situaţia lor juridică şi mai ales în raport cu autonomia răspunderii contractuale în raport cu cea
delictuală. Răspunderea civilă delictuală se deosebeşte de răspunderea civilă contractuală, fiind
vorba, în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise şi izvoare cu totul distincte.
Chestiunea de esenţă pe care trebuie să o reţinem priveşte izvorul generator al obligaţiei, care în
cazul răspunderii contractuale, ia naştere ca consecință a încălcării unei obligaţii contractuale.
Astfel, în cadrul răspunderii contractuale, este vorba despre o obligaţie ce derivă dintr-un act
juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală, iar modul concret în care răspunde
partea semnatară care nu şi-a executat obligsțiile contractuale este reglementat, preponderent de
convenţia părţilor şi, în subsidiar, de lege. În cazul răspunderii delictuale, nu merge vorba despre
existenţa unui contract, deoarece nu se poate imagina existenţa unei convenţii prealabile între
autorul faptei ilicite şi victim. Într-o astfel de situaţie, cauza răspunderii este o faptă ilicită,
consacrată ca atare de lege, prin urmare, răspunderea delictuală are ca temei doar legea iar nu
convenţia părţilor. Mai mult, răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilităţii, în
sensul că părţile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar şi în
condiţiile în care au stipulat în mod expres, în contract, cazurile de răspundere (cazuri care, prin
ipoteză, sunt îndeplinite), întrucât creditorul are dreptul, iar nu obligaţia, de a uza de mijloacele
legale pentru a-şi acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale.
În opoziție, răspunderea delictuală este supusă unor dispoziţii de ordine publică, menite să
asigure respectarea unui principiu fundamental de drept, şi anume că orice persoană este obligată
să respecte regulile de conduită şi să nu aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor
personae, pe cale de consecință, faţă de caracterul imperativ al reglementării legale a răspunderii
delictuale, spre deosebire de răspunderea contractuală, posibilitatea excluderii sau limitării
răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite este mult diminuată, fiind permisă de
lege doar în anumite situaţii de excepţie. Deşi, în principiu, ambele forme de răspundere
presupun existenţa celor patru elemente fundamentale ale răspunderii juridice (fapta ilicită,
vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu), observăm totuși o serie
de aspecte care relevă disocieri de esenţă între acestea, cum ar fi:
a) Fapta ilicită contractuală este stipulată în convenţia părţilor şi constă în neexecutarea unei
obligaţii contractuale; în schimb, fapta ilicită delictuală este prevăzută de lege şi constă în
încălcarea unei dispoziţii imperative a legii;
b) Vinovăţia este prezumată în răspunderea contractuală, prin simpla neexecutare (întocmai şi la
termen) a obligaţiilor asumate prin convenţie şi, în principiu, pe cale de consecinţă, forma
vinovăţiei este indiferentă, întrucât debitorul obligaţiei contractuale va răspunde, oricum,
pentru neexecutare; în schimb, vinovăţia autorului unei fapte ilicite trebuie dovedită şi –
foarte important –, este relevantă forma de vinovăţie concretă cu care a acţionat acesta,
pentru a fi clarificată întinderea răspunderii delictuale;
c) Legătura de cauzalitate este prezumată (ca şi vinovăţia) în cazul răspunderii contractuale, de
vreme ce simpla neexecutare a obligaţiei atrage răspunderea debitorului; în schimb, legătura
de cauzalitate trebuie dovedită în cazul răspunderii delictuale;
d) Prejudiciul este cuantificat, de cele mai multe ori, de părţile semnatare ale convenţiei, în
cazul răspunderii civile contractuale (sub forma unor clauze penale), astfel că el trebuie
acoperit, fără a mai fi necesare alte dovezi; în schimb, în răspunderea civilă delictuală trebuie
dovedit cu exactitate cuantumul prejudiciului solicitat a fi reparat de autorul faptei ilicite.
e) O altă diferenţă importantă rezidă şi în caracterul – subiectiv sau, după caz, obiectiv – al
răspunderii civile. Răspunderea contractuală este o răspundere eminamente subiectivă,
întemeiată pe vinovăţia debitorului obligaţiei neexecutate (fie aceasta şi sub cea mai uşoară
formă), chiar dacă această vinovăţie se prezumă din simpla contravenţie la contract. În
schimb, răspunderea civilă delictuală, având în vedere necesitatea asigurării unei finalităţii a
instituirii imperative a regulilor de ordine de publică ce stau la baza acesteia, este incidentă şi
sub o formă obiectivă, aşa cum este cazul răspunderii civile pentru pagubele pricinuite de
 lucruri, animale sau edificii, unde, în mod firesc, de cele mai multe ori, nu putem vorbi
despre acţiunea efectivă a persoanei responsabile.1
În cadrul disputelor doctrinare au fost expuse şi argumentate două teorii, opuse una celeilalte:
teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile, iar în ultimul timp, în scopul găsirii unei
soluţii de echilibru între cele două teorii extreme şi considerate ireconciliabile, s-a conturat teoria
intermediară.
Teoria unităţii răspunderii civile. Potrivit acestei teorii, între răspunderea civilă delictuală și
cea contractuală nu există deosebiri de esenţă care să nu fie pasibile de excludere. Fondatorul
acestei teorii susțin că: obligaţia de reparare a prejudiciului nu este de esenţă diferită, astfel,
obligaţia debitorului contractual de a plăti daune-interese, în cazul neexecutării contractului, este
o obligaţie nouă născută tot de lege, neputând fi confundată cu obligaţia originară, iniţială
născută din contract în sarcina sa. Pe cale de consecinţă, încălcarea oricărei obligaţii iniţiale,
indiferent că este legală sau contractuală ori că prejudiciul este cauzat de debitorul contractual
sau de un terţ, reprezintă o faptă ilicită, un delict civil; originea obligaţiei iniţiale încălcată este
indiferentă, astfel urmează că obligaţia de reparare a prejudiciului este, şi într-un caz şi în
celălalt, o obligaţie legală. Pretinsele deosebiri dintre răspunderea civilă delictuală și cea
contractuală, enunțate de reprezentanții teoriei dualiste, nu sunt relevane şi nu prezintă
importanţă pentru a susţine că există două forme de răspundere civilă diferite în esență. Conform
teoriei unității, răspunderea civilă este întotdeauna şi fară excepţie delictuală.
Teoria dualităţii răspunderii civile presupune că, între cele două forme ale răspunderii civile
există deosebiri fundamentale şi ireproșabile. Principala deosebire își are finalitatea și geneza
nemijlocit în originea lor diferită, or, originea răspunderii delictuale se regăsește direct în lege,
fiind o expresie a puterii şi voinţei publice care condamnă conduit delictuală, iar originea
răspunderii contractuale se găseşte în contract, adică în acordul dintre voinţe private ale părţilor
contractante. Teoria dualității explică faptul că răspunderea delictuală are ca scop asigurarea
respectării și supremației legii, iar scopul răspunderii contractuale constă în respectarea
contractelor, rezultate din manifestări ale voinţelor private. Toate problemele răspunderii
delictuale sunt de ordine publică şi pot fi rezolvate numai conform normelor imperative, iar
diferendele manifestate în cadrul răspunderii contractuale sunt de interes privat şi se rezolvă
potrivit intereselor şi voinţelor părţilor contractante.
Teoria intermediară are la bază, în esență, teoria dualităţii răspunderii civile, însă fiind arătat
că această dualitate nu poate fi una fundamental și categorică. Astfel, se admite că răspunderea
contractuală nu este un simplu efect al contractului; de asemenea, se afirmă că răspunderea
1
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Bucureşti: Ed.
Universul Juridic, 2012, citat de G. Tiţa-Nicolescu, Câteva delimitări necesare între răspunderea civilă delictuală și
răspunderea contractuală în dreptul privat roman, Revista Universul Juridic nr. 11, noiembrie 2016, p.35.
delictuală este un izvor autonom de raporturi obligaţionale. În raport cu ambele feluri ale
răspunderii, s-a admis că, o obligaţie iniţială de origine contractuală sau legală, a fost încălcată şi
că această încălcare, materializată prin faptă ilicită, se află la originea unei noi obligaţii, și anume
de a repara prejudiciul cauzat. Astfel, și în cazul răspunderii delictuale, şi a celei contractuale,
obligaţia de reparare a prejudiciului diferită/ delimitată de obligaţia iniţială încălcată, obligaţie
care putea fi, după caz, legală sau contractuală. Cu toate că teoria intermediară recunoaşte
existenţa a două forme de răspundere civilă și anume - delictuală şi contractuală - această
dualitate nu se realizează într-o diferenţă de natură fundamental, încât să se afirme despre
existența a două instituţii distincte şi autonome. Această teorie și-a obținut meritul științific și
practice prin realizarea unui echilibru necesar între cele două teorii extreme, considerate
diamentral opuse, teoria data fiind acceptată de majoritatea autorilor francezi.
Putem conchide că, potrivit teoriei intermediare, există o singură răspundere civilă, privită ca
instituţie a dreptului privat, în conținutul căreia se disting două ramuri - răspunderea delictuală şi
răspunderea contractuală; între cele două manifestări ale răspunderii civile există câteva
indiscutabile deosebiri de regim juridic, care însă nu sunt de esenţă şi de aceea nu pot fi opuse
sistematic una celeilalte; ele au importante puncte comune care le determină să joace un
indiscutabil rol complementar. În această ordine de idei reamintim că, regimul juridic al
răspunderii delictuale este considerat de drept comun, iar regimul juridic al răspunderii
contractuale are caracter special, derogator.
În concluzie, ne realiem curentului doctrinar care susţine teoria dualităţii răspunderii civile,
teorie care exclude concilierea celor două forme de răspundere şi impune, pe cale de consecinţă,
o abordare distinctă a acestora.