Sunteți pe pagina 1din 58

Argument

“Nu există nimic care să probeze că o unire între marile naţiuni


europene nu este posibilă. Din contră, istoria ne arată că popoare care
se duşmăneau au putut deveni bune prietene şi aliate…Dacă în această
stăruinţă Liga va reuşi să creeze miezul unei uniri, o grupare generală a
celorlalte naţiuni europene va fi apoi relativ uşoară. Şi, cu timpul, cu
bunăvoinţă pricepută şi simpatie de toate părţile, s-ar putea realiza
idealul suprem: Statele federale ale Europei.”

(David Mitrany)

Oare se poate vorbi despre inventarea Europei? Cuvântul „Europa” este vechi; totuşi
procesul ai cărui spectatori suntem este marcat de creare şi inventare. În întreaga sa istorie,
„bătrânul continent” fusese fie divizat, fie organizat de o putere hegemonică, astfel încât nu
este nevoie să mergem în trecut până la imperiul lui Carol Quintul, pentru că avem exemple
mult mai recente (imperiul lui Napoleon şi Reich-ul nazist), mai concrete şi mai efemere în
acest sens. Starea naturală a Europei era divizarea, iar marile puteri ale „concertului
european” făceau eforturi pentru a menţine un echilibru, întotdeauna precar, între ambiţiile
lor. Cele două Războaie Mondiale din prima jumătate a secolului XX au fost rezultatul
neputinţei şi orbirii acestora.
De mai bine de jumătate de secol, un proces inedit se desfăşoară sub ochii noştri, cu
incertitudinile, stagnările şi contradicţiile sale; acesta priveşte acum trei generaţii de
europeni, iar în curând pe cea de-a patra. Originalitatea sa este de a avea deja o istorie,
rămânând totuşi un proiect. Pentru desemnarea sa se foloseşte adesea cuvântul „construcţie”.
Se disting etape succesive şi se pune accentul pe organizarea instituţională, de parcă ar fi
suficientă asamblarea, în maniera unui copil care-şi ridică o construcţie de jucărie, a acestor
piese existente care sunt statele şi naţiunile europene.
De mai bine de jumătate de secol, accentul este pus pe negociere şi concertare.
Europenii au urmat un drum lent, nesigur şi progresiv care conduce la unitatea economică şi
comercială a continentului. Stabilirea unei mari Pieţe Comune a pus capăt disputelor vamale
şi protecţionismului. În alte domenii, progresul a fost lent şi inegal. Europa este în acelaşi
timp o realitate concretă şi una în devenire; de aceea inventarea ei ţine atât de tratatele sau
acordurile din statele componente, cât şi de o multitudine de acte şi activităţi care creează
solidaritate între europeni. Pentru a asigura şi a menţine pacea între naţiuni, apare o nouă
1
categorie de relaţii care se consolidează lent. Acest proces este în curs, de aceea Europa este
nu în urma noastră, ci în faţă. Ea se inventează în fiecare zi.
Cu fiecare etapă, europenii şi-au pus întrebări; reticenţele, obiecţiile şi respingerile au
fost, sunt şi vor fi numeroase. „Istoria construcţiei europene nu poate fi asemănată cu un
fluviu lung şi liniştit.” (Jacques Delors). Faţă de generaţia dispărută a fondatorilor şi cea a
urmaşilor lor, aflaţi deja în retragere, generaţia actuală de conducători, care n-a apucat al
Doilea Război Mondial, a crescut în Europa sau, în cazul celor din Est, cu speranţa Europei.
Abordarea lor este prin urmare diferită. Generaţiile care le succed vin după distrugerea
Cortinei de Fier şi destrămarea Uniunii Sovietice. Ele trăiesc într-o Europă reunificată şi într-
un sistem internaţional reorganizat. Au încetat să gândească după schemele lumii bipolare în
care se înscriau predecesorii lor.
De mai mult de o generaţie, faptul major şi ireversibil este formarea unui drept şi a
unui „acquis” comunitar care limitează suveranitatea statelor şi marchează viaţa cotidiană şi
activitatea profesională a tuturor europenilor. Deciziile comunitare provoacă numeroase
reacţii de neînţelegere şi ostilitate; aceste furtuni trecătoare ţin prima pagină a ziarelor, dar
cele mai multe decizii ajung să fie aplicate, ceea ce favorizează schimburile, contactele şi
cooperarea dintre ţări şi popoare. Dacă zona de liber schimb în care circulă produsele,
capitalurile şi oamenii este o realitate admisă de majoritatea europenilor, problemele
considerabile şi dureroase care ţin de instituţiile comunitare şi de politicile comune sunt
departe de a fi soluţionate, deoarece ele privesc suveranitatea statelor şi relaţiile
transatlantice: apărarea comună sau politica externă comună rămân deocamdată doar
intenţii. Lucrările Convenţiei s-au soldat cu un Tratat constituţional al cărui text a fost
finalizat în iunie 2004 la reuniunea prim-miniştrilor. Acum începe perioada cea mai delicată
dintre toate, aceea a ratificării textului de către cele 27 de state membre ale Comunităţii.
Viitorul Europei, căruia contemporanii nu pot nici pe departe să-i identifice toate implicaţiile,
provoacă întrebări şi uneori angoase .Deşi se vorbea despre o eventuală lărgire a U.E., având
în vedere contextul actual în care se află atât Europa, cât şi lumea întreagă, perspectiva
extinderii este în acest moment destul de incertă.
Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze progresele, cât şi regresele într-o abordare
graduală de la optimism la scepticism şi să urmărească această mişcare de agregare, care,
pornind de la nucleul iniţial al celor şase state semnatare ale tratatelor de la Paris şi Roma, a
dus la o uniune cu cincisprezece, apoi cu douăzeci şi cinci, iar în curând, poate cu treizeci de
membri. O înţelegere lucidă a prezentului trece prin plasarea într-o perspectivă de lungă
durată şi printr-o apreciere realistă a intenţiilor şi realizărilor generaţiei fondatorilor.
2
Lucrarea este structurată pe 6 capitole, după cum urmează: Proiectul european- o
construcţie sub semnul optimismului istoric; Atitudinea Marii Britanii faţă de proiectele
C.E.C.O., C.E.E. şi Euroatom- o primă expresie a euroscepticismului; Principiul
interguvernamental şi principiul federalismului- sursa celor două atitudini divergente în
cadrul construcţiei europene; Eşecul Tratatului constituţional- o revanşă a
euroscepticismului; Tratatul de la Lisabona- o victorie relativă a eurooptimismului; Uniunea
Europeană după primul deceniu al mileniului 3 şi în cele din urmă concluziile şi bibliografia.

I. Proiectul european – o construcţie sub semnul


optimismului istoric
3
Visul vizionarilor şi al poeţilor- Victor Hugo evocă „Statele unite ale Europei”-
proiectul de unificare economică şi politică a continentului nu a devenit o realitate instituţională
decât după cel de-al Doilea Război Mondial. Divizarea Europei, rivalităţile interne ale statelor şi
războaielor devastatoare au întreţinut reflecţiile asupra Europei, a naturii ei şi a necesităţii
popoarelor de aici de a înceta diviziunile şi confruntările. De la abatele de Saint-Pierre (1718)
până la scriitorii şi eseiştii din zilele noastre, proiectele n-au lipsit, dar mult timp aceste reflecţii
n-au avut niciun efect practic.

I.1. Istoricul ideii de Europa

Ideea europeană este „ideea unificării economice şi politice a Europei. O asemenea idee
se conturează pentru prima dată în Evul Mediu, când Europa era pustiită de războaiele purtate
între statele feudale nu demult constituite, în ciuda faptului că aceste popoare aparţineau
aceleiaşi religii.”1
Etimologic, cuvântul „Europa” îşi are originea în greaca veche. Dacă pe timpul
războaielor persane el se referea la peninsula locuită de greci, după cucerirea ei romană, urmată
de extinderea Imperiului şi migraţia triburilor germanice, genericul „Europa” cuprindea şi
vestul şi nordul continentului. „Din punct de vedere demografic, Europa cuprinde, cu excepţia
câtorva populaţii, precum: laponă, ugro-finică ori bască, popoare de origine romană, germană
şi slavă, aparţinând, toate, marii familii indo-europene. În ceea ce priveşte apartenenţa
religioasă, Europa este, cu excepţii care confirmă regula, un areal spiritual creştin.”2
Politic, „continentul nostru a debutat cu epoca eroică, cu germenii puterii etatice
surprinşi de Homer, în creaţia sa nemuritoare- „Iliada”, cu Sparta aristocratică şi Atena
democratică, cu Roma republicană, creatoare de instituţii , drept şi democraţie directă, precum
Atena, dar şi Roma celor cinci secole de Imperiu, în care civilizaţia din Latium şi sistemul ei
politic s-au extins aproape continental.”3
După marile descoperiri de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVI-lea, europenii ieşiseră din Europa şi colonizaseră, în diferite moduri, întreaga lume, adică
prin instaurarea unor forme de dominaţie politică sau prin trimiterea de oameni în teritorii
pustii sau slab populate. America, Lumea Nouă, a fost descoperită şi colonizată de englezi,
francezi, spanioli şi portughezi. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cele treisprezece colonii
engleze s-au eliberat şi au format Statele Unite ale Americii, care, după câteva generaţii, au

1
N.N. Bobică, Filosofia construcţiei europene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2008, p.11.
2
Ioan Humă, Drept comunitar, Editura Universităţii „Danubius” , Galaţi, 2008, p.7.
3
Ibidem, p.9.
4
devenit un stat puternic şi un gigant economic. După o altă generaţie, s-au eliberat şi coloniile
spaniole. Lentoarea relaţiilor transatlantice, mult timp exclusiv maritime, limita contactele
dintre Vechea şi Noua Lume. La începutul secolului XX, Europa încă era centrul lumii; în
afară de Statele Unite, care se eliberaseră de sub controlul lor politic, ea domina celelalte
continente, unde îşi impunea civilizaţia, cultura, formele de organizare politică şi dreptul,
religiile creştine, modul de viaţă, progresul ştiinţei şi tehnicii. Valorile europene erau valori
umaniste, religioase şi laice.
Sub aspect geografic, Europa se configurează ca o peninsulă vestică a continentului
asiatic. Mult timp, geografii au vorbit de cinci continente pe care erau repartizate teritoriile
locuite. Europa este unul dintre ele; această noţiune, care de mult nu mai are semnificaţie
ştiinţifică, rămîne înrădăcinată în limbajul curent şi în mentalităţi.
Problema apare atunci când vorbim despre apartenenţa Rusiei la Europa, care din punct
de vedere geografic aparţinea Europei, însă din punct de vedere cultural, populaţia sa nu este
cu adevărat europeană. Aici părerile sunt împărţite: reprezentările din epocă descriu Rusia ca
fiind înpoiată, barbară şi incultă, însă asta nu i-a împiedicat pe scriitori ca Tolstoi şi
Dostoievski, muzicieni precum Ceaikovski şi Mussorgski să intre în patrimoniul cultural al
Europei. Chiar „impunerea în Rusia, după Revoluţia din 1917, a marxismului, ideologie
inventată şi construită în Europa Occidentală, arată strânsele legături ale Rusiei cu Europa.”4
În 1994, Jaques Delors, întrebat despre „limitele Europei mari”, o excludea explicit,
poate din prudenţă politică: „Cred că limitele Europei mari se situează la graniţele fostei
Uniuni Sovietice, ceea ce înseamnă că ar putea aparţine marii Europe Polonia, Cehia, Ungaria,
Slovacia, Slovenia, Bulgaria, România, Albania, Ciprul şi Malta, fără să uităm cele trei state
baltice.”5
„Anul 1918 încheie într-un fel secolul al XIX-lea şi deschide perspective, relaţii şi
raporturi interstatale şi interumane complexe, câteodată complementare, alteori conflictuale de-
a lungul întregului secol al XX-lea. Europa, prin puterile şi capacităţile ei martitime
occidentale, s-a deschis şi s-a revărsat spre lume, a răspândit credinţa în Iisus Christos, a creat
popoare şi naţiuni noi, a contribuit prin capital financiar, uman şi tehnologic la progresul
mondial şi la cunoaşterea reciprocă între civilizaţii, etnii şi religii diferite.”6 În secolul al XIX-
lea, până la 1918, Europa rămâne centru primordial de putere pe plan global, dar se deschide
pe direcţia Occident-Orient şi spre ea însăşi, încercând să-şi modeleze structurile politice şi
4
François Roth, Inventarea Europei, Institutul European, Iaşi, 2007, p.14.
5
Ibidem.
6
Dumitru Suciu, Anul 1918 în Europa Centrală şi Răsăriteană, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2002, p.14.
5
mentalităţile pe baza substanţei şi a destinelor comune determinate de şi din adâncurile fiinţei
ei, ca focar al creştinismului şi mamă a democraţiei. Între 1848-1918, în valuri succesive,
revoluţia industrială, tehnologică şi ştiinţifică se face simţită şi în acest spaţiu, accelerează
progresul şi, fapt notabil, zeci de milioane de ţărani devin proprietari, cetăţeni liberi şi
conştienţi de propriile lor interese şi de cele ale naţiunilor şi statelor de unde provin.
Drepturile naturale ale omului la proprietate, ca bază a libertăţii, la exprimare, la
organizare pe interese de grup şi de partid, la rezistenţă faţă de orice opresiune, modelele
regimurilor parlamentare sunt câteva valenţe esenţiale preluate, mai mult sau mai puţin intens
sau lent, dar sigur, de Europa Centrală şi Răsăriteană.
Anul 1918 este anul victoriei puterilor maritime şi democrate euroatlantice, luptele
proprii ale naţiunilor cucerite şi subjugate de secole, aduc libertatea şi unitatea naţională de stat
a 115 milioane de locuitori din Europa Centrală şi Răsăriteană, consfinţită de geopolitica
Sistemului de la Versailles, profund democratic şi înnoitor. De-a lungul secolului al XIX-lea,
cele mai cultivate minţi au creat o preocupare continuă, o gândire programatică pentru ideea
Europei Unite, concepută în forme diferite, dar cu precădere pe baza statelor naţionale şi
întotdeauna pentru pace şi democraţie. În viziunea unora, Europa Unită urma să-şi dea mâna cu
Statele Unite ale Americii iar această forţă euroatlantică, sub oblăduirea şi impulsul Marelui
Creator, să organizeze o viaţă internaţională paşnică şi armonioasă.
Anul 1918, prin Liga Naţiunilor şi Covenantul ei, tinde să concretizeze sinteza
euroatlantică, să conserve o lume pentru pace şi democraţie, egalitate între state şi statu-quo-ul
stabilit în anii 1919-1920, dar acţiunea este stopată, parţial şi periculos de grav pentru viitor, de
boicotul Senatului. Acesta inaugurează o eră de neutralitate şi de o relativă îndepărtare a
Statelor Unite ale Americii de problemele Europei, fapt ce a slăbit Liga Naţiunilor şi, în
condiţiile şovăielilor şi incapacităţii de ripostă în timp util a marilor puteri maritime
democratice europene, statele nazist şi comunist şi micii lor aliaţi, toţi revizionişti, au distrus
Sistemul de la Versailles între 1939-1941.
Nazismul şi comunismul au instituit cele mai crâncene şi mai sângeroase regimuri
politice din istoria umanităţii şi între 1939-1941 au dezeuropenizat, asiatizat şi tiranizat
Europa. Extinderea comunismului în Europa Centrală şi Răsăriteană în perioada postbelică a
continuat acest proces nociv şi sinistru şi în acest spaţiu n-au fost naţionalizaţi doar bancheri,
moşieri, industriaşi, dar au fost deposedaţi de pământuri zeci de milioane de ţărani, meseriaşi şi
comercianţi mici şi mijlocii au fost şi ei proletarizaţi pentru a deveni toţi “sclavi” ai zilelor
noastre, rătăcind disperaţi în întunericul roşu ce părea să nu se mai termine. Dacă este adevărat
că istoria contemporană derivă din cea modernă şi, deci, aceasta este ”mama” celei dintâi,
6
atunci nu este mai puţin adevărat că prin nazism şi comnunism istoria contemporană a devenit
o “fiică” sau o “nepoată” viciată şi depravată a celei moderne, chiar dacă nici “mama” n-a fost
şi nici n-a putut fi întotdeauna perfectă. Este de-ajuns să ne gândim la hecatombele de morţi
provocate de nazism şi comunism, pentru a realiza că, într-adevăr, “mama” a fost cu mult mai
nevinovată sau de-a dreptul “sfântă” în comparaţie cu “fiicele şi nepoatele” ei din secolul al
XX-lea.
În Europa Occidentală, ajutată de data aceasta de Statele Unite ale Americii,
supravieţuieşte însă democraţia şi se realizează Europa Unită. Progresele înregistrate de forţele
reunite euroatlantice subminează poziţiile comuniste din exterior iar regimurile roşii care au
fost un fel de anus contra naturii se epuizează încet dar sigur din interior şi sunt combătute de
acele cercuri ale societăţii, care nu vor să renunţe la valorile europene creştine şi democrate şi
au fost convinse că nici măcar tirania roşie nu le va putea şterge din “Magna Charta” a
Europei. Toţi aceşti factori conduc în mod concentrat şi concertat la dispariţia comunismului,
la extinderea democraţiei spre Est şi creează astfel premizele pentru încheierea cu succes a
acestui ciclu lung al istoriei care este drumul spre făurirea Europei Unite al cărei destin va fi
împlinit prin completarea ei în limitele sale naturale şi fireşti.
Dezbaterea asupra Europei, a întinderii şi a limitelor ei este una veche, recurentă,
niciodată tranşată cu adevărat şi mereu de actualitate. Este asociată cu o altă dezbatere,
referitoare la existenţa unei culturi europene. Este posibil ca, dincolo de culturile naţionale şi
de limbile care divizează continentul european, să se identifice o cultură europeană şi valori
comune...în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, popoarele europene colonizatoare
erau convinse de asta; ele erau purtătoarele unui proiect de civilitaţie şi unor progrese
ştiinţifice şi tehnice pe care le răspândeau în lume. Un secol mai târziu, această concepţie puţin
naivă a superiorităţii Europei aparţine deja trecutului.

I. 2. Impactul războaielor asupra bătrânului continent

Cele două Războaie Mondiale ruinaseră şi slăbiseră ţările europene: pierderi omeneşti
şi materiale, dar şi pierderea credibilităţii, aşadar a atracţiei pe care o exercitau până atunci, din
cauză că permiseseră dezvoltarea unor ideologii distructive şi de negare a umanismului. În anii
1945-1980, decolonizarea a restrâns influenţa ţărilor europene şi le-a rugat să se preocupe de
7
ele însele şi să privească mai mult în imediata vecinătate decât dincolo de mări. Perioada
colonială a lăsat totuşi urme în domeniul cultural, de exemplu rolul limbii engleze în ţările
arabe şi India, al francezei în Africa etc.
Acest declin al Europei, subliniat de numeroşi autori, este însoţit de creşterea puterii
americane, care intervine militar de două ori, în 1917-1918 şi 1941-1945, pe continentul
european. Din acel moment, Statele Unite ale Americii au devenit pivotul relaţiilor
internaţionale, iar prezenţa lor pe scena lumii n-a încetat să se accentueze. Ca un semn al noilor
vremuri, în comparaţie cu Societatea Naţiunilor, care-şi stabilise sediul la Geneva, ONU se
instalează în 1945 la New York. Păstrându-şi prezenţa în Europa Occidentală, SUA au ajutat la
reconstrucţia acesteia (planul Marchall) şi au apărat-o politic şi militar prin Alianţa Atlantică
şi NATO. Din 1945, spaţiul euro-atlantic se află, din punct de vedere politic şi militar, sub
control american.
Lumea Nouă, a cărei populaţie crescuse în secolele al XIX-lea şi al XX-lea prin
imigraţia europeană şi care îi primise în anii 1920-1950 pe numeroşi savanţi (precum Albert
Einstein) şi artişti care fugeau de opresiunea regimurilor nazist şi comunist, devine centrul
progreselor ştiinţifice şi tehnice, al creării de produse, de curente şi de obiecte culturale care s-
au răspândit în întreaga lume.
Esenţială în ultimele două secole a fost afirmarea statului naţional, prezentat ca
valoarea fundamentală a voinţei de a trăi împreună. Raportat la acesta, Europa exista cu mult
timp în urmă. Europa Renaşterii şi cea a Luminilor nu-l cunoşteau. Franţa revoluţionară a fost
iniţiatoarea, medelul şi câteodată victima acestei formule. La sfârşitul secolului al XIX-lea,
republicanii francezi erau convinşi că statul-naţiune, în forma sa republicană, reprezenta
viitorul Europei şi al lumii; statele multinaţionale, precum Imperiul Rus sau Imperiul Austro-
Ungar, erau condamnate ca închisori ale popoarelor, ca rămăşiţe ale unui trecut monarhic
învechit. După încheierea Primului Război Mondial, tratatul de la Versailles (1919) a fost,
înainte de toate, unul care reorganiza spaţiul european; el era fundamentat pe dreptul
popoarelor la autodeterminare şi a dus la apariţia, în Europa Centrală şi de Est, a noi state-
naţiune. Viaţa internă a tuturor acestor state a fost paralizată prin prezenţa unor importante
minorităţi etnice; altele erau federaţii care reuneau mai multe popoare considerate apropiate,
precum slavii sudici, reuniţi în Iugoslavia, cehii, slovacii şi rutenii reuniţi în Cehoslovacia.
Aceste state, fragile şi divizate de conflicte interne, erau destinate să fie victimele marilor
puteri şi aservite într-un sistem de dominaţii.
Cutremurul provocat de Primul Război Mondial, consecinţele catastrofice pe care le-a
avut pentru popoarele europene, prelungirea conflictului franco-german, destrămarea
8
Imperiului Austro-Ungar, mult timp un factor de stabilitate pentru Europa Centrală,
conştientizarea atracţiei exercitate de SUA au determinat, în anii 1920, o serie de discuţii şi de
lucrări, un laborator de idei pentru Europa.
În anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, situaţia bătrânului continent
era radical diferită de cea din anii 1920: Germania, împărţită în patru zone de ocupaţie, nu mai
avea esenţă statală.
După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, fuseseră reluate dezbaterile legate de
organizarea Europei. Deoarece contextul internaţional se schimbase radical, a trebuit ca ideile
şi proiectele de dinainte de război să fie adaptate şi reformulate. Toţi oamenii politici se
declarau mai mult sau mai puţin europeni şi păreau interesaţi de organizarea Europei. Primul
era Winston Churchill, care se bucura de un prestigiu imens; pe 19 septembrie 1946, bătrânul
„leu” a rostit la Zürich, în Elveţia, un discurs care a avut un mare răsunet şi în care invoca o
reconciliere între Franţa şi viitoarea Germanie, reluînd formula lui Briand: „Statele Unite ale
Europei”.
Printre mişcările europene care apar în această epocă, trebuie semnalate în primul rând
Uniunea Europeană a Federaliştilor (din 1959, Mişcarea Europeană); Mişcarea Socialistă
pentru Statele Unite ale Europei (Stânga Europeană din 1961); Noile Echipe internaţionale de
orientare creştin-democrată, care îşi recrutau membrii din mediile catolice, din Belgia, Italia,
Germania; Liga Europeană de Cooperare Economică etc.

I. 3. „Părinţii” construcţiei europene

Ideile privind realizarea unei „Uniuni Europene”, în anii '70, în care un rol însemnat l-a
avut părintele construcţiei europene Jean Monnet au evoluat foarte dificil, luând o formă
concretă abia la începutul anilor '90 prin Tratatul de la Maastricht.
Jean Monnet (1888-1979) ocupă un loc deosebit în istoria contemporană; nici om politic, nici
economist, el va fi calificat de Gaulle ca „inspirator”. Influenţa sa asupra lumii politice
europene va fi determinată şi o va ghida în realizarea Europei comunitare. După ce joacă un rol
destul de important în perioada primului război mondial, el înfiinţează primele organizaţii
franco-britanice de aprovizionare, fiind numit apoi secretar general adjunct al Societăţii
Naţiunilor. El observă repede slăbiciunile organizaţiilor internaţionale de natură
interguvernamentală. Plasat în centrul unui dispozitiv american de război care elaborează „The
Victory Program”, el este numit în 1945, comisarul general al Planului. Cunoscând limitele
modernizării Franţei într-un cadru strict naţional, el constată în acelaşi timp că nici Consiliul
9
Europei, nici OECE nu ar putea să integreze economic şi politic ţările Europei. Monnet
lansează ideea unei „Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului”.
Jean Monnet a propus în 1973, un proiect conform căruia şefii de stat şi de guvern se
constituiau într-un „guvernământ european provizoriu” (Marie-Thérèse Bitsch). Acest
„guvernământ european provizoriu” urma să elaboreze un proiect de înfiinţare a Uniunii
Europene, al cărei sistem instituţional se baza pe un guvern şi pe o adunare aleasă prin vot
universal.
Robert Schuman (1886-1963) provine din Lorena şi este om al graniţelor, ministru
francez al Afacerilor Externe, a fost însărcinat de către puterile aliate să găsească o soluţie în
problema germană. El este cucerit de un plan redactat de Jean Monnet şi îşi asumă
responsabilitatea politică a aplicării acestuia.
Konrad Adenauer (1876-1967) este cancelar al Germaniei Federale, de origine renan, şi
doreşte drepturi egale pentru ţara sa; urmăreşte, de asemenea, integrarea Germaniei în Estul
european şi favorizarea reconcilierii franco-germane.
Cei trei, ca şi premierul italian Alcide De Gasperi (1881-1954), sunt inspiraţi de idealul
păcii şi sunt hotărâţi să reinnoade legăturile care ar face pentru totdeauna imposibilă reluarea
conflictelor intra-europene.
Ideea unităţii europene a evoluat paralel cu disputele care au avut loc între aliaţii din cel
de-al doilea război mondial, Statele Unite şi Marea Britanie pe de o parte şi Uniunea Sovietică
pe de altă parte. În acest context trebuiesc amintite principalele evenimente ce au condus la
războiul rece, precum divergenţele de opininie apărute între Statele Unite şi Uniunea Sovietică
cu ocazia înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite, urmate de „discursul lui Churchill, de la
Fulton, din data de 5 martie 1946, care a exprimat, prin expresia sa „Cortina de Fier”, separaţia
între lumea liberă şi lumea comunistă; discursul lui Stalin din 9 februarie 1946, care anunţa
revenirea politicii sovietice la tezele cominterniste de dinaintea celui de-al doilea război
mondial; discursul lui Truman, din martie 1947, privind sprijinul material şi logistic acordat
Greciei şi Turciei pentru a rezista ofensivei comunismului; discursul generalului Marshall, din
5 iunie 1947, la Universitatea Harvard şi elaborarea planului care va ajuta la refacerea
economică a Europei Occidentale, discursul lui Jdanov din septembrie 1947” 7etc.
În ciuda acestui climat nefavorabil, ideea europeană a făcut progrese, astfel că, la 19
septembrie 1946, într-un discurs susţinut la Universitatea din Zürich, Winston Churchill
propunea refacerea familiei europene şi înfiinţarea unei organizaţii intitulate sugestiv „Statele
Unite ale Europei”, menţionând, în acelaşi timp şi pericolele ce ameninţau Europa:
7
Thomas G. Paterson, The origins of the Cold War, Toronto, 1974, pp.69-77.
10
„Vă voi spune ceva care vă va surprinde. Primul pas in vederea reformării familiei europene
trebuie să fie crearea unui parteneriat între Franţa şi Germania. Doar în acest fel va putea
Franţa să işi recupereze supremaţia morală şi culturală a Europei. Nu se poate vorbi despre o
refacere a Europei fără măreţia spirituală a Franţei şi măreţia spirituală a Germaniei. Structura
Statelor Unite ale Europei, dacă acestea vor fi cu adevărat bine construite, va fi de natură să
confere mai puţină importanţă puterii materiale a unui singur stat. Naţiunile mici vor fi la fel de
importante ca şi cele mari, câştigându-şi onoarea prin contribuţia la cauza comună. Vechile
state şi principate din Germania, unite de bună-voie într-un sistem federal în vederea atingerii
unor interese comune, şi-ar putea ocupa locul individual printre Statele Unite ale Europei...
Salvarea oamenilor de toate rasele şi din toate zonele de războiul sclaviei trebuie realizată pe
baza unui fundament solid şi trebuie apărată prin disponibilitatea tuturor bărbaţilor şi femeilor
de a muri decât să se supună tiraniei. Având în vedere urgenţa acestei cauze, Franţa şi
Germania trebuie să preia conducerea împreună. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic,
măreaţa Americă şi, vreau să cred, Rusia Sovietică- pentru că atunci, intr-adevăr, totul ar fi
bine- trebuie să fie prieteni şi sponsori ai noii Europe şi trebuie să asigure dreptul la viaţă şi
strălucire”8.
Această construcţie regională se restrângea, în mare parte, la frontierele Europei
Occidentale. Liderul englez a avut în vedere o uniune a statelor europene în jurul Franţei şi
Germaniei, excluzând Marea Britanie, ce ar fi îndeplinit doar rolul de „naş”9 al acestei
organizaţii.
Acest discurs a fost considerat de către foarte mulţi istorici şi jurnalişti ca fiind punctul
de plecare al mişcării europene de după al doilea război mondial. Construcţia europeană va
trebui să facă faţă unei probleme delicate, legată de concilierea dintre suveranităţile naţionale şi
principiile integrării supranaţionale. De aici au rezultat „două concepţii opuse care au stat la
baza proiectelor de unitate europeană:
-de o parte erau cei care erau de a menţine şi respecta suveranitatea statelor şi care propuneau
o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituţii permanente, fără ca acestea să aibă
putere de decizie;
-de cealaltă parte erau cei care susţineau o Europă federală şi supranaţională, insistând asupra
transferului de suveranitate de la statele naţionale către o autoritate decizională superioară.”10

8
Adrian Liviu Ivan, Sub „Zodia Statelor Unite ale Europei, ECCO, Cluj-Napoca, 2006, pp.82-
83.
9
Ibidem.
10
Adrian Ivan, Perspective teoretice ale construcţiei europene, Eikon, Cluj-Napoca, 2003,
p.13
11
Cele două concepţii au stat la baza tuturor demersurilor de unitate europeană după 1945.
Constituirea Consiliului Europei a fost expresia interguvernalismului, în timp ce Comunităţile
Europene pot fi caracterizate atât de elemente de supranaţionalitate cât şi de principii care
menţineau rolul statelor naţionale în luarea decizilor.
Cu toate că proiectul Parlamentului European de a creea o Uniune Europeană guvernată
de principii federaliste n-a fost acceptat de statele membre, ideea schimbării raporturilor dintre
instituţiile comunitare şi consolidarea construcţiei economice a preocupat atât guvernele
naţionale, cât şi mişcările paneuropene.
Începând cu 1985, mişcarea federală europeană va cunoaşte o revigorare influenţată de
contextul economic de la mijlocul anilor ' 80. În perioada respectivă CEE constituia cea mai
populară piaţă industrială numărând nu mai puţin de 320 milioane de locuitori. Era o piaţă
fragmentară, fiecare stat din comunitate reprezentând o zonă restrânsă din afacerile economice
ale sistemului mondial.
În ceea ce priveşte cultura, putem vorbi despre o temelie comună a culturii europene, şi
anume moştenirea Antichităţii greco-latine. Rolul Romei şi al limbii latine a fost determinat în
Europa de Vest, în timp ce cultura greco-bizantină a marcat Europa de Est. Ambele moşteniri
„s-au bazat pe un soclu religios comun, cel al creştinismului. Evanghelizarea creştină, care s-a
desfăşurat de-a lungul mai multor secole, a creat o matrice comună, cu texte întemeietoare,
credinţe, referinţe şi un limbaj care se vor impune în timp.”11 Desigur, religia ţine de credinţă,
dar ea duce şi la apariţia unor instituţii şi elaborează simbioze cu culturile existente. În acest
domeniu regăsim divizarea între Est şi Vest. Creştinismul occidental, al cărui conducător,
papa, şi-a stabilit sediul la Roma, era păstrătorul limbii şi culturii latine, pe când creştinismul
oriental ţinea de limba şi cultura greacă.

11
François Roth,Op.cit., Institutul European, Iaşi, 2007, p.17.
12
II.Atitudinea Marii Britanii faţă de proiectele C.E.C.O., C.E.E.
Şi EUROATOM- o primă expresie
a euroscepticismului

Anii '70, în pofida primei mari lărgiri a Comunităţilor Europene (Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda), au fost marcaţi de europesimism, de lipsa unei strategii foarte clare in
ceea ce priveşte construcţia europeană.
Crizele economice mondiale din anii '70, marcate, fără niciun dubiu, de cele două
şocuri petroliere din 1973 şi 1979, au avut efect negativ asupra construcţiei europene, cu toate
că europenii comunitari au reacţionat diferit în cele două momente, experimentând solidarităţi
europene nebănuite.
Imediat după cel de-al doilea război mondial, procesul de unificare europeană era
conceput ca un proces ce trebuia să includă toate statele Europei, însă după cum se va observa
13
mai târziu, el va avea ca destinatari doar ţările din Europa de Vest. Cel mai puternic îndemn în
ceea ce priveşte renaşterea Ideii Europene vine din partea Marii Britanii, prin intermediul celui
mai respectat lider politic din această ţară, în discursul din septembrie 1946, la Universitatea
din Zürich, discurs menţionat la primul punct al acestei lucrări. În concepţia lui Churchill,
Marea Britanie trebuia să sprijine procesul de federalizare politică a Europei, fără a intra insă
în această federaţie.

II.1.Formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)


1951
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost de la bun început un succes.
Planul Schumann, acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări din Benelux, este
supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de
la Paris prin care lua fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) este
încheiat pentru 50 de ani. Jean Monnet a fost întâiul preşedinte; acest om cu mai multe faţete a
fost dirijorul; autoritatea şi capacitatea sa de negociere erau considerabile; el se impusese şi pe
plan internaţional. După elanul iniţial din 1952-1959, Înalta Autoritate a intrat într-o perioadă
delicată, în care factorul comunitar şi-a arătat limitele.
Instituţiile care alcătuiesc CECO sunt: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri şi
Adunarea.
Înalta Autoritate este organul cel mai novator, de esenţă supranaţională, este format
din 9 membri desemnaţi pentru şase ani de comun acord de către guvernele semnatare. Este
independent de state, din punct de vedere politic şi financiar. Conform declaraţiei Schumann,
misiunea specială a Înaltei Autorităţi este de a „asigura în cât mai scurt timp modernizarea
producţiei şi creşterea calităţii acesteia, furnizarea cărbunelui şi oţelului în aceleaşi condiţii pe
piaţa franceză şi pe cea germană, cât şi pe pieţele celorlalte ţări aderente, dezvoltarea
exportului comun spre alte ţări, egalizarea progresului în ceea ce priveşte îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă a forţei de muncă din aceste industrii.”12
Consiliul de Miniştri reprezintă statele, el dispunând de o putere limitată. Îşi dă avizul
favorabil faţă de unele decizii ale Înaltei Autorităţi. Consiliul de Miniştri al CECO este format
din cei şase miniştri de Externe ai ţărilor membre.
Adunarea este compusă din 78 de membri, delegaţi de către parlamentele naţionale,
însă deputaţii nu se regrupează în delegaţii naţionale; ei fac parte din grupurile politice

12
Pascal Fontaine, Construcţia Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul
European, Iaşi, 1998, p.11.
14
europene (creştin-democraţi, socialişti, liberali), prefigurând structura viitorului Parlament
European.
CECO este prima organizaţie europeană ce dispune de puteri supranaţionale. Acestea
rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state prin intermediul unui proces de negociere
a textelor ratificate de parlamentele naţionale. Supranaţionalitatea este valabilă numai asupra
unor sectoare limitate: Înalta Autoritate are competenţe în gestionarea pieţei comune a
cărbunelui şi oţelului. CECO, ale cărei organe au fuzionat apoi cu cele ale CEE prin „Tratatul
de fuzionare a executivelor” intrat în vigoare în 1967, are cele mai importante atribuţii de tip
supranaţional dintre instituţiile Uniunii. Meritul CECO este dublu: pe plan politic, ea „a iniţiat
reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a pus bazele Europei comunitare. Pe plan
economic, ea a contribuit la redresarea Europei liberalizând producţia şi schimburile de materii
prime (cărbunele şi oţelul) fundamentale în industrie.”13
Marea Britanie refuză din anul 1950, sub laburişti, pariciparea la CECO. S-a abţinut şi a
doua oară, prin guvernul conservator, de data aceasta, pentru care participarea la Comunităţi ar
fi pus sub semnul întrebării acordurile speciale ale Regatului Unit cu partenerii din
Commonwealth. Mai mult, Marea Britanie a contribuit la înfiinţarea, în 1960, a Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS), contrapondere la CEE. Aparent paradoxal, motivele
reticenţelor britanice erau de acelaşi ordin cu cele ale francezilor: rezistenţa la o
supranaţionalitate stânjenitoare pentru suveranitatea statului. Dar, în timp ce britanicii îşi
exprimau temerile din afara Comunităţilor, francezii o făceau din interiorul lor. În fond,
deosebirea politicii lor era de ordin formal, pentru că în conţinutul ei, ea era principial identică.
Opoziţia afişată dintre cele două state era, în ultimă instanţă, expresia exterioară a opoziţiei lor
reale, reciproc resimţită, la pericolul supranaţionalităţii construcţiei insituţionale comunitare.
Marea Britanie cerea modificarea Tratatelor de la Paris şi Roma, ceea ce aducea atigere Pieţei
Comune, implicit politicii agricole comunitare şi conserva, în acelaşi timp avantajele fostului
imperiu în schimburile din cadrul Commonwealth-ului.

II.2.Formarea Comunităţii Economice Europene (CEE)- 1957

La 25 martie 1957, pe colina Capitoliului, la Roma, reprezentanţii R.F.G., Belgiei, Franţei,


Italiei, Luxemburgului şi Olandei semnează, într-o ceremonie solemnă, tratatele care instituie
CEE şi CEEA. Tratatul asupra CEE îşi fixează obiective ambiţioase, enumerate în preambulul
său. Statele membre se declară hotărâte să stabilească fundamentele unei uniuni din ce în ce
13
Ibidem, p 12.
15
mai strânse între popoarele europene; decise să asigure, printr-o acţiune comună progresul
economic şi social al popoarelor lor şi să elimine barierele ce divizează Europa; să desemneze
ca scop esenţial al eforturilor lor ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale
popoarelor lor; preocupate să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea
armonioasă a acestora reducând decalajele dintre diferitele regiuni şi întârzâierile celor mai
puţin favorizate; decise să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse,
salvgardarea păcii şi libertăţii şi cheamă celelalte popoare ale Europei care le împărtăşesc
idealul să se asocieze efortului lor.
Tratatul de constituire al CEE are ca obiective punerea în practică a politicilor concrete,
cum ar fi: o uniune vamală industrială (realizabilă prin eliminarea taxelor vamale
intracomunitare şi desfiinţarea contingenţelor cantitative. O uniune vamală se distinge mai ales
printr-o zonă de liber schimb, prin implementarea unei protecţii exterioare uniforme-tarif
vamal comun-. Uniunea vamală este programată pentru o perioadă tranzitorie de 12 ani,
divizată în trei etape a câte patru ani); o politică agricolă comună; o politică comercială
comună; o politică concurenţială etc. Tratatul cunoaşte un succes mare şi rapid. El
însoţeşte şi accelerează faza de relansare a creşterii economice caracteristică anilor ’60. Baza
economică a făcut din Europa o mare putere comercială şi a determinat afirmarea comunităţilor
europene.
II.3. Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(EUROATOM)
Obiectivul Euroatom-ului este: „Crearea condiţiilor de dezvoltare a unei industrii
nucleare puternice. Tratatul prevede acţiuni comune în domenii variate, ca: cercetarea şi
difuzarea cunoştinţelor, punerea la punct a tehnologiilor industriale, investiţiile şi crearea
întreprinderilor comune, aprovizionările, securitatea, înfiinţarea unei pieţe nucleare.”14 Acesta
urmăreşte controlarea industriei nucleare, cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a
cunoştinţelor tehnice în activitatea nucleară civilă, securitatea civilă etc.
Euroatom-ul trebuie să-şi limiteze rapid acţiunile. Statele, în special Franţa, nu doresc
să renunţe la prerogative într-un sector atât de sensibil ca cel atomic, cu implicaţiile sale
militare.
Crearea Comunităţilor Europene (CECO în 1951, CEE şi CEEA în 1957) reprezintă
actul major prin care debutează procesul integrării europene.

14
Idem, p. 16.
16
CECO se detaşa de maniera tradiţională a cooperării interstatale; formula „integrării
comunitare” permitea încredinţarea unor competenţe naţionale pe domenii limitate către o
entitate născută prin acordul suveran al statelor membre.
CEE avea ca scop principal integrarea economiilor statelor membre prin instrumentul
neoliberal al pieţei comune, bazată, între altele, pe libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor,
a serviciilor şi a capitalurilor.
EUROATOM-ul (CEEA) urmărea controlarea industriei nucleare, cooperarea în sectorul de
cercetare şi de difuzare a cunoştinţelor tehnice în activitatea nucleară civilă, coordonarea
investiţiilor în domeniu.
II.4. Atitudinea reticentă a Marii Britanii
Dar istoria politicii europene a anilor ’60 consemnează meandrele fenomenului
integrării , înregistrate în această etapă. Era perioada în care îndeosebi Franţa refuza alinierea
la linia supranaţionalistă susţinută de politica instutuţională comunitară. În opoziţie cu aceasta,
Planul-Fouchet a susţinut prea exclusivist metoda cooperării interguvernamentale, părând să
sufoce activităţile instituţiilor comunitare. Tensiunile provocate de poziţiile unilaterale
exprimau de fapt o criză de dezvoltare, nu un impas absolut; ea a fost depăşită prin aşezarea
echilibrului între cooperarea interguvernamentală şi metoda comunitară.
„În perioada 1970-1989 asistăm la avântul integrării europene, pe trei direcţii majore:
desăvârşirea, aprofundarea şi extinderea. În acest cadru a fost posibilă semnarea unui tratat
complementar celor institutive (prin care fuseseră create Comunităţile), anume Actul Unic
European (1986). AUE a evidenţiat că Europa comunitară implică şi alţi factori de coagulare în
afara celor trei Comunităţi. Se punea accent pe cooperarea europeană în cadrul politicilor
externe a statelor partenere. Cooperarea primea prin AUE un suport juridic. AUE a reprezentat
pasul decisiv al trecerii la Uniunea Europeană.”15
Deşi Marea Britanie a acceptat să facă parte din Consiliul Europei, asta nu însemna că
ea îşi revizuise atitudinea faţă de relaţiile sale cu viitoarele State Unite sle Europei. Consiliul
fusese conceput „ca un factor ce trebuia să acţioneze în direcţia unificării, şi nu ca o expresie a
acestei unificări. Prin urmare, Regatul Unit considera că trebuie să susţină realizarea procesului
de construcţie europeană, fără a deveni însă parte a edificiului.”16
În momentul când Europa intră în procesul de extindere (de la şase şa doisprezece), principiul
lărgirii „graniţelor” consimţit la Haga se concretizează în tratatul din 22 ianuarie 1972. Marea
15
Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, p.15
16
N.N. Bobică, Filosofia construcţiei europene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2008, p.55.
17
Britanie ratifică aderarea sa printr-un vot al Camerei Comunelor, însă o dată cu victoria
Partidului Laburist, în 1974, devine necesară negocierea unui mecanism corector care să
diminueze contribuţia Marii Britanii la bugetul comunitar. Pe baza acestor aranjamente,
guvernarea Wilson cere prin referendum, pe data de 5 iunie 1975, confirmarea aderării
britanicilor; aceasta este obţinută cu 67% voturi „pentru” şi 32% „împotrivă”.
CEE a Celor Şase este acuzată de către detractorii săi britanici că nu ar fi decât „mica
Europă”, însă dobândeşte o nouă dimensiune trecând la un număr de nouă membri. Piaţa
comună se lărgeşte, importanţa sa naţională creşte, relaţiile sale cu Statele Unite se ameliorează
şi se deschid noi perspective în relaţiile comerciale. Atât guvernarea laburistă a lui Harold
Wilson, cât şi cea conservatoare a lui Margaret Thatcher au încercat, cu succes, să renegocieze
condiţiile financiare de aderare a ţării lor. „Mecanismul corector” adoptat la 26 iunie 1984 de
Consiliul European la Fontainbleau pune capăt unei lungi dispute bugetare dintre Londra şi
partenerii săi. Însă Marea Britanie a lui John Major rămâne fidelă poziţiilor rezervate ale
Regatului Unit în ceea ce priveşte dezvoltarea europeană. Londra nu ezită să facă uz de dreptul
său de veto pentru a apăra interesele naţionale britanice, fără menajamente faţă de cele ale
partenerilor.
Liderii CEE ar fi vrut ca Marea Britanie sa facă parte din construcţia europeană, insă
aceasta îşi dorea doar relaţii de parteneriat. Churchil a rămas în istorie pentru cele două
propoziţii „Între Europa şi largul mării noi vom alege totdeauna largul mării”şi „Piaţa Comună
se va dizolva ca o bucată de zahăr într-o ceaşcă de ceai englezesc”. La iniţiativa Marii Britanii
se va constitui, în baza Convenţiei de la Stockholm din 4 ianuarie 1960, Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS) cu o structură instituţională slabă, limitată la produsele industriale al
căror regim de schimb aveau în vedere doar raporturile reciproce dintre ţări. Eşecul s-a văzut
repede când la 9 august 1961 Anglia va cere pentru prima dată intrarea în Piaţa Comună. În
schimb Piaţa Comună, în ciuda dificultăţilor pe care le va cunoaşte procesul de integrare, a
stagnărilor, a lacunelor din Tratate, vor impune o nouă filosofie a construcţiei europene, bazată
pe comunitatea de interese, pe încredere şi deschidere a fiecărui stat spre celălalt.
Nu au fost puţini specialiştii în integrare europeană şi partizani convinşi ai acestui
demers care au vorbit în perioada amintită de „euroscleroză”. Urmărind evoluţia
evenimentelor, „euroscleroza” a fost cauzată şi de alţi factori, precum politica monetară a
preşedintelui Ronald Reagan, lărgirea CEE de la şase la nouă membri după Conferinţa de la

18
Haga (1969), ceea ce a sporit dificultăţile legate de contribuţia financiară, armonizarea
politicilor economice naţionale şi concertarea orientărilor politice generale.17
Cum era de aşteptat, atitudinea statelor membre faţă de posibila Extindere a U.E. spre
Europa Centrală şi de Est, nu era deloc omogenă. Unele state europene aveau interese istorice,
geopolitice şi economice bine definite în această regiune. De exemplu, Germania, Danemarca,
Finlanda şi Suedia se pronunţau pentru continuarea procesului de lărgire.
Germania agrea ideea Europei constituite pe principiul integrării cu „mai multe viteze”,
conştientă fiind că nu toate statele puteau îndeplini criteriile Tratatului de la Maastricht. Alte
state, precum Irlanda, Belgia, Portugalia erau contra ideii de „nucleu dur” (hard core) al unor
state membre, de teama unui dualism al procesului de integrare, deloc compatibil cu principiul
solidarităţii în cadrul Comunităţii Europene.
Reticentă la ideea unei Europe supranaţionale, Marea Britanie a apărat, şi în acest caz,
ideea unei „geometrii variabile”. În ceea ce priveşte reforma instituţiilor, toate statele
membre au agreat necesitatea extinderii majorităţii calificate şi reforma preşedenţiei
sistemului. Cele mai reţinute ţări au fost Danemarca şi Marea Britanie.

III. Principiul interguvernamental şi principiul federalismului-


sursa celor două atitudini divergente
în cadrul construcţiei europene

Confruntarea dintre partizanii federalismului şi cei ai interguvernalismului, este lipsită


de temei, pentru că din modul în care s-a realizat până în prezent construcţia europeană, se
constată că s-a urmat de fiecare dată calea căutării unor soluţii optime pentru obiectivele
urmărite de comunitatea europeană. Aşadar, principiul care a prezidat procesul de construcţie
europeană a fost cel al pragmatismului în baza căruia s-a realizat un compromis între o
integrare de tip interguvernamental şi cea federală. Chiar din momentul constituirii primei
comunităţi europene, a existat o anumită componentă de tip federal în funcţionarea structurilor
de conducere ale acesteia, în sensul că deciziile Înaltei Autorităţi se luau în mod autonom, ele
fiind obligatorii pentru toate economiile integrate în această comunitate.

17
Adrian Liviu Ivan, La crise de l'énergie ou la crise de l'identité européenne, în
Transylvanian Review, No.1, vol. IX, 2000, p.23.
19
III.1. Principiul interguvernamental

Principiul cooperării guvernamentale reprezintă un sistem de colaborări şi negocieri


între guvernele naţionale la diferite nivele. La început au avut loc negocierile la nivel
diplomatic între guverne, continuîndu-se cu cele politico-administrative, economice, culturale
şi alte domenii. Acest principiu se bazează pe cooperare voluntară, statul-naţiune păstrându-şi
rolul de principal actor în relaţiile interne şi internaţionale. Termenul de principiu
interguvernamental este folosit pentru a descrie negocierile între statele membre cu privire la
amendarea şi suplimentarea tratatelor. Statele membre sunt chemate să elaboreze şi să
implementeze politici europene, să aibă obiective precise; ele trimit decizii prenegociate la
nivel politic şi administrativ care sunt votate de şefii de stat şi de guvern şi apoi ratificate de
Statele Membre.(Art. 48, TUE)
Aici sunt tratate cu o mai mare eficienţă, respectându-se principiul proporţionalităţii în
luarea deciziilor în funcţie de nivelurile la care sunt adresate acestea. Conferinţa
interguvernamentală are o mare importanţă în ceea ce priveşte integrarea europeană, ea
vorbeşte în numele guvernelor, are misiunea de a elabora proiecte comune şi de a crea noi
tratate (Acordul Unic European, Tratatul U.E.)
Interguvernalismul este un principiu structural în care deciziile cele mai importante sunt
dominate de Statele Membre. Aceste decizii sunt votate unanim în Consiliu şi prin rolul de
subordonare jucat de insituţiile europene (Comisie, Parlament şi Curte de Justiţie).
Potrivit principiului interguvernalismului, „construcţia europeană urma să funcţioneze
ca o organizaţie exclusiv economică, derivată din voinţa liberă a statelor care au hotărât
înfiinţarea ei, pe baza principiilor stabilite prin consens şi aflată în totalitate sub autoritatea
inter-guvernamentală.”18 Acest principiu al interguvernalismului este într-o oarecare măsură
îndreptăţit şi asta pentru că dreptul suveran de a decide în problemele unei organizaţii
interstatale aparţine celor care au participat la înfiinţarea ei. Organizaţia a fost înfiinţată în
vederea anumitor scopuri, a căror realizare reclamă constituirea unor structuri corespunzătoare
şi care trebuie să beneficieze de o anumită autonomie în activitatea lor. Problema care apare
acum este următoarea: „până unde poate merge această autonomie şi ce raport trebuie să existe
între autonomia instituţiilor comunitare şi conducerea exercitată prin consens la nivel
interguvernamental.”19

18
N.N. Bobică, Op. Cit., p.170.
19
Idem, p.171.
20
III.2. Principiul federalismului

Termenul federalism vine din termenul latin foedus, care înseamnă alianţă şi defineşte
o formă de federalizare politică şi organizaţională a unor părţi autonome. Gradul de
federalizare este variabil. „Statele pot crea o confederaţie sau un stat federal. UE nu poate fi
clasificată cu uşurinţă şi există controverse pe această temă. Adepţii perspectivei federale
propun o federalizare în care Statele Membre îşi conservă individualitatea, având în acelaşi
timp, o independenţă parţială în ceea ce priveşte federaţia ca întreg. Federaţia deţine
suveranitatea în conformitate cu legislaţia internaţională.”20
Principiul federalismului se întemeiază pe considerentul că „unificarea europeană
trebuie să fie realizată şi la nivel politic, că procesul trebuie să ducă în mod inevitabil la crearea
unui stat federal european, acea mult visată Uniune a Statelor Europene. În consecinţă, adepţii
federalismului se pronunţă pentru instituţii comunitare puternice, cu caracter supra-statal, care
trebuie să preia treptat o parte din atribuţiile statelor naţionale care sunt membre ale Uniunii
Europene. Federalizarea politică a Europei reprezintă în viziunea integraţioniştilor cel mai
important obiectiv al procesului de unificare europeană, numai astfel fiind posibilă
supravieţuirea Europei în contextul marilor prefaceri pe care le înregisrează astăzi omenirea.”21
Subsidiaritatea este conceptul cel mai vehiculat de lucrările federaliştilor europeni. Moştenit
din Evul Mediu german, conceptul a fost şi este cheia eliminării „deficitului democratic al
Uniunii, al delimitării competenţelor comunitare pe cele patru niveluri: european-comunitar,
naţional, regional şi local.”22 „Conceptul de subsidiaritate şi-a făcut loc în structura conceptuală
a integrării europene sub formula atribuirii competenţelor.”23
Federalismul este justificat istoriceşte acolo unde şi când s-a produs şi oportun astăzi
structurilor etatice deja constituite în urma unor evoluţii cauzale obiective, nu poate fi însă
valabil ca reţetă actuală prefabricată pentru formaţiuni care să se descompună federalist (cum
se pledează cu justificări fals pragmatice în cazul unor state vădit unitare) sau să se recompună
artificial prin subordonări reductive ale autorităţii etatice şi voinţei naţionale. Subsidiaritatea
nu este apanajul federalismului ca să fie confiscată de către acesta; ea nu generează neapărat
federalism şi nici nu este cu necesitate exclusivă generată de federalism. Dacă federalismul nu

20
http://www.inpolitics.ro/glossar-de-termeni-europeni
21
N.N. Bobică, Op. Cit., p.172.
22
Chantal Millon-Delsol, Statul subsidiar. Ingerinţa şi neingerinţa statului: principiul
subsidiarităţii în fundamentele istoriei europene, EFES, Cluj-Napoca, 1999, p.37.
23
Liviu Petru Zăpârţan, Construcţia Europeană, Oradea, 2000, p.36.
21
este nu este propriu soluţiei comunitare europene-dincolo de presiunile politice şi ideologice
îndeosebi extraeuropene în favoarea sa, el nu are cum să se potrivească nici Uniunii Europene.
După cum putem vedea, aceasta presupune dimensiunea comunitară, dar e mai mult decât atât.
Prezenţa metodei cooperării instituţionalizate în edificiul U.E. îl respinge cu atât mai mult cu
cât statele membre cooperează, ca state stăpâne pe deplin pe voinţa lor, în forme organizate.
Astfel, nici direcţia comunitară a construcţiei europene, nici aceea de cooperare
interguvernamentală, privite ca laturi conjuncte ale integrării, nu sunt consubstanţiale
integrativismului de tip federalist. „Cum să acceptăm atunci că Uniunea Europeană reprezintă
o cale spre o nouă organizaţie, de tip federal, aşa cum fusese concepută în Proiectul de Uniune
Europeană adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de
Proiectul Spinelli? Desigur, U.E. poate lua drumul federalizării dacă forţe politice interesate
pot manipula electoratul european sau impune fraudulos o strategie împotriva dezvoltării
naturale a integrării.24
Pentru comunitari, Tratatul de la Maastricht a fost un succes parţial ce trebuia corectat
cât mai curând posibil. Ideea federală a câştigat teren în acestă perioadă, dar lipsa conceptului
din actul de la Maastricht era o dovadă că statele membre încă nu erau pregătite pentru formule
cu adevărat supranaţionale.
Pentru a întări imaginea unei Uniuni cât mai democratice, raportul Consiliului
European de la Torino (1996) prevedea asocierea Parlamentului European la lucrările
conferinţei. Erau stabilite şi modalităţile de lucru: reuniunile Consiliului European cuprivire la
conferinţă vor începe printr-un schimb de vederi cu preşedintele Parlamentului European;
sesiunile ministeriale vor fi precedate în egală măsură de un schimb de vederi cu preşedintele
forumului parlamentar al U.E.
Consiliul European de la Torino a definit trei domenii clare care trebuiau să fie
examinate de Conferinţă: „apropierea Uniunii de cetăţenii săi pentru a o face mai democratică;
reforma instituţională pentr a creşte eficacitatea, coerenţa şi legitimitatea Uniunii în condiţiile
25
lărgirii; întărirea capacităţii de optimizare exterioară a Uniunii.” Pentru fiecare dintre cele
trei domenii prezentate, Consiliul European de la Torino a invitat Conferinţa să stabilească
măsurile ce trebuiau luate. Astfel, în ceea ce priveşte raportul U.E. cu cetăţenii săi, se aveau în
vedere ameliorarea metodelor şi instrumentelor în cadrul obiectivelor stabilite, îndeosebi cele

24
Irina Moroianu Zlătescu şi Radu C. Demetrescu, Prolegomene la un drept instituţional
comunitar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.15.
25
Phillippe Manin, La révision du traité sur l’Union Européenne, perspectives et réalités.
Rapport du groupe français d’etudé pour la Conference intergouvernamentale, A.
Pedone,Paris, 1995, p.148.
22
de luptă contra criminalităţii internaţionale (trafic de stupefiante, de persoane, terorism),
elaborarea de politici concrete şi eficace în materie de azil, emigrare, viză, concilierea
divergenţelor de vederi în ceea ce priveşte controlul jurisdicţional şi parlamentar al deciziilor
U.E. în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Pentru ameliorarea funcţionării instituţiilor Uniunii şi pregătirea viitoarei lărgiri, şefii
de stat şi de guvern insistau asupra celor mai eficiente mijloace pentru a simplifica procedurile
legislaţiei şi a le face clare şi transparente: stabilirea grupului de aplicare a procedurii de
codecizie; stabilirea rolului Parlamentului European; compoziţiei şi formulei sale uniforme de
alegeri; ponderea votului în cadrul Consiliului de Miniştri, restrângerea spaţiului votului
unanim; eficienţa direcţiilor generale ale Comisiei, reprezentativitatea acesteia şi instaurarea
unei cooperări întărite între statele membre care să nu afecteze acquis-ul comunitar.
Schimbările din mediul internaţional după sfârşitul războiului rece reclamau insistent întărirea
rolului U.E. în asigurarea securităţii continentului european. Conform Consiliului European,
hotărârea capacităţii de acţiune exterioară a acestuia presupunea, în primul rând, definirea
principiilor care trebuiau să guverneze politica externă şi domeniile acesteia, acţiunile necesare
apărării intereselor Uniunii în domeniile conforme cu aceste principii, crearea unor proceduri
eficace şi oportune de luare a deciziilor într-un spirit de loialitate şi solidaritate şi convenirea
unor dispoziţii ce trebuiau adoptate în materie bugetară. Dezbaterea s-a fixat, mai ales, asupra
rolului statelor nealiniate (Irlanda, Finlanda, Suedia şi Austria), a relaţiilor între U.E. şi NATO
şi, în acelaşi timp, asupra rolului U.E.O. care putea să se integreze structurilor U.E. sau să-şi
conserve autonomia sa într-o relaţie nouă, mai strânsă, putând deveni braţul înarmat al Uniunii.

III.3. Interguvernalism vs. Federalism (atitudini divergente)

„Echilibrul între state şi Uniune, în Europa nu poate fi comparabil cu cel care


guvernează un stat federal... Uniunea se găseşte la jumătatea drumului: mai integrată ca o
organizaţie internaţională clasică, atât în întinderea cooperărilor pe care le presupune, cât şi
în ceea ce priveşte constrângerile juridice şi politice pe care le impune, dar garantând
entităţilor sale constitutive o autonomie mai vastă decât cea de care se bucură componentele
unui stat federal.”
(Paul Magnette)

Înţelegerea substanţei şi resorturilor care pun în mişcare euroscepticismul impune


analiza prealabilă a viziunilor ce stau la baza procesului de construcţie europeană. Chiar de la
23
început, în realizarea acestui proiect s-au confruntat două principii şi concepţiile derivate din
ele: principiul interguvernalismului şi cel al federalismului.
Împotriva tendinţelor de federalizare politică a Europei, se îndreaptă criticile şi
contestările care vin din partea euroscepticismului şi a eurocriticismului. Federalismul
european- susţin eurocriticii- înseamnă rănirea gravă a independenţei şi suveranităţii naţionale,
situaţie ce va duce, până la urmă, la sfârşitul naţiunilor europene, fapt ce reprezintă, în viziunea
lor, o crimă la adresa popoarelor europene.
Statul suveran şi naţiunea sunt indisolubil legate şi orice micşorare a suveranităţii
statului naţional în favoarea unui stat federal european, înseamnă diminuarea şanselor de
supravieţuire şi afirmare a naţiunilor. De aceea, doctrinele şi grupările naţionaliste din Europa
consideră continuarea procesului de integrare europeană ca pe cea mai gravă ameninţare la
adresa fiinţei naţionale a fiecărui popor european.
Pericolul le apare acestora ca fiind cu atât mai mare cu cât s-au făcut deja importanţi
paşi pe calea unificării politice a Europei. Elaborarea proiectului unei consituţii europene a
avut, pentru opozanţii federalismului semnificaţia reală de a recunoaşte faptul deja împlinit-
acela că Uniunea Europeană este structurată şi funcţionează deja ca un stat european. Moneda
comună, imnul propriu, steagul Uniunii, Preşedintele acesteia, Ministerul de Externe
reprezentau elementele constitutive ale unui stat de sine stătător. Un exemplu tipic de
euroscepticism ne este oferit de autorii britanici a unei lucrări hipercritice la adresa U.E. şi a
artizanilor acesteia, intitulată semnificativ „Uniunea Europeană-marea amăgire”. Dacă sub
aspectul documentării şi al acurateţii informaţiei pe care le prezintă întreprinderea celor doi
autori constituie un document de referinţă pentru înfăţişarea istoricului Uniunii.
Iordan Gheorghe Bărbulescu este de părere că în 30 de ani Uniunea Europeană va fi o
federaţie şi apreciază că Tratatul de la Lisabona reprezintă un progres, poate nu chiar cum şi l-
ar fi dorit cele 18 state membre care deja ratificaseră Tratatul Constituţional, dar cel mai
important lucru ce s-a întâmplat a fost deblocarea procesului. Refuzul Franţei şi Olandei de a
ratifica Tratatul Constituţional-tratat net superior tratatului de la Nisa- punea Uniunea
Europeană în faţa unor provocări extraordinare, atât pe plan extern, cât şi pe cel intern. În plan
extern, Uniunea Europeană nu are nevoie acum de lipsă de unitate pentru a putea face faţă
provocărilor, şi în acest sens, d.l profesor se referă la situaţia din Kosovo, dosarul iranian care
încă nu este rezolvat, Coreea care nu şi-a rezolvat problemele, Cuba, care este noul semn de
întrebare al lumii şi nu în ultimul rând să nu nr amăgim cu o colaborare liniştită cu Rusia.
Pe plan intern, aderarea din 2004-2007 nu a fost digerată în întregime. De asemeni,
marile provocări din anii imediat următori: reforma Politicii Agricole Comune, reacţia d.lui
24
Sarkozi la pretenţiile exagerate ale OMC cu privire la reforma PAC, aranjamentul şi
angajamentul Franţei atunci când Tony Blair (Marea Britanie) a acceptat compromisul cu
privire la perspectivele financiare 2007-2013.
Franţa a acceptat că până în 2008 vor începe negocierile pentru reforma PAC. Cât
despre OMC, Uniunea Europeană va trebui să dea nişte răspunsuri destul de dureroase cu
privire la reforma politicii agricole, iar România, la rândul ei, va trebui să elaboreze un
document de poziţie în ceea ce priveşte reformarea politicii agricole comune. Tot în plan
intern, au tot fost amânate tot felul de decizii în ceea ce priveşte reformarea politicilor în
general, în ceea ce priveşte insituţiile, în ceea ce priveşte participarea noilor state la luarea
deciziilor. S-ar părea că cele câteva lucruri enumerate făceau să se întâmple adoptarea unui nou
Tratat şi ratificarea sa să decurgă fără probleme. Până la urmă, Marea Britanie, Franţa, Olanda
au ratificat Tratatul Constituţional. Câteva emoţii ar fi cu Irlanda, care într-o primă încercare a
respins Tratatul Constituţional, dar la o a doua încercare a reuşit să obţină în acest sens o largă
majoritate. D.l profesor concluzionează că vom avea un tratat care va transforma Uniunea
Europeană într-un subiect de drept internaţional cu toate consecinţele. Una din consecinţe ar fi
faptul că de acum încolo, din punct de vedere juridic ne putem gândi la reprezentarea în
Consiliul de Securitate nu a unor state din Uniunea Europeană, ci a Uniunii Europene.
Aceste subiect de drept internaţional şi pe plan intern şi extern îţi permite chiar să faci o
federaţie şi în acelaşi timp să fii reprezentat în Consiliul de Securitate. Potrivit importanţei
celor două lucruri, s-ar putea vorbi şi despre adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale, ca şi
parte a Tratatului. Deci, adoptarea Cartei poate duce la Constituţie. Aspectul privind Carta este
la fel de important ca şi transformarea Uniunii într-un subiect de drept internaţional, acestea se
leagă una de alta, şi nu putem spune care e mai importantă decât alta. Chiar dacă Tratatul de la
Lisabona este superior celorlalte, este păcat totuşi că nu s-au salvat simbolurile U.E. D.l
Bărbulescu crede că s-a pierdut ceva din esenţa, din ceea ce se câştigase prin tratatele
anterioare, faptul că nu mai există formal, oficial un drapel, că nu mai există formal, oficial un
imn, că nu mai există formal, oficial o zi care să comemoreze ideea de Uniune.
Chiar dacă toate acestea sunt la nivel simbolic, sunt o mare pierdere, mai ales în aceste
construcţii speciale „sui generis”. De exemplu, Tratatul Constituţional în care este inclus
termenul de Constituţional este mai mult simbolic, nu exprimă ceva juridic, dar cetăţenii s-ar
obişnui cu termenul Constituţie şi ar putea să fie mai pregătiţi să facă marele pas care i-ar trece
la o federaţie şi la o constituţie. Unele state membre ale U.E. şi-au propus să facă legi la nivel
naţional prin care să oblige instituţiile să folosească aceste simboluri. E mare păcat pentru
aceste simboluri. La limită s-a salvat Carta, modalitatea de vot s-a schimbat acum, se mai poate
25
schimba de o sută de ori şi tot nu va fi niciuna perfectă şi ideală. După părerea sa, d.l profesor
spune că cea mai bună modalitate ar fi fost cea de la Nisa. Dar pînă la urmă există un echilibru
inter-instituţional, totul este o negociere permanentă. Cel mai important lucru este că s-a salvat
totulm pe politica externă şi politica de apărare-ceea ce reprezintă un progres uriaş. Dacă
despre simbolistică s-a discutat până acum, despre terminologie putem spune că sunt ceva
schimbări, care după părerea domniei sale ar părea mai puţin grave. Exemplul-termenul de
Înalt Reprezentant, înlocuit cu Serviciul de Afaceri Europene. Este posibil oare să ne întoarcem
la agenda federalistă a anilor ’50?
De-a lungul deciziilor care s-au luat de fiecare dată, parcă era şi ceva nescris sau ceva
mai tehnic scris, care lăsa liber drumul mai departe, chiar atunci când părea că s-a blocat în
proiecte economice. Niciodată, de fapt nu a fost blocată cu adevărat în proiecte economice,
exclusiv economice.
În concluzie, părerea d-lui profesor este că în treizeci de ani Uniunea Europeană va fi o
federaţie de state, ceea ce este aparent „o contradicţie de termeni şi că ar trebui elaborată teoria
unei federaţii de state.”26

Uniunea Europeană va fi un fel de Statele Unite ale Americii, fără a fi, însă, Statele
Unite. Trebuie văzut ce e cu PESC-ul, cu diplomaţia, cu relaţiile externe, până unde sunt
statele dispuse să cedeze suveranitatea, „pentru că aici deja, dacă este federaţie de state,
înseamnă că nu se cedează suveranitatea şi că ajungem doar la o extrapolare a construcţiilor
din dimensiunea economică spre dimensiunea politică- acesta este viitorul.” 27

26
Iordan Gheorghe Bărbulescu, U.E. de la naţional la federal, Editura Tritonic, Bucureşti,
2005, p.69
27
Ibidem, p.78.
26
IV. Eşecul Tratatului constituţional- o revanşă a euroscepticismului

În 18 iulie 2003, proiectul final al Tratatului de instituire a Constituţiei pentru Uniunea


Europeană a fost publicat în „Praesidiumul Convenţiei pentru Viitorul Europei”. Acest tratat
(TCE), denumit Constituţia Europeană este un tratat internaţional şi scopul lui este de a creea o
Constituţie Europeană. Tratatul a fost semnat de către reprezentanţii Statelor Membre în anul
2004, cu excepţia a două dintre ele, care l-au respins mai târziu printr-un referendum. Cele
două state erau Franţa şi Olanda. Scopurile lor au fost înlocuirea suprapunerilor existente în
actualele tratate (Tratatele Uniunii Europene) care compun actuala constituţie a Uniunii
Europene, să dea o formă mai uşoară de înţeles drepturilor omului pe teritoriul U.E. şi să
decongestioneze procesul de luare a deciziilor în actuala organizaţie de 25 de State Membre.
Acestea au semnat tratatul pe 29 octombrie 2004, iar votanţii francezi l-au respins în 29 mai
2005 şi cei olandezi în 1 iunie a aceluiaşi an. Eşecul constituţiei în cele două ţări a făcut ca şi
alte ţări să amâne sau să oprească acţiunea de ratificare şi acum viitorul Constituţiei este foarte
incert. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 2006. Începând
din luna mai 2006, TCE a fost ratificat în Ungaria, Austria, Germania, Italia, Spania, Belgia,
Luxemburg, Cipru, Grecia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Malta.

IV.1. Instituţiile U.E. conform Constituţiei Europene

Obiectivele proiectului de constituţie sunt de a simplifica seriile de Tratate şi


Protocoale din actuala Constituţie a Europei şi de a spori funcţionarea viitoarei Uniuni atunci
când celor cincisprezece State Membre se vor mai alătura zece-doisprezece state din Europa de
27
Est pe 1 mai 2004 şi respectiv 1 ianuarie 2007. Tratatul acordă personalitate juridică U.E. în
dreptul internaţional, în dreptul comunitar şi în dreptul intern al statelor membre. Conform
Constituţiei Europene, instituţiile U.E. vor fi: Parlamentul European, Consiliul European,
Comisia Europeană („Triunghiul decizional”28 )şi alte instituţii şi organisme, cum ar fi:
Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social European,
Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiţii şi Banca Centrală Europeană.
Constituţia Europeană şi izvoarele dreptului comunitar: legea europeană înlocuieşte
regulamentul, legea-cadru (directiva), regulamentul-act nonlegislativ editat pentru aplicarea
unor acte şi prevederi specifice Constituţiei, avizul, recomandarea şi decizia.

IV.1.1. „Triunghiul decizional”

Mai mult decât o confederaţie de state, mai puţin decât un stat federal, Uniunea
Europeană este o construcţie nouă care nu intră în nicio categorie juridică tradiţională. Se
fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluţia de peste cincizeci de ani. Tratatele
(ce constituie legislaţia primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite „secundare”)
care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii. Este, în special, cazul
regulamentelor, directivelor şi recomandărilor adoptate de instituţiile Uniunii. Aceste legi,
precum şi politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de treiunghiul
insituţional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naţionale), Parlamentul European
(care reprezintă cetăţenii) şi Comisia Europeană (instituţie independentă de guvernele statelor
membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

IV.1.1.1. Parlamentul European


Parlamentul european are sediul la Strasbourg, unde se desfăşoară cele douăsprezece sesiuni
plenare ordinare, iar comisiile şi grupurile politice se reunesc la Bruxelles. Până la 17 iulie
1979, data reuniunii de constituire a noului Parlament ales prin sufragiu universal direct,
„Parlamentul European număra 198 de membri, toţi desemnaţi de parlamentele naţionale. Între
anii 1979 şi 1994, Parlamentul European a fost ales o dată la 5 ani, simultan în toate ţările
Uniunii. Alegerile din 9 şi 12 iunie 1994 au desemnat 567 de deputaţi ce proveneau din
douăsprezece ţări (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania, Ţările de Jos, Belgia,
Grecia, Portugalia, Danemarca, Irlanda, Luxemburg). După 1995, Parlamentul European

28
Pascal Fontaine, Europa în 12 lecţii, Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor
Europene, Luxemburg, 2007, p. 17.
28
numără 626 deputaţi, o dată cu admiterea Suediei, Austriei şi Finlandei. Toate ţările utilizează
scrutinul proporţional cu un singur tur, pe liste naţionale (Franţa, Spania) sau regionale
(Belgia, Italia). Doar Marea Britanie păstrează scrutinul uninominal de circumscripţie.”29
Parlamentul European este instituţia UE aleasă în mod direct care reprezintă cetăţenii statelor
membre. Tratatul extinde numărul de domenii în care Parlamentul European va legifera în
comun cu Consiliul de Miniștri și consolidează puterile sale bugetare. Această putere comună a
Parlamentului și a Consiliului de Miniștri poartă numele de codecizie. Codecizia va deveni
„procedura legislativă ordinară”. Aceasta se va extinde spre noi domenii de politică, precum
libertatea, securitatea și justiţia. Aceasta va consolida puterile legislative ale Parlamentului
European. Tratatul va acorda, de asemenea, Parlamentului European un rol mai însemnat în
aprobarea bugetului UE. Aceasta marchează o schimbare faţă de sistemul actual în care statele
membre care deţin președinţia de șase luni a UE prezidează și Consiliul European. Noul
președinte al Consiliului European va spori vizibilitatea și coerenţa acţiunilor UE.

IV.1.1.2 Consiliul European

Consiliul European este alcătuit din cei mai înalţi reprezentanţi politici aleși ai statelor
membre – prim-miniștrii și președinţii cu puteri executive. Acesta asigură direcţia politică a
Uniunii și îi stabilește priorităţile. În baza Tratatului de la Lisabona, Consiliul European devine
o instituţie UE cu drepturi depline, iar rolul său este definit în mod clar. Se creează o nouă
funcţie de președinte al Consiliului European. Președintele Consiliului European va fi ales de
membrii Consiliului European pentru un mandat de maximum 5 ani. Președintele va prezida
reuniunile Consiliului, îi va coordona activitatea în mod continuu și va reprezenta Uniunea pe
plan internaţional la cel mai înalt nivel. Consiliul Uniunii Europene este denumit și Consiliul
de Miniștri. Acesta este alcătuit din 27 de miniștri ai guvernelor reprezentând fiecare stat
membru. Este un organism decizional cheie care coordonează politicile economice ale UE și
joacă un rol central în politica externă și de securitate. Are puteri legislative și bugetare
comune cu Parlamentul European. Votul prin majoritate, în locul deciziilor unanime, va deveni
o procedură mai frecventă. Un sistem numit „dublă majoritate” va fi introdus începând din
2014: deciziile Consiliului vor avea nevoie de sprijinul a 55 % din statele membre,
reprezentând cel puţin 65 % din populaţia europeană. Acest sistem conferă deciziilor o dublă

29
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.32.

29
legitimitate. O nouă schimbare în cadrul Tratatului este aceea că înaltul reprezentant al Uniunii
pentru politica externă și de securitate/ vicepreședintele Comisiei va prezida Consiliul
Miniștrilor afacerilor de externe. În alte domenii precum agricultura, finanţele și energia,
Consiliul va continua să fie prezidat de ministrul ţării care deţine prin rotaţie președinţia de
șase luni a UE. Acest lucru va spori coerenţa și eficienţa sistemului de rotaţie a președinţiei
UE.

IV.1.1.3 Comisia Europeană

Comisia Europeană este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi


conduce Uniunea Europeană; are scopul de a reprezenta în mod independent interesele Uniunii
în ansamblu. Comisia răspunde în faţa Parlamentului European. Este singura instituţie UE cu
autoritatea generală de a iniţia propuneri de texte legislative. Comisia aplică, de asemenea,
politicile Uniunii, asigură executarea bugetului, coordonează programele UE, reprezintă
Uniunea în negocierile internaţionale și asigură aplicarea corespunzătoare a tratatelor. La
reuniunea Consiliului European din decembrie 2008, șefii de stat și de guvern au fost de acord
ca, în continuare, Comisia să fie formată dintr-un cetăţean din fiecare stat membru. Comisia se
bucură de o independenţă considerabilă în exercitarea atribuţiilor. Ea reprezintă interesul
comun şi nu trebuie să primească instrucţiuni de la niciun guvern naţional. Comisia este
asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale (DG-uri) şi servicii, care sunt
repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg.
Înaltul reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate/vicepreședintele
Comisiei-o nouă funcţie care va coordona politica externă și de securitate comună și politica
de apărare comună a UE va fi creată în baza Tratatului de la Lisabona. Numirea unui înalt
reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate, care să fie în același timp
vicepreședinte al Comisiei, constituie un nou pas important. Această funcţie combină două
posturi existente: înaltul reprezentant pentru politica externă și de securitate comună și
Comisarul pentru relaţii externe. Acesta va fi numit de Consiliul European și va prezida
Consiliul miniștrilor afacerilor externe, având în același timp funcţia de vicepreședinte al
Comisiei Europene. Acesta va face propuneri, va pune în practică politica externă în numele
Consiliului și va reprezenta poziţiile Uniunii pe plan internaţional. Această funcţie este
concepută pentru a ajuta UE să fie în mai mare măsură capabilă să își apere interesele și
valorile pe scena internaţională și să se exprime într-un singur glas.

30
IV.1.2. Alte instituţii şi organisme

IV.1.2.1 Curtea de Justiţie a U.E. este instalată la Luxembourg şi este compusă din 15
judecători, asistaţi de 9 avocaţi generali. Ei sunt numiţi pentru şase ani, de comun acord, de
către statele membre; independenţa lor este garantată. Curtea de Justiţie este asistată, din 1988,
de un tribunal de primă instanţă. Rolul ei este de a asigura, conform articolului 164 al
Tratatului CEE, „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului”.30
IV.1.2.2 Curtea de Conturi a fost „creată prin Tratatul financiar din 22 iulie 1975 şi s-
a ridicat la rang de instituţie prin Tratatul de la Maastricht. Este compusă din 15 membri numiţi
pe o perioadă de 6 ani de către Consiliu, după consultarea Parlamentului. Curtea examinează
conturile tuturor încasărilor şi cheltuielilor comunităţii şi ale oricărui organism creat de
comunitate. Ea asistă Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control al execuţiei
bugetare.”31
IV.1.2.3. Comitetul economic şi social european este consultat de către Consiliul
Europei şi de către Comisie în luarea de decizii în anumite domenii politice. Acesta este
alcătuit din reprezentanţî ai diferitelor grupuri de interes economic şi social ai societăţii civile
organizate, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani.
IV.1.2.4. Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea
Europeană şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi de
Consiliu pe o perioadă de patru ani, la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR
este consultat de Consiliu şi Comisie în probleme relevante privind regiunile respective, dar
poate emite avize şi din proprie iniţiativă.
IV.1.2.5. Banca Europeană de Investiţii (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă
credite şi garanţii care sprijină regiunile mai puţin dezvoltate ale Uniunii şi competitivitatea
întreprinderilor.
IV.1.2.6. Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are
responsabilitatea de a gestiona moneda euro şi politica monetară a Uniunii.
IV.2. Eşecul Tratatului Constituţional-revanşa euroscepticismului
Euroscepticismul a fost prezent încă din momentul negocierii tratatelor de constituire a
comunităţilor europene, el fiind expus în modul cel mai direct de către britanici, care nu se
sfiau să afirme în orice împrejurare că proiectata comuniate europeană nu are nicio şansă de a

30
Pascal Fontaine, Op.cit., p.54.
31
Ibidem.
31
supravieţui şi asta din cauză că ea este concepută ca o organizaţie care se va afla în permanentă
competiţie cu statele naţionale.
De exemplu, la nivelul anului 2003 s-a ajuns la dificultăţi imense şi lipsite de soluţii.
Aici poate fi vorba de eşecul vizibil al uniunii monetare şi al monedei euro, care a luat locul în
anul 2003 monedelor naţionale. „Din Portugalia, din Irlanda, din Grecia se auzeau ţipete
disperate că economiile acestor ţări se confruntau cu probleme pe care guvernele lor nu mai
aveau puterea să le controleze. În acea vară, întreaga economie a euro-zonei a intrat pentru
prima oară oficial în recesiune...”32
Urmează, apoi „confuzia creată de maşina birocratică de legiferare de la Bruxelles, care
sufocă pur şi simplu statele membre cu zeci de mii de directive, reguli, decizii, recomandări
etc. şi care, departe de a susţine procesul de dezvoltare şi bunăstarea cetăţeanului european,
generează confuzii şi disfuncţionalităţi în administraţia centrală şi locală din aceste state.”33
Aceasta dovedeşte că, de fapt, scopul unei asemenea abundenţe legislative nu este acela de a
contribui la crearea unei lumi mai bune pentru cetăţenii Europei, ci cu totul altul şi anume
„promovarea unei integrări mereu mai mari...pe plan economic şi industrial, ţelul era acelaşi:
de a construi o stare de interdependenţă care să împiedice toate ţările să-şi mai conducă
vreodată independent economiile.”34
O altă sursă a reticenţelor în direcţia aprofundării procesului construcţiei europene o
constituie modul în care acţionează instituţiile comunitare, tendinţa de accentuare a spiritului
birocratic în activitatea acestora. Directivele şi recomandările Executivului de la Bruxelles, din
ce în ce mai numeroase şi mai stufoase, ce ambiţionează să controleze lucrurile până la detaliu,
creează impresia că ar fi vorba de o dictatură totală, procedură ce aminteşte de economiile
centralizate din fostele ţări comuniste şi care sunt insuportabile celor care sunt formaţi în
spiritul economiei liberale şi al unei societăţi democratice, în care libertatea şi spiritul de
iniţiativă individuală constituie condiţiile de bază ale vieţii sociale. Birocraţia ieşită din comun
de la Bruxelles, corelată cu perspectiva integrării politice şi implicit, a creşterii rolului şi
autonomiei insituţiilor comunitare, sunt de natură să genereze o vizibilă îngrijorare în rândul
cetăţenilor din ţările vest-europene. Şi aceasta din motivul că centrul de decizie în problemele
cu adevărat vitale pentru soarta omului de rând pare a se transfera în afara statului naţional, iar
senzaţia pe care o trăieşte cetăţeanul european este aceea că asupra acestui centru nu are niciun
control şi nici nu dispune de nicio posibilitate de a-i influenţa hotărârile. Aceste stări de
nelinişte şi justificată îngrijorare sunt speculate de adversarii procesului de federalizare politică
32
Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană-Marea amăgire, p.305.
33
N.N. Bobică, Op.cit., pp.173-174.
34
Christopher Booker, Richard North. Op.cit., p.305.
32
a Europei, care vor exagera cu bună ştiinţă consecinţele negative ale procesului de creştere a
atribuţiilor insituţiilor comunitare şi riscurile pe care le presupune diminuarea prerogativelor
statului naţional.
Îngrijorarea în rândul cetăţenilor vest-europeni survine şi din pricina faptului că
cetăţenii din fostele ţări comuniste-proaspăt integrate-sunt dispuşi să lucreze în ţările
occidentale, pentru salarii mult mai mici decât cele pretinse de cetăţeanul occidental, acest fapt
ducând la creşterea ratei şomajului în ţările respective şi implicit la scăderea nivelului de trai al
populaţiei. Ţările în curs de dezvoltare au fost privite încă de la aderare în U.E. cu reticenţă
deoarece exista teama de dezordinea provocată de afluxurile masive de populaţie răsăriteană,
ca urmare a deschiderii graniţelor şi mai ales pentru că mass-media occidentală a creat o
imagine destul de negativă (nivel scăzut de cultură şi civilizaţie, nivel ridicat al
infracţionalităţii etc.) asupra ţărilor răsăritene, creînd o adevărată psihoză în rândul populaţiei
autohtone în legătură cu pericolele la care s-ar expune în urma acordării liberei circulaţii în
spaţiul european.
Trebuie avut în vedere şi faptul că primirea în Uniunea Europeană a unor ţări cu o
economie mai puţin dezvoltată, a făcut să fie de la sine înţeles faptul că vor avea nevoie de
ajutor financiar pentru a putea ajunge la un nivel apropiat cu celelalte state din Uniune, care de
unde putea să provină, dacă nu de la celelalte state mai prospere, devenind astfel o povară
pentru membrii mai vechi ai Uniunii. Reticenţa vine, de asemenea şi din partea celor care până
la momentul apariţiei noilor membri primeau ajutor de la Uniune, şi care îşi vor vedea reduse
fondurile cu această ocazie.
„Avântul politic în favoarea unificării Europei era pus în mişcare, la început, de trei
motivaţii principale: amintirile celor două războaie mondiale distrugătoare, dorinţa de refacere
economică şi insecuritatea generată de ameninţarea sovietică. Dar pe la jumătatea anilor ’90
aceste motivaţii s-au stins.”35
Tratatul de la Roma se instituie în Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht
asupra Uniunii Europene şi tratatele care le amendează pe acestea. Rămâne în vigoare Tratatul
Euroatom. Carta drepturilor fundamentale U.E. face parte din tratat deschizându-se
posibilitatea aderării U.E. la CEDO. Noul tratat prevede posibilitatea dezvoltării apărării
europene şi introduce o clauză de solidaritate a U.E. în faţa unui atac extern. De asemeni, noul
tratat înfiinţează un Parchet European competent în lupta contra fraudelor, dar şi împotriva
criminalităţii grave.

35
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, traducere din limba engleză, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.73.
33
V. Tratatul de la Lisabona- o victorie relativă a eurooptimismului

În ultimii 50 de ani, Europa s-a schimbat mult, ca întreaga lume, de altfel. În zilele
noastre, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să reziste şi să
ţină piept unor noi provocări, cum ar fi: globalizarea economiei, evoluţia demografică,
schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa
securităţii. Iată provocările secolului al XXI-lea. Aceste provocări nu ţin cont de frontiere, iar
statele membre Uniunii nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor acestor probleme.
Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la
nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente,
adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci
la toate transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la
baza cooperării dintre ţări trebuie revizuite.
Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii
europeni au convenit asupra unor noi reguli ţinând cont de schimbările politice, economice şi
sociale şi dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi speranţelor europenilor. Tratatul de
la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza
şi modifică structura instituţiilor şi modul de funcţionare a acestora. În consecinţă, caracterul
democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.
După decenii de război cu costul a milioane de vieţi, înfiinţarea Uniunii Europene a
marcat începutul unei noi ere în care ţările europene își rezolvă problemele la masa discuţiilor
și nu pe câmpul de luptă.
În prezent, membrii UE se bucură de un mare număr de beneficii: o piaţă liberă cu o
monedă care facilitează și eficientizează comerţul, crearea a milioane de locuri de muncă, o
ameliorare a drepturilor lucrătorilor, libera circulaţie a persoanelor și un mediu înconjurător
mai curat. Normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o Uniune
care nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările climatice, o
recesiune mondială sau criminalitatea transfrontalieră internaţională. UE are potenţialul și
angajamentul de a se lupta cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătăţindu-
și modul în care funcţionează. Acesta este scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, UE
devine mai democrată, eficientă și transparentă.

34
Tratatul oferă cetăţenilor și parlamentelor posibilitatea de a aduce o contribuţie mai
însemnată la ceea ce se întâmplă la nivel european și conferă Europei o voce mai puternică și
mai limpede în lume, protejând totodată interesele naţionale. Tratatul prevede o nouă Iniţiativă
a cetăţenilor, prin care, cu un milion de semnături, puteţi cere Comisiei Europene să înainteze
noi propuneri de politici. Parlamentelor naţionale din fiecare stat membru li se va acorda un rol
mai important în examinarea legilor UE înainte de adoptarea acestora, pentru a garanta că
Uniunea nu își depășește atribuţiile în aspecte care ar trebui tratate la nivel naţional sau local.
Puterile Parlamentului European vor fi sporite, conferind membrilor Parlamentului pe care îi
alegeţi în mod direct un cuvânt de spus mai însemnat într-o varietate mai mare de probleme.
Contrar dispoziţiilor din tratatul existent (de la Nisa), Comisia va continua să fie formată din
câte un comisar din fiecare stat membru.
Tratatul de la Lisabona a fost semnat de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene
la 13 decembrie 2007. Pentru intrarea în vigoare a Tratatului, toate ţările UE trebuie să îl
aprobe în conformitate cu procedurile naţionale proprii.

V.1. Tratatul de la Lisabona- obiective

Tratatul de la Lisabona definește clar obiectivele și valorile Uniunii Europene


referitoare la pace, democraţie, respectarea drepturilor omului, dreptate, egalitate, statul de
drept și durabilitate.
Tratatul garantează că Uniunea Europeană:
• va oferi cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate și justiţie fără frontiere interne;
• va activa în direcţia dezvoltării durabile a Europei pe baza unei creșteri economice echilibrate
și a stabilităţii preţurilor, a unei economii sociale de piaţă extrem de competitive, vizând
ocuparea totală a forţei de muncă și progres social, cu un înalt nivel de protecţie a mediului;
• va combate excluziunea socială și discriminarea și va promova justiţia și protecţia socială;
• va promova coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele
membre;
• își va menţine angajamentul faţă de uniunea economică și monetară având euro ca monedă
unică;
• va susţine și promova valorile Uniunii Europene în întreaga lume și va contribui la asigurarea
păcii, securităţii, dezvoltării durabile a planetei, solidarităţii și respectului între popoare,
comerţului liber și echitabil și eradicării sărăciei;

35
• va contribui la protejarea drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum și la
respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internaţional, incluzând respectarea principiilor
Cartei Naţiunilor Unite.
Acestea sunt principalele obiective. Tratatul de la Lisabona este conceput pentru a pune la
dispoziţia UE instrumentele necesare realizării acestora.
Tratatul oferă posibilitatea cetăţenilor europeni de a aduce o contribuție mai însemnată la
procesul decizional. Prin noua Inițiativă a cetățenilor, un milion de oameni – din populaţia de
500 de milioane a UE – dintr-un număr de state membre pot cere Comisiei Europene să
înainteze noi propuneri de politici. Aceasta vă permite, pentru prima dată, să aveţi un cuvânt de
spus mod direct în procesul legislativ al Uniunii. Pentru a îmbunătăţi informaţiile privind
modul în care UE ia decizii, Consiliul de Miniștri va trebui acum să se reunească în ședinţe
publice atunci când analizează și votează proiecte de legi. Tratatul extinde numărul de domenii
în care Parlamentul European ia decizii în comun cu Consiliul de Miniștri. Aceasta înseamnă
că membrii parlamentului pe care îi alegeţi în mod direct vor avea un rol mai însemnat în
procesul legislativ și în ceea ce privește bugetul UE. La nivel intern, parlamentele naționale
vor avea posibilităţi mai mari de a aduce o contribuţie directă la procesul decizional al UE. Un
nou sistem de avertizare timpurie oferă parlamentelor naţionale dreptul de a face observaţii cu
privire la proiectele de legi și de a verifica dacă UE nu își depășește atribuţiile implicându-se în
aspecte care pot fi tratate cel mai bine la nivel naţional sau local. Un proces decizional mai
rapid și mai eficient Tratatul de la Lisabona fluidizează procedurile decizionale ale Uniunii. În
cadrul Consiliului de Miniștri, se va extinde votul cu majoritate calificată, în locul deciziilor
unanime. Astfel, acţiunea va deveni mai rapidă și mai eficientă. Vot cu majoritate calificată
înseamnă că, începând din 2014, deciziile Consiliului de Miniștri vor avea nevoie de sprijinul a
55 % din statele membre, reprezentând cel puţin 65 % din populaţia europeană. Acest sistem
conferă dublă legitimitate deciziilor. Reguli stricte se vor aplica oricăror propuneri de a aduce
noi domenii de politică sub incidenţa votului prin majoritate. Fiecare stat membru trebuie să fi
e de acord cu orice asemenea modificare, iar parlamentele naţionale vor avea drept de veto.
Dar pentru domenii de politică importante, cum sunt fiscalitatea și apărarea, va fi necesar în
continuare votul unanim.
Un obiectiv-cheie al Tratatului de la Lisabona este de a moderniza instituțiile care
coordonează activitatea UE și de a le face mai democratice. Va fi creată o nouă funcţie de înalt
reprezentant pentru politica externă și de securitate/ vicepreședinte al Comisiei pentru a
promova acţiunea Uniunii pe scena internaţională și pentru a putea apăra mai bine interesele și
valorile sale peste hotare.
36
Pentru a înregistra progrese în activitatea sa în mod continuu și consecvent, Consiliul
European va alege un președinte al Consiliului European pe o perioadă de maximum 5 ani.
Acest lucru va spori vizibilitatea și consecvenţa acţiunilor UE. Președintele Comisiei va fi
„ales” de Parlamentul European, la propunerea Consiliului European.

V.2. Domenii importante

Tratatul de la Lisabona reafirmă și aduce la zi multe dintre dispoziţiile economice


incluse în tratatele UE anterioare. De asemenea, adaugă o serie de noi domenii importante.
Acestea sunt menţionate la punctele următoare.
V.2.1. Politica economică
Tratatul confirmă angajamentul de realizare a Uniunii Economice și Monetare având euro ca
monedă UE. Euro este în prezent moneda oficială în 16 state membre. Uniunea Economică și
Monetară este un obiectiv central al UE. Este o forţă vitală care asigură revenirea Europei la
prosperitate și locuri de muncă. UE și statele membre au alocat împreună 200 miliarde de euro
ca finanţare pentru a stimula economia Uniunii în actuala criză financiară. Tratatul
oficializează poziţia Băncii Centrale Europene, care devine astfel o instituţie a Uniunii
Europene. Uniunea Europeană la nivel mondial UE promite să promoveze valorile sale în lume
aducându-și contribuţia la:
• pace și securitate;
• dezvoltarea durabilă a planetei;
• solidaritate și respect reciproc între popoare;
• comerţ liber și echitabil;
• eradicarea sărăciei;
• protejarea drepturilor omului;
• respectarea și dezvoltarea dreptului internaţional, astfel cum este definit, în special, în Carta
Naţiunilor Unite.
UE este cea mai mare putere comercială a lumii și cel mai important donator de
ajutoare pentru ţările în curs de dezvoltare. Crearea funcţiei de înalt reprezentant pentru
politica externă și de securitate/vicepreședinte al Comisiei, menţionată mai sus, va oferi o mai
mare coerenţă acţiunilor externe ale UE și va permite Uniunii să vorbească cu un singur glas
pe plan internaţional. Acest înalt reprezentant va fi asistat de un Serviciu pentru acţiune externă
dedicat.
V.2.2. Securitate și apărare
37
Tratatul de la Lisabona definește mai clar rolul UE în sfera politicii externe și de
securitate comune. Pentru deciziile pe probleme de apărare, va fi necesară în continuare
aprobarea unanimă a celor 27 de state membre ale UE. Misiunile pe care UE le-a întreprins în
afara teritoriului său au avut ca scop menţinerea păcii, prevenirea conflictelor și consolidarea
securităţii internaţionale în contextul Cartei Naţiunilor Unite.
Tratatul extinde rolul UE, incluzând operaţiunile de dezarmare, consiliere și asistenţă
militară și contribuirea la refacerea stabilităţii în urma conflictelor. De asemenea, creează
posibilitatea unei cooperări consolidate între statele membre care doresc să colaboreze mai
strâns în sfera apărării. Tratatul prevede ca statele membre să pună la dispoziţia UE capacităţile
civile și militare necesare pentru punerea în aplicare a politicii de securitate şi apărare comune
şi stabileşte rolul Agenţiei Europene de Apărare. Tratatul introduce o clauză de solidaritate (cu
caracter voluntar) atunci când un stat membru este victima unui atac terorist sau a unui
dezastru natural sau de origine umană.
V.2.3. Justiţie şi criminalitate
Tratatul de la Lisabona conţine noi dispoziţii importante privind consolidarea
capacităţii UE de a combate criminalitatea transfrontalieră internaţională, imigraţia ilegală,
traficul de persoane, arme şi droguri. Prin simplificarea propusă de Tratatul de la Lisabona, o
mai mare transparenţă este conferită acestui domeniu, rolul Parlamentului European şi al Curţii
de Justiţie este consolidat, iar luarea deciziilor va fi accelerată datorită utilizării mai extinse a
votului cu majoritate calificată.
Noile dispoziţii, printre altele, ar trebui să permită Uniunii şi statelor membre să asigure
o protecţie mai eficientă a intereselor financiare ale UE şi să combată criminalitatea
transfrontalieră. Aceste noi dispoziţii exprimă respectarea diferitelor sisteme juridice şi tradiţii
ale statelor membre. Acestea prevăd, de exemplu, o „pauză de urgenţă” care să permită unui
stat membru să nu ia parte la o nouă măsură în cazul în care consideră că aceasta ar afecta
aspecte fundamentale ale sistemului său de justiţie penală. În mod excepţional pentru Irlanda şi
Regatul Unit, cu sistemul lor de drept comun şi rămânând în afara sistemului Schengen de
control la frontieră, acestea vor avea un mecanism special care le va permite să decidă de la un
caz la altul dacă să ia sau nu parte la procesul legislativ din acest domeniu.

V.2.4. Politica socială


Tratatul de la Lisabona aduce în prim-plan obiectivele sociale ale UE. Acesta prevede
ca, în toate politicile şi acţiunile sale, Uniunea să ţină cont de promovarea unui înalt nivel de
ocupare a forţei de muncă. Este recunoscut rolul central al serviciilor economice, cum ar fi
38
transportul în comun, telecomunicaţiile, serviciile poştale, alimentarea cu gaz şi electricitate.
Rolul UE în aceste domenii este limitat, statele membre având un mare spaţiu de manevră în
ceea ce priveşte furnizarea, exploatarea şi organizarea serviciilor astfel încât să răspundă în
mod eficient necesităţilor de pe plan intern. UE se va abţine de la orice acţiune care ar aduce
atingere rolului statelor membre în furnizarea de servicii de interes general cum ar fi sănătatea,
serviciile sociale, forţele de poliţie şi de securitate, şcolile de stat.
Remunerarea, dreptul de asociere şi normele privind intrarea în grevă rămân probleme
interne ale statelor membre. Tratatul include dispoziţii importante într-un număr de noi
domenii de politică privind consolidarea capacităţii UE de a combate criminalitatea
transfrontalieră internaţională, imigraţia ilegală, traficul de femei şi copii, droguri şi arme. Alte
două domenii sunt în mod deosebit relevante în lumea de astăzi:
a) Schimbările climatice: Tratatul acordă prioritate obiectivului UE de a promova
dezvoltarea durabilă în Europa, pe baza unui înalt nivel de protecţie şi ameliorare a stării
mediului. Tratatul promite să promoveze, la nivel internaţional, măsuri de soluţionare a
problemelor de mediu regionale şi globale, în special schimbările climatice. Prin consolidarea
rolului UE în domeniul schimbărilor climatice, Europa continuă să conducă lupta împotriva
încălzirii globale.
b) Energia: Tratatul include noi dispoziţii prin care se asigură o bună funcţionare a
pieţei energetice, în special în ceea ce priveşte furnizarea de energie şi realizarea eficienţei
energetice şi a economiilor la energie, precum şi dezvoltarea de surse de energie noi şi
regenerabile. Pentru toate statele membre, securitatea furnizării de energie reprezintă o
provocare-cheie pentru viitor. Tratatul afirmă angajamentul UE faţă de o politică europeană
unită în materie de energie durabilă. Tratatul asigură, de asemenea, o nouă bază de cooperare
între statele membre în domeniul sporturilor, ajutoarelor umanitare, protecţiei civile, turismului
şi cercetărilor spaţiale.
V.2.5. Drepturile omului
Tratatul de la Lisabona recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile expuse în Carta
drepturilor fundamentale, Carta dobândind astfel caracter obligatoriu. Statele membre au
semnat Carta în anul 2000. Acum aceasta devine obligatorie prin lege. Astfel, atunci când UE
propune şi pune în aplicare legi, trebuie să respecte drepturile expuse în Cartă – şi la fel şi
statele membre atunci când pun în aplicare legislaţia comunitară. Printre drepturile de care ar
trebui să se bucure toţi cetăţenii se numără protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la
azil, egalitatea înaintea legii şi nediscriminarea, egalitatea între femei şi bărbaţi, drepturile
copiilor şi ale persoanelor în vârstă şi drepturi sociale importante cum ar fi protecţia împotriva
39
concedierii inechitabile şi accesul la sistemul de asigurări sociale şi asistenţă socială. Tratatul
va permite, de asemenea, Uniunii să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Convenţia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care o supraveghează, reprezintă bazele
protecţiei drepturilor omului în Europa.

V.3. Tratatul- o victorie a eurooptimismului

Tratatul de la Lisabona clarifică:


• puterile care îi revin Uniunii Europene,
• puterile care le revin statelor membre,
• puterile exercitate în comun.
Tratatul stabileşte mai clar decât până acum limitele atribuţiilor UE. O regulă de bază
este ca UE să poată exercita doar acele puteri care i-au fost conferite de statele membre.
Aceasta trebuie să respecte faptul că toate celelalte puteri rămân în competenţa statelor
membre.
• UE are responsabilitate exclusivă în domenii cum ar fi normele în materie de concurenţă,
politica monetară a zonei euro şi politica comercială comună.
• Statele membre au responsabilitatea principală în domenii precum sănătatea, educaţia,
industria.
• UE şi statele membre au competenţă comună în domenii precum piaţa internă, agricultura,
transporturile şi energia.
Tratatul afirmă respectarea de către UE a egalităţii statelor membre şi a identităţilor naţionale
ale acestora, inclusiv a autonomiei locale şi regionale. Acesta se angajează să protejeze
diversitatea de culturi şi limbi a Europei. Pentru prima dată, există o dispoziţie care prevede ca
un stat membru să se poată retrage din Uniunea Europeană dacă doreşte şi stabileşte
mecanismele care se vor aplica în această situaţie.
Pentru prima dată, parlamentele naţionale vor avea o contribuţie directă la procesul
decizional european. În cadrul Tratatului de la Lisabona, toate legile UE propuse trebuie
transmise parlamentelor naţionale. Va fi instituit un sistem de avertizare timpurie, iar
parlamentele naţionale vor avea la dispoziţie 8 săptămâni pentru a-şi susţine cazul în cazul în
care consideră că o propunere nu se pretează la acţiunea UE. Dacă un număr suficient de
parlamente naţionale ridică obiecţii, propunerea poate fi modificată sau retrasă. Acest sistem
de avertizare timpurie conferă parlamentelor naţionale un rol important în a se asigura că UE

40
nu îşi depăşeşte atribuţiile implicându-se în probleme care pot fi tratate cel mai bine la nivel
naţional, regional sau local.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene. Este ultimul dintr-o serie de tratate care actualizează şi
consolidează temeiul juridic al UE. Uniunii i se va conferi o personalitate juridică unică în
baza Tratatului de la Lisabona. În prezent, Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană au
statute diferite şi nu utilizează aceleaşi reguli de luarea a deciziilor. Tratatul de la Lisabona va
pune capăt acestui sistem dual şi Uniunea Europeană va avea personalitate juridică proprie.
Această schimbare va îmbunătăţi capacitatea Uniunii de a acţiona, în special în domeniul
afacerilor externe. Tratatul de la Lisabona va permite UE să acţioneze mai efi cient, mai
coerent şi mai credibil în relaţiile sale cu restul lumii.
Votul cu majoritate calificată este forma decizională utilizată pentru multe dintre
deciziile Consiliului de Miniştri. În baza Tratatului, acesta este extins pentru un mare număr de
noi domenii, iar modul în care funcţionează este redefinit. Începând din 2014, deciziile
Consiliului vor avea nevoie de sprijinul a 55 % din statele membre, reprezentând cel puţin 65
% din populaţia europeană. Acest sistem se numeşte „dublă majoritate”. Vor fi necesare cel
puţin 4 ţări pentru a forma o minoritate de blocare. Acest sistem plasează ţările cu o populaţie
mai puţin numeroasă pe picior de egalitate cu statele membre mai mari. În anumite domenii,
deciziile vor continua să necesite o aprobare unanimă. Acestea includ fiscalitatea şi apărarea.
Recunoscând faptul că Uniunea s-a extins extrem de mult, Tratatul privind Uniunea Europeană
(modificat de Tratatul de la Amsterdam şi de Tratatul de la Lisabona) stabileşte reguli pentru
situaţiile în care unele state membre doresc să continue cooperarea într-un anumit domeniu.
Aceasta se numeşte „cooperare consolidată”. Prin cooperare consolidată se înţelege că un grup
de ţări poate acţiona împreună fără a fi necesară participarea tuturor celor 27. Aceasta permite
statelor membre să rămână în afară dacă nu doresc să se alăture, fără a împiedica alte state
membre să acţioneze în comun.
Deciziile UE trebuie luate cât mai aproape de cetăţeni. În afară de domeniile care intră
în sfera sa de competenţă exclusivă, Uniunea întreprinde o acţiune doar dacă aceasta ar fi mai
eficientă decât acţiunea întreprinsă la nivel naţional, regional sau local. Acest principiu se
numeşte principiul subsidiarităţii şi este reafirmat în Tratatul de la Lisabona. Acest principiu
este completat de principiul proporţionalităţii, prin care UE trebuie să îşi limiteze acţiunea la
ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Tratatul de la Lisabona.
Codecizia este termenul care desemnează puterea Parlamentului European de a legifera
în comun şi în mod egal cu Consiliul de Miniştri. Tratatul de la Lisabona aduce termenul de
41
codecizie în uzul general. Prin Tratatul de la Lisabona, procedura prin care Parlamentul
European decide în comun cu Consiliul va deveni „procedura legislativă ordinară”. Aceasta
înseamnă că procesul decizional al Uniunii Europene se va baza pe dubla legitimitate a
cetăţenilor (reprezentaţi de membrii aleşi de ei în Parlamentul European) şi a statelor membre
(reprezentate de miniştrii din cadrul Consiliului)
Inevitabil, Tratatul de la Lisabona este un document foarte lung – peste 300 de pagini în
forma sa consolidată, incluzând anexele şi protocoalele. Acesta include numeroase dispoziţii
din tratatele UE anterioare, modificate şi actualizate.
Tratatul de la Lisabona a fost convenit după 6 ani de discuţii între statele membre pe
tema reformelor care erau necesare pentru a face faţă provocărilor secolului XXI.
1952: Tratatul de la Paris de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
1957: Tratatele de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene şi a Euratom
1986: Actul unic european
1992: Tratatul de la Maastricht
1997: Tratatul de la Amsterdam
2001: Tratatul de la Nisa
29 octombrie 2004: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa semnat de statele
membre la Roma
Mai-iunie 2005: Franţa şi Ţările de Jos resping Tratatul prin referendum
13 decembrie 2007: Semnarea Tratatului de la Lisabona de către cele 27 de state membre
2007-mai 2009: Tratatul de la Lisabona obţine aprobare parlamentară în 26 din cele 27 de state
membre
iunie 2008: În urma referendumului din Irlanda nu este obţinută majoritatea în favoarea
ratificării
19 iunie 2009: Consiliul European a confirmat că, în continuare, Comisia Europeană va
include un cetăţean din fiecare stat membru. Şefii de stat sau de guvern au convenit asupra
unor garanţii cu caracter obligatoriu cu privire la domeniile specifi ce identificate de
autorităţile irlandeze în materie de fi scalitate, dreptul la viaţă, educaţie
şi familie şi politica tradiţională de neutralitate militară a Irlandei, garanţii care vor fi
încorporate prin intermediul unui Protocol în tratatele UE după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona. Este, de asemenea, adoptată o Declaraţie solemnă privind importanţa
drepturilor lucrătorilor şi a serviciilor publice.
2 octombrie 2009: Al doilea referendum în Irlanda.

42
Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei
conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi
Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate,
în funcţie de constituţia naţională.
Pe data de 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel
mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul de la Lisabona modifică
Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia
Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi
pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în
care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care
cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel
european şi naţional şi de către cine.
Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii Uniunii
Europene, acesta are noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi
acordurile internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul
elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu
Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a
legislaţiei Uniunii Europene.
Se doreşte o mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale pot
participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou
mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine
rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al
Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea
caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii; obţinerea unei voci mai
puternice pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state
membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice; cine şi ce face: relaţia dintre
statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competenţelor;
retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată,
posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
Se are în vedere o Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot
simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri,
capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră şi un proces decizional eficient:
votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât
procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea
43
majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei,
reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie
este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia
Uniunii.
Este necesar un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona
creează funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani şi
jumătate), introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele
alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului
European şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
„Obţinerea unei vieţi mai bune pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează
capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi
pentru cetăţenii săi - precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta
împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre
care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general,
cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi
cooperare administrativă.
Transformarea într-o Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei,
care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar
european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor
europeni; valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi
obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de
referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din
întreaga lume.
Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona
menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi
principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă
juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele
„patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.
Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi
statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru
este ţinta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De
asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

44
Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acţiune
în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce priveşte
capacitatea sa de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de
protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări
capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.
Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care
dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor
politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din
întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan
mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul
afacerilor externe.
Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi
vizibilitatea acţiunii externe a UE. Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi
Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întăreşte puterea de negociere,
determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe
şi organizaţiile internaţionale.
Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza păstrând unele
modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui
grup mai mic de state membre.”36

VI. Uniunea Europeană după primul deceniu al mileniului 3

VI.1. Uniunea Europeană de azi (2010)

„Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lui distincte sau
glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară, formând astfel
fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele
ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi.”

36
http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm
45
A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeţia lui Victor Hugo, rostită în
1849, să devină realitate. Două războaie mondiale şi numeroase alte conflicte intraeuropene ce
au cauzat milioane de morţi au jalonat acest timp şi au făcut uneori să se piardă orice speranţă.
Astăzi, primul deceniu al mileniului 3, se deschide sub cele mai bune auspicii, însă
aduce Europei noi dificultăţi şi provocări.
Procesul general de tranziţie post-comunistă din ţările Europei Centrale şi de Est a fost
însoţit de o creştere semnificativă a criminalităţii organizate, cum ar fi traficul de fiinţe umane,
traficul de droguri şi spălarea banilor. Avem un exemplu concret în acest caz: Ucraina şi
Moldova constituie o sursă importantă pentru traficul de femei şi de copii în scopul prostituării
forţate în Europa. În ultimii ani s-a înregistrat, de asemenea, o creştere a traficului de bărbaţi,
care sunt obligaţi, de exemplu, să presteze muncă fizică. Întreaga amploare a acestei practici
rămâne relativ necunoscută, din cauza însăşi a naturii criminalităţii organizate şi deoarece
puţine persoane sunt dispuse sau capabile să declareautorităţilor ceea ce li s-a întâmplat.
Această situaţie este agravată de lipsa măsurilor de protecţie a martorilor. În ceea ce priveşte
traficul de droguri, Belarus, Ucraina şi Moldova sunt considerate ca rute de tranzit către statele
membre UE. Sistemele bancare au fost utilizate din ce în ce mai mult pentru spălarea
profiturilor marii criminalităţi. „Cheltuielile legate de lupta împotriva criminalităţii organizate
au reprezentat 19,2 milioane de euro (11,6 %) din totalul fondurilor alocate pentru domeniul
libertăţii, securităţii şi justiţiei în cadrul programelor pentru perioada 2000-2005. Curtea a
examinat 10 contracte legate de acest subdomeniu, corespunzând unei contribuţii totale a UE
de 18,6 milioane de euro.”37
Guvernele Ucrainei şi Moldovei şi-au exprimat, în documente naţionale de politici,
angajamentul pentru combaterea traficului de fiinţe umane. În cadrul acestei categorii, în
Ucraina a fost examinat un proiect (la care UE a contribuit cu 1,9 milioane de euro) , iar în
Moldova au fost examinate trei proiecte, dintre care un centru de reabilitare pentru victimele
traficului (la care UE a avut o contribuţie totală de 1,2 milioane de euro). Un alt proiect
important în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate este cel intitulat „Asistenţă
multisectorială şi consolidare instituţională în domeniul controlului drogurilor în Ucraina,
Moldova şi Belarus“ (BUMAD). BUMAD este un proiect multianual în trei faze, care a
început în 2003 şi a cărui finalizare este preconizată pentru sfârşitul anului 2008 (la acest
proiect UE a contribuit în total cu 6,5 milioane de euro). Acest program, care include Ucraina,
Moldova şi Belarus, este al treilea dintr-o serie de programe regionale finanţate de UE şi
37
Raportul special Nr. 9/2008, Eficacitatea asistenţei acordate de Uniunea Europeană
pentru Belarus, Moldova şi Ucraina în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, Curtea de
Conturi Europeană, Luxemburg, pp.18-24.
46
destinate filtrării traficului de heroină dinspre Afganistan spre UE. Obiectivul global îl
constituie reducerea traficului de droguri desfăşurat dinspre şi prin aceste trei ţări către ţările
membre ale UE. Majoritatea activităţilor prevăzute în cadrul diferitelor subproiecte au fost
realizate (de exemplu, asistenţă juridică, controlul porturilor maritime – în Ucraina, controlul
frontierelor terestre şi activităţi vizând prevenirea de către poliţie şi comunitate). Situaţia
generală la sfârşitul celei de a doua faze (ianuarie 2007) arată că s-au realizat progrese
importante în ceea ce priveşte instituirea unor structuri naţionale pentru lupta împotriva
traficului de droguri, cum ar fi observatoarele naţionale pentru droguri, cursuri în domeniul
prevenirii consumului de droguri în cadrul academiilor de poliţie din ţările în cauză sau sesiuni
de formare privind reducerea cererii de droguri organizate pentru numeroase ONG-uri din cele
trei ţări.
În ceea ce priveşte legislaţia şi serviciile de informaţii ale poliţiei, au fost observate
progrese lente. Cooperarea necesară între autorităţile vamale, poliţia de frontieră, poliţie şi
serviciile secrete pentru a permite efectuarea unor anchete penale eficace nu este încă suficient
de dezvoltată în cele trei ţări. Instituirea unor sisteme naţionale pentru sprijinirea anchetelor
penale în cazul traficanţilor de droguri necesită nu doar instrumente analitice adecvate, ci şi un
nivel ridicat de cooperare între entităţi care nu au fost obişnuite să efectueze schimburi de date
operaţionale în mod sistematic. O altă dificultate o reprezintă dezechilibrele în materie de
competenţe legale pentru realizarea de investigaţii. În Belarus, reticenţa manifestată de
serviciile de securitate în ceea ce priveşte acceptarea unor programe informatice analitice
provenite din străinătate constituie un obstacol deosebit. La momentul planificării proiectului,
Comisia a subestimat timpul necesar pentru schimbarea tiparelor de gândire operaţională şi
pentru depăşirea rivalităţilor dintre diferitele organisme de aplicare a legii.
Obiectivul global al „Proiectului de luptă împotriva spălării banilor în Ucraina“ (la care
UE a contribuit cu 1 milion de euro) a fost acela de a se preveni utilizarea sistemului financiar
pentru spălarea profiturilor marii criminalităţi, permiţând, în acelaşi timp, autorităţilor
ucrainene să coopereze în cadrul luptei împotriva spălării banilor. Proiectul a contribuit la
retragerea Ucrainei de pe lista „Ţări şi teritorii necooperante“ în februarie 2004, ceea ce a
reprezentat un progres semnificativ, şi la acceptarea Ucrainei ca membru al Grupului Egmont
în iunie 2004. În plus, la încheierea proiectului, Comitetul Naţional de Monitorizare financiară
funcţiona ca unitatea de informaţii financiare (UIF) a Ucrainei. Într-adevăr, de-a lungul
perioadei de până în 2006, numărul de cazuri înaintate de către acest comitet autorităţilor de
aplicare a legii a crescut considerabil (18 în 2003, 446 în 2006). Instituirea unei UIF nu
reprezintă decât o primă condiţie importantă pentru combaterea spălării banilor. Este nevoie,
47
pe lângă aceasta, de instituţii de aplicare a legii care să funcţioneze în mod eficace şi de
judecători cu o formare corespunzătoare. O problemă majoră o reprezintă lipsa urmăririlor
penale finalizate cu succes. Până la sfârşitul anului 2006, numai trei verdicte fuseseră
pronunţate de către instanţele judecătoreşti pentru cazuri de spălare de bani. Lipsa unei
proceduri moderne privind sechestrarea şi confiscarea bunurilor a fost identificată şi ea ca o
lacună gravă în cadrul sistemului de luptă împotriva spălării banilor. Totuşi, Ucraina este mai
avansată în lupta împotriva spălării banilor şi a finanţării terorismului decât Moldova, în ceea
ce o priveşte pe aceasta existând preocupări serioase legate de eficacitatea sistemului instituit
(de exemplu, deficienţe în cadrul „Centrului pentru combaterea crimelor economice şi
corupţiei“ sau utilizarea insuficientă a dispoziţiilor care permit sechestrarea, îngheţarea şi
confiscarea bunurilor).
Rezultatele obţinute până în prezent în cadrul proiectelor privind lupta împotriva
corupţiei sunt foarte modeste. Corupţia reprezintă una dintre cele mai stringente probleme din
Moldova şi Ucraina, deoarece reprezintă un pericol la adresa întreg subdomeniului sistemului
judiciar şi al bunei guvernări. Ambele ţări sunt profund afectate, iar impactul asupra societăţii
este unul considerabil. Sistemele administrative şi judiciare suferă de deficienţe grave (de
exemplu, lipsa încrederii din partea publicului, slaba independenţă a judecătorilor, salariile
insuficiente, nivelul ridicat al corupţiei percepute).
În 1999 şi 2002, guvernul moldovean adoptase deja programe naţionale ambiţioase
privind combaterea criminalităţii şi a corupţiei. Cu toate acestea, succesul a fost foarte limitat,
din cauza resurselor insuficiente şi a lipsei unui mecanism de control eficient. În decembrie
2004, Parlamentul a adoptat o nouă strategie anticorupţie, însoţită de un nou plan de acţiune
pentru punerea în aplicare a acesteia. Acesta a fost momentul în care Comisia a intervenit cu
primul său proiect privind lupta împotriva corupţiei în Moldova. Contribuţia UE a constat într-
o activitate pilot de anvergură relativ redusă (250 000 de euro). Deoarece rezultatele
intermediare au fost satisfăcătoare, Comisia a decis finanţarea unui proiect care să vină în
continuarea acestei activităţi, timp de trei ani, până în 2009 (la care UE a avut o contribuţie cu
trei milioane de euro). Noul proiect nu a înaintat în ritmul prevăzut, iar rezultatele obţinute la
încheierea primului an erau foarte limitate. Nu s-au obţinut progrese în ceea ce privește
aspectele principale vizate sau furnizarea de echipamente. Proiectul s-a dinamizat abia după
luna martie 2007.
Statele Unite au semnat un acord în valoare de 25 de milioane de dolari pentru
sprijinirea iniţiativelor de luptă împotriva corupţiei în Moldova. Banca Mondială preconizează,
de asemenea, sprijinirea măsurilor anticorupţie. Coordonarea eforturilor UE cu asistenţa
48
acordată de alţi donatori internaţionali reprezintă, la momentul actual, o provocare majoră.
Există deja structuri de monitorizare paralele, ceea ce subminează conceptul de strategie
naţională unică anticorupţie. Numeroşi donatori s-au implicat activ în domeniul combaterii
corupţiei în Ucraina. Primul proiect important finanţat de UE în acest domeniu (la care UE a
avut o contribuţie de 1,5 milioane de euro) a debutat în 2006. La un an de la debutul acestui
proiect european, care fusese conceput pentru o durată de trei ani, numărul activităţilor
realizate era cu mult mai scăzut decât cel prevăzut iniţial.
Dacă ar fi să dăm o definiţie Uniunii Europene în momentul de faţă, ea ar suna cam aşa:
o organizaţie intenaţională cu caracter regional, alcătuită din 27 de state (Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit, Grecia, Portugalia,
Spania, Austria, Finlanda, Suedia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria şi România). Unui jurist, specialist în relaţii
internaţionale, definiţia aceasta i s-ar părea uşor de descifrat, numai că, spre deosebire de alte
organizaţii internaţionale, Uniunea Europeană are monedă unică, are o cetăţenie comună şi are
o legislaţie comunitară, prioritară faţă de drepturile naţionale. Nici una din celelalte organizaţii
internaţionale nu dispune de aceste elemente. Analiştii în relaţiile internaţionale se întreabă
dacă Uniunea Europeană este o „guvernanţă”, dacă este un sistem politic sau un superstat.
Jeremy Rifkin, într-o lucrare intitulată sugestiv „The European Dream”, constată că Uniunea
Europeană nu este un stat clasic, că statele membre păstrează atribuţiile suverane asupra
teritoriului lor, că ele participă activ la procesul decizional prin Consiliul de Miniştri, dar, cu
toate acestea, dreptul comunitar are prioritate asupra dreptului naţional, moneda unică
acceptată în 16 state membre (Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg,
Ţările de Jos, Austria, Portugalia, Finlanda,Grecia, Slovenia, Cipru, Malta şi Slovacia), iar
„cetăţenii din orice stat membru se bucură nu numai de dreptul de rezidenţă în alt stat membru,
ci şi de dreptul de a alege şi de a fi ales, precum şi de protecţia consulară a oricărui stat
membru al Uniunii în afara acesteia. Aceste elemente fac ca Uniunea să fie prima guvernanţă
instituţională postmodernă.”38
Mulţi analişti ai fenomenului integrării europene înclină să considere U.E. o
confederaţie de state, dar nu este. Mulţi îşi imaginează că este un superstat, dar nu este. Unii
vorbesc chiar de un stat a cărui concurenţă ar trebui să se teamă pe viitor inclusiv Statele Unite.

38
Jeremy Rifkin, The European Dream. How Europe’s Vision of the Future is Quietly
Eclipsing the American Dream, New York, Penguin, 2004, p.197.
49
Este mai mult decât o „organizaţie internaţională clasică, dar mai puţin decât un stat
confederal sau federal, în fapt un hibrid instituţional şi organizaţional, rod al compromisului şi
neputinţei europenilor de a face mai mult în acest moment.”39
Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un politician
al unui nou stat membru: „În sfârşit, Europa a reuşit să împace istoria sa cu geografia sa.” În
viitor, Uniunea Europeană va continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii, în acord cu
opinia publică, vor trebui să definească limitele frontirelor U.E., care vor fi geografice, politice
şi culturale.
Uniunea Europeană este fondată pe un pact între naţiuni suverane care au decis să
împartă un destin comun şi să exercite împreună o parte a suveranităţii lor. Sunt abordate
lucruri care au o deosebită importanţă pentru europeni: pace, bunăstare economică, securitate,
democraţie participativă, justiţie şi solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi consolidat şi
confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane au ales să trăiască
în statul de drept şi în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se situează omul şi
demnitatea sa.
Uniunea Europeană tinde să se lărgească şi probabil că următoarele ţări care se vor
integra vor fi Croaţia, Ucraina, Moldova şi Turcia. Dacă la primele trei ţări era de aşteptat
apropierea de Uniune, aderarea Turciei de la începutul lui 2004 a devenit un factor de divizare
între partide, naţiuni şi opinii publice. Deşi are multe legături cu Comunitatea, intrarea Turciei
în Uniune provoacă multiple obiecţii (din punct de vedere geografic, numai 3% din teritoriul
turc se găseşte în Europa; din punct de vedere istoric, avem un argument mai puţin solid, şi
anume: timp de mai multe secole, Imperiul Otoman a ocupat Balcanii, unde a oprimat
popoarele creştine; factorii culturali şi practicile politice şi sociale turceşti se numără printre
cele mai puternice argumente).
Adversarii amintesc faptul că Europa s-a fondat pe valorile iudeo-creştine şi consuderă
periculoasă aderarea unei ţări musulmane cu peste 70 de milioane de locuitori, în care
menţinerea caracterului laic nu este deloc sigură. Optimiştii sunt de părere că începe o lungă
procedură, care, dacă se va încheia cu succes, ar putea duce la aderarea Turciei în jurul anului
2015.
Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre consideră că este
în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european tradiţional (în chestiuni referitoare la
globalizarea comerţului, piaţa unică, dezvoltarea regională şi socială, cercetarea şi dezvoltarea,
măsurile de promovare a creşterii economice şi ocupării forţei de muncă şi multe altele.
39
Adrian Liviu Ivan, Op. Cit. , p.345
50
VI.2. Uniunea Europeană de mâine (2010-2020)

Procesul instituţional al actualizării regulilor de coordonare a relaţiilor dintre ţările


membre şi U.E. şi între U.E. şi cetăţenii săi va continua. În anii ce vor urma, tema Tratatului
Consituţional va fi în centrul dicuţiilor, oricare va fi forma şi conţinutul textului care va fi
adoptat în final.
Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa în lumea industrializată,
incluzând aici şi Europa. Esenţial este să se înţeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce
depăşesc frontierele tradiţionale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul
economic, solidaritatea socială şi răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului ştiinţelor vieţii
nu pot fi tratate mai eficient la nivel naţional. Trebuie să arătăm respect generaţiilor viitoare.
Procesul integrării europene afectează acum întregul continent care face parte dintr-o lume în
evoluţie rapidă şi radicală, planeta fiind în căutarea punctelor sale de echilibru. Relaţiile cu
lumea islamică, foametea şi bolile în Africa, tendinţele unilaterale în Statele Unite ale
Americii, dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea globală a industriilor şi
locurilor de muncă sunt tot atâtea evenimente ce afectează Europa. Europa trebuie să se
concentreze asupra propriei dezvoltări, dar în acelaşi timp şi în procesul de globalizare.
Uniunea Europeană mai are încă un drum lung de parcurs până va putea să se exprime la
unison şi până va putea fi un actor credibil pe scena diplomatică, strategică şi politică a lumii.
Insituţiile Uniunii Europene au mari merite, darele trebuie să se adapteze pentru a putea face
faţă creşterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creşterea numărului
de state membre, cresc şi forţele centrifugale ce ameninţă cu o implozie a sistemului.
Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se şteargă în faţa priorităţilor pe termen
lung. De aceea, protagoniştii acestei aventuri fără precedent trebuie să îşi asume
responsabilităţile, acţionând în aşa fel încât ansamblul instituţional european să continue să
funcţioneze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar actual trebuie să garanteze
pluralitatea şi respectul diferenţelor ce consituie bogăţia naţiunilor Europei. Reformele trebuie
să se concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a acordurilor unanime va duce
în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic şi juridic echilibrat şi fondat pe principiul
votului cu majoritate calificată va putea funcţiona.
Proiectul de constituţie europeană, care a fost adoptat, sub rezerva ratificării, la Roma
în octombrie 2004 de şefii de stat şi de guvern ai celor 25 de state, încearcă să răspundă
cerinţelor de simplificare a tratatelor existente şi să dea o mai mare transparenţă sistemului
51
decizional al U.E. cetăţenii trebuie să ştie „cine ce face în Europa.” Cetăţenii europeni trebuie
să se simtă implicaţi, să participe la alegerile europene şi să contribuie la ideea integrării
europene. Proiectul de constituţie europeană clarifică competenţele între U.E., statele membre
şi autorităţile regionale. El stabileşte că integrarea europeană este bazată pe dubla legitimitate:
cea a popoarelor, de care pot să beneficieze în mod direct cetăţenii şi cea a statelor, care
consituie cadrul de dezvoltare legitimă a societăţilor.
Oricare ar fi sistemul constituţional ales de statele europene, el va trebui ratificat de
fiecare dintre ele, fie prin vot parlamentar, fie prin referendum. Pentru a facilita dezbaterile,
Comisia Europeană a lansat o campanie care să ajungă la cetăţeni prin intermediul Planului
pentru Democraţie, dialog şi dezbatere.
În perioada următoare, Uniunea Europeană va intra într-o criză social-economică care
nu va putea fi controlată de instituţiile europene. În interiorul statelor membre, au loc tot felul
de framântări socio-economice, ceea ce conduce la concluzia că integrarea europeană s-a
dovedit a fi un eşec. Acesta îşi pierde din intensitate de la invadarea Irakului de către Statele
Unite ale Americii. Situaţia politică şi economică din Uniunea Europeană amplifică rivalităţile
dintre Franţa, Germania şi Marea Britanie, care sunt interesate de piaţa Europei Centrale şi de
Est, iar influenţa SUA la marginea fostului imperiu sovietic creează noi controverse.
Pentru că statele din Uniune nu vor renunţa niciodată la suveranitatea lor naţională,
începând cu 2007 se face vizibilă destrămarea Uniunii Europene din punct de vedere politic.
Niciun stat nu-i dispus să adere la proiectele unei Comisii sau să fie de acord cu propuneri de
politici externe sau de apărare care nu le reprezintă interesele. Nicio ţară nu-i dispusă ca legile
ei să fie supervizate de legiuitorii de la Strasburg şi niciun stat din Uniune nu vede vreun
avantaj în faptul că statele atât de diverse ca cele din Uniune să aibă aceiaşi legislaţie şi
aceleaşi strategii.
Probabilitatea că Uniunea Europeană va intra în colaps din 2015 este datorată faptului
că unul din principalii membri vor părăsi Uniunea. Probabil aceştia vor fi Anglia sau
Germania. Dacă din punct de vedere politic Uniunea Europeană va intra în colaps, din punct de
vedere economic ea va fi capabilă să opereze cu succes în piaţa comună. Dar şi acest succes
este un termen relativ; el depinde de piaţa forţei de muncă, de nivelul la care se află birocraţia,
de felul în care funcţionează sistemul de asistenţă socială. Prosperitatea economică se va
produce numai în urma unor reforme structurale majore, dar nu fără a înfrunta opoziţia
electoratului. Problema economiei europene vine din zona demografiei. Sporul natural, în
majoritatea statelor europene este foarte scăzut sau chiar negativ. Problema majoră o constituie
îmbătrânirea populaţiei care începe să înghită din ce în ce mai multe pensii, împuţinând
52
fondurile guvernamentale. Imigranţii compensează o mică parte din aceste fonduri, ei fiind
necalificaţi, lucrează pe posturi slab plătite sau muncesc la negru şi de aici se pierd foarte mulţi
bani. Încă o problemă a fondurilor guvernamentale din ce în ce mai mici este faptul că vârsta
medie de pensionare în Uniunea Europeană este de 60 de ani, faţă de SUA, unde aceasta este
mai mare cu trei ani. Reforma sistemului de pensii în U.E. este o problemă intens mediatizată,
nu se bucură de popularitate între cetăţeniin europeni cărora li s-a garantat şi se consideră
îndreptăţiţi să li se ofere asistenţă socială pe toată perioada vieţii.
În următoarea perioadă, liderii naţionali vor fi nevoiţi să înceapă reforme drastice ale
sistemului de pensii, pentru a evita prăbuşirea sistemului de asistenţă socială. De asemenea, în
imediata apropiere, în următorul deceniu, vor apărea probleme sociale, mai cu seamă în
domeniul imigrării. Este inevitabilă intensificarea imigrării, aducând cu sine frământări
interetnice. Imigrarea măreşte rata şomajului în U.E. şi mulţi tradiţionalişti europeni vor
învinovăţi pe imigranţii veniţi din Turcia sau Africa. La ora actuală, imigraţia a depăşit nivelul
anilor 1992 (cauza-războiul din Balcani), iar acum cei mai mulţi dintre ei sunt musulmanii din
Africa şi Orientul Mijlociu. Se vor pune restricţii împotriva imigrării din state non-europene.
Acest lucru se datorează penuriei de locuri de muncă şi tensiunilor dintre autohtoni şi
imigranţi. Există posibilitatea deportării masive a imigranţilor ilegali şi chiar şi a celor legali.
Se pare că deja în Uniunea Europeană se ia în calcul şi posibilitatea tabereleor de azil. Se
aşteaptă ca până în 2015, europenii să îi alunge bucuroşi pe non-europeni şi dacă vor costata că
mâna de lucru va fi asigurată de polonezi, români sau bulgari, care au dreptul de a lucra legal
în Europa, vor încerca să îi ţină la o distanţă cât mai mare pe aceştia.
Încă o problemă cheie este tensiunea dintre relaţiile Uniunii Europene cu Rusia.
Aceasta ar putea transforma Europa într-o oală sub presiune. Ţările vest-europene (Franţa,
Germania) nu au probleme reale cu Moscova, în schimb statele din Europa Centrală nu
agreează fostele experienţe din perioada sovietică şi nu vor putea alege prea uşor în privinţa
priorităţii lor. Avem de-a face cu două Europe: una este o uniune economică, iar cealaltă este o
entitate militară, care are o poziţie comună de apărare. Cele două sunt complet separate, însă
ţările din Europa Centrală se află într-o situaţie foarte delicată, de a încerca să depăşească
diferenţele economice şi de apărare. Aceste state îşi doresc ca Europa să le menţină avantajele
economice, însă SUA este de preferat pentru a le asigura securitatea naţională.
Putem vorbi de schimbări radicale, nu numai pe plan politic sau economic. Uniunea
Europeană este din ce în ce mai procupată de problemele legate de protejarea mediului
înconjurător. De exemplu, prin intermediul Comisiei Europene, Uniunea europeană conduce
eforturile mondiale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră rezultate din activităţile
53
umane, care ameninţă să producă schimbări climatice majore la nivel mondial. „U.E. se
angajează ca până în 2020 să reducă totalul emisiilor sale cu cel puţin 20% faţă de nivelurile
din 1990 şi cu până la 30% dacă alte ţări dezvoltate se angajează să realizeze reduceri
comparabile, în temeiul unui nou acord mondial privind situaţia climatică. De asemenea, U.E.
vizează ca până în 2020 să obţină 20% din energia de care are nevoie din surse de energie
regenerabile şi, prin îmbunătăţirea eficienţei energetice, să scadă consumul de energie cu 20%
sub nivelurile prognozate.”40
Începând din 2012, Sistemul Comunitar de Comercializare a Emisiilor (UE SCE) va
include şi emisiile de dioxid de carbon de la aviaţia civilă. Asta înseamnă că toate companiile
aeriene vor avea nevoie de cote pentru a acoperi emisiile rezultate din zborurile către, din, sau
în spaţiul U.E.
„Începând cu 2013, câmpul de aplicare al sistemului UE SCE va continua să fie extins,
pentru a include: instalaţiile de captare, transport şi stocare geologică a gazelor cu efect de
seră, emisiile de dioxid de carbon de la sectoarele pentru produsele petrochimice, amoniac şi
aluminiu, emisiile de protoxid de azot rezultate din producţia de acid azotic, precum şi de
emisiile de perfluorocarbon rezultate din producţia de aluminiu.
În acelaşi timp, guvernele vor putea exclude instalaţiile mici din sistemul UE SCE, dacă sunt
aplicate măsuri fiscale sau de altă natură prin care să se realizeze o reducere echivalentă a
emisiilor acestora.
Se aşteaptă ca, începând din 2013, aceste schimbări ale câmpului de aplicare să aducă
în sistem emisii nete suplimentare echivalente a 120-130 de milioane de tone de dioxid de
carbon pe an, extinzând acoperirea sitemului UE SCE de la aproximativ 40% la 43% din
totalul emisiilor de gaze cu efect de seră ale UE.”41

40
Acţiunea U.E. împotriva schimbărilor climatice-SISTEMUL COMUNITAR DE
COMERCIALIZARE A EMISIILOR, Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor
Europene, Bruxelles, 2009, p. 11.
41
Ibidem, p.15.
54
Concluzii
Lucrarea de faţă încearcă o oarecare balanţă între eurooptimism şi euroscepticism în
ceea ce priveşte construcţia europeană de la începuturi şi până în prezent, chiar am încercat să
realizez în ultimul capitol o uşoară previziune a următorului deceniu în Uniunea Europeană,
atât într-o manieră optimistă, cât şi într-una pesimistă, ca să păstrez nota opozantă a întregii
lucrări.
Lucrarea cuprinde şase capitole (Proiectul european- o construcţie sub semnul
optimismului istoric; Atitudinea Marii Britanii faţă de proiectele C.E.C.O., C.E.E. şi
Euroatom- o primă expresie a euroscepticismului; Principiul interguvernamental şi principiul
federalismului- sursa celor două atitudini divergente în cadrul construcţiei europene; Eşecul
Tratatului constituţional- o revanşă a euroscepticismului; Tratatul de la Lisabona- o victorie
relativă a eurooptimismului; Uniunea Europeană după primul deceniu al mileniului 3) şi o
multitudine de subcapitole menite să schematizeze puţin conţinutul.
Europa nu este un spaţiu oarecare. Ea are o istorie politică şi o evoluţie cultural-spirituală care
îşi acâre originile în premise comune pentru popoarele sale şi care converg totodată spre
direcţii convergente de dezvoltare. Pe acest fond comun a putut lua naştere Ideea europeană,
adică manifestarea conştiinţei de sine şi a unităţii de destin comun. Dar acestea nu s-au format
de la sine, ci în urma unor conflicte acute, crize şi războaie, a căror evitare a reprezentat
aspiraţia dintotdeauna a minţilor luminate. Ele au elaborat, încă cu sute de ani în urmă, proiecte
55
şi au desfăşurat acţiuni menite să asigure unitatea Europei. În secolul XX, Ideea unităţii
europene s-a materializat în acţiuni de amploare pe Continent; ele au condus la o mişcare
integraţionistă suţinută de intelectuali, mari oameni politici şi de alte personalităţi. Strădaniile
lor s-au concretizat în crearea unor organizaţii paneuropene. Dar până la al doilea război
mondial nu au existat condiţiile efective ale realizării integrării europene. De aceea, aceste
structuri organizaţionale au avut mai degrabă un rol protointegrativ, doar vestind procesul de
integrare efectivă, ce avea să urmeze începând cu anii cincizeci ai secolului trecut.
Formarea Comunităţilor Europene reprezintă momentul de debut al procesului integrării
europene. Comunităţile şi instituţiile comunitare creează un cadru nou, original al colaborării
dintre statele care au convenit la instituirea lor.
Construcţia europeană nu a devenit posibilă decât în momentul în care s-au îndeplinit
două condiţii indispensabile, respectiv reconcilierea postbelică (Planul Schuman) şi
liberalizarea pieţei interne (ai căror ideologi au fost Jeremy Bentham şi Richard Cobden). Până
atunci, toate proiectele fondate pe utopii („Statele Unite ale Europei“ în viziunea lui Victor
Hugo), ideologie („Tineretul European“ al lui Giuseppe Mazzini), religie („Republica
Christiana“) sau raţiuni geopolitice şi militare (de exemplu, apărarea comună contra invaziei
turceşti) au eşuat. Deşi a fost susţinută de mari personalităţi culturale şi politice, ideea
europeană nu a fost suficientă. Integrarea nu a devenit efectivă decât prin liberalizarea
schimburilor sociale şi economice, prin piaţa comună care, odată realizată, a făcut posibilă
trecerea la unificarea politică.
S-a ajuns astfel la un moment de răscruce pe care nu l-au prevăzut nici părinţii
fondatori şi nici eurocraţii anilor ‘60-’70. Este etapa cea mai dificilă, cea a unităţii politice,
care presupune cel puţin trei elemente: statul supranaţional, personalitatea juridică a Uniunii şi
o nouă identitate colectivă. Primele două aspecte au fost abordate în modulul consacrat
democraţiei europene. Cel de-al treilea, mai controversat, face obiectul acestui modul.
Întrebarea pe care mulţi analişti o pun în legătură cu această temă (de exemplu: Eder, 2001;
Meehen, 1993; Pakkuski, 1997) este dacă ne propunem doar să extrapolăm construcţia
identitară de la nivel naţional sau dacă, din contră, avem în vedere un proces de negare a
identităţilor naţionale, de ruptură epistemologică faţă de vechile forme de apartenenţă. Aşa
cum vom vedea în cele ce urmează, cele două planuri sunt greu de separat. Formarea cetăţeniei
europene urmează traseul istoric al tuturor identităţilor colective, prin ceea ce sociologia
cunoaşterii a numit construcţia socială a realităţii.

56
Bibliografie:
Volume
Adrian Liviu Ivan, Sub „Zodia Statelor Unite ale Europei, ECCO, Cluj-Napoca, 2006;2.
Adrian Ivan, Perspective teoretice ale construcţiei europene, Eikon, Cluj-Napoca, 2003;
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002;
Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană-Marea amăgire;
Chantal Millon-Delsol, Statul subsidiar. Ingerinţa şi neingerinţa statului: principiul
subsidiarităţii în fundamentele istoriei europene, EFES, Cluj-Napoca, 1999;
Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Editura Economică,
Bucureşti, 2003;
Dumitru Suciu, Anul 1918 în Europa Centrală şi Răsăriteană, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
2002;
Ioan Humă, Drept comunitar, Editura Universităţii „Danubius” , Galaţi, 2008;
Iordan Gheorghe Bărbulescu, U.E. de la naţional la federal, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005;
Irina Moroianu Zlătescu şi Radu C. Demetrescu, Prolegomene la un drept instituţional
comunitar, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
Jeremy Rifkin, The European Dream. How Europe’s Vision of the Future is Quietly Eclipsing
the American Dream, New York, Penguin, 2004;
Liviu Petru Zăpârţan, Construcţia Europeană, Oradea, 2000;
N.N. Bobică, Filosofia construcţiei europene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2008;
57
Pascal Fontaine, Construcţia Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European,
Iaşi, 1998;
Phillippe Manin, La révision du traité sur l’Union Européenne, perspectives et réalités.
Rapport du groupe français d’etudé pour la Conference intergouvernamentale, A. Pedone,
Paris, 1995;
Thomas G. Paterson, The origins of the Cold War, Toronto, 1974;
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, traducere din limba engleză, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

Publicaţii:
Pascal Fontaine, Europa în 12 lecţii, Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor
Europene, Luxemburg, 2007;
Raportul special Nr. 9/2008, Eficacitatea asistenţei acordate de Uniunea Europeană
pentru Belarus, Moldova şi Ucraina în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, Curtea de
Conturi Europeană, Luxemburg.

Site-uri:
http://www.inpolitics.ro/glossar-de-termeni-europeni
http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm

58