CURS 7

Tema 4 Sistemul informaţional contabil: documentele contabile de bază; evaluarea în contabilitate;

registrul jurnal; cartea mare; balanţa de verificare.

Entităţile desfăşoară activităţi care parcurg acelaşi tip de ciclu contabil. Pe scurt, ciclul contabil
presupune transpunerea tranzacţiilor şi altor evenimente cu ajutorul documentelor justificative (de bază);
informaţiile conţinute în astfel de documente sunt înregistrate în diverse jurnale sau registre, sunt
sistematizate şi sintetizate pentru a fi reflectate în documente contabile numite situaţii financiare.
În funcţie de modul de întocmire şi de rolul lor în cadrul sistemului informaţional-decizional,
documentele contabile pot fi:
- documente de bază (justificative);
- registre de contabilitate;
- documente contabile de sinteză şi raportare (situaţiile financiare).

4.1. Documetele contabile de bază (justificative)

Rolul documetelor justificative este acela de a furniza informaţii privind natura şi valoarea unei
tranzacţii sau a unui eveniment. Fără a avea la bază aceste documente justificative nu se poate realiza
evindenţa contabilă a mişcărilor intervenite în structura elemenetelor de active, datorii, capitaluri
proprii, venituri şi cheltuieli.
Documentele justificative trebuie întocmite şi utilizate pentru toate operaţiunile efectuate de
o societate. Orice operaţie se consemnează în momentul efectuării ei într-un act înscris care stă la baza
înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ (legea contabilităţii nr.
82/1991 modificată şi republicată).
Se înregistrează în contabilitate în perioada la care se referă în mod cronologic şi sistematic,
se păstrează şi se arhivează pe perioade determinate de timp (de regulă 5 sau 10 ani, cu excepţia
ştatelor de salarii care trebuie păstrate 50 de ani).
Documentele justificative pot fi:
- externe:
1. facturi fiscale de cumpărare de bunuri sau servicii de la furnizori;
2. devize pentru lucrările sau serviciile primite;
3. avize de însoţire a mărfii primite;
4. facturi proforme de cumpărare;
5. chitanţe primite de la furnizori;
6. ordine de plată, cecuri sau alte efecte de comerţ primite;
7. contracte de credit;
8. contracte de leasing;
9. extrase de cont primite de la bănci;
10. foi de vărsământ.
- interne, respectiv documente emise terţilor sau documente create de societate pentru interesul propriu:
1. facturi fiscale de vânzare de bunuri sau servicii către clienţi;
2. devize pentru lucrările şi serviciile executate;
3. avize de însoţire a mărfii livrate;
4. facturi proforme de vânzare;
5. chitanţe emise clienţilor;
6. ordine de plată, cecuri sau alte efecte de comerţ emise;
7. contracte de împrumuturi acordate terţilor;
8. tablouri de amortizare pentru imobilizările corporale şi necorporale amortizabile;
9. ştate de salarii;
10. listele de inventariere pentru stocuri şi imobilizări;
1
 11. bonuri de consum pentru materiile prime şi materialele consumate;
12. pocese verbale de constatare: fie a unor lipsuri din gestiune, fie a realizării şi finalizării
producţiei, fie pentru casarea imobilizărilor etc.

4.2. Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valoarea la care elementele situaţiilor
financiare sunt recunoscute în contabilitate (în momentul înregistrării tranzacţiilor şi evenimentelor
generate de activitatea societăţii) şi prezentate în bilanţ şi contul de profit şi pierdere (în momentul
întocmirii situaţiilor financiare).
Caracteristicile procesului de evaluare sunt:
- Bazele de evaluare (atributele evaluării); şi
- Momentele evaluării.
Normalizarea contabilă defineşte un cumul de baze de evaluare generice. Acestea includ:
a) Costul istoric – activele sunt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de numerar plătită în
momentul cumpărării lor sau la valoarea justă a contraprestaţiei efectuate din momentul cumpărării.
Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau, în anumite
împrejurări (de exemplu, în cazul impozitului pe profit), la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în
numerar sau echivalente de numerar pentru a stinge datoriile, în cursul normal al afacerilor. Acesta este
costul de origine şi reflectă valoarea elementului în momentul strict al recunoaşterii iniţiale;
b) Costul curent - activele sunt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de numerar care ar trebui
plătită, dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la
valoarea neactualizată a numerarului sau echivalentelor de numerar, necesară pentru a deconta în prezent
datoria.
c) Valoarea realizabilă a activelor (de decontare a obligaţiilor) - activele sunt înregistrate la suma în
numerar sau echivalente de numerar, care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor.
Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare; aceasta reprezintă valoarea neactualizată în
numerar sau echivalent de numerar, care trebuie plătită pentru a achita datoriile în cursul normal al
afacerilor.
d) Valoarea actualizată - activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete de
numerar, care urmează a fi generate de derularea normală a activităţii întreprinderii. Datoriile sunt
înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar, care se aşteaptă să fie necesare pentru a
deconta datoriile, în cursul normal al afacerilor.
e) Valoarea justă reprezintă preţul care ar fi încasat pentru vânzarea unui activ într-o tranzacţie
reglementată pe piaţa principală (dacă există) sau cea mai avantajoasă, la data evaluării, în condiţiile
curente de piaţă (adică un preţ de ieşire).
Baza de evaluare cel mai des utilizată de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare este
costul istoric. Acesta este de obicei combinat cu alte baze de evaluare. Unele întreprinderi utilizează
costul curent ca răspuns la incapacitatea modelului contabil bazat pe costul istoric de a rezolva
problemele legate de efectul modificării preţurilor anumitor elemente contabile.
În contabilitate există trei momente de evaluare a elementelor bilanţiere:
I. Evaluare la intrare;
II. Evaluare ulterioară:
 evaluare la inventar;
 evaluare la bilanţ; şi
III. Evaluarea la ieşire.

I. Evaluarea la intrare se întemeiază pe costul istoric calculat pe baza documentelor justificative.

Costul istoric are statutul de valoare contabilă de intrare.
În mod concret, valoarea contabilă de intrare se identifică prin:
a) Costul de achiziţie – pentru bunurile procurate cu titlu oneros.
2
 Costul de achiziţie este format din:
- preţul de cumpărare;
- taxele nerecuperabile (de exemplu: taxe de import);
- cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare aducerii bunului respectiv în
stadiul de utilizare (direct atribuibile achiziției bunului).
Reducerile comerciale acordate de furnizor şi înscrise pe factura de achiziţie ajustează în sensul
reducerii costul de achiziţie al bunurilor.
Reducerile comerciale pot fi :
- rabatul (se primește pentru defecte de calitate şi se practică asupra preţului de vânzare);
- remiza (se primește în cazul vânzărilor superioare volumului convenit sau dacă cumpărătorul are un
statut preferenţial); şi
- risturnul (este reducerea de preţ calculată asupra ansamblului tranzacţiilor efectuate cu acelaşi terţ, în
decursul unei perioade determinate).
Reducerile financiare sunt sub formă de sconturi de decontare acordate pentru achitarea
datoriilor înainte de termenul normal de exigibilitate. Reducerile financiare primite de la furnizor
reprezintă venituri ale perioadei indiferent de perioada la care se referă (contul 767 Venituri din sconturi
obţinute). La furnizor, aceste reduceri acordate reprezintă cheltuieli ale perioadei, indiferent de perioada
la care se referă (contul 667 Cheltuieli privind sconturile acordate).
OBSERVAȚIE
Pentru activele imobilizate, costul iniţial include şi costurile estimate iniţial cu demontarea şi
mutarea acestora la scoaterea din funcţiune, precum şi cu restaurarea amplasamentului pe care sunt
poziţionate, atunci când aceste sume pot fi estimate credibil şi entitatea are o obligaţie legată de
demontarea și refacerea amplasamentului.
Exemplul 1
SC ALFA SA achiziţionează mărfuri de la furnizori. Calculaţi costul de achiziţie al mărfurilor pe
baza informaţiilor:
- preţul de cumpărare facturat de furnizor 152.000 lei
- reducere comercială acordată de furnizor 8.000 lei
- cheltuieli cu transportul 18.000 lei
- cheltuieli de încărcare/descărcare/depozitare 12.000 lei
- taxa pe valoare adăugată 36.100 lei

b) Costul de producţie – pentru bunurile obţinute din activitate proprie. Este format din:
- costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumabile utilizate în procesul de producţie,
- celelalte cheltuieli directe de producţie (de exemplu: cheltuieli cu manopera), precum şi
- cota parte din cheltuielile indirecte de producţie alocate în mod raţional procesului de producţie a
bunului respectiv (de exemplu: cheltuieli cu energia electrică, cheltuieli cu amortizarea etc).
Cheltuielile care pot fi identificate pe fiecare produs finit şi se regăsesc în acesta se numesc
cheltuieli directe. Din această categorie fac parte: cheltuielile cu materii prime şi materiale, cheltuielile
cu salariile muncitorilor direct productivi etc.
Cheltuielile care nu pot fi atribuite în mod direct fiecărui produs finit obţinut, dar care sunt
realizate în scopul realizării producţiei sunt cheltuieli indirecte. Exemple de cheltuieli indirecte:
cheltuieli cu energia electrică, cu apa efectuate pentru o secţie sau un depozit; cheltuielile cu salariile
personalului de conducere şi din secţiile auxiliare; cheltuielile cu amortizarea etc.
Cheltuielile indirecte se împart în cheltuieli variabile şi fixe. Cheltuielile variabile sunt acele
cheltuieli care se modifică pe măsură ce se modifică volumul producţiei obţinute, dar nu obligatoriu
proporţional cu acesta. Cheltuielile fixe (regia fixă) de producţie constau în acele costuri indirecte de
producţie care rămân relativ constante, indiferent de volumul producţiei, cum sunt: amortizarea,
întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi costurile cu conducerea şi administrarea secţiilor. Alocarea
3
cheltuielilor fixe (regiei fixe) asupra costurilor de producţie se face pe baza capacităţii normale de
producţie (activitate). Capacitatea normală de producţie reprezintă producţia estimată a fi obţinută, în
medie, de-a lungul unui anumit număr de perioade, în condiţii normale, având în vedere şi pierderea de
capacitate rezultată din întreţinerea planificată a echipamentului.
Exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul de producție, ci sunt recunoscute drept
cheltuieli ale perioadei în care au survenit, sunt următoarele:
- cheltuielile administrative – generate de activitatea administrativă a societăţii (salariile contabililor,
directorilor, secretarelor etc.);
- cheltuielile de desfacere/distribuţie – generate de activitatea de vânzare a produselor obţinute în
activitatea societăţii (comisioanele acordate agenţilor care vând produsele şi serviciile societăţii);
- costurile de subactivitate (regia fixă nealocată costului) – generate de utilizarea capacităţii de producţie
sub caracteristicile tehnice proiectate;
- pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste limitele normal admise,
inclusiv pierderile datorate risipei.
Exemplul 2
Pentru a fabrica 800 de produse A în cursul lunii mai s-au efectuat următoarele cheltuieli:
- cheltuieli cu materiile prime 200.000 lei;
- cheltuieli cu salariile muncitorilor direct productivi 130.000 lei;
- cheltuieli indirecte 250.000 u.m. din care variabile (energia electrică consumată de utilaje) 150.000 u.m.
şi fixe (amortizarea echipamentelor de producţie) 100.000 u.m.;
- cheltuieli cu salariile personalului administrativ 90.000 lei;
- cheltuieli de desfacere 70.000 u.m.
Să se determine costul de producţie al produsului A în condiţiile în care capacitatea normală de
producţie este de 1000 produse. Care este valoarea costului de subactivitate?

c) Valoarea de utilitate – pentru bunurile intrate prin aport în natură adus de investitori, obţinute cu titlu
gratuit sau prin donaţie. Ea se stabileşte în funcţie de preţul pieţei, utilitatea bunului pentru întreprindere,
starea şi amplasarea lui.
II. Evaluare ulterioară:
 evaluare la inventar;
 evaluare la bilanţ; şi
Evaluarea la inventar se întemeiază pe valoarea actuală, care primeşte statutul de valoare de
inventar şi se determină în momentul inventarierii elementelor (de obicei la sfârşitul exerciţiului financiar,
înainte de întocmirea situaţiilor financiare). Valoarea actuală este stabilită în funcţie de utilitatea bunului
în economia întreprinderii şi de preţul pieţei. Pentru estimarea unei asemenea valori se utilizează
referinţele şi tehnicile cele mai adecvate, cum sunt: preţurile de piaţă, baremele, indicii specifici de
preţuri.
Necesitatea evaluării activelor şi datoriilor la valoarea de inventar porneşte de la realitatea potrivit
căreia valoarea de intrare bazată pe costul de origine are numai o valoare istorică. Orice schimbare
semnificativă după intrare în valoarea reală a bunurilor tinde să facă, costul de origine înşelător în luarea
deciziei.
Exemplul 3
O societate deţine stocuri de mărfuri la un cost de 205.000 lei. Să se determine valoarea de
inventar ştiind că situaţia la 31 decembrie N este următoarea:
a. preţul de vânzare estimat 208.000 lei
b. costul aferent evaluării bunului 2.000 lei
c. costul vânzării efective a bunului 4.000 lei.

4
 Evaluarea la bilanţ implică compararea a două valori şi reţinerea acelei valori care nu conduce la
un rezultat supraevaluat. Aceste două valori sunt:
- valoarea contabilă – valoarea înregistrată în contabilitate pe baza documentelor justificative; şi
- valoarea stabilită la inventar.
În situaţiile financiare se reţine:
- pentru active – valoarea cea mai mică;
- pentru datorii – valoarea cea mai mare.
Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenţei, ce
presupune că nu este permisă supraevaluarea activelor şi veniturilor şi nu este permisă subevaluarea
cheltuielilor şi datoriilor. Conform acestuia, se contabilizează minusurile de valoare chiar dacă sunt doar
probabile şi se interzice contabilizarea plusurilor de valoare posibile.
Exemplul 3 continuare - rezolvare
La 31.12.N se compară costul de 205.000 lei cu valoarea de inventar de 202.000 lei şi se reţine
cea mai mică (se constată o pierdere de valoare sau o depreciere a activului). Deoarece în evidenţa
contabilă este înregistrat costul (valoarea de intrare), este necesară înregistrarea unei ajustări pentru
deprecierea mărfurilor de 3.000 lei. În bilanț la 31.12.N, mărfurile vor fi prezentate la valoare contabilă
de 202.000 lei (cost 205.000 lei – ajustare pentru depreciere 3.000 lei).

III. Evaluarea la ieşire

La data ieşirii din evidenţa contabilă (pentru active este vorba de momentul vânzării, consumului
sau decontării, iar pentru datorii de momentul decontării), elementele situaţiilor financiare se evaluează la
valoarea de intrare.
Exemplul 4
O societate comercială deţine în stoc 300 kg mere, achiziţionate cu 20 lei/kg. În momentul
vânzării a 250 kg societatea trebuie să evalueze bunurile vândute în scopul anulării lor din gestiune şi,
implicit, din contabilitate. Cele 250 kg sunt evaluate în momentul ieşirii la valoarea de 20 lei/kg, adică o
valoare totală a tranzacţiei de 5.000 lei, însemnând valoarea recunoscută în contabilitate în momentul
intrării, astfel încât să nu mai rămână înregistrate informaţii despre bunurile pe care societatea nu le mai
deţine.
Evalurea la ieşire în cazul stocurilor se realizează în mod diferit în funcţie de categoria de
stocuri. Dacă se poate stabili cu exactitate care a fost costul stocurilor (bunuri care nu sunt de obicei
fungibile şi bunuri sau servicii produse şi destinate unor comenzi distincte), se aplică metoda
identificării specifice a costurilor individuale. Identificarea specifică a costului presupune atribuirea
costurilor specifice elementelor identificabile ale stocurilor.
Identificarea specifică nu poate fi folosită în cazurile în care stocurile cuprind un număr mare de
elemente, care sunt de regulă fungibile. Bunurile fungibile sunt bunuri de orice natură care nu se pot
distinge în mod substanţial unele de altele (spre exemplu, în cazul în care aprovizionarea cu materii prime
s-a făcut în mai multe etape în cursul lunii, la preţuri diferite şi stocurile au fost depozitate într-un singur
recipient, separarea loturilor nu se poate realiza şi nu se poate spune cu precizie cărui lot i-a aparţinut un
anumit stoc consumat). În acest caz se folosesc pentru evaluare o serie de modele matematice de calcul,
precum: costul mediu ponderat (CMP), metoda primul intrat - primul ieşit (FIFO) sau metoda ultimul
intrat - primul ieşit (LIFO). Decizia aparţine entităţii economice, criteriile de alegere fiind relevanţa şi
evaluarea credibilă.

4.3. Registrele contabile ca documente centralizatoare

Contabilitatea are ca principal obiectiv înregistrarea tranzacţiilor şi evenimentelor de o manieră
sistematică şi cronologică, având la bază documentele justificative, şi prelucrarea şi centralizarea acestora
pe măsura realizării lor, astfel încât să fie utile în procesul decizional.

5
 Tranzacţiile sau evenimentele consemnată în documentele justificative vor fi transpuse într-o
formulă contabilă (operaţie denumită contare) care va evidenţia modificările fiecărui element de activ,
datorie, capital propriu, venit sau cheltuială.
Aşa cum se prevede în Legea contabilităţii şi în Regulamentul privind aplicarea legii contabilităţii,
principalele registre care se folosesc în procesul de evaluare şi recunoaştere a tranzacţiilor şi
evenimentelor sunt Registrul Jurnal, Registrul Carte Mare şi Registrul Inventar.
Pentru perioada de gestiune (luna calendaristică), formulele contabile sunt înregistrate centralizat
în ordine cronologică în raport de data documentelor justificative într-un registru de contabilitate numit
Registru Jurnal (operaţie numită jurnalizare sau înregistrare cronologică). Registrul jurnal oferă
următoarele informaţii: data tranzacţiei sau evenimentului; explicaţii privind natura tranzacţiilor sau
evenimentelor; conturile care se debitează şi se creditează; valorile aferente fiecărui cont care se
modifică.

Nr. Data Document Explicaţie Denumire cont Suma

Crt. înregistrării Fel Nr. Data D C D C
1.
2.
3.
4.
5.
TOTAL
Pe baza Registrului Jurnal se efectuează înregistrările în cadrul unor registre deschise distinct
pentru fiecare cont corespondent din cadrul formulei contabile. Procesul de transfer al informaţiei din
Registrul Jurnal în Registrul Cartea Mare se numeşte sistematizare (înregistrare sistematică).
Registrul Cartea Mare este utilizat pentru a obţine o situaţie centralizată a fiecărui cont, în orice moment,
cu toate modificările (intrările şi diminuările) aferente perioadei de interes şi, în plus, prezintă informaţii
şi despre contul/conturile cu care a intrat în corespondenţă elementul respectiv. Registrul Cartea Mare
poate îmbraca diverse forme: fişă de cont pentru operaţii diverse, fişă de cont şah sau Cartea Mare
centralizată. Fişă de cont simplă:
Cele mai folosite formulare în acest sens sunt fişele de cont pentru operaţii diverse. Prezentăm în
continuare un model completat al fişei contului Furnizori, pentru o lună:
Fişa contului Furnizori este următoarea:
Contul Furnizori Simbol Pag
Luna Ianuarie 2005 401 1
Nr Data Document Explicaţie Simbol Rulaj Sold D/C
op înreg Fel Nr Dată D C
- 01 Balanţă - 31.12.04 Sold iniţial - - - 60.000 C
4 05 Ordin de 17 05.01.05 Plată 5121 25.000 - 35.000 C
plată
17 15 Factură 3 14.01.05 Achiziţie 371, - 41.650 76.650 C
4426

TOTAL 25.000 41.650 76.650 C

Vom utiliza pentru înregistrarea tranzacţiilor şi evenimentelor fişele tip T (forma simplificată a
contului) pe tot parcursul cursului, deoarece este simplă şi eficientă. Exprimarea sub forma fişei T pentru
exemplul prezentat anterior este următoarea:

6
Fişa contului (forma simplificată) Furnizori:
D 401 Furnizori C
SIC 60.000
05.01/5121 25.000 15.01/371 41.650
4426
RD 25.000 RC 41.650
TSD 25.000 TSC 101.650
SFC 76.650

Sintetizând, procedura de înregistrare în contabilitate a tranzacţiilor şi evenimentelor se derulează

în trei etape:
- analiza tranzacţiilor şi evenimentelor pe baza documentelor justificative;
- înregistrarea operaţiunilor în Registrul Jurnal (procedeu numit jurnalizare sau înregistrare cronologică);
- transferarea articolelor din Registrul Jurnal în Cartea Mare (procedeu numit înregistrare sistematică).
La finalul lunii, datele din Cartea Mare se trec în Balanţa de verificare.
La sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, în vederea întocmirii situaţiilor financiare, entităţile
trebuie să efectueze o serie de lucrări cunoscute sub denumirea de inventariere. Se întocmeşte astfel
Registrul inventar care va centraliza informaţiile obţinute în urma inventarierii pentru toate elementele
de activ şi de datorii.
Balanţa de verificare obţinută la sfârşitul lunii decembrie pe baza tranzacţiilor şi evenimentelor
obişnuite din lună este denumită Balanţa de verificare înainte de inventariere. Informaţiile din aceasta
vor fi completate cu cele obţinute în urma operaţiilor de inventariere şi se va întocmi Balanţa de
verificare după inventariere, pe baza căreia se elaborează Situaţiile financiare.
Registrul inventar are următoarea structură:

Nr.crt Elementele Valoarea Valoarea Diferenţe din evaluare

inventariate contabilă de inventar Valoare de înregistrat Cauze
1.
2.
3.
Total
Întocmit, Verificat,

Valoarea de inventar este o valoarea rezultată în urma inventarierii fizice, cantitative a elementelor
de activ şi a estimărilor privind posibilităţile reale, fiabile de realizare a activelor sau de decontare a
datoriilor.

Balanţa de verificare
Regula de bază a contabilitaţii în partidă dublă constă în faptul că în orice moment totalul
sumelor înregistrate în debit este egal cu totalul sumelor înregistrate în credit. În situaţia în care
egalitatea de mai sus nu este respectată, înseamnă că au apărut erori care trebuie descoperite şi remediate.
În acest scop, periodic, specialiştii contabili întocmesc Balanţa de verificare generală, o listă a
tuturor conturilor care se regăsesc în registrul Cartea mare. Balanţa de verificare este documentul
contabil utilizat pentru verificarea exactităţii înregistrărilor contabile şi controlul concordanţei dintre
contabilitatea sintetică şi cea analitică, precum şi principalul instrument pe baza căruia se întocmesc
situaţiile financiare. Aceasta analizează două egalităţi fundamentale şi permanente:
Total sume debitoare = Total sume creditoare
Total solduri debitoare = Total solduri creditoare.
Elementele pe care trebuie să le cuprindă o balanţă de verificare sunt următoarele:
 simbolul şi denumirea conturilor în ordinea din planul de conturi,
7
  totalul sumelor înregistrate în debitul fiecărui cont,
 totalul sumelor înregistrate în creditul fiecărui cont şi
 soldul fiecărui cont.
Pe lângă aceste elemente se mai pot regăsi:
 soldurile iniţiale sau
 totalul sumelor debitoare şi creditoare ale lunii precedente, după caz şi
 rulajele curente debitoare şi creditoare.
Balanţa de verificare la 1 ianuarie utilizează soldurile finale debitoare şi creditoare ale lunii
decembrie pentru coloanele ce conţin soldurile iniţiale debitoare şi creditoare.
Balanţa de verificare nu circulă şi se arhivează la compartimentul financiar-contabil.
Principalele funcţii ale balanţei de verificare sunt:
 verificarea exactităţii înregistrărilor în conturi a operaţiilor economico-financiare,
 asigurarea legăturii între conturile sintetice şi cele analitice,
 furnizarea datelor necesare analizei economico-financiare pe perioade scurte de timp şi în intervalul
dintre două bilanţuri,
 oferirea de informaţii privind toate conturile utilizate (existenţa de la un moment dat şi modificările
din cursul perioadei), necesare întocmirii situaţiilor financiare.
Există mai multe criterii de clasificare a Balanţelor de verificare, astfel:
1) După tipurile de conturi pe care le conţin pot fi:
a) balanţe de verificare ale conturilor sintetice (generale) – cuprind toate conturile sintetice
folosite într-o anumită perioadă de gestiune în contabilitatea curentă a unei entităţi;
b) balanţe de verificare ale conturilor analitice (auxiliare sau secundare) – se întocmesc
înaintea elaborării balanţei conturilor sintetice, pe baza datelor preluate din conturile analitice. Balanţele
de verificare analitice se întocmesc pentru fiecare cont sintetic care a fost descompus pe conturi analitice.
2) După numărul de egalitaţi pe care le conţin pot fi:
a) balanţe de verificare cu o serie de egalităţi – cuprind numai o singură serie de egalităţi şi se
prezintă în două variante: fie ca balanţă de verificare a sumelor, Totalul sumelor debitoare = Totalul
sumelor creditoare, fie ca balanţă de verificare a soldurilor, Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul
soldurilor finale creditoare;
b) balanţe de verificare cu două serii de egalităţi – conţine patru coloane, două pentru totalul
sumelor debitoare şi creditoare şi două pentru soldurile finale, debitoare şi creditoare, astfel:
Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare şi
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare;
c) balanţe de verificare cu trei serii de egalităţi – cuprinde şase coloane, două pentru soldurile
iniţiale debitoare şi creditoare, două pentru rulajele debitoare şi creditoare, două pentru soldurile finale,
debitoare şi creditoare, stabilindu-se următoarele egalităţi:
Totalul soldurilor iniţiale debitoare = Totalul soldurilor inţtiale creditoare,
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare şi
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare.
Balanţa de verificare cu trei serii de egalităţi a fost concepută pentru creşterea nivelului
informaţional al balanţelor de verificare cu una şi cu două serii de egalităţi. Cu ajutorul acesteia se poate
stabili corelaţia dintre totalul rulajelor din balanţa de verificare şi totalul rulajelor din Registrul Jurnal
care trebuie să fie egale. Balanţa de verificare cu trei serii de egalităţi se poate prezenta atât sub formă de
tabel, cât şi în formă şah (se obţin aceleaşi trei egalitaţi, cu deosebirea ca aceste trei egalitaţi nu se mai
obţin între totalurile coloanelor perechi, ci la întretăierea rândurilor cu coloanele, în care rulajele din
perioada curentă se înscriu pe conturi corespondente);
d) balanţe de verificare cu patru serii de egalităţi – conţine opt coloane, două pentru soldurile
iniţiale debitoare şi creditoare, două pentru rulajele debitoare şi creditoare, două pentru totalul sumelor

8
debitoare şi creditoare şi două coloane pentru soldurile finale, debitoare şi creditoare, cu ajutorul acesteia
obţinându-se urmatoarele egalitaţi:
Totalul soldurilor iniţiale debitoare = Totalul soldurilor iniţiale creditoare,
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare,
Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare şi
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare. 
Cu toate avantajele pe care le prezintă faţă de celelalte balanţe de verificare, balanţa conturilor cu
patru serii de egalităţi are următorul neajuns: nu reflectă rulajele conturilor din lunile precedente. Acestea
sunt cumulate cu soldurile iniţiale de la începutul anului. Înlăturarea acestui neajuns s-ar putea realiza
prin întocmirea unei balanţe de verificare cu cinci serii de egalităţi.
Solduri
Simbolul Denumirea Rulaje Total sume Solduri finale
iniţiale
conturilor conturilor
D C D C D C D C

TOTAL Σ SID Σ SIC Σ RD Σ RC Σ TSD Σ TSC Σ SFD Σ SFC

Datorită existenţei în cadrul balanţei de verificare a egalităţilor fundamentale şi a unor corelaţii

valorice, se pot identifica cu ajutorul acesteia o serie de erori: înregistrarea greşită în conturi a unor
operaţii economico-financiare ca urmare a nerespectării principiului dublei înregistrări sau din cauza unor
calcule eronate, transpunerea eronată a sumelor din Registrul Jurnal în Registrul Cartea Mare şi ca urmare
în balanţă, efectuarea unor calcule greşite în formulele contabile complexe, stabilirea eronată a rulajelor şi
a soldurilor conturilor, realizarea unor calcule eronate la nivelul coloanelor balanţei de verificare.
Dacă se constată că egalităţile Balanţei de verificare nu sunt respectate înseamnă că o eroare sau
mai multe erori trebuie identificate şi corectate. Acest lucru se poate realiza fie prin verificarea fiecărei
înregistrări, fie prin realizarea totalului pentru coloanele balanţei de verificare la diferite niveluri (dupa o
anumită operaţie), depistându-se zona în care s-a comis eroarea. Greşelile de calcul sunt cel mai des
întâlnite, corectarea lor relizându-se prin verificarea totalurilor, adunărilor şi scăderilor în totalitate.
Întocmirea corectă a balanţei de verificare şi respectarea egalitaţilor fundamentale nu ne asigură
că nu au fost făcute greşeli. Spre exemplu, cu ajutorul balanţei de verificare, nu pot fi identificate erori
precum neînregistrarea unei tranzacţii sau utilizarea altor conturi decât cele cerute de o anumită tranzacţie
(utilizarea contului clienţi în loc de contul debitori diverşi).