Divina Comedie

Divina Comedie

Volume
Infernul
Purgatoriul (Dante)
Paradisul (Dante)
Informații generale
Autor Dante Alighieri
Gen Epopee
Ediția originală
Titlu original Divina Comedie
 Limba limba toscană[*]
Dewey Decimal851.1
Modifică date / text  

Comencia la Comedia, 1472

Divina Comedie (în italiană: Divina

Commedia), cea mai celebră operă a lui
Dante Alighieri, este totodată una dintre
cele mai importante capodopere ale
literaturii universale. Divina Comedie
descrie coborîrea lui Dante în Infern,
trecerea prin Purgatoriu și ascensiunea
în Paradis, pentru a termina cu apoteoza
unirii lui cu Divinitatea. Deși continuă
modul caracteristic al literaturii și stilului
medieval (inspirație religioasă, tendință
moralizatoare, limbaj bazat pe percepția
vizuală și imediată a faptelor), poemul lui
Dante tinde către o reprezentare amplă și
dramatică a realității, departe de
spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă
în dialect toscan, opera a exercitat o
influență considerabilă asupra dezvoltării
limbii și literaturii italiene. Inițial, Dante și-
a intitulat poemul Commedia, în sensul
că, după un început dramatic, opera are
un final fericit (cum explică autorul însuși
într-o scrisoare adresată lui Cangrande
della Scala). Atributul de „divina” i-a fost
acordat de Giovanni Boccaccio în
biografia sa „Trattatello in laude di Dante”,
ca un omagiu datorat extraordinarei ei
frumuseți artistice, și apare pentru prima
dată într-o tipăritură din 1555 a editorului
venețian Ludovico Dolce.

Poemul a fost scris de Dante în timpul

exilului său între 1304 și 1321, acțiunea
este situată de autor în primăvara anului
1300, în săptămâna dinainte de Paște,
când Dante înteprinde călătoria în „lumea
de dincolo”. Este anul sfânt („Il Grande
Giubileo”) instituit de Papa Bonifaciu al
VIII-lea, socotit jumătatea duratei
previzibile a lumii.

Structura operei
Divina Comedie povestește călătoria lui
Dante în cele trei lumi ale "vieții de apoi",
în care se proiectează răul și binele lumii
terestre, fiind condus la început de poetul
Virgiliu, simbol al rațiunii, apoi de
Beatrice, simbol al credinței. Poemul este
compus din trei părți (trei cantiche:
Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând
100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte,
plus un cânt introductiv la începutul
Infernului, și este scris în versuri
endecasilabice grupate în „terține” („terza
rima”). Iată primele trei terține (în
traducerea lui Răzvan Codrescu):

Pe calea vieții-ajuns la jumătate, - A

mă regăsii într-o pădure obscură, - B
căci drumul drept lăsasem a-l străbate
-A
Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură -
B
era de cruntă, deasă și-ncâlcită, - C
că și-azi tresar când gândul ei mă fură!
-B
Cu prea puțin e moartea mai
cumplită; - C
dar până-a spune cum am dat de bine,
-D
voi depăna pățită cu pățită. - C
Structura de fond a operei corespunde
fanteziei cosmologice medievale. Într-
adevăr, călătoria în Infern și pe muntele
Purgatoriului reprezintă traversarea
întregii planete, în timp ce Paradisul este
o reprezentare simbolică a cosmosului
ptolemeic.

Infernul …

Articol principal: Infernul (Dante).

Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să

ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor,
se trezește la un moment dat înconjurat
de o panteră, de un leu și o lupoaică.
Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în
ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va
conduce prin Infern, singura posibilitate
de a ieși din pădure.

Împreună coboară prin nouă cercuri

concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de
diverse personaje celebre din istoria
omenirii, în funcție de păcatele săvârșite,
dar și de personalități contemporane,
adversari personali sau persoane
disprețuite, trimiși de Dante în Infern
pentru a-și ispăși viciile. Pedepsele sunt
descrise în ordine crescândă, cu cât se
coboară în profunzimea iadului, care este
și centrul pământului. Aici intalnesc de
asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo
si Francesca, sotia unui macelar care
intr-un acces de furie si gelozie ii omoara
pe amandoi. Această intamplare ii ofera
lui Dante o viziune despre dragoste ca un
sentiment ce continua si dupa moarte,
aducandu-i in acelasi timp amaraciune
pentru iubirea sa neimplinita. Astfel
opera capata un caracter romantic, opus
curentului tanar renascentist al perioadei
istorice. Această parte a călătoriei se
termină cu vederea lui Lucifer, chinuit
într-un lac înghețat. De aici, vor ieși,
urcând pentru a vedea din nou "cerul
înstelat". Călătorind în lumea fantastică a
morților, Dante duce cu sine toate
sentimentele și pasiunile celor vii, trage
după el - cum s-a scris - tot pământul.

Purgatoriul …
Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a
pământului, în fața muntelui
Purgatoriului, pe culmile căruia
sălășuiesc sufletele morților care se
căiesc de păcatele făcute în viață.
Muntele este împărțit în șapte cercuri,
după tipul viciilor avute (mânie, avariție,
lăcomie etc.) și durata timpului de căință.
Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot
ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu.
Și aici se regăsesc persoane cunoscute
lui Dante, pentru care arată bunăvoință,
cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil
nuovo" sau marii artiști ai trecutului. În
vârful muntelui se găsește Paradisul
terestru, care are aspectul unei păduri
populată de figuri alegorice. Purgatoriul
este o altă ipostază a personalității
umane care prevestește zorile Renașterii.

Paradisul …

Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl

părăsește și se întoarce în Infern. Din
acest moment, Dante va fi călăuzit de
Beatrice, instrumentul voinței divine.
Paradisul, în opoziție cu Infernul, este
construit din nouă cercuri orientate spre
înălțime. Aici este sălașul celor fără de
păcate, al sfinților. Fiecare cerc
corespunde unuia din corpurile cerești
cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur,
Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn,
dominate de cerul stelelor fixe. La
sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și
Dante, ghidat de Sfântul Bernardo,
adresează o rugăciune Sfintei Fecioare.
Artistul se contopește cu Dumnezeu,
simbolul "Iubirii care pune în mișcare
cerul și stelele". Dacă în descrierea
Infernului și Purgatoriului Dante a avut
unele puncte de sprijin, în Paradis el este
unicul creator. Tradiția Paradisului nu
exista în literatură și fantezia dantescă a
creat-o din propriile resurse, realizând un
vers fluid și de infinită gamă muzicală,
corespunzător iradierii oceanului de
lumină a Paradisului.

Răsunetul Divinei Comedii

Opera lui Dante a devenit în scurt timp
celebră. Florența lui Lorenzo De Medici
din secolul al XV-lea dezvoltase un
adevărat cult pentru Dante. Unele ediții
ale Divinei Comedii au fost ilustrate de
Sandro Botticelli ( a lucrat timp de zece
ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută
de cânturi), Michelangelo, Rafael, iar în
timpurile moderne de John Flaxman,
William Blake, Gustave Doré, Jennifer
Strange. Compozitorii Gioacchino
Rossini și Robert Schumann au creat
fantezii muzicale, iar Franz Liszt a
compus poemul simfonic Dante. Divina
Comedie a fost tradusă în peste 25 de
limbi. Operele multor scriitori moderni au
fost influențate de creația lui Dante: Ezra
Pound, T.S.Elliot, Gabriele D'Annunzio,
Paul Claudel și Anna Akhmatova.

Divina Comedie în limba

română
Divina Comedie impune și prin
perfecțiunea arhitecturii sale, supusă
unor rigori geometrice și muzicale greu
de egalat și de echivalat. Este un motiv în
plus ca opera dantescă să constituie o
veritabilă piatră de încercare pentru
traducători. Prima traducere în limba
română a operei lui Dante Alighieri a fost
făcută de către Maria P. Chițu. Ea a
publicat Infernul în anul 1883 și
Purgatoriul în anul 1888.( vezi wikisource:
Maria P. Chițu )

Transpunerea ei în limba română

echivalează cu un imens pariu, fapt
atestat de numele și de numărul celor
care s-au încumetat în această
întreprindere: Nicu Gane (Infernul (1906)
în versuri alexandrine), George Coșbuc
(1924-1932), Alexandru Marcu (Infernul
(1932), Purgatoriul (1933), Paradisul
(1934) - traducere în proză cu gravuri de
Mac Constantinescu), Eta Boeriu (1965),
Giuseppe Ciffareli, George Pruteanu și
Marian Papahagi. Recent, Răzvan
Codrescu a publicat traducerea
„Infernului” (2006), cu text bilingv, note,
comentarii, postfata si bibliografie la zi,
la Editura Christiana din Bucuresti. Un loc
aparte în cadrul acestor tălmăciri (unele
rămase nefinalizate) îl ocupă traducerea
realizată de poeta Eta Boeriu, în care,
după cum constată criticul Ion
Negoițescu, „poezia curge limpede și
strălucitoare, pe albiile firești ale
cuvântului românesc, ca printr-o natură
pură și însorită”.

Legături externe
Versiunile HTML ale textului din
proiectul ELF (varianta originală în
italiană și două traduceri în engleză)
Textul în italiană
 Desene de Jennifer Strange inspirate
din Divina Comedie

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Divina_Comedie&oldid=12649199

Ultima modificare efectuată acum 1 an de către Terraflorin.

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.