Sunteți pe pagina 1din 7

Teoriile învațării.

Constituie un adevarat bazar , ținând să explice un fenomen


complex: învățarea.

Pentru ca o teorie a învatarii să aiba statutul de teorie stiintifica, ea trebuie sa raspunda unor
anumite exigente, derivate din esenta personalitații sale și anume:

    Care sunt limitele ei? CE ține de capacitatea omului de a învăța, condiționată de factori
individuali.

  Care este rolul exercițiului în învatare și ce face referiri la factorii conditionanți ai reusitei ,
nereusitei ei conditii , repetitii, etc.

Teoriile asociaţioniste.

Această categorie este cea mai veche şi are cei mai mulţi adepţi. Teoriile asociaţioniste sau ale
condiţionării presupun o relaţie de tipul stimul - răspuns S-R. Pavlov evidenţiază condiţionarea
clasică în care răspunsurile organismului pot apărea, nu numai la stimularea prin agenţi absoluţi
reflex înnăscut, necondiţionat ci şi la agenţi care acţionează înainte sau simultan cu aceştia
reflex condiţionat. În 1927, Pavlov a constatat printr-o serie de experimente realizate, că dacă un
semnal oarecare o sonerie este acţionat în momentul în care unui câine i se prezintă hrana şi,
dacă acest ansamblu de evenimente se repetă de mai multe ori, câinele ajunge să saliveze numai
la auzul soneriei. Astfel salivarea la vederea hranei poate fi considerată un răspuns necondiţionat,
iar salivarea la auzul soneriei constituie un răspuns condiţionat, se constituie o nouă legătură de
tipul S – R.
J.B. Watson este întemeietorul behaviorismului şi si-a bazat concepţia pe condiţionare care este
expresia unui fenomen de transfer ce apare la nivelul comportamentului şi mai puţin al
procesului fiziologic . Pentru a demonstra această teorie, Watson a folosit un experiment care a
avut ca subiect un băieţel de un an şi jumătate Albert, care era ataşat de un iepure alb. El a
încercat să-i producă acestuia fobie faţă de acest animal prin faptul că producea un zgomot
puternic ori de câte ori copilul se apropia de iepure. Zgomotul puternic era considerat stimul
necondiţionat care producea teamă, iar asociat cu iepurele devenea stimul condiţionat care
inducea teamă faţă de iepure. Watson a încercat apoi să-l dezveţe pe Albert de teama
condiţionată. A plasat animalul la o distanţă oarecare de copil, iar acestuia din urmă i-a dat
ciocolată. Treptat distanţa dintre Albert şi iepure s-a micşorat până când copilul putea să tolereze
apropierea de animal.

Psihologul neagă rolul dominant al activităţii nervoase superioare şi, întreg centrul de greutate al
activităţii fiziologico-psihice este deplasat de la centru spre efector. Acesta ignoră faptul că între
Stimul şi Răspuns se înterpune o serie de procese nervoase intermediare care pot intensifica sau
atenua reacţia.

După Watson fiinţa vie, în lupta sa cu mediul înconjurător nu poate realiza niciodată unitatea,
dualismul organism mediu rămânând o realitate permanentă.

Teoria întăririi legăturilor. E.C. Thorndyke a fondat conexionismul potrivind căruia


instinctele, deprinderele ,funcțiile chear și actele de gîndire pot fi explicate,înțelese de conexiuni.
Subliniind natura comportamentală a conexiunii S-R, şi formulează legea efectului ca factor
principal al întăririi, în cazul unei stări de satisfacţie.

După Thorndyke, învăţarea apare ca urmare a unei probabilităţi crescute de apariţie a răspunsului
în prezenţa unei situaţii, ca urmare a fixării preferenţiale, în dauna altora. El a caracterizat
comportamentul de încercare-eroare, în care prima apariţie a actului întărit, învăţat, se produce
ca urmare a diferitelor răspunsuri posibile la situaţia stimul învăţare prin selectare şi conexiune.
De exemplu porumbelul poate învăța să execute un anumit număr de lovituri cu ciocul pe un
disc,iar un șobolan poate învăța să acționeze o pîrghie, dacă și unul și altul sunt recompensați cu
hrană în timpul cînd execute operațiile. Acest tip de învățare este legea efectului. Datorită legei
prin mai multe încercări și erori sunt selectate comportamente de succes.

Confruntat cu o situaţie nouă şi dacă are şi motivaţia necesară, cel ce învaţă se angajează în
diverse încercări în vederea obţinerii unei satisfacţii.

Teoriilor behavioriste. Teoria Skinner este susţinător al al faptelor observabile fizic, fără
analiza substratului fiziologic. El împarte comportamentul în:

1. Comportament de răspuns când un stimul cunoscut produce un răspuns –schema condiţionării


clasice pavloviste.

2. Comportamentul operant când apare un răspuns spontan pentru un stimul care nu se cunoaşte
sau nu este controlat de experimentator – condiţionarea este instrumentală sau operantă.
Aplicând această teorie, experimentând pe animalul care învaţă să acţioneze pentru a obţine
hrana, şi aplicând-o pe individul uman, Skinner a construit maşinile de învăţat de tipul
programării lineare.

E.R .Gutherie în 1935 prezintă Teoria condiţionării prin contiguitate subliniind că învăţarea
nu provine din întărire, ci din contiguitate: un răspuns care a apărut în prezenţa unei combinaţii
de stimuli va tinde să reapară într-o situaţie care produce stimulii respectivi.

Recompensa sau satisfacţia nu măreşte posibilitatea producerii răspunsului, dar reduce


posibilitatea apariţiei unuia neadecvat.

Învăţarea apare din stabilitatea unui lanţ de conexiuni între stimuli şi patternurile mişcărilor.

Teoria reducerii sistematice a tensiunii, Clark L. Hull elaborează faptul pornind de la faptul
că organismul se află într-o stare de dezechilibru cu ambianţa. Se creează o stare de tensiune
asociată cu trebuinţa, energizând organismul. Învăţarea reprezintă copnsecinţa faptului că
trebuinţa este satisfăcută, fie direct, fie indirect. Hull introduce conceptul de variabile
intermediare încercând să formuleze legi precise ale învăţării, care constau în stările persistente
ale organismului plasate între recepţie şi execiţie. În învăţare, performanţa poate fi afectată de
inhibiţia reactivă provocată de oboseală sau durere şi care dispare prin odihnă.

K.W. Spence 1960 şi N. Miller 1967 continuă concepţia lui Hull. Primul susţine rolul motivaţiei
interne, al doilea susţine că învăţarea urmăreşte dezvoltarea unei căi efective de reducere a
impulsurilor.

Teoriile cognitive.

Cei care susţin aceste teorii pornesc de la concepţia că învăţarea este un proces ca apare deodată,
pe baza unei organizări perceptive iluminare bruscă şi înţelegerea relaţiilor date, unde nu atât
tiparele de conduită contează, cât orientarea spre scop şi, mai precis, statornicirea scopului spre
care există variate căi de acces. Conform acestor teorii, cel care învaţă este privit ca un sistem
energetico-dinamic care acţionează cu ambianţa prin ajustări, adaptări, modificări, deci prin
învăţare. Schimbările sunt logice şi însuşite sub forma principiilor sau generalizărilor.

Teoria spaţiului vital psihologic dezvoltată de Lewin în interiorul căruia are loc
comportamentul. Activitatea individului este determinată de scopuri şi obiective, legate de
trebuinţe, care exercită atracţii sau respingeri sub formă de tensiuni.
Barierele cu efecte de frustrare, care pot apărea, pot fi depăşite, ocolite sau renunţate. Nivelul de
aspiraţie la care sunt raportate diferite atitudini ale subiectului, este determinat de ambianţa
comportamentală, structurată după experienţa proprie şi de mediul social care stabileşte ce
anume este recompensat şi penalizat.

Teoria aşteptării sau a formării sintezelor cognitive de TOLMAN

El ia în considerare întregul comportament. Învăţarea porneşte de la trebuinţă, dar constă în


perceperea de către cel care învaţă a stimulilor care devin semne că acţiunea va conduce la
satisfacerea scopului. Subiectul devine participant activ în procesul învăţării. Ceea ce învaţă
subiectul nu este actul, ci mijlocul de a ajunge la ţinta determinată obiectiv, nu relaţiile dintre S –
R se deprind în învăţare, ci ceea ce se învaţă este locul, cadrul acţiunilor şi nu răspunsul.

În cursul învăţării se dezvoltă o tendinţă spre a atinge scopul, decât mişcările prin care scopul
este atins. Modelul de studiu devine relaţia S – O – R . Factorii interni ţin de personalitate P, iar
relaţia devine S – P – R .

R.S.Woodworth în 1954,1958 consideră că învăţarea este un proces de constituire a structurilor


cognitive, structuri cu caracter secvenţial.

S1→ S2→ S3→....

Guillaume în 1947 consideră că învăţarea constă din reţinerea valorii semnalizatoare a anumitor
evenimente la nivelul proceselor perceptive şi cognitive, ceea ce are drept consecinţă
modificarea conduitei.

Ch.Osgood în 1953 formulează teoria mediaţiei, explicând învăţarea prin rolul mijlocitor pe care
îl joacă însuşirea semnificaţiei unor excitanţi faţă de anumite reacţii instrumentale.

O.Mowrer 1956 susţine învăţarea selectivă şi formarea deprinderilor prin încercare şi eroare,
dar şi descoperirea soluţiilor ce presupune dobândirea semnificaţiilor noi, ca urmare a
contiguităţii sau întăririi, ceea ce se va manifesta prin atitudini şi reacţii emoţionale.

Teoriile acţiunii.

Teoriile acţiunii sunt concepţii moderne care se referă la învăţarea umană şi au trăsături
particulare în raport cu majoritatea teoriilor care au rezultat din studiul comportamentelor
animalelor. Ele se caracterizează prin aceea că iau în considerare comportamentul, conduita din
perspectiva generală a dezvoltării.

J. Piaget în 1947,1959 consideră învăţarea ca proces de achiziţie realizat prin mijlocirea


experienţei anterioare. El fundamentează învăţarea pe procesele de asimilare şi acomodare
considerate părţi ale unui proces unitar şi echilibrat calitativ. Asimilarea reprezintă modificările
impuse de organism obiectelor lumii înconjurătoare. Acomodarea constă în modificarea
comportamentului individului în raport cu cerinţele externe. Învăţarea este transformarea unei
scheme de acţiune senzorio-motorie sau cognitiv-reacţională, ce tinde iniţial să asimileze
obiectele prin încorporarea la conduită, dar care poate fi şi o tendinţă compensatorie de
acomodare a individului. Motivaţia este inclusă în acest proces.

Învăţarea, ca de altfel întreaga dezvoltare a individului, are la bază fenomenul echilibrării active
între subiect şi obiect.

Această teorie a lui Piaget a fost numită Teoria Echilibrării.

A.N.Leontiev şi P.I.Galperin au contribuit la formularea teoriei acţiunilor intelectuale mentale.


Pornind de la ideea unităţii conştiinţei cu activitatea, ei arată că procesul formării acţiunilor se
desfăşoară în etape, activitatea psihică fiind rezultatul transformării unor acţiuni materiale
exterioare în planul reflectării, adică în planul percepţiei, al reprezentării şi al noţiunilor.

Acţiunea umană are patru proprietăţi primare:

1. Nivelul la care se efectuează acţional în plan exterior cu obiectele, în planul verbalizării,


interior la nivel mental.
2. Măsura generalizării ei.
3. Completitudinea operaţiilor efectiv îndeplinite.
4. Măsura automatizării ei.
Teoria neuro-fiziologică prezintă mecanismele neurologice ale învăţării din care reţinem
ipoteza recrutării neuronilor pentru un anumit circuit şi a legii primul venit, primul servit, prin
care învăţarea este o modificare sistematică a posibilităţii răspunsului.

Teoria performanţei prin care Nackworth, Adames îşi condiţionează performanţa de nivelul
vigilenţei şi detectarea semnalelor.

Teoria informaţiei sau a comunicării de Shanon, Weaver este folosită mai mult în descrierea
cantitativă a învăţării verbale în care apar noţiunile de cantitate de informaţie, capacitatea
canalului, proces informaţional, discret şi continuu.
Teoria cibernetică de Skinner, Landa, Zapan are ca şi concept fundamental conceptul de feed-
back ca element al autocontrolului şi autoreglării.

Teoria instruirii de J.K.Brunner, 1965 susţine că dezvoltarea intelectului este dependentă de


instrumentele folosite, educaţia necesitând să asigure elaborarea proceselor şi funcţiilor psihice
prin activităţi care le solicită specific.

O bună instruire trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 să realizeze predispoziţia pentru învăţare;


 să structureze cunoştinţele astfel încât să fie cât mai repede
înţelese;
 să stabilească ordinea cea mai eficientă a materialului învăţat;
 să precizeze natura şi ritmul recompenselor şi pedepselor.

Concluzii:

Teoriile asociaţioniste sunt explicative, se referă la tipurile simple de învăţare, iar teoriile
cognitive explică fenomenele de învăţare mentală.

Asociaţioniştii şi-au adus o contribuţie importantă în studiul comportamentului şi au evidenţiat


importanţa învăţării anterioare.

Teoriile cognitive prin formele superioare de învăţare, au costituit modele matematice,


cuprinzând într-o ecuaţie algebrică elementele caracteristice ale strategiei învăţării.

Psihologia modernă scoate în evidenţă, în mod deosebit, variabila intermediară, activităţile şi


particularităţile subiectului. Fiecare stimul, subiect, răspuns au pondere diferită în învăţare.

Învățarea este un process al vieții subordinat scopul adaptării organizmelor la mediul. Astfel
interacțiunea fiecăriu individ cu mediul său, se soldează grație învățării cu achiziția de
comportamente adaptive specific care se adaugă celor înăscute. Strămoșii noștri au știut să
valorifice înclinația animalelor sălbatice tinere spre învățare domesticindu-le. De-și există
forme de învățare comune omului și animalului învățarea umană este mult mai complexă: atât la
nivelele de organizare cât și la nivelul de complexitate socio-cultural,că învățarea umană și cea
animală sunt diferite. Mintea umană este depozitară întregii evoluții.
Bibliografie:

1. Allport.G.W.Structura şi dezvoltarea personalităţii, E.D.P., Bucureşti, 1973.

2. Bruner. J.Pentru o teorie a învăţării, Ed.Politică, Bucureşti.

3.Maria Tereza Pirău file:///C:/Users/Пользователь/Desktop/INVATAREA.pdf

S-ar putea să vă placă și