2.1.

Sistemul monetar naţional: conţinut şi elemente definitorii

Sistemul monetar naţional reprezintă totalitatea instituţiilor si legilor prin care
statul reglementează modul de organizare şi derulare a circulaţiei monetare. Cu toate că
sistemele monetare au apărut din timpuri străvechi (în secolul X în China exista o
anumită organizare monetară), despre o organizare monetară autentică putem vorbi abia
în orânduirea capitalistă, îndeosebi după formarea statelor centralizate şi a înfiinţarea
băncilor de emisiune. Un sistem monetar este caracterizat prin următoarele elemente
definitorii:
 baza sistemului monetar formată din etalonul monetar şi unitatea monetară;
 categoriile de monedă, emisiunea şi circulaţia acestora;
 creaţia monetară – oferta de monedă;
 cererea de monedă;
 relaţiile monetare externe ale ţării respective;
 asigurarea stabilităţii sisitemului monetar.

2.1.1. Baza sistemului monetar

Între noţiunile de etalon monetar şi unitate monetară există o legătură foarte
strânsă, astfel că adeseori au fost considerate sinonime.
A. Etalonul monetar
Etalonul monetar reprezintă o valoare sau o materie adoptată convenţional ca bază
a sistemului monetar, prin care se defineşte unitatea monetară. Funcţia de etalon monetar
a fost îndeplinită la început de mărfuri obişnuite, iar mai târziu de metalele preţioase,
pentru ca ulterior acestă calitate să revină valutelor şi devizelor. În prezent, rolul de
etalon monetar revine puterii de cumpare. În funcţie de etalonul monetar adoptat, de-a
lungul timpului au funcţionat mai multe tipuri de sisteme monetare:
 sisteme monetare bazate pe metalul monetar;
 sisteme monetare cu etalon combinat (aur - devize);
 sisteme nemetaliste sau sisteme putere de cumpărare..

Sistemele monetare metaliste

 La baza lor stă metalul preţios: aurul, argintul sau amândouă. Sistemele bazate pe
două metale se numesc bimetaliste, iar cele bazate pe un metal se numesc monometaliste.
Bimetalismul a luat locul monometalismului argint la începutul secolului XIX, şi
a cunoscut două variante:
 varianta monedei duble
 varianta monedei papalele.
În varianta monedei duble raportul dintre aur şi argint era stabilit prin lege.
Baterea monedelor din aur şi argint era nelimitată, ambele având o putere liberatorie
nelimitată. Prezenta avantajul că asigura o cantitate suficientă de monedă pentru
satisfacerea nevoilor pieţei. Avea, însă, dezavantajul că schimbarea raportul pe piaţă între
cele două metale, determina schimbarea raportului în circulaţie între cele două monede.
Dacă raportul stabilit de lege era de 1:15, iar pe piaţă raportul ajungea la 1:20, posesorii
de monede de aur le topeau, transformându-le în lingouri, iar cu 1 kg de aur cumpărau
mai mult argint din care confecţionau o cantitate mai mare de monedă de argint. Astfel,
în circulaţie rămânea numai moneda de argint, fenomen cunoscut sub denumirea de
Legea lui Thomas Gresham (“moneda rea o goneşte pe cea bună”). Datorită acestui
neajuns, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a renunţat la acest sistem monetar.
În varianta monedei paralele raportul dintre cele două monede era stabilit pe piaţă
în funcţie de raportul dintre cele două metale. Aceată variantă a fost practicată de
Germania.
Monometalismul
În funcţie de metalul adoptat ca etalon monetar, monometalismul a îmbrăcat două
forme:
 monometalismul argint;
 monometalismul aur
Monometalismul argint a fost practicat o lungă perioadă, înaintea
bimetalismului. Etalonul era reprezentat de moneda de argint, fară circulaţia paralelă a
monedei de aur. Monedele divizionare erau confecţionate din metale ieftine, stabilindu-se
între acestea şi moneda etalon un raport de schimb fix. În cazul în care circulau şi
monede de aur, ele erau considerate monede comerciale şi preţul lor se exprima tot în
moneda etalon.
 Sistem cu etalon aur (gold standard) a fost cel mai răspândit sistem
monometalist. A apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi a cunoscut următoarele
variante:
 sistemul cu etalon aur-monede (gold specie standard);
 sistemul cu etalon aur-lingouri (gold bullion standard);
 sistemul cu etalon aur-devize sau cu etalon schimb-aur (gold exchange standard).
a) Sistemul cu etalon aur-monede a fost forma clasică a monometalismului aur şi
a avut următoarele caracteristici:
 unitatea monetară era definită printr-o anumită cantitate de aur;
 paritatea între două monede se stabilea prin raportarea conţinutului lor în aur;
 baterea liberă a monedelor, deţinătorii de aur având dreptul să ceară monetăriei
statului transformarea aurului în monede;
 alături de moneda de aur (moneda principală) circulau moneda de argint (ca
monedă divizionară) şi bancnote convertibile în aur (ca monedă secundară);
 circulaţia aurului pe plan intern şi extern era liberă;
 convertibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată;
 cantitatea de bani în circulaţie se regla spontan prin mecanismul tezaurelor, în
sensul că atunci când necesităţile de bani creşteau ca urmare a creşterii volumului
tranzacţiilor, creştea şi cantitatea acestora în circulaţie şi invers.
Acest sistem monetar a funcţionat până în primii ani ai primului război mondial,
cu excepţia S.U.A., care l-a menţinut până în 1933.
b) Sistemul cu etalon aur-bare (lingouri) a fost funcţionat o scurtă perioadă de
timp, după primul război mondial, fiind adoptat de unele ţări, între care Franţa şi Anglia.
A avut următoarele caracteristici:
 unitatea monetară continuă să fie definită printr-o anumită cantitate de aur;
 aurul - monedă era retras din circulaţie de pe piaţa internă şi externă şi depozitat
la banca emitentă de bancnote sub formă de lingouri;
 convertibilitatea bancnotei era limitată (ca sumă echivalentă unui lingou de aur).
c) Sistemul cu etalon aur-devize a fost pus la baza sistemelor monetare naţionale
în urma Conferinţei Monetare de la Geneva din 1922, iar în 1944 la Conferinţa Monetară
de la Bretton Woods a fost adoptat şi de sistemul monetar internaţional nou creat. A
funcţionat până în anul 1976 şi a avut următoarele caracteristici:
 unitatea monetară a continuat să fie definită printr-o anumită cantitate de aur, dar
uneori s-a realizat printr-o valută considerată mai puternică (din 1944 în dolari
SUA);
 introducerea în rezervele băncii centrale, alături de aur, a valutelor, acestea din
urmă ajungând treptat cel mai important instrument de rezervă;
 în circulaţie existau numai bancnote convertibile în valute sau neconvertivbile.

Sistemul monetar nemetalist

A luat naştere la Conferinţa Monetară a Fondului Monetar Internaţional din 1976
de la Kingston (Jamaica), prin înlăturarea aurului de la baza organizării monetare (proces
cunoscut sub denumirea de demonetizarea aurului). În prezent aurul nu mai îndeplineşte
fincţii monetare, nu se mai bat monede de aur decât în scopuri jubiliare, aurul fiind cotat
la bursă ca o marfă oarecare. În rândul specialiştilor există păreri diferite în legătură cu
viitorul aurului ca etalon monetar.
În prezent, în rândul specialiştilor există păreri diferite cu privire la viitorul
aurului ca metal monetar. Dacă unii specialişti, tot mai puţini, consideră că acest rol nu s-
a încheiat (atâta timp cât semnele monetare se depreciază tot mai mult, accentuându-se
dezechilibrele monetare şi fenomenele inflaţioniste), majoritatea apreciază că procesul
demonetizării aurului este ireversibil (dacă dezechilibrele nu pot fi controlate prin
actualele instrumente monetare).
Locul metalului monetar în funcţia de etalon a fost luat de puterea de cumpărare.
În prezent, moneda emisă şi pusă în circulaţie pe plan intern şi internaţional are drept
corespondent un etalon format dintr-o anumită cantitate de bunuri şi servicii create în
cadrul fiecărei economii naţionale. Puterea de cumpărare a monedei exprimă cantitatea
de bunuri şi servicii posibile a fi achiziţionate cu o unitate monetară. Determinarea puterii
de cumpărare a monedelor, şi pe această bază a cursurilor de schimb, se realizează prin
intermediul indicilor de preţ (indicii preţului cu ridicata, indicii preţurilor de producţie,
indicii preţurilor de consum etc.). Actualul sistem monetar nemetalist are avantajul că
foloseşte cursuri oscilante, care reflectă nivelul obiectiv al monedei respective pe piaţă.
 B. Unitatea monetară
Unitatea monetară a fost definită de autorităţile monetare naţionale în funcţie de etalonul care a
fost adoptat ca bază a sistemului monetar, făcându-se distincţie între trei noţiuni: valoarea paritară, paritatea
monetară şi cursul de schimb.
Valoare paritară reprezintă valoarea oficială a unei unităţi monetare, stabilită de autoritatea
monetară prin legea monetară a statului respectiv. În sistemele monetare bazate pe aur şi, ulterior pe aur -
devize, valoarea paritară era definită prin cantitatea de aur stabilită prin lege (de exemplu, dolarul american
era definit până în 1933 prin 1,50463 grame aur, iar în 1934, în urma devalorizării sale, prin 0,888671
grame aur până în 1971; leul românesc a fost definit în 1867 prin 290 miligrame aur fin, iar în urma
stabilizării monetare din 1929 conţinutul său în aur a fost redus la 9 miligrame aur fin).
În sistemul cu etalon aur - devize, valoarea paritară putea fi definită atât în aur câr şi în valută (de
exemplu, prin statutul Fondului Monetar Internaţional s-a stabilit că o ţară membră îşi poate defini valoarea
paritară a monedei, fie în aur, fie în dolari americani). Statutul modificat al Fondului Monetar Internaţional
prevede posibilitatea definirii valorii paritare prin raportare la DST, ceea ce presupune luarea în considerare
a unui coş valutar. În sistemul monetar actual, majoritatea ţărilor au renunţat la valorile paritare şi au trecut
la definirea unităţii monetare prin puterea sa de cumpăre
Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între valorile paritare ale celor două monede, ca
ordin de mărime fiind sinonomă cu cursul oficial. În funcţie de modul de definire a valorii paritare, a
îmbrăcat mai multe forme:
a) paritatea aur sau metalică - atunci când valorile paritare ale celor două monede erau definite
printr-o cantitate de aur; reprezenta cursul oficial (paritar) dintre cele două monede; de exemplu; în anul
1912, valoarea paritară a lirei sterline era de 7,322382 grame aur, iar valoarea paritară a dolarului american
era de 1,50463 grame aur; paritatea dintre cele două mondede se poate stabili astfel:
7,322382 1,50463
 4,867 dolari/liră sau  0,205 lire/dolar
1,50463 7,322382
b) paritatea valutară - atunci când valorile paritare ale celor două monede sunt exprimate într-o
valută (de regulă, dolar american); de exemplu: în anul 1966, cursurile oficiale între dolar şi două monede
erau: 1 dolar = 180 franci congolezi şi, respectiv, 1 dolar = 10 rupii indiene; valorile paritare ale celor două
monede în dolarii americani sunt 1 franc congolez = 0,00555 dolari americani, iar 1 rupie indiană = 0,10
dolari americani; paritatea valutară dintre cele două monede se determină astfel:
0,10
 18 franci congolezi/ 1 rupie indiană sau
0,00555
0,00555
 0,0555 rupii indiene/ 1 franc congolez
0,10
c) paritate DST – atunci când valoarile paritare ale monedelor sunt definite în DST.
 Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede exprimat într-o altă monedă cu
care se compară valoric. În sistemele cu etalon aur, compararea unităţilor monetare se
realiza prin raportatea a două valori paritare, însă, în sistemul monetar actual compararea
unităţilor monetare se face prin raportarea puterilor de cumpărare ale acestora. Băncile
centrale determină, în prezent, un curs sub forma parităţii puterilor de cumpărare, care
reprezintă punctul de plecare în determinarea cursului pieţei, stabilit pe baza cererii şi
ofertei pentru o monedă sau alta.

A. Bancnota (biletul de bancă)

Cea mai veche cale de apariţie a bancnotei a fost cea a certificatului de depozit,
care a fost practicată încă din Evul Mediu. Clienţii putau încredinţa bancherilor anumite
valori (monede din aur sau argint, metale preţioase sub formă de bijuterii, lingouri etc.)
primind în schimb recipise (chitanţe) nominative, care constatau existenţa „depozitului”.
Aceste recipise (bancnote) erau în întregime acoperite prin valoarea aurului depusă la
bancă. Titularii recipiselor puteau să le transfere altor persoane. Treptat, circulaţia
recipiselor s-a generalizat, deşi multă vreme a fost rezevată tranzacţiilor efectuate de
comercianţi.
Bancnota, sub forma certificatului de depzit, prezenta o serie de avantaje
comparativ cu monedele din metale preţioase, şi anume:
 sunt înlăturate riscurile, dificultăţile şi cheltuielile legate de transportarea şi
manipularea monedei din metal preţios;
 dispare necesitatea cântăririi repetate a a monedeei din metal preţios;
 este evitat riscul de-a primi monedă uzată
 siguranţa că emitentul va asigura convertirea lor în aur
În secolul al XVII-lea s-a produs o mutaţie importantă, când băncile au început să
pună în circulaţie recipise care constatau nu depozitul constituit de client, ci creditul
acordat acestuia. Astfel, practica bancară a consacrat treptat principiu emisiunii
bancnotelor pe calea creditului. Primul care a înţeles că o bancă poate emite pe calea
creditului mai multe bancnote decât aurul pe care-l deţine în tezaur a fost suedezul
Palmstruck (fondatorul Băncii Suediei). O perioadă emisiunea biletelor de bancă s-a
realizat pe ambele căi: emisiunea de bancnote care reprezentau aurul depus la bancă şi,
respectiv, emisiunea de bancnote prin scontarea efectelor de comerţ (titluri de credit
utilizate în tranzacţiile comerciale care constatau obligaţia de a plăti o sumă de bani la o
dată stabilită).
Primii care au avut ideea să confecţioneze recipisele lor în cupiuri cu formă
rotundă au fost fraţii Goldsmith (bijutieri londonezi). Aceste prime „bilete de bancă”,
apărute la mijlocul secolului al XVI-lea, se asemănau cu recipisele bancherilor din Evul
Mediu, căci, la fel ca acestea din urmă, erau acceptate doar în virtutea încrederii pe care o
inspira instituţia care le-a emis şi care asigura convertirea lor în aur.
O altă mutaţie importantă a constituit-o încredinţarea emisiunii bancnotelor
băncilor centrale, numite, de aceea, şi „bănci de emisiune”, începând din secolul al XIX-
lea. Totodată emisiunea bancotelor a fost reglementată foarte strict. În anul 1914, odată
cu izbucnirea primului război mondial, ţările europene au fost nevoite să suspende
convertibilitatea în aur a bancnotelor. Astfel, caracterul fiduciar al bancnotelor s-a
accentuat.
În sistemele monetare contemporane, bancnotele şi monedele metalice sunt emise de
banca centrală, de unde şi denumirea lor de „monedă centrală”. De exemplu, pentru
realizarea emisiunii monetare, Banca Naţională a României dispune de 2 întreprinderi
productive cu profil tehnologic de industrie prelucrătoare: Regia Autonomă Imprimeria
B.N.R., care asigură tipărirea în condiţii de siguranţă a biletelor de bancă, aflată în chiar
sediul de bază al Băncii Naţionale a României şi Regia Autonomă Monetăria Statului,
aflată în Bucureşti, pe colina de la Filaret, care prelucrează metal preţios sau comun atât
pentru obţinerea monedelor metalice sau a celor cu valoare intrinsecă (pentru scop
monetar sau numismatic), cât şi pentru obţinerea unor efecte fără valoare monetară,
medalistice, artistice sau utilitare (confecţionare şi reparaţii de bijuterii din metale
preţioase pentru publicul larg).
De-a lungul timpului, stabilitatea bancnotei a fost menţinută pe mai multe căi, şi
anume:
 acoperirea bancnotei
 asigurarea convertibilităţii bancnotei
 luarea unor măsuri de către emitenţi care să prevină falsificarea bancnotei.

Acoperirea bancnotei
Acoperirea bancnotei reprezintă obligaţia pe care statul o stabileşte prin lege
pentru banca emitentă a bancnotei de a deţine un stoc de metal preţios sau anumite valori
care să stea la baza emisiunii de bancnote, ceea ce echivalează cu garantarea ei de către
emitent. Acoperirea a cunoscut următoarele forme:
 acoperirea metalică – a fost forma iniţială practicată de toate băncile din lume şi
consta în stabilirea unui procent minim din volumul emisiunii de bancnote, pe
care aceasta trebuia să-l deţină ca stoc de aur şi argint; la început procentul de
acoperire a fost de 33% - 40% din cantitatea de monedă în circulaţie; întrucât
mărimea stocului de aur era dependentă de producţia de metal preţios, iar
cantitatea de bancnote necesară circulaţiei era dependentă de volumul tranzacţiilor
a apărut un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă; acest fenomen a
condus la desprinderea bencnotei de metalul monetar, în sensul introducerii în
structura rezervelor bancare, alături de aur, şi a altor valori; astfel, în timp,
procentul de acoperire în aur a tot scăzut, renunţându-se, în final, la declararea
acestuia (dar nu şi la existenţa în tezaurul fiecărei bănci centrale a unui stoc
metalic);
 acoperirea în titluri de credit (efecte de comerţ) – este o acoperire reală, întrucât
aceste titluri sunt emise cu ocazia vânzării mărfurilor pe credit;
 acoperirea în valute – acestea pătrund în economie ca rezultat al tranzacţiilor şi,
astfel, valutele devin garanţie pentru emisiunea de monedă naţională;
 acoperirea în titluri de stat – nu corespunde conţinutului bancnotei, întrucât
titlurile sunt emise pentru acoperirea unor cheltuieli ale statului;
 acoperirea în bunuri – diferă de la o ţară la alta

Convertibilitatea bancnotei
În sistemul monetar cu etalon aur-monede prin convertibilitate se înţelegea dreptul deţinatorului
unei sume de bancnote de a cere de la gheşeele bancii emitente cantitatea de aur echivalenta, conform
definiţiei monedei respective. În sistemului cu etalon aur-lingouri convertibilitatea s-a restrâns în sensul
limitării ei ca suma necesara pentru procurarea unui lingou de aur. În sistemul monetar cu etalon aur-
devize, convertibilitatea se putea realiza, nu numai în aur, ci şi în devize convertibile sau nu în aur.
După 1934 Statele Unite ale Americii au folosit o convertibilitate în aur limitată la activele în
dolari, deţinute de băncile centrale stăine, pe care au menţinut-o până în 1971, care a generat fenomenul de
“fugă a aurului din Statele Unite ale Americii”. Din 1971 dolarul a rămas, ca toate celelalte monede,
convertibil doar în valute la cursul pieţei din ziua în care este solicitata preschimbarea.
 În prezent, prin convertibilitate în sens larg se înţelege însuşirea legala a unei monede de a fi
preschimbata cu o alta moneda, în mod liber, prin vânzarea şi cumpararea pe piaţa, nexistând restricţii, nici
cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbarii (plaţi pentru tranzacţii curente sau mişcari
de capital) şi nici cu privire la calitatea celui care efectueaza preschimbarea (rezident sau nerezident). În
sens restrâns, Statutul Fondului Monetar Internaţional defineşte convertibilitatea ca obligaţia autoritaţii
monetare dintr-o ţara, de a converti la cerere, soldurile din moneda sa, deţinute de o alta ţara, daca aceasta
din urma arata ca soldurile respective provin din tranzacţii curente şi convertirea lor este necesara pentru
efectuarea unor plaţi pentru tranzacţii curente. Sensul restâns se referă la convertibilitatea numai pentru
plăţi curente.
Statutul Fondului Monetar Internaţional grupeaza monedele statelor membre în trei categorii:
convertibile (Articolul VIII), neconvertibile (Articolul XIV) şi liber utilizabile (Articolul XXX). Includerea
unei monede în una din aceste grupe presupune ca ţara emitenta sa se angajeze în scris ca va respecta
obligaţiile prevazute prin articolul respectiv. Articolul VIII din Statutul Fondului Monetar Internaţional
prevede, în principal.:
 evitarea restricţiilor asupra plaţilor şi transferurilor curente;
 evitarea practicilor valutare discriminatorii;
 schimbarea soldurilor în moneda naţionala deţinute de o alta ţara cu moneda ţarii respective sau în
DST, cu condiţia ca acestea sa provina din operaţiuni curente;
 furnizarea de informaţii; Fondul poate solicita ţărilor membre să-i furnizeze diverse informaţii
necesare desfăşurării activităţii sale;
 consultarea între ţările membre cu privire la la acordurile internaţionale existente în vederea
efectuării ajustărilor necesare;
 obligaţia ţărilor membre de a colabora în privinţa politicilor privind activele de rezervă pentru a
asigura o bună supraveghere a lichidităţii internaţionale şi pentru ca DST să devină pricipalul activ
de rezervă în sistemul monetar internaţional.
În cazul monedei neconvertibile statul controlează circulaţia externă a acesteia, atât în ceea ce
priveşte marimea sumelor care urmeaza sa iasa în afara, cât şi a persoanele deţinatoare. Aceasta nu este
recunoscută de statul emitent decât în cadrul graniţelor sale.
Pentru a deveni "liber utilizabila", o monedă trebuie să îndeplinească concomitent doua condiţii:
să fie larg folosita în plaţile şi tranzacţiile internaţionale şi larg negociata pe principalele pieţe valutare
internaţionale. În prezent următoarele valute sunt "liber utilizabile": dolarul SUA, lira sterlina, euro şi yenul
japonez.
În funcţie de diferitele restricţii impuse de autorităţi, există mai multe forme de convertibilitate:
a) în funcţie de operaţiunile admise la convertire:
 convertibilitate parţială – în cazul admiterii la convertire numai a operaţiunilor curente;
 convertibilitate deplină - în cazul admiterii la convertire a oricărui tip de operaţiuni.
b) în funcţie de categoriile de solicitanţi admişi să ceară preschimbarea:
  convertibilitate internă – în cazul în care sunt acceptaţi numai rezidenţii;
 convertibilitate externă – în cazul în care sunt acceptaţi atât rezidenţii, cât şi nerezidenţii.
c) în funcţie de mărimea sumei convertite:
 cconvertibilitate limitată – în cazul în care suma este limitată;
 cconvertibilitate nelimitată – în cazul în care suma este nelimitată.
d) în funcţie de tipul raporturilor valorice avute în vedere:
 cconvertibilitate oficială – în cazul în care se bazează pe un curs fix;
 cconvertibilitate de piaţă – în cazul în care se bazează pe un cursuri flotante.
Combinând diferitele forme de convertibilitate se poate obţine o convertibilitate totală, o
convertibilitate pentru operaţiuni curente sau o convertibilitate internă pentru operaţiuni curente. Adevărata
convertibilitate este cea externă, care presupune utilizarea utilizarea monedei respective în relaţiile
economice internaţionale atât de către rezidenţi, cât şi de către nerezidenţi. Convertibilitatea internă este
limitată, întrucât permite accesul rezidenţilor la o sumă limitată de valută, iar nerezidenţlor numai pentru
anumite operaţiuni, nominalizate expres.
Declararea convertibilitaţii în valute necesita crearea unor condiţii economice, financiar -
monetare şi organizatorice, între care:
1) Atingerea unui potenţial economic ridicat, menit sa asigure marfuri şi servicii
competitive pe piaţa internaţionala;
2) Alinierea nivelului productivitaţii muncii din ţara la nivelul mondial, cel puţin la produsele care
formeaza obiectul exportului, fapt care permite stabilirea unei corespondenţe între preţurile interne şi cele
mondiale;
3) Asigurarea echilibrului general economic;
4) Stabilirea unui curs real şi stabil al monedei naţionale, care reflecta echivalenţa reala între
puterile de cumparare ale celor doua monede.
5) Balanţa de plaţi externe echilibrata sau excedentara.
6) Existenţa unei rezerve de aur şi devize suficienta pentru onorarea eventualelor solicitări de
convertire a monedei şi pentru susţinerea cursului monedei naţionale pe pieţele valutare (potrivit studiilor
FMI se apreciaza ca rezervele valutare constituite în acest scop trebuie sa reprezinta echivalentul valoric al
importurilor ţarii respective pe 3 - 5 luni).
7) Masuri organizatorice, cum ar fi: înlaturarea restricţiilor şi descriminarilor valutare pentru plaţi
şi transferuri curente etc
O moneda convertibila prezinta multe avantaje pentru economie:
 creeaza premise pentru o apreciere exacta a eficienţei comerţului exterior şi astfel permite o
restructurare permanenta a economiei în vederea orientarii spre sectoarele cele mai eficiente;
 stimuleaza producţia, în sensul creşterii productivitaţii muncii şi ridicarii nivelului calitativ al
produselor, deorece propriile marfuri şi servicii trebuie sa fie competitive pe pieţele internaţionale;
 accelereaza fluxurile comerciale, investiţionale şi de capital;
 contribuie la multilateralizarea schimburilor economice internaţionale;
  acceptarea ei de catre toţi subiecţii economici ca mijloc internaţional de plata, putându-se cumpara
orice şi oricând de pe piaţa mondiala.
Însă, convertibilitatea monedei are şi unele dezavantajele, între care:
 diversificarea exagerata a producţiei sau o specializare în unele sectoare, nu neaparat cerute pe
plan intern;
 o presiune ridicata asupra rezervelor valutare, în caz de creştere a cererii de convertire a monedei
naţionale deţinută de bancile externe;
 introducerea în economie a efectelor inflaţiei externe, deprecierea valutei unei ţari fiind un element
de concurenţa neloială pe plan intern;
 necesitatea intervenţiei la bursele din strainatate pentru susţinerea, prin rezerva valutara, a cursului
de schimb etc.
În România, după anul 1989 s-au conturat două opinii privind introducerea convertibilităţii leului,
şi anume:
 trecerea treptată la convertibilitate, pe masura crearii condiţiilor necesare;
 trecerea la convertibilitatea imediată.
Câştig de cauză a avut varianta a două. Astfel, la 11 noiembrie 1991, s-a adoptat convertibilitatea
internă, limitată la operaţiunile de cont curent (exporturi, importuri, dobânzi, profituri, dividende) efectuate
de rezidenţi, însă se menţineau anumite restricţii, între care limitarea accesului la valută al populaţiei. Acest
statut al monedei naţionale, a fost menţinut până în decembrie 1997, când a fost introsus un nou regulament
valutar, prin care România şi-a asumat Articolul VIII din Statutul Fondului Monetar Internaţional,
adoptându-se convertibilitatea de cont curent, fiind liberalizat şi accesul popolaţiei la valută.

2.2. Sistemul monetar internaţional

Până în anul 1944 relaţiile monetare dintre ţări s-au derulat, în principal, pe baze
bilaterale. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, au existat unele încercări de reglementare
internaţională a relaţiilor monetare dintre ţări, de cooperare monetară internaţională. În a
doua parte a secolului XIX s-au constituit câteva uniuni monetare prin unificarea unor
sisteme monetare naţionale pentru înlăturarea neajunsurilor generate de funcţionarea
necorespunzătoare a bimetalismului sau a monometalismului argint.. Cele mai cunoscute
au fost Uniunea Monetară Latină, creată în 1865, şi Uniunea Monetară Germană,
constituită în 1875.
Uniunea Monetară Latină a fost formată din Franţa, Belgia, Italia, Elveţia şi
Grecia. Aceste ţări au adoptat un sistem monetar comun, bazat pe o monedă centrală, rol
îndeplinit de francul francez, un un curs fix între monedele naţionale şi francul francez şi
o circulaţie liberă a monedelor naţionale. Uniunea Monetară Germană a fost formată din
Prusia şi Austria, iar ulterior şi din alte ţări. A funcţionat pe baza monometalismului
argint şi avea la bază atât reglementări privind emisiunea şi circulaţia monedelor între
ţările membre, cât şi reglementări referitoare la aşa – numitele monede comerciale
utilizate în plăţile cu ţările din afara uniunii.
De asemenea, în perioada interbelică s-au format unele blocuri (zone) monetare,
bazate pe o monedă cheie (pivot) şi mai multe monede satelit, caracterizate prin: fixitatea
raporturilor valorice dintre moneda pivot şi cele satelit; convertibilitatea şi
transferabilitatea nelimitată a monedelor satelit în moneda pivot şi între ele;
reglementarea şi aplicarea uniformă a relaţiilor monetare ale ţărilor membre faţă de ţările
din afara blocului. În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de pivot, au existat zona
dolarului S.U.A., lirei streline şi francului francez.
Aceste unuini şi blocuri au reprezentat interesele unui număr mic de ţări şi nu au
condus la reglementarea internaţională a relaţiilor monetare, care ar fi trebuit să atingă cel
puţin trei obiective majore, şi anume:
 asigurarea stabilităţii relative a cursurilor de schimb dintre monedele naţionale;
 crearea unor rezerve monetare şi a unor lichidităţi suficiente;
 adoptarea unor mecanisme de ajustare (echilibrare) a balanţelor de plăţi în cazul
unor deficite sau excedente foarte mari.
Prima mare reuşită a ideii de cooperare internaţională în domeniul monetar a
reprezentat-o crearea, în anul 1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la
Bretton Woods a Sistemului Monetar Internaţional, bazat pe etalonul aur – devize şi,
în cadrul acestuia, pe dolar ca principala monedă de rezervă. Sistemul monetar
internaţional reprezintă un ansamblu de principii şi norme de conduită monetară
internaţională, menite să reglementeze relaţiile de plăţi dintre ţările membre, generate de
schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional.
Aceste principii şi norme au fost incluse în statutul Fondului Monetar Internaţional,
instituţie creată în 1944 cu scopul de-a supraveghea şi sprijini ţările membre în aplicarea
principiilor de funcţionare a acestui sistem.
Tot în anul 1944 a fost înfiinţată şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), cunoscută şi sub denumirea de Banca Mondială, principalul său scop
fiind de a îndruma resursele financiare din ţările dezvoltare spre ţările în curs de
dezvoltare. Banca Mondială a fost completată ulterior cu alte organisme, care formează
aşa – numitul „Grup al Băncii Mondiale”: Corporaţia Financiară Internaţională - CFI
(1956), Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare – AID (1960) şi Asociaţia pentru
Garantarea Multilaterală a Investiţiilor – MIGA (1961).
Sistemul monetar internaţional şi-a propus realizarea unei largi cooperări
monetare şi, astfel, dezvoltarea echilibrată a comerţului internaţional, ca o condiţie a
dezvoltării economice a fiecei ţări şi a economiei mondiale în ansamblul său.. În acest
scop, au fost definite principiile sale de funcţionare, referitoare, în principal, la: etalonul
monetar, stabilitatea cursurilor de schimb, convertibilitatea monedelor, constituirea
rezervelor monetare oficiale şi asigurarea lichidităţii internaţionale, echilibrarea
balanţelor de plăţi externe.
Rolul de etalon monetar a fost atribuit dolarului american, într-un sens mai larg,
acesta îndeplinind şi rolul de monedă de rezervă şi de plată pe plan internaţional. Deci, în
centru sistemului monetar internaţional s-a situat moneda naţională a unei ţări, dolarul
american, căreia, însă, i s-au atribuit funcţii internaţionale. Întrucât aurul era considerat
marfă şi mijloc de schimb, acesta a continuat să-şi exercite, alături de dolar, rolul de
etalon.
În vederea asigurării stabilităţii cursurilor de schimb, fiecare ţară membră era
obligată să îşi definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari, iar cursurile de
piaţă trebuiau menţinute, faţă de paritatea oficială, în cadrul unor marje de fluctuaţie de
+/- 1% (din 1971 au fost majorate la +/- 2,25%), prin vânzări şi cumpărări de monedă de
pe piaţă. Dacă o ţară nu reuşea să menţină cursul monedei sale în aceste limite putea
recurge, cu acordul Fondului, la modificarea valorii paritare, dar numai pentru corectarea
unor dezechilibre funadamentale din economia ţării respective Corectarea valoriii paritare
se putea realiza fie prin devalorizare oficială (definirea unităţii monetare printr-o cantitate
mai mică de aur), fie prin revalorizare oficială (definirea unităţii monetare printr-o
cantitate mai mare de aur).
Dolarul a rămas singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare
americane angajându-se să convertească oricând la cererea băncilor centrale străine
deţinerile lor de dolari la preţul oficial de 35 dolari uncia 1. Pentru monedele celorlalte ţări

1
o uncie reprezintă echivalentul a aproximativ 35 de grame
membre exista o convertibilitate oficială (la nivelul băncilor centrale) şi una de piaţă (la
nivelul particularilor), ele putând fi transformate în aur indirect, prin intermediul
dolarului. În 1971 a fost sistată convertibilitatea internaţională a dolarului în aur, moment
în care aurul şi-a pierdut rolul de etalon monetar, fiind exclus de la baza sistemelor
monetare naţionale şi a celui internaţional
Autorităţile monetare ale ţărilor membre aveau obligaţia să-şi constituie rezerve
moentare suficiente pentru a asigura convertirea monedelor naţionale şi pentru intervenţii
pe piaţă în scopul menţinerii cursurilor de schimb. În rezervele monetare au fost incluse,
alături de aur, şi valutele (în special dolarul american), care pătrund în economia unei ţări
prin intermediul relaţiilor internaţionale (comerciale şi financiare). Astfel, valuta a
devenit garanţie pentru emisiunea de monedă naţională, iar aurul şi mărfurile care stau în
spatele valutei de rezervă se află în altă ţară, decât cea care şi-a constituit rezervele.
În anul 1970 a fost creat un nou activ de rezervă cunoscut sub denumirea de DST
(drept special de tragere), acesta fiind o lichiditate internaţională creată de Fondul
Monetar Internaţional. DST - urile sunt alocate (puse la dispoziţia) ţărilor membre
proporţional cu cotele părţi deţinute la Fond, în scopul de a spori rezervele valutare ale
acestora. DST – ul este moneda de cont a Fondului Monetar Internaţional 2 şi este utilizat
ca etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată pentru anumite operaţiuni între
Fond şi ţările membre şi mijloc de procurare de valute convertibile. Valoarea DST – ului
se stabileşte pe baza unui coş de valute (format, în prezent, din valutele liber utilizabile),
cursul unei monede – coş fiind mult mai stabil decât cursul monedelor care o compun,
întrucât scăderea cursului unei monede din coş se compensează cu creşterea cursului
alteia.
În ceea ce priveşte asigurarea echilibrului balanţei de plăţi, ţările membre puteau
apela, cu acordul Fondului, la devalorizarea, respectiv, revalorizarea monedei naţionale,
ca soluţie extremă pentru corectarea unor deficite sau excedente exagerate. O altă soluţie
o reprezintă creditele acordate de Fond pentru echilibrarea balanţei de plăţi (dar care
obligă ţara în cauză să aplice o politică de austeritate). Statele Unite ale Americii au fost

2
DST – ul circulă numai în conturile băncilor centrale şi ale Fondului Monetar Internaţional, neputând fi
deţinut şi utilizat de particulari ; totuşi, cu timpul, DST – ul a început să fie utilizat şi de către particulari,
dar numai ca monedă de contract
singura ţară care nu trebuia să se preocupe de echilibrarea balanţei de plăţi externe,
întrucât sistemul cu etalon aur - devize putea funcţiona doar dacă ţara cu monedă de
rezervă avea o balanţă deficitară (numai aşa dolarul putea fi deţinut de celorlalte ţări
participante la schimburile internaţionale).
Statele Unite şi-au finanţat deficitului balanţei de plăţi prin emisiunea propriei
monede, contribuind la formarea lichidităţii internaţionale şi, implicit, la creşterea rolului
dolarului ca monedă de rezervă pentru ţările membre. Lichiditatea internaţionlă era,
astfel, dependentă de evoluţia balanţei de plăţi a Statelor Unite (cu cât deficitul creştea,
cu atât sporea şi lichiditatea internaţională).
Creşterea continuă a deficitului balanţei de plăţi americane, acumularea unor
sume tot mai mari de dolari la băncile centrale străine, diminuarea rezervelor de aur ale
Statelor Unite datorită creşterii cererilor de convertire a dolarilor au condus la scăderea
încrederii în moneda americană, determinând deţinătorii de dolari să-i plaseze în alte
valute. Astfel, funcţionarea sistemului de la Bretton Woods a fost dereglată de câteva
fenomene, care au dus, în final, la abandonarea principiilor sale de funcţionare, între care:
 scindarea pieţei aurului într-o piaţă oficială (rezervată băncilor centrale,
operaţiunile efectuându-se la preţul oficial de 35 de dolari uncia) şi o piată liberă
(destinată particularilor, operaţiunile realizându-se la preţul de piaţă stabilit pe
baza cererii şi ofertei);
 devalorizarea dolarului pentru a stopa ieşirea aurului din Statele Unite (în anul
1971 preţul unciei de aur a fost majorat la 38 de dolari, iar în anul 1973 la 42 de
dolari), ceea ce a creat dificultăţi în menţinerea cursurilor de schimb în limitele de
fluctuaţie stabilite; aceasta a avut ca efect abandonarea mecanismului cursurilor
fixe şi trecerea la cursuri flotante;
 suspendarea oficială a convertibilităţii în aur a dolarului în anul 1971;
 introducerea în rezervele monetare ale ţărilor membre a unor active exprimate în
alte valute decât dolarul (mărci germane, yeni japonezi, franci elveţieni, lire
sterline etc);
 dificultatea menţinerii echilibrului balanţelor de plăţi în condiţiile existenţei unor
crize (precum criza energetică şi de materii prime din anii 1973 – 1974) sau a
unor conflicte comerciale sau financiare între ţările membre.
 O dată cu prăbuşirea sistemului creat la Bretton Woods, s-a demarat un proces de
reformă a acestuia, în vederea adaptării sale la noile condiţii existente pe plan
internaţional. Noile principii de funcţionare a sistemului se regăsesc în modificările aduse
statutului Fondului Monetar Internaţional cu ocazia Conferinţei de la Kingston din anul
1976. Acestea vizează, în principal, următoarele:
 înlocuirea etalonului aur – dezive cu etalonul putere de cumpărare; astfel, aurul şi-
a pierdut rolul monetar (demonetizarea lui);
 utilizarea mai multor valute de largă circulaţie internaţională ca monedă de
rezervă, precum dolarul american, marca germană, yenul japonez, lira sterlină şi
francul francez;
 trecerea la mecanismul cursurilor flotante, începând din 1973, cursul de piaţă
fiind lăsat să oscileze în raport direct cu poziţia economiei ţării emitente a
monedei în cadrul economiei mondiale (în prezent, majoritatea ţărilor cu monede
convertibile, dar şi unele ţări în curs de dezvoltare practică o flotare liberă, dar
supravegheată);
 sporirea capacităţii Fondului Monetar Internaţional de a acorda asistenţă
financiară ţărilor membre în vederea echilibrării balanţelor de plăţi externe ale
acestora.
Funcţionarea noului sistem monetar internaţional nu a fost lipsită de zguduiri,
aceasta fiind afectată de diferite crize şi evenimente care au avut loc loc de-a lungul
ultimelor decenii (precum, criza datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare din
anul 1982), astfel că preocupările pentru reformarea şi perfecţionarea acestuia continuă să
să manifeste şi la ora actuală.

2.3. Sistemul monetar european

Actual sistem monetar european este rezultatul a numeroase aranjamente care au
avut loc in ultimele decenii. În anul 1957 şase ţări europene (Germania, Belgia, Franţa,
Italia, Luxemburg şi Olanda) au semnat Tratatul de la Roma, având ca obiectiv
înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor
şi a persoanelor prin crearea Pieţei Comune. Raportul Werner din 1970 a schiţat pentru
prima dată realizarea unei uniuni monetare în Europa, după anul 1980, prin
convertibilitatea monedelor, reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixarea
irevocabilă a parităţilor şi liberalizarea mişcărilor de capital.
În anul 1972 a fost introdus aranjamentul „şarpelui monetar”, care reprezentat
o zonă monetară formată din ţările europene membre ale Pieţei Comune, dar şi alte ţări
(Danemarca, Marea Britanie, Irlanda şi Norvegia), care se angajau să nu permită
cursurilor de schimb dintre monedele lor să fluctueze în limite mai mari de +/-2,25%, şi,
totodată, se angajau într-un sistem de într-ajutorare financiară reciprocă (fie sub forma
susţinerilor monetare pe termen scurt, fie a unor ajutoare pe termen mediu). Au fost
aplicate două tipuri de „şarpe monetar”, şi anume:
 „şarpele în tunel” – a funcţionat o perioadă de aproximativ un an şi s-a
caracterizat prin dubla limitare a fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor
naţionale, pe de o parte în raport cu dolarul american, iar pe de altă parte între ele;
datorită evoluţiilor pieţei (deprecierea puternică a dolarului din anul 1973) s-a
renunţat rapid la marjele de fluctuaţie faţă de dolar;
 „şarpele fără tunel” - a luat locul „şarpelui în tunel”, în condiţiile în care ţările
europene au decis să menţină marjele de fluctuaţie dintre monedele lor la acelaşi
nivel, renunţând, însă, la obligaţia de a susţine cursul în raport cu dolarul
american; pe parcursul funcţionării sale mai multe monede au intrat şi au ieşit din
„şarpe”.
Datorită unor inconveniente (unele ţări, precum Marea Britanie, Irlanda, Italia, nu
doreau să accepte constrângerile privind limitele de fluctuaţie, altele, ca Franţa, nu
reuşeau să le respecte), din zece ţări, în 1978 mai eru membre doar şase (Germania,
Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca şi Norvegia).
Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost creatt în urma Conferinţei de la
Bremen din iulie 1978 şi a devenit operaţional în anul 1979, fiind format din ţările
membre ale Comunităţii Europene, cu excepţia Marii Britanii. Menirea sa a fost să
asigure stabilitatea monetară în Europa de Vest şi convergenţa politicilor financiare ale
ţărilor membre, printr-un mecanism al cursurilor de schimb (ERM) care obliga băncile
centrale să intervină pe piaţă pentru menţinerea lor în anumite benzi de fluctuaţie,
combinat cu un sistem de susţinere financiară reciprocă.
 Unitatea de cont a Sistemului Monetar European. a fost ECU (european currency
unit), a cărui valoare era determinată printr-un coş valutar, format din monedele tuturor
statelor membre (la început 8 valute, ulterior 12 şi, în final, 15). Ponderea în coş a
monedelor era stabilită în funcţie de importanţa economică a fiecărei ţări (nivelul PIB -
ului fiecărei ţări, ponderea comerţului fiecărei ţări în comerţul intra-comunitar şi
participarea fiecărei bănci centrale la susţinerea monetară pe termen scurt). Locul
principal în coş l-a deţinut marca germană.
Fiecare ţară şi-a fixat un curs de schimb al monedei sale în raport cu ECU,
denumit curs central (pivot) şi, prin intermediul acestuia, cursuri centrale bilaterale faţă
de monedele celorlalte ţări membre. Marginile de fluctuaţie au fost fixate la +/- 2,25 %
faţă de cursul central, permiţând o variaţie a cursului de schimb al monedei unei ţări faţă
de monedele celorlalte ţări de 4,5%. Pentru Italia şi alte ţări care au aderat la sisitem mai
târziu (Marea Britanie în 1990, Spania în 1989 şi Portugalia în 1992), limitele de
fluctuaţie au fost stabilite la +/- 6%, variaţia cursurilor de schimb fiind, în acest caz, de
12%. Cursurile centrale puteau fi modificate, cu acordul celorlalte ţări membre, prin
tehnica revalorizării sau devalorizării monedei. Cu timpul, ţările membre au încercat să
asigure stabilitatea cursurilor lor de schimb în raport cu marca germană pentru a obţine o
rată a inflaţiei mai redusă, Germania având cele mai bune rezultate în controlul inflaţiei.
ECU a îndeplinit toate funcţiile unei monede: unitate de cont, instrument de
rezervă, mijloc de plată şi mijloc de procurare de fonduri (prin constituirea de depozite în
ECU de către clienţii bancari şi nebancari, acordarea de credite în ECU clienţilor
nebancari sau credite interbancare, prin emiterea de bonuri de tezaur, certificate de
depozit, obligaţiuni în ECU etc.). Utilizarea financiară a ECU nu a fost, însă, însoţită de o
creştere echivalentă a utilizărilor sale comerciale. Deşi ECU a existat doar ca monedă de
cont, a fost utilizat atât de către autorităţile monetare, cât şi de către instituţii bancare,
firme şi chiar particulari.
Sistemul de susţinere financiară a sistemului monetar european a vizat:
 furnizarea de lichidităţi pe termen foarte scurt băncilor centrale, care erau nevoite
să intervină pe piaţă pentru susţinerea monedelor lor naţionale;
 acoperirea nevolilor urgente de finanţare pe termen foarte scurt a deficitelor
temporare ale balanţelor de plăţi ale ţărilor membre;
  acordarea de ajutoare financiare pe o perioadă de 2 – 5 ani statelor membre care
întâmpinau dificultăţi în privinţa balanţei de plăţi externe.
Uniunea Monetarã Europeanã a fost conturatã în anul 1989 prin Raportul
Delors, iar în anul 1992, ţările Comunităţii Europene au semnat Tratatul de la
Maastrich. Aceata este cel mai ambiţios plan de până acum menit să unifice economiile
celor 15 state membre, stabilind direcţiile pentru viitoarea dezvoltare a acestei zone 3.
Procesul integrării monetare s-a realizat gradual, Uniunea Economică şi Monetară (UEM)
fiind implementată în trei stadii:
În Stadiu 1 (1 iulie 1990 - 31 decembrie 1993) au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia
capitalurilor, a bunurilor şi persoanelor între ţările membre UE şi a avut ca centru de greutate însuşi
Tratatul de la Maastricht.
Pe durata Stadiului 2 (1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998) obiectivul a fost coordonarea
politicilor monetare, iar deficitele bugetare excesive au fost reduse semnificativ. Totodată, s-a realizat cel
mai mare program de stabilizare pe care l-a cunoscut Europa de-a lungul timpului şi au avut loc importante
construcţii instituţionale, între care: crearea, la 1 ianuarie 1994, a Institutului Monetar European (IME),
menit să asigure cadrul organizaţional, logistic şi de reglementare necesar funcţionării eficiente a Băncii
Centrale Europene (BCE) şi a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC); adoptarea denumirii
monedei unice (euro) în cadrul reuniunii de la Madrid, din decembrie 1995; adoptarea de către Consiliul
European a noului Mecanism al Ratelor de Schimb (ERM 2) şi semnarea “Pactului de Creştere şi
Stabilitate” (care vizează, în principal, evitarea unor deficite begetare excesive) în timpul Summit-ului de la
Amsterdam, în iunie 1997; fixarea scenariului practic şi a datei pentru trecerea la UM etc.
Stadiul 3 al UEM a debutat la 1 ianuarie 1999, cu instaurarea Uniunii
Monetare, prin
 introducerea monedei unice (exclusiv ca monedă scripturală în primii trei ani,
iar de la 1 ianuarie 2002 şi ca monedă fiduciară - bancnote şi monede metalice);
 adoptarea ratei de schimb unice (prin stabilirea irevocabilă a cursurilor de
schimb)
 adoptarea politicii monetare unice (prin transferul responsabilităţilor în materie
de politică monetară de la băncile centrale ale ţărilor membre către Banca
Centrală Europeană).
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ţară pentru a participa la UEM (denumite criterii
de convergenţă) sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi anume:

3
Welford R., Prescott K., op. cit., pag. 9 şi pag. 91
  criteriul stabilităţii preţurilor: inflaţia, calculată cu ajutorul indicelui preţurilor de consum, nu
trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media celor mai mici trei rate ale inflaţiei din interiorul
Uniunii Europene;
 criteriul ratei dobânzii pe termen lung: această rată să nu depăşească media celor mai bune trei
evoluţii ale statelor membre ale Uniunii Europene cu mai mult de 2%;
 criteriul situaţiei finanţelor publice: deficitul bugetului de stat trebuie să nu fie mai mare de 3% din
PIB, iar datoria publică brută să nu depăşească 60% din PIB;
 criteriul cursului de schimb: menţinerea cursului de schimb în intervalul normal de fluctuaţie al
mecanismului ratelor de schimb timp de doi ani fără a se recurge la realinieri (la devalorizări);
începând din aaugust 1993, marjele de fluctuaţie au fost lărgite la +/-15%;
 independenţa băncii centrale (pentru a-i asigura credibilitate şi pentru a se evita finanţarea
deficitelor bugetare prin emisiune monetară).
Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, Uniunea Monetară include automat toate statele
membre ale Uniunii Europene care au semnat acest tratat, dacă acestea satisfac criteriile de converganţă.
Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, care au aderat la Uniunea Europeană după semnarea Tratatului de la
Maastricht au decis să nu adere la Uniunea Monetară în primul val (nu au adoptat moneda euro), iar Grecia
nu a îndeplinit criteriile de convergenţă.
Astfel, în urma deciziei din 2 mai 1998 a Consiliului European, Uniunea Monetară a debutat de la
1 ianuarie 1999 cu 11 state: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Potugalia, Spania. Ulterior, Grecia a îndeplinit creiteriile de convergenţă şi a intrat în Uniunea
Monetară, adoptând moneda euro.
Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene reprezintă o
importantă construcţie instituţională în vederea instaurării Uniunii Monetare, introducerea monedei unice şi
a politicii monetare unice. Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca Centrală
Europeană (succesorul Institutului Monetar European) şi băncile centrale naţionale (BCN) ale celor 15 state
membre ale Uniunii Europene.
Băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene neparticipante la Euroland (zona euro)
sunt totuşi membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale, dar cu un statut special (cu rol
consultativ). În consecinţă, trebuie făcută o distincţie între Sistemul European al Băncilor Centrale şi
“Eorosystem”, acesta din urmă fiind compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale
celor 11 state membre ale Uniunii Monetare, însă doar atâta timp cât celelate state membre ale Uniunii
Europene n-au adoptat euro.
Obiectivul final al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea stabilităţii preţurilor,
condiţie necesară a creşterii durabile a economiilor ţărilor comunitare, pentru atingerea căruia va acţiona în
concordaţă cu principiile pieţei libere. Atribuţiile fundamentale ale Sistemului European al Băncilor
Centrale sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare unice;
  conducerea operaţiunilor valutare;
 deţinerea şi gestionarea rezervelor valutate oficiale ale statelor membre;
 promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.
Sistemul European al Băncilor Centrale are dreptul exclusiv de emisiune monetară, dar şi alte
atribuţii, între care: cooperarea în domeniul supravegherii bancare, funcţii consultative şi colectarea de
informaţii statistice.

2.4. Sistemul monetar naţional al României

Sistem monetar naţional a fost creat în anul 1867 (la 10 ani de la apariţia primei bănci – Banca
Naţională a Moldovei), fiind un sistem bimetalist în varianta monedei duble. Unitatea monetară a fost
definită cu 0,3226 gr. aur fin cu titlul de 900 la mie şi cu 5 gr. argint cu titlul de 835 la mie, raportul între
cele două metale monetare fiind fixat la 1:14,38 (varianta dominantă în acea vreme). Datorită acţiunii legii
lui Gresham a funcţionat, de fapt, ca un sistem monometalist argint. În anul 1877 au apărut primii bani de
hârtie sub forma biletelor ipotecare emise de Ministerul Finanţelor pentru acoperirea unor cheltuieli ale
statului.
În anul 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, ca o societate pe acţiuni, cu capital de
stat (1/3) şi particular (2/3). Profilul Băncii Naţionale a României era similar băncilor de emisiune din
Europa occidentală, incluzând ca principale operaţiuni emisiunea de bancnote (“privilegiul exclusiv” al
Băncii Naţionale), scontarea efectelor de comerţ şi a bonurilor de tezaur, avansuri pe scrisuri funciare,
efecte publice şi alte valori, serviciul de casierie pentru stat, comerţ cu metale preţioase etc. În virtutea
drepturilor conferite prin lege Banca Naţională a României cumula funcţia de bancă unică de emisiune cu
cea de bancă comercială centrală.
Pentru bancnotă era prevăzută prin lege o convertibilitate metalică integrală în aur şi argint, fapt
care reflecta baza bimetalistă a sistemului monetar inaugurat prin legea din 1867. Bancnotele emise erau
garantate cu cambii prezentate la scont şi rescont, precum şi cu rezerva de au şi argint a băncii care trebuia
să reprezinte cel puţin 1/3 din suma bancnotelor emise.
Primele bancnote puse în circulaţie au fost biletele ipotecare emise de Ministerul Finanţelor în
1877, transformate în bancnote prin aplicarea unei ştampile cu titulatura Băncii Naţionale a României, care
acoperea denumirea de bilet ipotecar. Prin lege Banca Naţională a României s-a obligat să retragă din
circulaţie biletele ipotecare în termen de 4 ani şi să le înlocuiască cu bancnote. Biletele ipotecare retrase
urmau sã fie răscumpărate de stat de la bancă pe măsura vânzării domeniilor statului care formau garanţia
lor. Banca Naţională a retras cea mai mare parte a biletelor, însă statul nu a răscumpărat stocul format,
deoarece moşiile ipotecate nu au fost puse în vânzare. În final, răscumpărarea lor s-a realizat în anul 1888
pe seama unui împrumut intern contractat de stat.
În anul 1890 a fost introdus sistemul monometalist - aur, caracterizat prin:
 leul a fost definit cu cantitatea de 0,3226 gr. de aur cu titlul de 900 la mie;
 monedele de argint şi de bronz au devenit monede divizionare;
  stocul metalic pentru acoperirea bancnotei a crescut la 40% din valoarea emisiunii;
 s-a adoptat forma convertibilităţii integrale în aur a bancnotelor.
La începutul anului 1901 statul şi-a retras participaţia la capitalul Băncii Naţionale, ea devenind
bancă particulară. Acţiunile aferente participaţiei statului au fost împărţite între vechii acţionari,
neadmiţându-se ca acestea să facă obiectul unei subscripţii publice.
Perioada 1901 - 1914 poate fi considerată o prelungire a perioadei 1892 - 1900, in care sistemul
bănesc al leului bazat pe etalonul aur a funcţionat în bune condiţii. În această perioadă, în cadrul economiei
româneşti a căpătat mare importanţă aparatul bancar, în frunte cu Banca Naţională. Numărul băncilor mici
a crescut de peste 7 ori, paralel cu întărirea puterii financiare a marilor bănci, care concentrau majoritatea
mijloacelor financiare de care dispunea aparatul bancar, ele fiind singurele admise la reescontul Băncii
Naţionale. Prin activitatea lor, Banca Naţională a României şi celelalte bănci au contribuit la întărirea
poziţiilor marelui capital în economia românească.
Economia românească şi situaţia financiară a ţării s-au resimţit puternic de pe urma primului
război mondial, chiar dacă România a rămas neutră la izbucnirea războiului Emisiunile de bancnote
realizate de Banca Naţională a României pentru acoperirea cheltuielilor de război, garantate cu bonuri de
tezaur, precum şi emisiunile de bani de război efectuate de ocupanţii germani, garantate cu un depozit al
statului german depus la Banca Reichului din Berlin, au provocat prima mare inflaţie din istoria monedei
naţionale (cantitatea de monedă în circulaţie crescuse de peste 9 ori). Shimbările produse în anii războiului
au determinat descompunerea monometalismului aur, prin suspendarea convertibilităţii în aur a
bancnotelor în anul 1917.
Întrucât în urma războiului şi a Unirii din 1918, între graniţele noii Românii circulau în paralel mai
multe feluri de semne ale valorii, se impunea unificarea monetară. Astfel, Unificarea monetară din 1920 -
1921 s-a desfăşurat în două etape:
 declararea sumelor de bancnote străine (coroane austro-ungare, ruble Romanov şi ruble Lwow) şi
a leilor emişi de germani (ca lei de război);
 schimbarea propriu-zisă a acestora cu bancnote ale Băncii Naţionale.
În scopul combaterii inflaţiei care a continuat şi după unificare, reforma monetară din 1925 a
urmărit o revalorizare prin deflaţie, adică restabilirea puterii de cumpărare a leului la nivelul dinainte de
război. Cu această ocazie, statul a revenit în rândul acţionarilor băncii Naţionalea României, subscriind o
treime din capitalul acesteia. Datorită faptului că politica de revalorizare a leului prin deflaţie s-a soldat cu
o totală nereuşită, ajungându-se la rezultatul contrar al deprecierii lui crescânde, începând din anul 1927 s-a
înlocuit politica de revalorizare cu cea de “stabilizare” a monedei. Dar după un an şi jumătate, cu toate
eforturile făcute pentru menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale la nivelul atins în a doua
jumătate a anului 1927, s-a constatat că nici această politică n-a dat rezultat, leul continuând să se
deprecieze. Astfel s-a ajuns la reforma monetară din anul 1929 care viza stabilizarea leului.
Stabilizarea monetară din 1929 a fost cea mai amplă şi răsunătoare reformă monetară efectuată de
la adoptarea sistemului bănesc al leului în 1867. Dacă în perioada 1923-1928 s-a încercat, fără succes,
aducerea leului la valoarea antebelică, reforma monetară din 1929 a constat, dimpotrivă, în devalorizarea
leului, adică în recunoaşterea legală a puternicei deprecieri pe care o suferise. Stabilizarea monetară din
1929 a avut următoarele caracteristici:
o s-a realizat prin devalorizare, conţinutul leului fiind definit cu 10 mg. aur cu titlul de 900 la mie;
sistemul bănesc al ţării a rămas, deci, bazat pe monometalismul aur;
o a consacrat pentru prima datã dispariţia monedelor de aur şi argint din circulaţie; legea nu a mai
făcut referiri decât la bancnotele şi monedele din metale obişnuite;
o a reintrodus convertibilitatea bancnotelor, adoptându-se toate formele, la alegerea Băncii
Naţionale (integrală în aur, limitatã ca sumă echivalentă unui lingou de aur şi, respectiv, în valute);
existau, totuşi, două restricţii: convertirea se efectua doar la sediul central al Băncii Naţionale, din
Bucureşti, şi nu erau admise al convertire sume mai mici de 100.000 de lei;
o Banca Naţională trebuia să asigure o acoperire în aur şi devize liber convertibile de cel puţin 35%
din volumul angajamentelor la vedere, din care 25% stoc de aur.
Reforma din 1929 a fost puternic afectată de criza economică mondială din 1929-1933.
Convertibilitatea bancnotelor a fost anulată în 1932, instituindu-se monopolul băncii de emisiune asupra
comerţului cu aur şi devize.
În perioada 1934 - 1941 economia românească a fost subordonată Germaniei hitleriste. Totuşi,
dezvoltarea economică a României a atins punctul culminant. În anul 1934 a început reorganizarea
aparatului bancar, în cadrul căruia poziţia băncii de emisiune era dominantă. A avut loc amplificarea
procesului de concentrare şi centralizare a capitalului bancar, marile bănci (în număr de 5), care aveau o
contribuţie de 80% la activitatea aparatului bancar (în 1941), fiind susţinute prin credite de reescont de
Banca Naţională. Cea mai mare parte din creditele de reescont s-a îndreptat spre industrie (60,07%), o mică
parte fiind acordată comerţului (18,04%), însă această evoluţie nu reflecta creşterea circulaţiei mărfurilor,
ci finanţarea crescândă a industriei de război din mijloacele emisiunii Băncii Naţionale a României, care a
luat amploare odată cu agravarea situaţiei internaţionale.
În al doilea război mondial Germania hitleristă, “aliată” cu România, nu a mai fost nevoită să
recurgă la emisiunea de lei de război, ca în primul război mondial, ci “alianţa” i-a permis să dispună pe cale
indirectă de emisiunea Băncii Naţionale a României, care a finanţat aşa-zisa “misiune militară” germană
din România, precum şi trupele germane de pe teritoriul ţării. Deprecierea leului s-a agravat în condiţiile în
care o parte însemnată din cheltuielile de războis-a acoperit prin emisiunea de bancnote, deci prin inflaţie
(de la începutul războiului şi până în luna mai 1945 circulaţia bancnotelor a crescut de aproape 8 ori).
Procesul inflaţionist a continuat şi după terminarea războiului, astfel că s-a apelat la o soluţie de
deflaţie prin asocierea “Împrumutului Refacerii Naţionale” cu o emisiune de medalii comemorative
de aur în decembrie 1944 - ianuarie 1945. Această asociere era imperativă, întrucât, fără ea, într-o
perioadă de depreciere continuă a leului, nu s-ar fi găsit nici un subscriitor benevol. Medalia de aur
constituia o primă de asigurare împotriva deprecieriii. Cei care subscriau 50.000 de lei la împrumut erau
singurii care aveau dreptul să cumpere o medalie cu suma de 15.000 lei.
 Nici pe această cale inflaţia nu a putut fi stopată, fiind necesară o nouă reformă monetară (în 1947
preţurile cu amănuntul erau de peste 8.000 de ori mai mari decât în 1938). Pentru a face faţă acestei situaţii
Bnaca Naţională a României a emis şi bancnote în cupiuri de 5 milioane lei, pe care, însă, nu le-a pus în
circulaţie.
Reforma monetară din 1947 a constat într-un complex de acte normative şi s-a caracterizat prin:
 s-a înfăptuit prin devalorizare, leul fiind definit cu 6,6 mg. aur cu titlul de 900 la mie;
 s-a stabilit obligaţia Băncii Naţionale privind acoperirea bancnotei de a deţine un stoc se aur de
minimum 25% din volumul angajamentelor sale la vedere;
 vechile semne băneşti (bancnote, piese metalice şi alte mijloace de plată emise de Ministerul
Finanţelor) au fost retrase din circulaţie, fiind denumite “lei vechi”;
 Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor au pus în circulaţie noi semne băneşti (“lei noi”):
bancnote, bani divizionari metalici, precum şi bilete de tezaur;
 schimbarea leilor vechi cu lei noi s-a făcut la raportul invariabil de 20.000 de lei vechi pentru
un leu nou, limitându-de însă suma schimbată după ocupaţia persoanelor fizice şi calitatea
persoanelor juridice, astfel:
 familiile de agricultori pe cap de familie - 5 milioane de lei vehi;
 salariaţii şi pensionarii din sectorul public şi privat, invalizi, văduve şi orfani de război - 3
milioane de lei vechi;
 persoanele fără profesie şi militarii - 1,5 milioane de lei vechi;
 instituţiile publice - întregul numerar deţinut;
 întreprinderile - o sumă egală cu totalul salariilor plătite în luna iunie 1947;
 legea nu a mai făcut nici o referire la convertibilitatea bancnotelor;
 a redus masiv cantitatea de bani în circulaţie (99,997%) şi a stabilit un nou raport între preţuri
şi salarii, salariile având o putere de cumpărare mult mai mare ca înainte.
În România, începutul procesului de transformare socialistă a aparatului bancar a fost marcat de
etatizarea Băncii Naţionale a României în decembrie 1946. Ea a continuat să fie organizată sub forma
unei societăţi pe acţiuni, însă statul deţinea toate acţiunile. Operaţiunile băncii etatizate nu se deosebeau de
cele anterioare. Principala noutate privea exercitarea de către bancă, în calitate de mandatară a statului, a
dirijismului şi controlului creditelor. Paralel cu această măsură s-a trecut la o reformă de sistem a aparatului
bancar, având ca principal scop micşorarea progresivă a acestuia. Aceasta s-a realizat simplu, prin
retragerea dreptului băncilor la rescontul Băncii Naţionale.
La 11 iunie 1948, când s-a făcut naţionalizarea întreprinderilor industriale, de transport, bancare şi
de asigurări, puţinele bănci şi instituţii de credit care mai existau, au fost dizolvate şi puse în lichidare, cu
câteva excepţii. Operaţiunile fostelor bănci capitaliste au fost trecute asupra Băncii Naţionale a României
care, în acelaşi scop, şi-a lărgit considerabil aparatul în provincie. La 15 noiembrie 1948, Banca Naţională a
României a fost transformată în Banca Republicii Populare Române (iar ulterior, a devenit Banca de Stat a
Republicii Populare Române), care a primit caracterul unui centru de creditare, de casă şi de decontări a
economiei.
Cu această ocazie s-a stabilit obligativitatea păstrării disponibilităţilor băneşti ale tuturor
întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor la Banca de Stat şi efectuarea tuturor încasărilor şi plăţilor prin
intermediul acestei bănci. Drept urmare, conturile curente existente la Casa de Economii şi Consemnaţiuni
având ca titulari persoane juridice au fost transferate la Banca de Stat. Concomitent Casa de Economii şi
Consemnaţiuni a preluat toate depunerile populaţiei de la Banca de Stat şi băncile în lichidare.
Prin aceste reforme, reorganizarea aparatului bancar a fost, în mare parte, încheiată în prima fază.
Împreună cu reforma din 1947 a înlesnit trecerea la sistemul monetar de tip socialist, în cadrul căruia
moneda constituie un instrument al conducerii planificate a economiei naţionale. Ulterior au fost înfiinţate
ca bănci specializate Banca Agricolă (denumită mai târziu Banca pentru Agricultură şi Industrie
Alimentară), Banca de Investiţii şi Banca Română de Comerţ Exterior.
Începând de la sfârşitul anului 1949 s-a trecut la planificarea circulaţiei băneşti, în strânsă
legătură cu planificarea întregii economii. Concentrarea la bănci a tuturor disponibilităţilor băneşti din
economie a făcut posibil ca aceste mijloace să fie folosite în mod planificat pentru îndeplinirea prevederilor
planului de stat. Planificarea creditelor a fost uşurată prin interzicerea creditului comercial, în economie
practicându-se numai creditarea bancară directă. Planificarea creditelor s-a bazat pe planificarea producţiei
şi circulaţiei mărfurilor, având strânse legături cu alte planuri financiare.
Perioada de trecere la construirea socialismului în ţara noastră a fost marcată de două acţiuni:
reforma monetară din 1952 şi modificarea definiţiei legale a unităţii monetare din 31 ianuarie 1954.
Reforma monetară din 1952 a avut următoarele caracteristici:
 s-a realizat prin revalorizare, conţinutul său în aur fiind majorat la 79,346 mg. aur (de circa 12
ori), ceea ce era în discordanţă cu evoluţia puterii sale de cumpărare, care nu a crescut, ci
dimpotrivă a scăzut;
 s-au introdus trei categorii de semne monetare: bancnote ale Băncii de Stat, bani de stat
(bilete de tezaur) ai Ministerul Finanţelor şi bani divizionari din metal obişnuit;
 schimbarea banilor vechi în bani noi s-a realizat după principiul schimbării nelimitate a sumelor de
bani vechi, indiferent de prezentator şi principiul schimbãrii diferenţiate, sumele mai mici
beneficiind de condiţii mai avantajoase, astfel:
 sumele în numerar până la 1.000 de lei vechi s-au schimbat la raportul de 100:1;
 sumele în numerar între 1.000 şi 3.000 de lei vechi s-au schimbat la raportul de 200:1;
 sumele peste 3.000 de lei vechi s-au schimbat la raportul de 400:1;
 întreprinderile şi instituţiile au schimbat numerarul deţinut în casă la raportul de 200:1;
 soldul depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni s-a schimbat la un raport de
două ori mai avantajos decât numerarul;
 disponibilităţile întreprinderilor în conturi, preţurile, salariile, pensiile etc. au fost
recalculate la raportul de 20:1.
  disponibilităţile întreprinderilor în conturi, preţurile, salariile, pensiile etc. au fost recalculate la
raportul de 20:1;
 a avut un conţinut deflaţionist, reducând masiv volumul circulaţiei băneşti, îndeosebi al
numerarului.
În ianuarie 1954, fără să fie considerată reformă monetară, a avut loc ridicarea conţinutului în
aur al leului la 148,112 mg. aur fin, aceasta fiind ultima declarare oficială a conţinutului în aur a
monedei naţionale.
În anul 1965 s-a aprobat un nou statut al Băncii de Stat, iar denumirea acesteia a fost schimbată în
Banca Naţională a Republicii Socialiste România. În noile condiţii Banca Naţională a României avea
obligaţia de a asigura realizarea politicii guvernului în domeniul monetar, al creditării şi al decontărilor
interne şi externe pentru întreaga economie naţională. Efectele acestor reglementări au fost favorabile
economiei socialiste, toate pârghiile controlului financiar fiind concentrate la nivelul unei singure instituţii
bancare, Banca Naţională, fapt care dădea posibilitatea cunoaşterii directe a tuturor aspectelor din
economie şi intervenţiei în toate sectoarele, deciziile conducerii băncii erau aplicate unitar, iar activitatea
unităţilor bancare operative era mult mai bine coordonată şi dirijată, sarcinile şi atribuţiile putând fi
repartizate uniform pe fiecare organ bancar.
Până în anul 1966, alături de bancnote şi moneda divizionară se mai găseau în circulaţie şi bilete
de tezaur emise de Ministerul Finanţelor. Acestea au fost înlocuite cu bancnote, astfel că din 1966 se
găsesesc în circulaţie numai bancnote ale Băncii Naţionale, monede metalice, precum şi moneda
divizionară.
În perioada care a urmat după anul 1989, moneda noastră naţională a cunoscut un proces de
depreciere continuă, astfel că preţurile actuale din România au „în coadă” mult prea multe zerouri, dacă
încercăm să le comparăm cu cele europene. În prezent se vorbeşte tot mai mult de înfaptuirea, în viitorul
apropiat, a unei reforme monetare, prin care să se introducă „leul greu” prin tăierea a patru zerouri din
„coada” monedei noastre naţionale. Această operaţiune, cunoscută sub denumirea de „denominare” (sau
„denominalizare sau ”redenominare”), constă în recalcularea tuturor valorilor exprimabile şi plătibile în
moneda naţională.
O reformă monetară de acest gen ar transmite un semnal ferm, atât comunităţii româneşti, cât şi
celei internaţionale, că autorităţile române rămân angajate în lupta împotriva inflaţiei, ceea ce crează un
climat de încredere şi o credibilitate sporită, uşurând aplicarea măsurilor de austeritate pe care le implică
politicile antiinflaţioniste. Avantajele procesului de denominare sunt multiple:
 uşurarea şi eficientizarea lucrului cu moneda naţională (în special băncilor le este tot mai dificil să
lucreze cu sume cu 10 sau sau chiar mai multe zerouri);
 sprijinul acordat luptei împotriva inflaţiei, datorită reacţiei psihologice a publicului la o monedă
nominal mai puternică, care accentuează înclinaţia spre teazaurizare şi investire;
 pregătirea psihologică a publicului în vederea adoptării, într-o perspectivă mai îndepărtată, a
monedei unice euro (având în vedere că bancnotatea cea mai mare a acesteia este de 500 de euro,
 ceea ce echivalează cu aproximativ 20 de milioane de lei, iar cea mai mare bancnotă românească
reprezintă echivalentul a puţin mai mult de 20 de euro);
 introducerea unei structuri optime a cupiurilor, apropiată de cea utilizată la euro (opt monede
metalice de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 de eurocenţi, 1 şi 2 euro şi, respectiv, şapte bencnote de 5, 10, 20,
50, 100, 200 şi 500 de euro); aceasta va conduce la revenirea la subdiviziunea ban pentru moneda
noastră naţională;
 reducerea cheltuielilor de emisiune monetară, întrucât în viitor, în cazul în care nu se trece la „leul
grau”, poate ar fi necesară emiterea bancnotei de 5 milioane lei sau una chiar mai mare.
Dincolo de avantajele denominării, există şi câteva dezavantaje, care ar putea genera creşterea
nivelului general al preţurilor, şi anume:
 costurile implicate de preschimbarea semnelor monetare (costuri de confecţionare
şi punere în circulaţie a semnelor monetare noi, supotate de banca de emisiune,
dar şi costuri suportate de bănci şi întreprinderi din comerţul cu amănuntul,
generate de numărarea, stocarea şi transportarea unor cantităţi însemnate de
numerar);
 majorarea preţurilor de vânzare prin rotunjirea acestora în sus; această practică va
fi frecventă în comerţul cu amănuntul, pentru produsele care deţin o pondere
ridicată în „coşul” pe baza căruia se stabileşte indicele general al preţurilor;
 majorarea preţurilor stabilite de întreprinderi monopoliste (în transport feroviar şi
urban, energie electrică şi termică, servicii de apă şi canalizare, servicii telefonice
etc.)– acestea pot folosi denominarea ca un prilej prielnic pentru a majora
preţurile într-o măsură mai mare decât cea justificată de ajustările necesare;
 dificultăţi generate de circulaţia în paralel, o anumită perioadă de timp, a leului
greu şi a leului actual