TUL ÎNTÂI

 Scena reprezintă „Cămara de lucru a lui Manole. Multe, foarte multe

lumânări aprinse – pe masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă e un chip
mic de lemn al viitoarei biserici.”.
 Scena I
 În urma solicitărilor lui Manole de a fi ajutat împotriva surpării repetate
a bisericii pe care o construieşte, starostele Bogumil îl sfătuieşte să se
bazeze pe credinţă şi nu pe calcule, pentru că „Numai în iad se
socoteşte. Acolo, în împărăţia virtuţilor întoarse, toate sunt după
măsură: şi coarnele dracilor, şi cozile galbene. Acolo, numărul
stăpâneşte în întocmiri, în sinoade, în bolţi şi în clădiri...”. Drept
explicaţie pentru dărâmarea necontenită a zidurilor, stareţul indică forţe
subterane, ce ţin „de întâia beznă” a lumii şi „ies când vor de sub legile
vremii.”.
Găman, un bătrân uriaş, de pripas, care doarme pe jos în cameră,
vorbeşte în somn, spunând că vede „Puteri nebotezate şi fără de nume,
prin tărie berbeci de cetate, la faţă fără măsură, prin poreclă ruşine şi
scârbă.”.
Acelaşi Bogumil îl sfătuieşte pe Manole să împlinească „jertfa cea
mare”, sacrificarea unei fiinţe omeneşti, căci „Sufletul iese din trupul
hărăzit viermilor albi şi păroşi şi intră învingător în trupul bisericii,
hărăzit veşniciei. Pentru suflet e un câştig.”. Întrebat de Manole cui
poate să aparţină dorinţa de a se face o asemenea jertfă, din moment
ce „Din lumină, Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiind jertfă de sânge;
din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e
împotriva lor.”, stareţul răspunde: „Şi dacă întru veşnicie Dumnezeu şi
crâncenul Satanail sunt fraţi? Şi dacă îşi schimbă obrăzarele
înşelătoare, că nu ştii când e unul şi când e celălalt? Poate că unul
slujeşte celuilalt.”.
Scena II
Manole a rămas cu Găman, care, trezit, se oferă să se sacrifice pentru
ridicarea bisericii: „Meştere, să nu mai tâlcuim. Manole, sunt mai
bătrân decât... Manole, de sfârşit nu sunt departe. Meştere, biserica ta,
mă vreau clădit în ea eu!”.
Scena III
Intră Mira, soţia lui Manole, şi găsindu-l iarăşi pe meşter zbuciumat,
constată că jumătate din viaţa lui este ea, şi cealaltă biserica ce nu poate
să se înalţe, adăugând apoi: „Nu mă supăr de loc că mă pui în cumpănă
cu minunea asta înfricoşată de puteri.”. Pe Bogumil, ale cărui sfaturi
adresate soţului ei le cunoaşte, îl socoteşte „un călugăr fără
Hristos. [...] Dacă ar fi om, nu şi-ar fi întors faţa de la femeie.E
dracul-pustnic.”. Referitor la surparea necontenită a bisericii, ea indică
drept cauză lipsa de seninătate la cei care o construiesc: „Cum ar putea
să stea, dacă nimenea nu lucrează râzând la ea?”.
ACTUL AL DOILEA
Scena reprezintă „Ruinele bisericii veşnic reîncepute. În fund: munţi şi
păduri.” Este „Dimineaţă, dar încă întuneric.”.
Scena I
Meşterii îşi manifestă starea de incertitudine legată de situaţia în care se
află, situaţie atribuită Necuratului: „De şapte ani [spune unul dintre
ei] umblă Anticrist prin ţară. Mai ştii, poate de aceea nu stă nici lăcaşul
acesta. Nişte ciobani l-ar fi văzut la o stână părăsită. Anticrist îşi
mulgea caprele cu ugerii plini de venin. Alţii l-ar fi văzut într-o
mânăstire, unde face pe sfântul şi-şi ţine maţele într-un pahar.”
Scena II
Soseşte solul trimis de domnitor şi anunţă că lui Manole şi meşterilor săi
li se acordă dreptul de a mai face doar o singură încercare, vodă
pierzându-şi răbdarea în urma celor şapte ani de încercări zadarnice, de
cheltuieli fără rezultat. Iar Manole face un ultim legământ: „Răbdarea
lui Vodă o mai cer pentru trei zile. Pe urmă, sau biserica rămâne
dreaptă, sau sângele nostru se va slei.”.
Scena III
Manole afirmă condiţia de instrumente ale puterii divine, pentru sine şi
meşterii săi („fără putinţa de a ne împotrivi, un destin se împlineşte în
noi”), dar meşterii resping continuarea lucrării: „răbdarea nu mai are
din ce să se hrănească. Nu ne putem jertfi toţi pentru mărirea
îndoielnică a unuia singur.”, spune al şaselea dintre ei. De asemenea
meşterii cer să fie dezlegaţi de fascinaţia ce o resimt faţă de ideea
ridicării lăcaşului sfânt, prin glasul celui de-al nouălea, care îi reproşează
lui Manole că i-a „ispitit cu ştiinţă ascunsă şi vrăjitoreşte” pentru a
participa la ridicarea construcţiei. Iar al optulea meşter adaugă: „Suntem
bolnavi de ea. O simţim în văzduh ca o mătase. Nu e nicăieri, şi totuşi
dorul de ea e în noi ca un dor de casă.”.
Considerând că nu există nici o altă soluţie, Manole cere meşterilor să
fie de acord cu a sacrifica „o soţie care încă n-a născut, soră sau fiică”
a celor care lucrează la ridicarea bisericii. Şi adăugând drept argument
constatarea sa, făcută deja mai înainte, cum că ei nu sunt decât simple
instrumente ale unei voinţe superioare celei omeneşti.
Când toţi cad de acord ca „Aceea să fie care întâi va veni – bărbat să-şi
vadă, frate să-şi vadă, tată să-şi vadă.”, după cuvintele primului meşter,
şi rostesc cuvântul „Amin!”, de sus se lasă printre ei umbra viitoarei
biserici, fără ca nimic să se interpună între ei şi soare.
ACTUL AL TREILEA
Scena reprezintă „Aceleaşi ruini. Dar un zid ridicat în temelie: locul
pentru jertfă. Dimineaţă.”. Iar „Zidarii sunt în aşteptarea celei dintâi
care va veni.”
Scena I
Cel de-al şaselea meşter strecoară între zidari îndoiala cu privire la
respectarea înţelegerii de către Manole, afirmând că acesta „stă la
pândă să facă pentru soţia lui drumul întors.”. Şi continuă, adresându-se
tovarăşilor săi: „Toată noaptea v-am pândit. Pe tine, frate, te-am auzit
rugându-te: «Doamne, soţiei plecate scoate-i în cale şerpii pădurii, să
se sperie de târâtoarele galbene şi să se întoarcă acasă». Pe tine te-am
auzit zicând: «Doamne, umflă cu înspumegare pârâul, să se facă Argeş
mare, să nu poată sora mea să treacă».” etc.
Scena II
Pornind de la răspunsul eroului („Nu voi tăgădui că jurământul l-am
cumpănit îndelung, mult înainte de a vi-l cere.”) dat la o întrebare a
celui de-al şaselea meşter („Manole, de când te munceşte gândul
jertfei?”), tovarăşii eroului trag concluzia încălcării jurământului prin
avertizarea din timp a Mirei, care „ştie că nu trebuie să vină.”.
Scena III
Soseşte Mira şi curmă îndoielile. Femeia, bănuind că se pune la cale o
jertfă umană, îşi ceartă soţul – „Vrei să schimbi pravili scrise cu fulger
– ca să izbuteşti în meşteşug?” – şi pe toţi zidarii la un loc: „Aşa răi
cum sunteţi, aţi fi fost poate în stare să ispitiţi între voi vreo băciţă
trecătoare, şi în loc s-o iubiţi, s-o închideţi sub piatră şi var?”.
Sacrificiul intenţionat, susţine ea, este un act păgân ce contravine vremii
când „până şi copacii şi dobitoacele sunt creştine”.
Manole o determină pe Mira să accepte să fie zidită de vie, pentru ca
zidurile să nu se mai dărâme, spunându-i că participă la un joc: „îţi
aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Când ne-am întâlnit cu
stângăcie întâi, am fost aproape numai copii şi-am început în neştire să
ne jucăm de-a viaţa. Acum tot aşa ne vom juca, de-a moartea. Atunci
te-am culcat în iarbă, acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să
zâmbeşti şi chiar, de va fi rece zidul, să te sileşti să glumeşti. Să pară în
adevăr că moartea e un joc.”. Soţia lui primeşte, neînţelegând că este un
sacrificiu real.
ACTUL AL PATRULEA
Scena înfăţişează „Zidurile ridicate, cu un început de schele într-o
parte.” şi „Pe locul unde în zid Mira e de tot acoperită, cade un
mănunchi de raze.”.
Scena I
Se lucrează intens pentru ridicarea mănăstirii, şi meşterii se îndeamnă
unii pe alţii – „Zvârliţi tencuială pe coapse şi os, să-nchidem viaţa în
zidul de jos.” (al şaptelea); „Ucideţi nădejde de casă şi vatră. Clădiţi-mi
lăcaş din lumină şi piatră.” (primul); „Isteţi fiţi ca şerpii şi blânzi ca
porumbul.” (al cincilea); „Lucraţi, băieţi, lucraţi, zidari, vaierul să
înceteze din zid!!” (Manole). Iar soţul celei sacrificate simte că
îl „Doare lumina, sunetul doare, lumea doare.”.
Scena II
Vestea sacrificării pentru înălţarea biserica a cuprins întreaga ţară,
sosesc din ce în ce mai multe femei spre a vedea ce se întâmplă, dar,
constată întâiul meşter „Când sunt aici, privind zidurile, uită pentru ce
au venit. Unele stau o zi, altele un ceas, altele numai vin şi se întorc.
Toate deopotrivă cască ochii mari şi se miră şi nu întreabă nimic. Pe
urmă pleacă, şi tot drumul până acasă surâd numai în amară şi dulce
tăcere.”.
Scena III
Sunt trimişi cărăuşi pentru a aduce materiale trebuitoare la finisarea
bisericii, la facerea catapetesmei, stranelor, la zugrăvirea ei.
Scena IV
Manole afirmă că nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat în timp ce Mira
era zidită, şi cere informaţii de la ceilalţi zidari; unul dintre ei îi spune că
soţia sa zâmbise aproape tot timpul sacrificării ei, doar „târziu, înainte
de a pune peste ea cea din urmă cărămidă”, remarcând ea că „zidul o
strânge cum numai tu o strângeai.”.
Cuprins de o frenezie a disperării, Manole îşi îndeamnă
meşterii: „Zoriţi, fără sete, fără foame. Pentru chinul meu, destul de
repede nimic nu este. Ridicaţi, măsuraţi, amestecaţi şi zdrobiţi. Zidurile
să crească, frunţile să izvorască şiroaie. Fără încetare, zi şi noapte!”.
Apoi încearcă să afle cine a zidit-o de fapt pe Mira; al şaselea meşter îi
spune că el a fost ziditorul, „Altfel pieptul femeiesc nu şi-ar fi îndurat
fără împotrivire sfârşirea.”.
ACTUL AL CINCILEA
Scena înfăţişează „Un colţ al bisericii isprăvite” ce „intră pieziş pe
scenă.”. Dar şi „nişte rămăşiţe de schele.”.
Scena I
Al treilea meşter găseşte o justificare sacrificiului („cu toată suferinţa, o
mulţumire poate avea şi Manole. Biserica e atât de frumoasă – Maica
Precistă dacă ar fi să nască a doua oară pe Isus, ar trebui să-l nască nu
în iesle, ci în lăcaşul acesta.”) dar Manole mereu „în jurul bisericii
aiurind ocoleşte.”.
Scena II
După o călătorie pe la mănăstiri, unde s-a rugat pentru reuşita
construcţiei, Găman îl informează pe Manole despre învinuirea ce i se
aduce pentru sacrificiul făptuit, despre considerarea acestuia ca simplu
omor, de către sfatul boierilor. „Vreau în socoteala mea [afirmă în
răspunsul său Manole] să se pună sugrumarea vieţii, dar lăcaşul nu.
Acesta Dumnezeu singur şi l-a ridicat, printr-o minune, pe care doar El
o înţelege. Eu am fost doar o vremelnică unealtă, o scândură în schelele
pe care le dărâmi când clădirea e gata, şi folosul vremelnic nu le mai
cere.”.
Scena III
Domnitorul, sosit să vadă biserica, o consideră drept „cea mai frumoasă
în toată credinţa răsăritului, adică în singura dreaptă – credinţă.”, iar
jertfa făcută de meşter ca justificată în faţa lui Dumnezeu. Împotriva lui
Manole cârtesc însă boierii („A învins stihiile cu omor, şi fapta lui strigă
la cer!”) şi călugării („S-a prorocit că va veni cu înfăţişare mare şi cu
semne strălucite, dar înăuntru va fi pildă de stricăciune. Iată, acesta e
întâiul lăcaş al lui Anticrist!”), prin vocile unora dintre ei. În timp ce
boierii şi călugării cer „Moarte clăditorului!”, Manole apare pe
acoperişul bisericii, de unde se aruncă în gol.