AUTORI ROMÂNI,

BELETRISTICĂ ROMÂNEASCĂ
Oricât de serios pare în societate, Daniel Zărnescu
este etern ciufulit și umblă cu cărți de aventură în
ghiozdan, ducând o viață dublă în mod constant.
 DANIEL ZARNESCU

BASTARDUL
 Corectură: Liliana Zăvoeanu & Marina Zărnescu
Schițe la interior: Alina Militaru
Copertă: Liviu Berecz
DTP: Visual-Fix - www.visual-fix.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ZĂRNESCU, DANIEL
Bastardul / Daniel Zărnescu. - Bucureşti : Stepout
Publishing House, 2020
ISBN 978-606-8655-63-5

821.135.1

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări,

fără acordul în scris al deținătorului drepturilor de
copyright, reprezintă o încălcare a legislației cu privire la
protecția proprietății intelectuale și se pedepsește în con-
formitate cu legile in vigoare.

© Editura Stepout Publishing House, 2020

www.stepout.ro
Mamei mele
 Imperiul Galic
Imperiul Roman
Imperiul de la Palmira

IMPERIUL ROMAN
ÎN PERIOADA CRIZEI
DIN SECOLUL AL III-LEA
 BASTARNI
COSTOBOCI
DACI Oraș
Forturi militare
Porolissum SARMATI permanente
YAZIGETI POROLISSENSIS Au Mină de Aur
Napoca
Potaissa DACI Ag Mină de Argint
CARPI
Ampelum
Frontieră
APULENSIS
Apulum Drumuri pietruite
DACIA BASTARNI romane
Tibiscum DACI
Ulpia Traiana
Sarmizegetus
ROXOLANI Noviodunum
Aegyssus
Singidunum Troesmis
Lederata
Halmyris
Dierna
Viminacium MALVENSIS
Drobeta Argamum
Carsium
Histria

AD MOESIAM Axiopolis
Romula-Malva Durostorum
Tropaeum Tomis
MOESIA Civitas
Sucidava
SUPERIOR Turris Ausdecesium
Callatis CELE TREI DACII
Novae MOESIA INFERIOR
ÎN 270 D.HR.
 PA R T E A I

UCIGASUL
DE REGI
 Bastardul

UNU

Dacia Malvensis,
anul 1023 Ab urbe condita (270 AD)

Mâinile mele erau mânjite până la cot aproape de

sângele lui Hades, calul care mă purtase mai bine de șase
ani pe spatele lui. Își dădea sufletul scoțând niște zgomote
sinistre, ca de porc înjunghiat, și bătând aerul cu picioarele,
încercând să se ridice. Avea ochii dați peste cap și probabil
că își dădea seama că nu o să mai alerge în galop vreodată.
În primă fază am avut nevoie de câteva secunde să îmi
dau seama dacă sunt rănit, dar în afară de câteva vânătăi
și un țiuit groaznic în urechi, nu aveam nimic.
În spatele meu tribul tervingilor se apropia, tăind pe
oricine le stătea în cale. O încurcasem.
Am pus mâna pe gâtul calului, în timp ce am scos
pumnalul.
“Este în regulă, Hades. Așa a fost să fie.”
Pentru o clipă s-a liniștit, auzindu-mi glasul. Am lipit

13
 Daniel Zărnescu

fruntea de pielea lui udă, încercând să nu plâng. Timpul

a stat în loc.
I-am tăiat jugulara, vena aia care pulsa, în căutarea
vieții care fugea de el. A tremurat scurt și a mai scos un
sunet gâlgâit, groaznic, care avea să îmi urmărească visele
ani de zile din acel moment.
“Ne vedem dincolo!”, i-am spus, cu ochii în lacrimi.
Apoi m-am ridicat, căutând să înțeleg care este situația
mea. Aveam de gând să trăiesc sau să mor luând viața
altcuiva decât Hades cu mine. Undeva în lateral mai era o
rămășiță din infanterie, zeci de soldați care luptau dezor-
ganizat, simțind că se apropie finalul.
Am încercat să ridic, cu greu, un scut al unui soldat cu
capul secționat, care zăcea lângă mine. Mâna lui rămăsese
încleștată pe interiorul scutului și nu avea de gând să se
despartă nici chiar după moarte de el. I-am tăiat degetele
cu pumnalul, am apucat scutul, l-am ridicat. Apoi am
luat și un gladius de pe jos, o sabie romană. Am cântărit-o
rapid, pentru că nu eram obișnuit cu ea. Și am tulit-o în
fugă spre frații mei, care cedau pas cu pas.
Flavius, generalul legiunii, țipa la oamenii lui. Trecuse
la munca de jos, își ținea și el scutul ridicat și dădea ordine
în stânga și în dreapta.
“Soldaaaați! În linie! Acum!”, a urlat el, timp în care
mi-am pus umărul în scut, am ridicat sabia și m-am pozi-
ționat lângă un roman care ținea poziția. Din spate s-a
auzit o voce groasă, de om obosit.
“Rezistaaaaați! Vin acum.”
Și linia noastră a început să se formeze. Trei oameni.

14
 Bastardul

Cinci. Nouă. Începeam să arătăm a o unitate. Un val de

săgeți a venit înspre noi, dar am pus genunchiul jos și am
tras capul la cutie. N-a căzut niciun om în urma săgeților.
De undeva de lângă mine, din linia formată, un soldat a
ridicat un corn și a sunat din el. Zeci de soldați veneau în
fugă către noi. Era semnul de regrupare.
Un roman alerga către noi cu un picior rupt, trăgând
disperat de scut, ca să intre în linie. În spatele lui, în galop,
cu sabia ridicată, venea un terving. Și-a luat elan și a lovit
cu sete în coiful fugarului. Au ieșit scântei amestecate cu
sânge. Soldatul a căzut în genunchi. După care tervingul
a lovit calul cu călcâiele și l-a îndreptat către noi.
“Țineți liniaaaa!”, am strigat.
Câteodată, când te afli în mijlocul bătăliei, mintea îți
joacă feste și iei decizii necugetate. Deja linia noastră era for-
mată din jumătate de centurie, ca număr, iar el - un singur
călăreț cu calul lui. Și venea direct către noi. Către mine!
Am lăsat scutul jos.
“Soldaaaat!”, s-a auzit vocea disperată a lui Flavius, din
spatele meu. “Ce faci? Scutul sus! Ține linia!”
Atunci m-a recunoscut, pentru că i-am simțit nervii
până în spatele urechilor. Dacă ar fi fost lângă mine, m-ar
fi sfâșiat cu mâinile goale.
“Tiberiuuuuus! Mișcă-ți curul înapoi și ține linia! E
un ordin!”
Dar nu l-am ascultat. Am ridicat sabia și m-am aruncat
în direcția calului. Hades murise de mâna mea și nu aveam
de gând să îl las fără un companion. Totul s-a întâmplat
foarte rapid. Tervingul ținea sabia cu dreapta, așa că înainte

15
 Daniel Zărnescu

să primesc lovitura, am înfipt-o pe a mea în gâtul calului și

m-am aruncat în dreapta mea, ca să mă feresc de lovitură.
Calului i s-au înmuiat picioarele și, din elan, a căzut
în cap. Apoi s-a rostogolit, cu picioarele în sus, făcând o
tumbă, a morții, pe care o știam și o văzusem de atâtea
ori. Călărețul zburase la metri buni de cal, direct în scu-
turile ridicate ale legionarilor. Unul dintre ai noștri, care
se afla cel mai aproape de el, mecanic, a tras de scut într-o
parte și a înfipt gladiusul în gâtul celui căzut de două ori
la rând, ca măsură de siguranță.
Nu mai aveam nici sabie, nici scut și, în fața noastră, se
vedea linia de infanterie inamică apropiindu-se.

16
 Bastardul

DOI

Înconjurat de cavaleria pretoriană, undeva în spatele

luptei, generalul-împărat Aurelian ardea de nerăbdare să
termine odată cu tervingii și să se ocupe de lucruri mai
serioase. La început fusese reticent în a-i urmări peste
Dunăre, dar apoi și-a dat seama că, dacă voia sa aibă
liniște în campaniile următoare, trebuia să scape de goți o
dată pentru totdeauna.
În nordul imperiului întreaga Galie și Britanie forma-
seră un imperiu separat, numind un împărat propriu. Asta
era o problemă, nu ce făcea în ținutul ăla uitat de orice
zeu. Cât despre veștile dinspre Siria, erau înfricoșătoare
de-a dreptul. O femeie, Zenobia, se înscăunase drept
împărăteasă și, sub numele de Imperiul de la Palmira,
rupsese din coasta Imperiului Roman provinciile Siriei,
Egiptului, Palestinei și numeroase alte orașe din zonă.
Asta însemna o criză de alimente, dacă nu o rezolva rapid.
Grea moștenire, gândi Aurelian, scărpinându-se în
părul scurt și țepos, tuns militărește. Imperiul Roman

17
 Daniel Zărnescu

era precum un lup încolțit. Puțin peste 1000 de ani de

la nașterea Romei și urmașii lui Romulus și ai primilor
100 de patres făcuseră bucățele tot ce primiseră. Imperiul
rupt în trei, triburi de goți în Peninsula Italică amenin-
țând însăși Roma. Plus 15 împărați, cu el al 16-lea, în 35
de ani, însetați de putere și mai interesați de războaiele
interne și de eliminarea adversarilor, decât de imperiu și
de siguranța granițelor.
Aurelian respiră profund, încercând să se liniștească.
Avea o carieră militară ireproșabilă, văzuse multe la viața
lui, dar ce văzuse la Roma, acolo unde se luau deciziile,
întrecuse orice închipuire. Armata avea prea multă putere,
ăsta era adevărul. Putea să doboare și să ridice împărați mai
repede decât numeri copii într-o familie de viță nobilă.
Totul a început cu Severus, asasinat de către armată.
Maximinus, asasinat de Garda Pretoriană.
Gordian, al II-lea, ucis în luptă, de către trupele lui
Maximinus.
Primul împărat Gordian, tatăl, s-a sinucis când a aflat
de moartea fiului.
Pupienus, asasinat de Garda Pretoriană.
Balbinus, asasinat de Garda Pretoriană.
Gordian al III-lea, “copilul-împărat”, ucis și el probabil
de către Filip.
Filip Arabul, ucis în luptă de Decius.
Decius, ucis de triburile gotice.
Hostilian, fiul lui, mort în mai puțin de jumătate de an
de la numire, de plagă.
Trebonianus Gallus, ucis de propriile trupe.

18
 Bastardul

Aemilian, și el ucis de propriile trupe.

Valerian, capturat de către persani în bătălia de la
Edessa, primul împărat capturat de către inamici! O dură
lovitură primită de Roma.
Gallienus, ucis de propriile trupe și el.
Claudius, după un an de la numire, mort de plagă.
Și Quintilius, fratele lui Claudius, ucis de mine, își șopti
Aurelian, căutând vinovat privirile celor din jurul lui. Dar
toți ochii erau ațintiți asupra bătăliei. Zâmbi, amărât, de
cum se închide povestea.
15 împărați de la Severus încoace, cu Aurelian, 16. Iar
cei mai mulți dintre ei muriseră din cauza pretorienilor sau
a diverșilor generali de armată, cu ambiții mai mici sau mai
mari. Iar concluzia la poezia cu numele ultimilor împărați,
învățată de Aurelian pe de rost, venea la fel de logică precum
fusese toată cariera lui militară de până atunci. Nu cumva
și Aurelian era un simplu nume de pe o listă?
Și chiar dacă ar fi fost, important era ca imperiul să
rămână în picioare. De-asta se afla în Dacia, în ultima
bătălie, cea mai importantă, pe care o ducea cu goții și
cu regele lor, Canabaudes. Cumva o să se sfârșească toată
povestea asta, iar dacă va reuși să unească imperiul, încă
o dată, următorul pas va fi să desființeze, o dată pentru
totdeauna, Garda Pretoriană. Prea mulți împărați uciși de
către garda care trebuia să îi protejeze.
Aurelian râse în interiorul lui. Prea mulți împărați uciși
de domnii care sunt în jurul meu și care au jurat să mă pro-
tejeze cu viața lor. Mai în siguranță aș fi în prima linie de
infanterie, în fața lui Canabaudes. Sau, de altfel, oriunde aș

19
 Daniel Zărnescu

fi mai în siguranță decât aici.

Dar decizia fusese luată cu zeci de ani în urmă, când,
într-o noapte ceva mai rece decât de obicei, visase că el
va pune stop întregii nebunii. Șoaptele legiunilor pe care
le conducea în luptă deja le auzise, dar le respinsese de
fiecare dată cu brutalitate.
“În ritmul în care apar împărați din fiecare bordel din
imperiu, ai putea fi și tu unul. Și am fi noi la putere!”
O voce. Apoi mai multe. Pe când trecea Alpii, cu tru-
pele, un comandant îi spusese, într-o discuție privată:
“Generale, dacă vreodată se ajunge în situația în care
să fii numit împărat de către senat, voi fi alături de tine
până la moarte.”
“Taci!”, i-a spus atunci Aurelian. “Ești nebun? E lumea
plină de trădători. Atât ne mai lipsește, să fim și noi unii.
Imperiul are nevoie de stabilitate mai mult ca niciodată.”
Dar sămânța fusese plantată. A început să se viseze
împărat și salvator al întregului imperiu. Cel care spune
stop invadatorilor, dar și uneltirilor. Ajunsese acolo cu
multă răbdare. Iar acum simțea fiori reci pe corp de fie-
care dată când se băga în pat. Nu știa dacă se va mai trezi
vreodată. Dacă nu cumva un asasin își va face loc în cortul
lui de campanie și își va înfige pumnalul în inima lui, în
timp ce doarme. Sau, mai simplu de atât, dacă proprii lui
comandanți nu ar scoate sabia și i-ar face de petrecanie.
Nici mâncarea nu mai avea gust, de luni bune. Cum
să mănânci când știi că fiecare înghițitură poate fi de fapt
otrava mult așteptată de către alt general care se crede, și
el, salvator al imperiului?

20
 Bastardul

Bătălia părea pe final, însă. Tervingii subțiaseră lini-

ile pe centru și pe una dintre laterale, special ca să poată
sparge flancul stâng roman și să înainteze către el. Era
o încercare de totul sau nimic, dar Aurelian reacționase
bine, mișcând rezervele în zona atacată. Forțele s-au echi-
librat și romanii începeau să câștige teren.
“Gata!”, își spuse Aurelian. “Ești soldat și prea mult
gândit mai mult strică. Tu trebuie să faci ce știi mai bine,
adică să înfrângi inamicii pe câmpul de luptă. De restul
se ocupă zeii.”
Un călăreț venea în galop către împărat. Avea ceva în
avântul lui, ceva pe care Aurelian îl văzuse de foarte multe ori.
“Imperatore, am învins. Doi soldați din Legiunea a
XIII-a Gemina l-au omorât pe Canabaudes. Tervingii fug.”

21
 Daniel Zărnescu

TREI

“E Canabaudes!”
Asta auzisem, imediat cum am văzut că tervingii se
retrag. Au început chiote și lovituri de gladius în scuturi.
Am văzut cu coada ochiului cum cavaleria a dat atacul și a
continuat să îi hărțuiască. Dar noi eram extenuați, așa că
majoritatea soldaților s-au pus în fund ca să-și tragă sufle-
tul. Eu eram lângă calul pe care îl doborâsem, verificam
dacă mai respiră. Gladiusul își găsise loc prin vene până
la mâner, urcând în sus, prin țesutul moale, cum nici nu
aș fi visat. O lovitură extrem de norocoasă, dacă m-ai fi
întrebat pe mine.
Nu a durat mult până a apărut Flavius. Și-a scos casca
și a aruncat-o pe jos, țipând la mine:
“Ce căcat este asta, ar trebui să pun să fii biciuit!
Niciodată un soldat nu iese din linie, când se află în poziție
defensivă. Biciuitul este cea mai mică pedeapsă, ar trebui
să comand executarea ta și să îți decimez întreaga unitate.”
Nu mai vorbea generalul, vorbea fratele meu vitreg.

22
 Bastardul

Dispăruse calmul lui proverbial. Nu știu de ce, dar dese-

ori aveam senzația că numai eu sunt capabil să îl scot din
pepeni. Când era în fruntea legiunii, era un monument
de profesionalism, disciplină și autocenzură. Lângă mine
devenea la fel de nesuferit cum fusese întreaga noastră
copilărie, arțăgos și plin de resentimente.
“Iertare, generale!”, am spus, ridicându-mă în picioare,
în fața lui.
De undeva din spate a venit un centurion cu fața plină
de un sânge negru, amestecat cu pământ, care mai lăsa să
i se vadă doar ochii, albicioși și mici, undeva prea jos în
raport cu fruntea.
“Generale Flavius, tervingii fug în toate direcțiile. Se
pare că l-am ucis pe Canabaudes, regele goților tervingi…”
Am citit suprindere pe fața fratelui meu. Și-a recăpătat
controlul și s-a întors către centurion, încercând să înțe-
leagă informația.
“Ești sigur?”
“Este acolo!”, a arătat centurionul la câțiva metri dis-
tanță, către un corp întins pe jos. Era nebunul pe care îl
aruncasem eu de pe cal. Cel care mă atacase.
Ne-am dus chiar lângă el. Casca aurie, cu o coadă
bogată din păr de cal, sărise la mai bine de zece metri
distanță. Avea părul deschis la culoare, lung, prins și el
într-o coadă. Barba și mustața, de aceeași culoare, blond
murdar, musteau a sânge. Avea gura deschisă, prin care
descopereai câțiva dinți lipsă, probabil pierduți tot în
luptă. Cămașa de zale îi acoperea corpul, lăsând mâinile
libere, fără protecție, iar picioarele erau înfășurate într-o

23
 Daniel Zărnescu

pânză roșie. La fel și încălțămintea. Nimic spectaculos.

“Ăsta este rege?”, am șoptit eu, probabil mai tare decât
aș fi vrut, pentru că centurionul aplecă sabia către fața
cadavrului, dându-i la o parte părul. Îi lipsea o ureche.
“În regiunea Noricum tervingii l-au înfrânt pe generalul
Lucullus, acum 7 ani. A cerut o luptă dreaptă cu generalul
Lucullus, acesta a acceptat. S-au duelat, Canabaudes l-a
înfrânt, dar a pierdut o ureche în luptă. Legenda spune
că după ce l-a omorât pe Lucullus, în timp ce se ținea cu
mâna de ureche, s-a aplecat peste el și i-a mușcat urechea,
i-a smuls-o și a început să urle la trupele lui, să îi atace pe
romani. Tervingii îl credeau invincibil.”
“Cine l-a omorât?”, a întrebat Flavius, încercând să
înțeleagă implicațiile.
“Tiberius l-a aruncat de pe cal. Grecul Theon din Tomis,
din Cohorta a VII-a, l-a omorât.”, a spus centurionul.
Flavius a tras aer în piept și mi-a aruncat o privire plină
de resemnare.
“Mulțumesc. Ia corpul și du-l împăratului. Lasă-mă
două secunde cu Tiberius! Și adu-mi-l și pe Theon!”
“Da, generale!”
Centurionul s-a retras, gesticulând către o mână de
soldați care se zgâiau la noi. Iar Flavius, generalul de data
asta, și-a recăpătat suflul și stăpânirea de sine, punân-
du-mi mâna pe umăr.
“Felicitari, Tiberius! Ai făcut o treabă bună, ai scurtat
bătălia. Nu știu ce a fost în mintea sălbaticului ăstuia.”
L-am apreciat atunci pentru capacitatea lui de a recu-
noaște datele problemei și de a-și stăpâni nervii. Pe vremurile

24
 Bastardul

republicii orice general de armată era, mai presus de toate,

și politician. Iar Flavius era amândouă la un loc. Eu nu
aș fi reușit, în locul lui. În principiu, nu mă comportasem
precum un soldat roman, dar știa și el că nu aveam stofă.
Eram prea impulsiv, de-asta și preferam să fiu pe spatele
lui Hades, decât în corpul de infanterie, cu scutul în față.
Sângele de barbar probabil că îmi juca feste. Eram impulsiv
și imprevizibil, chiar și pentru standardele mele.
Am zâmbit și am lăsat capul în jos.
“Mulțumesc, generale! Nebunia luptei, cred. Armatele
funcționează precum un singur corp, dar fiecare soldat
are propriile trăiri. Asta ne trădează de multe ori.”
Lângă noi a apărut o figură nouă. Tuns mai scurt pe
laturi, decât în creștet, cu părul negru. Un pic cam grăsuț
pentru un soldat, cu un piept imens pe care armura îl
ținea cu greu, aproape cât Flavius de înalt. Probabil că
era un coșmar al armurierilor romani, pentru că avea o
constituție foarte ciudată, atipică. Aș fi pus pariu că dacă
nu ar fi fost soldat, ar fi fost mult mai gras decât era acum.
Și probabil hangiu, nu stiu de ce. Nu ar fi trebuit să îi aud
numele ca să știu că este grec.
Pe fața lui se vedea surpriza, pentru că nu își putea
ascunde trăirile. Era foarte expresiv.
“Theon. M-ați chemat, generale?”
“Tu ai înfipt sabia în Canabaudes?”
“Așa spun ceilalți. A aterizat în scutul meu, așa că am
făcut ce ar fi făcut oricine. S-a nimerit să fiu eu.”
Ce mai pleașcă pe capul lui, m-am gândit imediat. Și
pe al meu, de altfel.

25
 Daniel Zărnescu

“Felicitări, Theon. L-ai omorât pe regele goților. Ți-aș

propune să te duci la bază imediat și să te speli. Probabil
că împăratul Aurelian va vrea să vorbească cu tine.”
Norocosul naibii, am gândit, din nou. Dar Flavius s-a
întors către mine:
“E valabil și pentru tine, Tiberius. Știu cum gândesc
politicienii și, chit că Aurelian este soldat de meserie, va
vrea să vă arate întregii armate. Du-te, spală-te și încearcă
să te odihnești până trimit după tine.”
Am dat din cap și am tulit-o din fața lui, în timp ce
soldații îmi strigau numele peste tot în jurul meu.

26
 Bastardul

PATRU

Doar două legiuni dintre cele șase combatante au

primit ordin să se retragă și să își adune răniții și morții.
Erau cele de pe flanc, care au absorbit șocul atacului
concentrat al tervingilor și care, cumva, au reușit să nu
dea înapoi. Celelalte legiuni, împreună cu cavaleria, au
continuat să îi urmărească pe tervingi adânc în teritoriul
Daciei Malvensis. Victoria trebuia să fie totală.
După atâția ani în armata romană învățasem un lucru
despre luptele de mari dimensiuni, în care erau implicate
mai multe legiuni. Acela era că masacrele și lovitura
finală veneau abia după ce una dintre forțele combatante
renunța să mai lupte și căuta să se retragă. De-asta și punea
atât accent Flavius pe defensivă. Scopul era să rămâi în
picioare, cu scutul sus, și să fii capabil să primești lovituri.
Pentru că dacă ai întors spatele, începea măcelul.
Eu îmi traduceam mult mai simplu toată treaba asta.
Nu este o soluție să te retragi având inamicul în față, decât
dacă o faci uitându-te în ochii lui.

27
 Daniel Zărnescu

Când eram copii, de două ori pe săptămână, venea

la noi acasă un bătrânel cocârjat, fără păr în cap, care
nu vedea mai departe de doi metri, pe nume Gallus. Ne
povestea de istoria Romei, de la începuturi, când regii
erau aleși pe viață de către senat, de perioada republicii,
imediat după izgonirea celui de-al șaptelea rege, de căde-
rea republicii apoi, odată cu primul împărat, Augustus,
probabil și cel mai bun dintre toți.
Noi eram fascinați de marile confruntări pe care le-a
avut Roma de-a lungul timpului și de generalii ei: Cezar,
Pompei, Agrippa, Marius, Sulla. Scipio Africanul, învin-
gătorul lui Hannibal, era preferatul casei, mai ales că tatăl
nostru de fiecare dată ținea să ne atragă atenția că suntem
rude cu el, la aproape 500 de ani distanță.
Era unul dintre motivele pentru care eram atât de invi-
dios pe Flavius. Eu eram un simplu bastard, nu aveam voie
să folosesc numele familiei, Cornelius. Probabil că de-asta
îmi și permiteam atâtea, pentru că fusesem privit toată
viața drept un paria, așa că am început să mă comport
drept unul. Rareori se vorbea despre mine ca fiind copilul
lui Publius Cornelius, deși locuiam în aceeași casă cu el.
Eram o pată pe onoarea lui, ireproșabilă până la naș-
terea mea. Se îndrăgostise de o localnică și așa am apărut
eu. Mama mea a murit la scurt timp, tata m-a adus acasă,
în ciuda crizelor de nervi ale Fulviei. Deseori m-am gândit
că mai bine mă lăsa în Tibiscum, pe străzi. Ar fi scutit
întreaga mea familie de o dramă.
În schimb am fost adus în casa lui Publius, membru
de vază al unei familii vechi de patricieni, de parcă mai

28
 Bastardul

dădea cineva doi bani pe asta în perioada imperiului,

unde onoarea, loialitatea și sângele erau principalele vir-
tuți. Problema era cu sângele ăla, că era apreciat doar cel
pur, de roman. Nu amestecătura din care eram eu făcut,
sânge albastru de patricieni cu sânge negru și murdar de
albocenși, tribul de daci al mamei mele naturale.
Jur că și acum, după toată experiența pe care o am în
armata romană, noaptea o visez pe Fulvia cum mă trage
de păr, mă dă cu capul de masă și de pereți, mă scuipă
și mă zgârie. Probabil că și-a dorit ca să fug, când cresc
puțin mai mare, dar, iar, probabil că a început să îmi
placă durerea asta pe care i-o provocam. Eram dovada
vie, în carne și oase, a infidelității bărbatului ei. Și rugina
de pe armura strălucitoare cu care era îmbrăcată familia
Cornelius, dintre cele mai vechi familii din Roma, dacă
nu cea mai veche.
Nu că mai dădea cineva doi bani pe asta acum, când
împărații erau aleși de prin grajduri de către armată.
Fulvia mă voia plecat din casă, fugit. Iar eu am rămas.
La patru ani Fulvia m-a urcat într-o trăsură, m-a dus
la câteva mile distanță de Romula și m-a abandonat pe
drum, la marginea pădurii. Îmi aduc aminte ca prin vis,
dar poveștile sclavilor casei țin visul în picioare. Tatăl meu
a bătut-o pe Fulvia pentru prima oară în viața ei, a închis-o
într-o cameră și i-a spus că dacă iese de acolo, o omoară
cu mâna lui. După care a aranjat o patrulă de căutare. Au
scotocit tot ținutul, inclusiv municipiul Romula-Malva,
casă cu casă. Nu m-au găsit și cu toții mă credeau mort.

29
 Daniel Zărnescu

La două zile distanță, nimeni nu știe cum, un copil de

patru ani plin de noroi, zgâriat pe tot corpul, cu mușcături
pe picioare și pe mâini, a apărut la ușa casei. Nu plângea, nu
vorbea, nu a cerut nimic. A rămas acolo până când Publius
a venit, plângând și l-a luat în brațe, urlând de fericire.
Cel puțin așa spun poveștile. Că nimeni nu știe cum
am supraviețuit în sălbăticie, singur. Eu știu că m-am
întors. Și mai știu că a fost prima oară când am simțit
că tatăl meu, marele Publius Cornelius, mă iubește. Am
continuat să fiu batjocorit, bătut pe ascuns, am dormit
prin grajduri sau în camerele sclavilor, am muncit de mic
cot la cot cu servitorii, pe la bucătărie. Dar am rămas.

30
POTI COMANDA
CARTEA DE AICI:
https://www.stepout.ro/bastardul