C.

ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ

14. Transferul de căldură prin radiaţie

Capitolul 14. TRANSFERUL de CĂLDURĂ prin RADIAŢIE

14.1. Noţiuni generale
Capitolele precedente ale acestui curs au abordat – într-o ordine care ţine de complexitatea
fenomenului analizat -, transferul de căldură prin conducţie şi ulterior, transferul de căldură prin
convecţie.
Aşa după cum s-a menţionat deja în nenumărate rânduri – în mod explicit, sau indirect -, motorul,
altfel spus condiţia sine qua non a oricărui proces de transfer de căldură, fie el conductiv sau
convectiv, este reprezentat de o diferenţă de temperatură între corpuri, sau între diferite zone ale
aceluiaşi corp. Transferul de căldură prin radiaţie nu face excepţie de la această regulă, aşa după
cum era de altminteri de aşteptat.
 Definiţie
Transferul de căldură prin radiaţie este al treilea mod de transfer de căldură, între corpuri aflate la
temperaturi diferite. Spre deosebire însă de conducţie şi convecţie, transferul de căldură prin
radiaţie nu presupune, altfel spus nu impune, contactul dintre corpuri. Radiaţia este, aşadar, modul
de transfer de căldură prin care corpurile schimbă căldură de la distanţă, fără să facă contact, în
condiţiile în care spaţiul dintre ele este ocupat de un fluid (de exemplu, de un gaz, la o anumită
presiune), sau este vacuumat.
De exemplu: să cosiderăm un rezervor sferic, cum ar fi, un vas de stocaj pentru lichide criogenice
(N2, He, etc.), montat în interiorul unui alt rezervor sferic. Spaţiul dintre cele două rezervoare este
vacuumat. Nu există, aşadar, între ele, un mediu material, capabil să transmită căldură, nici prin
conducţie, nici prin convecţie. Într-adevăr, dacă acest spaţiu ar fi umplut cu un material solid, atunci
acesta ar fi „străpuns”, în direcţie radială, de un flux de căldură conductiv. Dacă acest spaţiu ar fi
umplut cu un fluid, atunci variaţia de densitate a acestuia l-ar pune într-o mişcare de tip arhimedic,
şi căldura s-ar transfera prin convecţie naturală. Dar dacă spaţiul dintre cele două rezervoare este
vacuumat? Experienţa a demonstrat că există un flux de căldură finit, care se transferă de la
suprafaţa caldă a rezervorului exterior, la suprafaţa rece a rezervorului interior. Ce tip de transfer de
căldură este acesta? Este transfer de căldură prin radiaţie termică (RT). Cum este el posibil, în
absenţa materiei din interspaţiu? Explicaţia va fi dată, în continuare, pe baza teoriei undelor
electromagnetice.
 Condiţia ca un corp să emită radiaţie termică
Orice mediu material (fie el solid, lichid sau gazos) emite radiaţie termică datorită faptului că are o
anumită temperatură absolută, finită, T . Dar temperatura unui corp nu este altceva decât o
reflectare a gradului de agitaţie moleculară care caracterizează corpul respectiv. Putem afirma
aşadar, pe cale de consecinţă, că radiaţia termică emisă de un mediu material, cu o anumită
temperatură absolută, finită, T , se datorează agitaţiei sale moleculare. Cum toate corpurile, din
lumea materială înconjurătoare, sunt caracterizate de o anumită temperatură absolută, finită, T ,
urmează că, toate corpurile, fără excepţie, emit şi absorb radiaţia termică, în permanenţă.
Atunci când un mediu material absoarbe radiaţie termică –altfel spus căldură -, temperatura lui
creşte, ceea ce înseamnă că şi agitaţia sa moleculară creşte şi, în consecinţă, emisia de radiaţia
termică creşte şi ea. Aceasta este cu atât mai importantă cantitativ, cu cât temperatura corpului este
mai mare.
S-a conturat, aşadar, o primă observaţie interesantă şi anume că emisia şi absorbţia de radiaţie
termică se „stimulează” reciproc, în sensul că un corp emite radiaţie termică, în măsura în care
absoarbe radiaţie termică şi că cele două nu există una fără cealaltă.
LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 330
 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

 Mecanismul de propagare al radiaţiei termice prin mediul înconjurător

Radiaţia termică se propagă în mediul înconjurător sub formă de unde electromagnetice, care sunt
purtătoare de fotoni, adică de particule care nu au masă, dar au energie cuantică, care este cantitate
finită de energie. Această energie cuantică, notată e este dată de relaţia:
e  h  , [J] (14.1)
unde:
- h – constanta lui Planck; h  6,6256  1033 [J s];
-  - frecvenţa radiaţiei termice, [s-1].
Între frecvenţa radiaţiei termice,  şi lungimea ei de undă,  există următoarea relaţie:
c
 , [m] (14.2)

unde: c – viteza de propagare a undei, sau a fotonilor; dacă mediul de propagare al radiaţiei termice
este vidul, atunci c reprezintă viteza luminii, caz în care c  2,998  108 m/s.
Undele electromagnetice pot avea lungimi de undă,  , cuprinse în intervalul  0,  . Totalitatea
acestor valori, ale lungimilor de undă, formează aşa-numitul spectru total (integral) de radiaţie.

 Clasificarea undelor electromagnetice

Spectrul total (integral) de radiaţie al undelor electromagnetice cuprinde, în ordinea crescătoare a
lungimii lor de undă,  , următoarele „categorii” de radiaţii:
- unde (radiaţii) cosmice, pentru care   106 m;
- radiaţii gamma, la care  (10-5 … 10-4) m;
- raze X, cu  (10-2 … 10-4) m;
- raze ultraviolete (UV), la care  (10-2 … 0,38) m;
- radiaţia vizibilă pentru ochiul uman (radiaţia luminoasă), cu  (0,38 … 0,76) m;
- radiaţia infraroşie, pentru  (0,76 … 1000) m;
- unde radio, cu   103 m.
Observaţie: în clasificarea de mai sus s-a folosit ca unitate de măsură pentru lungimea de undă,  , micronul, notat
m (1m = 10-3mm).
Radiaţia termică, i.e. radiaţia purtătoare de căldură, ocupă, în acest spectru, o bandă îngustă de
lungimi de undă, cuprinse în intervalul (0,1 … 100)m.
Aşadar, radiaţia termică cuprinde o parte din radiaţiile ultraviolete, radiaţia vizibilă şi o parte din
radiaţiile infraroşii. Din aceste trei „categorii” de radiaţii purtătoare de căldură, radiaţiile
ultraviolete şi cele infraroşii sunt invizibile pentru ochiul uman. Acesta are capacitatea să perceapă
exclusiv banda îngustă a radiaţiilor vizibile, care se caracterizează prin lungimi de undă cuprinse în
intervalul (0,38 … 0,76) m.
Notă: În ordinea scăzătoare a lungimii de undă, culorile percepute de ochiul uman sunt: Roşu, Orange, Galben, Verde,
Albastru, Indigo, Violet. Dar, se impune precizarea că nu există flux de radiaţii termice, adică curent de fotoni, care să
aibă o singură lungime de undă, respectiv o singură culoare.
Radiaţia termică, caracterizată de o bandă infinit îngustă de lungimi de undă, exprimată matematic
prin diferenţa  -   d , se numeşte radiaţie termică monocromatică (i.e. radiaţie termică de o
singură culoare), care are lungimea de undă .
Observaţie: Această terminologie – de radiaţie termică monocromatică este utilizată în întreg domeniul de lungimi de
undă corespunzător radiaţiei termice şi nu numai în cel corespunzător radiaţiei vizibile.

LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 331

 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

 Comportarea corpurilor la radiaţia incidentă

Fie un corp şi o suprafaţă elementară dS, aparţinând suprafeţei lui; admitem că pe această suprafaţă
elementară cade radiaţia incidentă totală (integrală) Qi , [J], care provine de la toate celelalte
corpuri înconjurătoare care pot să “vadă” (altfel spus, din care se vede) suprafaţa elementară dS.

În cazul cel mai general, radiaţia incidentă poate să sufere

Radiatie
următoarele trei fenomene (Figura 14.1):
, incidenta totala
provenita din toate directiile
,

QR
 parte din ea , notată QA , poate fi absorbită la suprafaţa
Qi
dS
Corp solid corpului, respectiv în stratul molecular situat imediat sub
QA suprafaţa sa;
QT  o altă parte din ea, notată QR , poate fi reflectată de
suprafaţă înapoi, în toate direcţiile care se văd din dS;
 o altă parte din ea, notată QT , poate să treacă prin corp
Figura 14.1. Comportarea corpurilor
şi să iasă prin cealaltă parte a lui.
la radiaţia incidentă
Ecuaţia de conservare a energiei, scrisă pentru volumul de control care cuprinde suprafaţa
elementară dS, este:
Qi  QA  QR  QT , [J] (14.3)
QA QR QT
Prin împărţirea ecuaţiei (14.3) la Qi , obţinem:   1 (14.4)
Qi Qi Qi
în care:
QA
- raportul  A ; A – coeficient de absorbţie al radiaţiei incidente; (14.5)
Qi
QR 
- raportul  R ; R – coeficient de reflecţie al radiaţiei incidente; (14.6)
Qi
QT
- raportul  T ; T – coeficient de traversare al radiaţiei incidente. (14.7)
Qi
Ţinând seama de (14.5), (14.6) şi (14.7), ecuaţia (14.4) devine: A  R  T  1 . (14.8)
Observaţii:
 fiecare din cei trei coeficienţi este pozitiv şi adimensional;
 cei trei coeficienţi reprezintă proprietăţi termice ale sistemului termodinamic analizat (corp solid).
Din analiza ecuaţiei (14.8) rezultă că nici unul dintre cei trei coeficienţi nu poate avea valori mai
mari decât 1.
Notă: Deşi paragraful de mai sus, care s-a referit la comportarea corpurilor la radiaţie termică incidentă, a avut în
vedere un corp solid, analiza încheiată cu ecuaţia (14.8) este perfect valabilă şi pentru corpurile lichide şi gazoase.
Există însă o diferenţă majoră de comportare la radiaţie, între corpurile solide şi lichide – pe de o parte – şi corpurile
gazoase – pe de altă parte: astfel, dacă primele absorb radiaţia incidentă prin suprafaţa lor, gazele absorb radiaţia
incidentă prin volumul lor.

 Clasificarea corpurilor din punctul de vedere al comportării lor la radiaţia termică

incidentă
Suprafaţa unui corp (de exemplu, solid), care face schimb de căldură prin radiaţie cu corpurile
înconjurătoare, este clasificată, din punctul de vedere al comportării ei la RT incidentă, după cum
urmează:
LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 332
 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

 Corp negru absolut (CNA) – corpul care absoarbe în întregime RT incidentă pe

suprafaţa lui, oricare ar fi lungimea ei de undă. Pentru corpul negru absolut:
A 1 (14.9)
ceea ce conduce, din ecuaţia (14.8), la : R  0 şi T  0 . Altfel spus, radiaţia termică incidentă pe
suprafaţa corpului negru absolut “dispare” în totalitate în suprafaţa lui, astfel încât nimic din ea nu
se reflectă înspre sursa care a generat-o. În plus, corpul negru absolut nu permite radiaţiei termice
incidente sa-l traverseze.
Observaţie: denumirea de corp negru absolut nu implică culoarea neagră a suprafeţei acestui corp. Există multe
suprafeţe care nu sunt negre, dar sunt caracterizate de valori ale coeficientului de absorbţie A  1 , ceea ce face ca,
pentru calculele inginereşti, ele să fie considerate ca suprafeţe negre. Un astfel de exemplu îl constituie tencuiala de
ipsos, care, deşi are culoarea albă, se comportă aproape ca un corp negru absolut.
Un exemplu de corp negru absolut este reprezentat de deschiderea, altfel spus de orificiul de
dimensiuni reduse, prin care radiaţia incidentă pătrunde într-o cavitate, ai cărei pereţi au capacitatea
să o absoarbă şi să o reflecte (Figura 14.2).
După reflexii multiple pe pereţii cavităţii, numai o
Qi fracţie neglijabilă din radiaţia incidentă pătrunsă în
Corp solid dS Orificiu cavitate mai poate ieşi spre exterior. Aşadar,
orificiul menţionat se comportă ca un corp negru
absolut, pentru că a absorbit întreaga radiaţie
incidentă.
Este de subliniat că pereţii cavităţii nu reprezintă un
corp negru absolut, pentru că ei absorb doar parţial şi
Cavitate reflectă doar parţial radiaţia incidentă.
Observaţie: În realitate nu există corp negru absolut. El nu
reprezintă decât un model util pentru calculele transferului de
Figura 14.2. Corp negru absolut căldură prin radiaţie.
 Corp alb absolut (CAA), numit şi oglindă termică – este corpul care reflectă în
totalitate radiaţia termică incidentă pe suprafaţa lui, oricare ar fi lungimea ei de undă. Corpul alb
absolut se caracterizează aşadar prin:
R 1 (14.10)
ceea ce conduce, din ecuaţia (14.8), la : A  0 şi T  0 .
 Corp diaterm perfect, numit şi corp transparent termic - este corpul care lasă să treacă
prin el, în totalitate, radiaţia termică incidentă pe suprafaţa lui, pe toate lungimile de undă ale
spectrului termic. Ecuaţia de comportare a acestor corpuri la radiaţia termică incidentă este deci:
T 1 (14.11)
ceea ce conduce, din ecuaţia (14.8), la : A  0 şi R  0 .
Exemple de medii transparente termic: vacuum, N2, O2, (principalele gaze componente ale aerului uscat), H 2, Ne, Ar,
Xe. Aerul uscat, însă, este transparent la radiaţia termică solară, dar numai pe lungimile de undă ale spectrului
vizibil ( (0,38 … 0,76) m). El nu se comportă aşadar ca un mediu transparent termic pentru întreaga gamă de
lungimi de undă ale spectrului termic. Acesta este motivul pentru care aerul uscat aparţine categoriei mediilor
semitransparente.

 Corp aterm, numit şi corp opac termic – este corpul care nu permite radiaţiei termice
să-l traverseze; el este caracterizat de:
T 0 (14.12)

LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 333

 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

Rezultă, din ecuaţia (14.8) că, pentru corpul aterm: A  R  1 . Aşadar, atât corpul negru absolut,
cât şi corpul alb absolut intră în categoria corpurilor aterme.
De exemplu: sticla de geam se comportă ca un mediu transparent termic la fracţia din radiaţia termică reprezentată de
radiaţiile luminoase (vizibile) şi ca un mediu aproape opac pentru unele radiaţii ultraviolete.

 Corp cenuşiu – corpul capabil să absoarbă şi să reflecte radiaţia termică incidentă, pe

toate lungimile de undă ale spectrului termic. Pentru aceste corpuri, ecuaţia (14.8) devine:
A R 1 (14.13)
în condiţiile în care, T  0 . Corpurile cenuşii sunt, aşadar, opace la radiaţie termică.
Pentru corpurile cenuşii, atât A, cât şi R sunt funcţii de temperatura corpului şi de direcţia radiaţiei,
exprimată, în coordonate sferice, prin unghiurile φ şi θ: A = A (T, φ, θ) şi R = R (T, φ, θ).
În consecinţă, emisivitatea corpului cenuşiu depinde şi ea, tot de temperatură şi de direcţia de
emisie: ε = ε (T,φ, θ).
 Corp cenuşiu difuz – corpul cenuşiu, la care intensitatea radiaţiei este considerată
uniformă, altfel spus, constantă, în toate direcţiile. În consecinţă, emisivitatea corpului cenuşiu
difuz rămâne o funcţie de o singură variabilă, şi anume de temperatura lui. Aceeaşi dependenţă
unică este valabilă şi pentru coeficienţii A şi R. El satisface, aşadar, ca şi corpul cenuşiu, ecuaţia:
A + R = 1, în care A = A (T) şi R = R (T) (14.13)*
Observaţie: corpurile cenuşii difuze modelează, cu suficientă precizie, corpurile reale, de tipul suprafeţelor radiante,
curent întâlnite în practica inginerească.

 Corp semitransparent – corpul care absoarbe şi lasă să treacă numai o parte din RT
incidentă. Pentru acest corp, ecuaţia (14.8) devine:
A + T = 1 şi R=0 (14.14)
Aceste corpuri nu au, aşadar, capacitatea de a reflecta radiaţia termică incidentă.
Exemple de corpuri semitransparente sunt mediile gazoase, constituite din gaze poliatomice, cum ar fi: vaporii de apă
(H2O), bioxidul de carbon (CO2), amoniacul (NH3), bioxidul de sulf (SO2), oxidul de carbon (CO), oxidul de sulf (SO),
oxidul de azot (NO), hidrocarburile, alcoolii. Caracteristica corpurilor semitransparente este faptul că ele absorb şi
deci emit RT numai în interiorul unor benzi de radiaţie, şi nu pe întreg spectrul de lungimi de undă, care aparţine RT.

 Corp colorat – corpul care absoarbe şi reflectă radiaţia termică incidentă, numai pe o
anumită lungime de undă a spectrului de radiaţie.

 Temperatura – proprietate a radiaţiei termice . Echilibru termic

Următorul experiment este cel care ilustrează felul în care temperatura reprezintă o proprietate a
radiaţiei termice: fie o incintă vacuumată, ai cărei pereţi interiori sunt suprafeţe perfect
reflectorizante, pentru toate radiaţiile incidente pe suprafaţa lor (Figura 14.3).
Văzută din afară, această incintă are pereţi adiabatici, pentru că fluxul de căldură care străbate aceşti
pereţi este egal cu zero. În consecinţă, incinta, împreună cu conţinutul ei, reprezintă un sistem
termodinamic izolat (nu schimbă cu ME nici energie, nici masă).
Să presupunem că introducem în incintă un CNA, cu o anumită temperatură, T. Potrivit definiţiei lui
de comportament, acesta va emite radiaţii, pe toate lungimile de undă ale spectrului de radiaţie şi va
absorbi, în întregime, radiaţia incidentă, pe suprafaţa lui, provenită de la pereţi. În timp, incinta va
cuprinde radiaţii termice, cu toate lungimile de undă. Ca urmare a schimbului de căldură între CNA
şi pereţii incintei, temperatura CNA, care poate fi măsurată cu un termometru, tinde spre o valoare
de echilibru.
LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 334
 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

Termometru ST De ce se întâmplă acest lucru? Răspunsul e dat de

izolat
primul postulat al termodinamicii, care are următorul
CNA enunţ: un ST izolat ajunge, întotdeauna, după un interval
de timp, într-o stare de echilibru termic, şi nu poate ieşi
din această stare, de la sine, adică fără modificarea
T
parametrilor de stare externi (presiune, temperatură).
Incinta
Suprafata,
perfect
vacuumata Aşadar, revenind la experimentul în discuţie, constatăm
reflectorizanta că, în starea de echilibru, CNA are aceeaşi temperatură
cu radiaţia termică, care îl înconjoară.
Altfel spus, la echilibru termic, CNA emite radiaţie
Figura 14.3. Incintă vacuumată, termică a cărei temperatură este egală cu temperatura sa.
în care se află un CNA

 Obiectivul urmărit de studiul transferului de căldură prin radiaţie

Studiul transferului de căldură prin radiaţie are drept obiectiv determinarea fluxului de căldură
schimbat între două corpuri, de formă oarecare, dispuse arbitrar în spaţiu, având temperaturile T1 şi
T2 , cu T1 ≠ T2 (Figura 14.4).
Pentru aceasta, este necesar să se stabilească, mai întâi, care sunt „secvenţele” procesului de transfer
de căldură prin radiaţie, schimbat între două corpuri de formă oarecare, dispuse arbitrar în spaţiu:

dS dS

Corp 1 Corp 2
T1 dS dS T2

dS dS

Figura 14.4. Fluxul de căldură schimbat prin radiaţie între două corpuri de formă oarecare, dispuse
arbitrar în spaţiu
 Fiecare dintre cele două corpuri emite un flux de radiaţii termice, în toate direcţiile la care are
acces. Mai exact, fiecare punct al corpului solid emite radiaţii termice, în toate direcţiile care se
„văd” din acel punct.
Din punctul de vedere al transpunerii matematice a fenomenului fizic, fiecare punct al unui corp este
desemnat printr-o suprafaţă elementară, notată dS;
 Dar, numai o parte din radiaţia emisă de corpul 1, cu temperatura T1 este interceptată şi posibil
absorbită de corpul 2. Aceste procese depind, nu numai de forma şi dimensiunile celor două
corpuri, ci şi de poziţia lor relativă în spaţiu, ca şi de caracteristicile suprafeţelor (netezime, grad de
curăţire) şi de natura mediului aflat în spaţiul dintre cele două corpuri. Restul radiaţiei emise de
corpul 1 este reflectat de corpul 2.
 În mod similar, numai o parte din radiaţia emisă de corpul 2, cu temperatura T2 va fi interceptată
şi posibil absorbită de corpul 1. Restul radiaţiei emise de corpul 2 va fi reflectat de corpul 1.
LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 335
 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

În aceste condiţii, calculul fluxului de căldură schimbat prin radiaţie presupune parcurgerea
următorilor paşi (care vor fi detaliaţi numai pentru corpul 1):
i. Calculul fluxului de căldură radiant care „părăseşte” suprafaţa corpului. Acest flux nu
este dat numai de radiaţia termică emisă de corpul respectiv, ci este suma dintre aceasta
şi radiaţia termică reflectată de corp, ca parte a radiaţiei incidente pe suprafaţa lui,
provenind de la celălalt corp. Acest flux total care “părăseşte” suprafaţa corpului se
numeşte radiaţie efectivă;
ii. Calculul fluxului de căldură radiant care „pătrunde” prin suprafaţa corpului, adică este
absorbit de suprafaţa corpului;
iii. Calculul diferenţei între fluxul calculat la punctul (i) şi cel calculat la punctul (ii), care
exprimă fluxul radiant net care „părăseşte” corpul 1.
Din cele de mai sus se conturează deja următoarea idee: în raport cu conducţia, sau cu convecţia,
radiaţia termică impune studiul unui aspect cu totul nou şi specific şi anume a celui legat de măsura
în care un corp “vede” corpurile vecine. Din punct de vedere matematic, acest aspect este exprimat
de mărimea numită unghi solid.

 Unghiul solid
O anumită direcţie din spaţiu este exprimată cu ajutorul conceptului de unghi solid, notat  , a
cărui unitate de măsură este steradianul, cu simbolul sr. Pentru a defini conceptul de unghi solid, să
considerăm o suprafaţă elementară, dS, aflată în centrul unei sfere cu raza r şi direcţia n, normală la
această suprafaţă elementară (Figura 14.5).
Fiind caracterizată de o temperatură finită, T, suprafaţa elementară va emite radiaţii în toate
direcţiile care se „văd” din dS (altfel spus, la care dS are acces în spaţiu). Dintre acestea, ne
focalizăm atenţia exclusiv asupra radiaţiei emise de această suprafaţă în direcţia n, normală la ea;
această radiaţie, normală la suprafaţa de emisie, este cuprinsă în conul care are ca axă de simetrie
această direcţie. Acest con se numeşte unghi solid elementar şi se notează d .
Prin definiţie, unghiul solid este dat de relaţia:
dS n
d  , [sr] (14.15)
r2
în care: - dS n – suprafaţa elementară determinată de unghiul solid, pe suprafaţa sferei, [m2];
- r – raza sferei, [m].
Nota Bene: În relaţia de definiţie a unghiului solid intervine o suprafaţă, dS n (pe care acesta o determină pe
suprafaţa sferei) şi distanţa r, între această suprafaţă dS n şi suprafaţa emiţătoare de radiaţie, dS , r fiind
perpendicular pe ambele suprafeţe.

Aşadar, un observator, plasat în centru unei sfere (care coincide cu centrul suprafeţei elementare
dS), „vede”, prin unghiul solid d (respectiv în direcţia normală la poziţia sa şi la distanţa r de ea),
suprafaţa dS n .
Este interesant de remarcat faptul că, un observator care priveşte în spaţiu, prin acelaşi unghi solid,
dar la o distanţă mai mare decât r, va vedea, o suprafaţă dS n , mai mare, şi anume proporţională cu
pătratul razei sferei.
Rezultă de aici că unghiul solid nu indică altceva decât „măsura” în care, dintr-un anumit punct din
spaţiu, se „văd” corpurile vecine.
Ne propunem, în continuare, să răspundem la următoarea întrebare: care este valoarea maximă a
unghiului solid? Ne imaginăm în acest scop un observator plasat în centru unei sfere, care poate
LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 336
 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

n
dS n
privi în toate direcţiile, adică spre toate punctele unei
Sfera cu
suprafeţe sferice înconjurătoare, cu suprafaţa ( 4    r 2 );
raza r el „acoperă” unghiul solid maxim posibil, a cărui
d valoare rezultă din ecuaţia de definiţie, (14.16):
S sfera 4   r2
max im    4   [sr] (14.15)*
O dS
T
r2 r2
Interpretând relaţia (14.15)* ajungem la ideea că, toate
direcţiile spaţiului sunt “acoperite” de unghiul solid
maxim, cu valoarea de 4   sr.

Figura 14.5. Unghiul solid

Problema pe care ne-o punem în continuare - având în vedere că o parte importantă a studiului de
transfer de căldură prin radiaţie este dedicată suprafeţelor -, este următoarea: care este unghiul
solid care cuprinde toate direcţiile care se “văd” de pe suprafaţa unui corp care emite energie
radiantă?
Răspunsul la această întrebare este următorul: toate aceste direcţii sunt cuprinse într-o emisferă,
care are ca bază planul suprafeţei elementare emitente, dS şi ca centru, suprafaţa elementară însăşi
(Figura 14.6). Unghiul solid care corespunde unei emisfere este   2   sr.
n

Coordonatelele sferice sunt:

0

unghiurile  ,  şi raza sferei, r.

=

dSn
Domeniile de variaţie ale celor două
d unghiuri sunt:
O
 
  0,  şi    0,2  .
dS  2

d


Figura 14.6. Suprafaţă care emite radiaţii în toate direcţiile cuprinse într-o emisferă
Observaţie: Radiaţia termică emisă de o suprafaţă, în toate direcţiile, se va numi, în consecinţă, radiaţie emisferică.

 Mărimi fundamentale pentru studiul radiaţiei

Energia radiantă, Q, emisă de un corp, cu o anumită temperatură, T, este o funcţie de următoarele
variabile:
- mărimea suprafeţei, S, care emite radiaţia;
- timpul de emisie, τ;
- unghiul solid, ω , în interiorul căruia are loc emisia de radiaţie;
- lungimea de undă a radiaţiei emise, λ.
Aşa după cum precizam mai sus, dacă corpul care emite radiaţii este de forma unei suprafeţe, atunci
radiaţia emisă de el, în toate direcţiile cuprinse în unghiul solid ω = 2·π sr, se numeşte radiaţie
emisferică.
Dacă corpul respectiv emite radiaţii pe toate lungimile de undă ale spectrului, aşadar, pentru
LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 337
 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

λ  (0,  ), atunci radiaţia emisă de el se numeşte totală, sau integrală.

Ţinând seama de aceste precizări, se definesc mărimile care intervin în mod curent, în studiul
transferului de căldură prin radiaţie. Ele nu sunt altceva decât raportări succesive ale energiei de
radiaţie, Q, la cele patru variabile menţionate mai sus: S, τ , ω şi λ.
Iată cum se numeşte fiecare dintre aceste mărimi:
 Energie radiantă totală (integrală) emisferică, notată Q şi măsurată, în sistemul
internaţional, în joule, cu simbolul J. Aceasta este energia emisă prin radiaţie de întreaga suprafaţă a
unui corp, într-un interval finit de timp, Δτ , în toate direcţiile cuprinse în emisfera care are ca bază
suprafaţa corpului, (   2   ), pe toate lungimile de undă ale spectrului, i.e. pentru    0,   .
Prin raportarea energiei radiante totale, emisferice, la unitatea de timp de emisie, se obţine
mărimea numită:
 Fluxul radiant integral (total) emisferic, notat 
Q şi măsurat, în sistemul internaţional,
în watt, cu simbolul W:
dQ
Q  , [W] (14.16)
d
Fluxul radiant total emisferic reprezintă, aşadar, energia emisă prin radiaţie de întreaga suprafaţă a
unui corp, în toate direcţiile cuprinse în emisfera care are ca bază suprafaţa corpului, (   2   ), pe
toate lungimile de undă ale spectrului, în unitatea de timp.
Prin raportarea fluxului radiant integral emisferic, 
Q , la unitatea de suprafaţă de emisie a
corpului respectiv, se obţine mărimea numită:
 Densitatea radiantă totală (integrală) emisferică, numită şi putere de emisie totală
(integrală) emisferică, notată E, şi măsurată, în sistemul internaţional, în W/m2:
dQ d 2Q
E  , [W/m2] (14.17)
dS d  dS
Aşadar, puterea de emisie totală, emisferică reprezintă energia emisă prin radiaţie, de unitatea de
suprafaţă a unui corp, în toate direcţiile cuprinse în semisfera care are ca bază suprafaţa unitară, (
  2   ), pe toate lungimile de undă ale spectrului, în unitatea de timp.
Prin raportarea puterii de emisie integrale, emisferice a unui corp, E, la unitatea de lungime de
undă a intervalului de emisie, se obţine mărimea numită:
 Intensitatea radiaţiei monocromatice emisferice, notată I  şi măsurată, în sistemul
internaţional, în W/(m2 m):
dE
I  , [W(m2 m)] (14.18)
d
Aşadar, intensitatea radiaţiei monocromatice emisferice reprezintă energia emisă prin radiaţie de
unitatea de suprafaţă a unui corp, în unitatea de timp, în toate direcţiile cuprinse în emisfera care are
ca bază suprafaţa unitară, (   2   ), într-un interval infinit mic de lungime de undă.
Prin raportarea intensităţii radiaţiei monocromatice emisferice a unui corp, la o anumită direcţie de
emisie din spaţiu, şi anume la direcţia normală la suprafaţa de emisie, se obţine mărimea numită:
 Intensitatea radiaţiei monocromatice normale, notată I  , n şi măsurată, în sistemul
internaţional, în W(m2 m sr). Aceasta reprezintă, deci, energia emisă prin radiaţie de unitatea de
suprafaţă a unui corp (m2), în unitatea de timp (s), pe unitatea de lungime de undă (m) şi în direcţia
normală la suprafaţă, i.e. în unghiul solid unitar (ω = 1sr).

LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 338

 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

Intensitatea radiaţiei monocromatice, normale, Iλ,n , este o funcţie de lungimea de undă, λ şi de

temperatura corpului, T : I  , n = I  , n (λ,T).
Se demonstrează că, între mărimile I  şi I  , n există următoarea relaţie:
1
I  ,n   I  , [W/(m2 m sr)] (14.18)*

Observaţie: mărimea Iλ,n este mărimea care nu mai suportă nici o altă raportare ulterioară. Este aşadar, mărimea cea
mai specifică cu putinţă.
Prin integrarea intensităţii radiaţiei monocromatice, normale, Iλ,n , pe întreg spectrul de lungimi de
undă, cuprins între λ = 0 şi λ =  , se obţine mărimea numită putere de emisie totală, a suprafeţei,
în direcţia normală la ea, într-un unghi solid egal cu 1sr:

En =  I  , n  d , [W/(m2 sr)] (14.19)
0

Această mărime este o funcţie exclusivă de temperatura corpului, care emite radiaţie: En = En(T) şi
se demonstrează că, între ea şi puterea de emisie totală, emisferică, există următoarea relaţie
(similară celei dintre intensitatea radiaţiei monocromatice normale, Iλ,n şi intensitatea radiaţiei
monocromatice emisferice, Iλ):
1
En =  E , [W/(m2 sr)] (14.19)*


 Aplicaţii ale transferului de căldură prin radiaţie în practica tehnică, inginerească

Iată câteva dintre aplicaţiile tehnice care utilizează calculul transferului de căldură prin radiaţie:
- focarele cazanelor – în care are lor un transferului de căldură prin radiaţie de la gazele de
ardere, la pereţii focarului;
- cuptoarele industriale;
- instalaţii în care evoluează agenţi termici cu temperaturi ridicate;
- sisteme de încălzire cu radiaţii infraroşii.

EXEMPLE de CALCUL
Energie cuantică
E 1. Să se calculeze frecvenţa şi energia cuantică a radiaţiei termice, din spectrul vizibil, cu
lungimea de undă  = 40 m, care traversează un spaţiu vacuumat.
Rezolvare
Frecvenţa radiaţiei termice se calculează cu ajutorul relaţiei (14.2):
c 2,998  10 8
   = 0,07495 ·1014 Hz.
 40  10 6
Energia cuantică aferentă acestei radiaţii termice, din spectrul vizibil, rezultă din relaţia
(14.1):
e  h   6,6256  10 33  0,07495  1014 = 0,496588 ·10-19 J.

Unghi solid
LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 339
 C. ELEMENTE de TRANSFER de CĂLDURĂ
14. Transferul de căldură prin radiaţie

E 2. Să se calculeze unghiul solid sub care se ”vede” suprafaţa S2 = 2 cm2, din centrul
suprafeţei S1 , dacă distanţa dintre centrele celor două suprafeţe este r = 4 m şi ele sunt
dispuse în spaţiu, conform Figurii E 2.
Rezolvare
Fie ω1-2 unghiul solid căutat. Relaţia, care permite calculul lui, se bazează pe (14.15) şi are
S
forma: ω1-2  22,n , [sr].
r
Notă: această relaţie de calcul poate fi folosită, cu suficientă precizie, doar dacă suprafaţa S 2 este relativ
redusă, în raport cu pătratul distanţei r.

În această relaţie, S2n reprezintă proiecţia

S1 suprafeţei S2 pe planul normal la direcţia O1O2 ,
O1 respectiv pe planul normal la distanţa r, şi se
1= 60°
calculează cu relaţia:
3
r S2n = S2 · cos φ2 = 2 · cos 30° = 2 · = 3 cm2.
2= 30°
2
3  10 4
Rezultă: ω1-2 = = 0,108· 10-4 sr.
O2 S2 42
S2n

Figura E 2.

LECŢII de TERMODINAMICĂ şi TRANSFER DE CĂLDURĂ 340