Sunteți pe pagina 1din 46

MUSTĂŢEA DOINA

EROII MARII UNIRI

2012
TÂRGU-JIU
ISBN 978-973-0-13173-4

1
Cuprins:

Vasile Ciceo Pop……………………………………………………3-4


Vasile Goldiş…………………..…………………………………….5-7
Vasile Lucaciu………………………………………………………8-10
Alexandru Mocioni…………………………………………………11-12
George Pop de Basesti……………………………………………...13-14
Eremia Grigorescu …………………………………………………15-17
Grigore Ignat ……………………………………………………….18-20
Take Ionescu ……………………………………………………….21-22
Nicolae Iorga………………………………………………………..23-25
Ciprian Porumbescu………………………………………………...26-28
Ioan Ratiu …………………………………………………………..29-31
Ecaterina Teodoroiu ………………………………………………..32-33

2
Ştefan Ciceo Pop(1865-1934)

Ştefan Ciceo Pop. Fotografie (Muzeul Naţional de Istorie Unul din cei mai
reprezentativi luptători pentru unitatea noastră naţională, Ştefan Ciceo Pop s-a
născut în anul 1865 în Sibiu. În acest oraş îşi face liceul şi urmează apoi
Universitatea la Buda-pesta şi Viena. în anul 1891, când îşi termină studiile
superioare, se întoarce în ţară, la Arad, unde se îndeletniceşte cu avocatura.
Deja ca tânăr avocat a participat la Conferinţa de la Haga unde a susţinut cauza
românilor din Ardeal în faţa ungurilor. În procesul Memorandiştilor a fost unul
din cei mai importanţi apărători. A fost un temut susţinător al cauzei ţăranilor
din Arad şi un avocat al apărării în procesele de presă înaintate românilor de
către stăpânirea maghiară de atunci. La vârsta de 30 de ani va debuta şi în viaţa
politică, fiind ales deputat reprezentant al naţiunii române în Dieta ungară.
Susţinând "cauza", la Budapesta, Ciceo-Pop duelase verbal, în 1917, cu primul
ministru ungur – vestitul conte Tisza.
"Să te bucuri că mai trăieşti, nu meriţi să mai respiri aerul pe care-l
otrăveşti,” i-a strigat contele deputatului român încheindu-şi astfel discursul:
"pentru asemenea acţiuni, ştreangul este răspunsul."

3
La 29 octombrie 1918 are loc o întâlnire între socialiştii români şi
conducerea P.N.R. Delegaţia socialiştilor români prezintă membrilor'
Comitetului Executiv al P.N.R. propunerea de a se forma un. Consiliu Naţional
al românilor „care să preia conducerea teritoriilor locuite de români". In ziua
următoare, la 30 octombrie-1918, în urma unor noi insistenţe ale socialiştilor
români, reprezentanţii P.N.R. au acceptat constituirea Consiliului Naţional
Român Central, care a luat fiinţă în aceeaşi zi la Budapesta. Era format din 6
social-democraţi şi 6 reprezentanţi ai P.N.R., printre care şi Ştefan Ciceo Pop. S-
au înfiinţat consilii naţionale comitatense, sau locale, consilii naţionale
comunale. în rândul acestora din urmă se poate remarca prezenţa în număr mare
a reprezentanţilor maselor populare.La 31 octombrie 1918 se înfiinţează la
Timişoara primul Conciliu militar român care avea să se dizolve odată cu
constituirea gărzilor naţionale. La 7 noiembrie Consiliul Naţional Român
Central a hotărât înfiinţarea de gărzi naţionale pe întreg teritoriul locuit de
români. Un apel special către naţiunea română, semnat de Ştefan Ciceo Pop, a
anunţat în mod oficial hotărârea de constituire a gărzilor naţionale şi se adresa
îndeosebi soldaţilor, pe care îi chema să se înroleze în rândurile lor.La 12
noiembrie 1918 comanda supremă a tuturor gărzilor naţionale române din
Transilvania şi Ungaria a fost încredinţată maiorului Al. Vlad, iar ulterior lui
Ştefan Ciceo Pop.Consiliul Naţional Român Central, al cărui sediu se stabilise la
Arad, exercita realmente funcţia unui organ suprem al mişcării naţionale
române. Conştient de rolul său ca organ politic reprezentativ al populaţiei
române din Transilvania, Consiliul Naţional Român Central s-a întrunit sub
conducerea lui Ştefan Ciceo Pop la 9 noiembrie 1918 spre a lua o hotărâre de
mare importanţă pentru cursul luptei naţionale a românilor : trimiterea unei note
diplomatice guvernului ungar prin care să ceară preluarea puterii depline de
guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal si Ţara-Ungurească.
Tratativele s-au purtat în sala Prefecturii, din Arad.. Discuţiile au. fost
furtunoase. S-a ridicat în mod-deschis şi clar problema despărţirii Transilvaniei
de Ungaria.
La 20 noiembrie 1918, Ştefan Ciceo Pop şi Gh. Crişan au publicat textul
convocării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi: regulamentul pentru
alegerea deputaţilor Adunării Naţionale. Document pătruns de un fierbinte şi
înalt patriotism, reprezentând dorinţa de veacuri a românilor : Unirea tuturor
într-o singură ţară.A sosit şi ziua mult aşteptată — 1 decembrie 1918. Alba Iulia
este în sărbătoare. De pretutindeni au venit mii şi mii de oameni.
Străzile oraşului sunt pline, trenurile care sosesc sunt pline, drumurile ce duc
spre oraş sunt pline. Atmosfera este entuziastă, elanul patriotic izbucneşte din
toate piepturile. Marea Adunare constituantă a românilor din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş a fost deschisă la orele 10 de către dr. Ştefan Ciceo
Pop, preşedinte al Consiliului Naţional Român Central. Se propune conducerea
Marii Adunări Naţionale de la Alba lulia : Ştefan Ciceo Pop este ales
vicepreşedinte alături de T. Mihali şi Ioan Flueraş ; preşedinte este ales George

4
Pop de Băseşti. Adunarea constituantă a românilor hotărât în unanimitate unirea
Transilvaniei cu România. Rod al luptei revoluţionare de veacuri a maselor
populare de pe întreg teritoriul ţării, a întregului popor român, făurirea statului
naţional român unitar a constituit un eveniment de o uriaşă însemnătate.Visul de
secole al românilor, pentru care au luptat şi s-au jertfit,în care au crezut cu
neclintită tărie, pentru care au dat tot ce-a fost mai bun în ei, reprezentanţii cei
mai de seamă ai neamului nostru, patrioţii cei mai înflăcăraţi, s-a împlinit. La
Alba lulia s-a împlinit idealul nostru de veacuri: unirea tuturor provinciilor
locuite de români într-un singur stat.La 2 decembrie 1918 Ştefan Ciceo Pop este
ales membru al Consiliului dirigent. Ocupă, după aceea, funcţia de ministru fără
portofoliu în guvernele I. I. C. Brătianu (decembrie 1918 — februarie1919),
Arthur Văitoianu (septembrie 1919 — decembrie 1919), Alexandru Vaida-
Voievod (decembrie 1919 — martie 1920) (3, 875—876).
În ultimii ani de viaţă activitatea politică a lui Ştefan Ciceo Pop nu mai are
aceeaşi intensitate şi acest mare patriot şi iubitor al neamului se stinge în anul
1934.

5
VASILE GOLDIŞ (1862—1934)

Fruntaş al generaţiei de intelectuali progresişti de la sfârşitul veacului al


XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, în a cărui activitate şi operă s-au
oglindit fidel interesele vitale ale poporului român, aspiraţiile spre unitate şi
independenţă naţională şi socială,Vasile Goldiş s-a născut în satul Mocirla (azi
Lunca Teuzului), jud.Arad, la 12 noiembrie 1862, fiind educat de bunicul şi tatăl
sau în spiritul celor mai nobile idei ale românilor din Transilvania. Şcoala
primară o urmează la Cermei şi Pănadul-Nou (azi Horea),unde învaţă şi limbile
maghiară şi germană. Liceul l-a terminat la Arad, ca şef de promoţie, în anul
1881 ; elev excepţional, Vasile Goldiş a dovedit aptitudini deosebite pentru
istorie, literatură şi filozofie. În anul absolvirii cursurilor liceale se înscrie la
Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta, unde frecventează
primul şi ultimul an ceilalţi doi îi urmează la Viena ; după satisfacerea stagiului
militar cu termen redus a obţinut gradul de sublocotenent de rezervă.Activitatea
politică şi-a început-o la Budapesta şi Viena unde a militat în societăţile
studenţeşti „Petru Maior“ şi „România jună“făcând o propagandă susţinută
pentru răspândirea culturii româneşti, pentru strângerea legăturilor cu românii
din patria liberă.Intre anii 1886—1889 a funcţionat ca profesor la Caransebeş,
unde a ocupat catedra de istorie şi limbă latină ; în perioada 1889—1901 a fost
profesor la Gimnaziul român ortodox de la Braşov. Merită a fi evidenţiată

6
activitatea pe care a desfăşurat-o în acest oraş pentru sprijinirea celor inculpaţi în
celebrul proces al „Memorandului" de la Cluj, din anul 1894 ; astfel, el a izbutit
să mobilizeze peste 200 de români care să reprezinte Comitatul Braşov ca
delegaţi la acest proces.Pentru a contribui la dezvoltarea învăţământului, Vasile
Goldiş a editat manuale şcolare ; un interes deosebit a acordat istoriei, care,in
concepţia sa, nu trebuie să constituie un prilej de învrăjbire a naţionalităţilor, ci,
dimpotrivă, cu ajutorul acesteia popoarele să ajungă să se cunoască mai bine
pentru a putea colabora.
A căutat să cultive la elevi sentimentul mândriei şi demnităţii naţionale ; el
priveşte istoria românilor într-o strânsă legătură dialectică cu istoria universală.
Prezentând marii conducători ai poporului nostru, Vasile Goldiş se opreşte
asupra glorioasei domnii a lui Mihai Viteazul, cel care, pentru prima dată, a unit
într-un singur stat pe români.La 21 septembrie 1895 a devenit secretarul
„Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român“.
A sprijinit mişcarea Teatrală a românilor din Transilvania, convins fiind că
teatrul, care reprezintă una dintre cele mai importante instituţii culturale,
contribuie din plin la dezvoltarea conştiinţei naţionale.La 1 iulie 1901 se
stabileşte la Arad, unde va desfăşura cea mai bogată activitate a întregii sale
vieţi. La 10 iulie 1905, la Conferinţa de îa Sibiu a Partidului Naţional Român,
Vasile Goldiş, ţinând seama de sarcinile imediate ce stăteau în faţa poporului
român, s-a pronunţat pentru abandonarea pasivismului, tactică depăşită de
evenimente. cu alta activă, elastică, energică. Ca deputat de Radna în perioada
1906—1910, Vasile Goldiş a rostit în Parlamentul de la
Budapesta impresionante discursuri prin care cerea cu putere drepturi politice
largi pentru românii din Transilvania şi recunoaşterea activităţii Partidului
Naţional Român.
Datorită combativităţii, clarviziunii politice, Vasile Goldiş a devenit un temut
adversar pentru autorităţile austro-ungare, care au făcut totul pentru a nu mai fi
reales deputat în noua legislatură cu toată această persecuţie, continuă activitatea
sa militantă, combate teoria care susţinea existenţa aşa-zisului stat naţional
unitar maghiar şi deci a inexistenţei problemei naţionale în Austro-Ungaria.De
asemenea, a luat atitudine fermă împotriva acelora care pre-
conizau rămânerea Transilvaniei în cadrul „Austriei mari".Ziarist talentat, Vasile
Goldiş a primit conducerea ziarului „Românul’’ din Arad (1 ianuarie 1911) şi a
Institutului tipografic „Concordia" ; datorită conducerii energice a Iui Vasile
Goldiş, „Românul" devine tribuna luptelor politice româneşti şi contribuie din
plin la regătirea unirii Transilvaniei cu România.
Refuzând, în calitate de director, de a semna o declaraţie de fidelitate faţă de
guvernul Tisza, ziarul „Românul“ a fost suspendat în martie 1916 şi va reapare
abia la 7 noiembrie 1918.
În perioada primului război mondial Vasile Goldiş a protestat cu vehemenţă
împotriva abuzurilor autorităţilor faţă de populaţia română, în condiţiile
înfrângerii Puterilor Centrale şi a creşterii avântului revoluţionar al maselor,

7
membrii Comitetului executiv al Partidului Naţional Român se întrunesc la
Oradea şi adoptă o „Declaraţie’’ (12 octombrie 1918), care urma să fie
prezentată Parlamentului de la Budapesta. „Declaraţia", la a cărei elaborare
Vasile Goldiş a avut un important rol, cerea dreptul naţiunilor la auto-
determinare. In continuare, se arată că, la Congresul de pace, naţiunea română
nu poate fi reprezentată decât de delegaţii săi aleşi într-o mare adunare populară
Constituirea la 18/31 octombrie la Budapesta a Consiliului Naţional Român
Central reprezintă declanşarea revoluţiei burghezo-democratice din
Transilvania ; acest for — constituit din 6 reprezentanţi ai Partidului Naţional
Român, între care şi Vasile Goldiş,şi şase reprezentanţi ai Partidului Social-
Dernocrat şi-a stabilit sediul la Arad ; acum iau fiinţă gărzile şi consiliile
naţionale române conform indicaţiilor exprimate de Vasile Goldiş în
„Manifestul către naţiunea română" în “Manifestul către popoarele lumii", la a
cărui redactare în limbile română şi franceză a luat parte şi Vasile Goldiş, se
cere eliberarea neîntârziată a Transilvaniei de sub jugul străin, unirea cu
România şi drepturi democratice, egale pentru toţi locuitorii Transilvaniei,
indiferent de naţionalitate : „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu
doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă
istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea
democraţiei .celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română
este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în
stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura
tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă,
unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti" în concepţia lui Vasile Goldiş, măreţul
act al Unirii Transilvaniei cu România trebuia să fie opera întregului popor, şi în
acest sens s-a pronunţat pentru organizarea la Alba-Iulia, localitate cu un glorios
trecut istoric, a unei impresionante adunări naţionale.
Prezent la 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia, alături de cei peste 100 000 de
ţărani, muncitori şi intelectuali veniţi din toate părţile unde se vorbea şi se
simţea româneşte, de la Iza maramureşană până la Dunărea bănăţeană, din Ţara-
Bârsei până la Crişuri, Vasile Goldiş a ţinut impresionanta „Cuvântare la
Adunarea de la Alba-Iulia“, care apreciază Unirea Transilvaniei cu România
drept un proces istoric obiectiv ; este evidenţiată continuitatea românilor pe
teritoriul transilvan şi dreptul lor inalienabil de a păstra în continuare această
preţioasă moştenire strămoşească.
În Consiliul Dirigent, primul guvern al Transilvaniei libere,Vasile Goldiş a
deţinut funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ocupându-se şi de
problema naţionalităţilor ; a îndeplinit şi funcţia de vicepreşedinte al acestui
guvern cu sediul la Sibiu.
În calitate de preşedinte al delegaţiei care a prezentat la Bucureşti regelui
Ferdinand şi Parlamentului măreţul act al Unirii de la Alba-Iulia, Vasile Goldiş a
rostit o vibrantă cuvântare în care făcea bilanţul luptei de secole a poporului
român.Vasile Goldiş a fost ales de mai multe ori membru al guvernului central

8
din Bucureşti, deputat de Radna, membru de onoare al Academiei Române :
între anii 1923—1932 a fost preşedinte al „Astrei" şi a militat pentru eliberarea
socială a poporului român. Retras din viaţa politică, s-a stabilit la Arad, unde a
dus o viaţă modestă, austeră. Cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, s-a adus
un vibrant omagiu pentru prestigioasa sa activitate de dascăl, ideolog,
conducător politic. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934 ; datorită înaltei
preţuiri de care se bucurase în timpul vieţii, autorităţile statului român i-au
organizat funeralii naţionale.

9
Vasile Lucaciu(1852—1922)

S-a născut la 22 ianuarie 1852 în comuna Apa, judeţul Satu Mare, din părinţii
Mihai Lucaciu şi Juliana Toth. Stabilit cu familia la Baia Mare, din 1858 el
frecventează cele patru clase ale Şcolii primare pe care o conducea tatăl său, iar
între anii 1862—1866 urmează cursurile secundare ale Gimnaziului de stat din
localitate, remarcându-se prin sârguinţa şi receptivitatea cu care îşi însuşea
cunoştinţele. O puternică impresie a produs asupra elevului de 12 ani predarea
lecţiei Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1864, când s-au împlinit 5 ani
de la făurirea statului naţional român. In toamna anului 1868 tânărul Vasile
Lucaciu a plecat în Italia, unde urmează cursurile Institutului „Sf. Atanasie" din
Roma. Obţine în 1870 titlul de doctor în filozofie cu „Magna cum laude“.
Studiile teologice urmate la Roma îl consacră pe linia tradiţiei corifeilor Şcolii
ardelene. Vasile Lucaciu îşi însuşeşte mai multe limbi de circulaţie universală :
latina, italiana, franceza, germana şi engleza, studiază sociologia şi filozofia, se
formează ca om de cultură. Numit preot în comuna Sâncrai de pe Grui din fostul
judeţ Sălaj,Vasile Lucaciu funcţionează aici între anii 1874 şi 1878, perioadă
când cunoaşte pe unii din conducătorii politici marcanţi ai românilor din
Transilvania : dr. Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti şi începe să colaboreze,
remarcându-se prin talent publicistic, la „Gazeta Transilvaniei (Braşov),

10
„Tribuna" (Sibiu), „Foaia poporului" (Blaj) şi „Românul" (Arad). Odată cu
numirea sa, în 1878, în funcţia de profesor de religie şi limba română la liceul
regesc din Satu Mare, Vasile Lucaciu se afirmă şi ca un vajnic luptător pentru
introducerea limbii române în gimnazii şi licee, poziţie care-i va atrage
persecuţii din partea autorităţilor ungare, fiind acuzat de daco-românism şi
cerându-se destituirea din post şi desfiinţarea catedrei pe care o ocupa. Timp de
5 ani Vasile Lucaciu a funcţionat ca paroh în localitatea Şiseşti. Din 1890
participarea dr. Vasile Lucaciu la lupta românilor transilvăneni pentru drepturi
politice şi culturale, pentru libertate şi unitate naţională capătă un caracter tot
mai profund şi continuu. Vizitează în acest an capitala României şi se află în
mijlocul studenţilor bucureşteni, prezenţa sa entuziasmând tineretul studios
animat de sentimente patriotice de solidaritate cu românii de peste Carpaţi.
La Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român (Sibiu,16/27 octombrie
1890) Vasile Lucaciu s-a pronunţat cu fermitate împotriva legilor şovine, cu
tendinţe de deznaţionalizare a românilor, introduse de guvernul de la Budapesta.
La a cincea conferinţă naţională a P.N.R. (Sibiu, 20—21 ianuarie 1892) Vasile
Lucaciu este ales secretar general al Comitetului partidului. Face parte din
grupul conducătorilor P.N.R. desemnaţi să aplice hotărârea Conferinţei din 1887
în legătură cu redactarea, prezentarea şi răspândirea Memorandului. După
refuzul lui Francisc Iosif I de a primi delegaţia memorandiştilor Vasile Lucaciu
trece în România şi aduce la cunoştinţă organelor de presă şi unor oameni
politici : Take Ionescu Dimitrie A. Sturdza, tratamentul jignitor şi represaliile
aplicate de autorităţile dualismului austro-ungar multor participanţi la delegatie.
Reîntors în Transilvania, dr. Vasile Lucaciu are de înfruntat persecuţiile şi
arbitrariul autorităţilor administrative maghiare. La 12 noiembrie 1892 este
judecat la Debreţin pentru imaginara vină de agitator şovinist împotriva naţiunii
maghiare, deoarece în luna mai redactase o „Circulară convocatoare’’ document
care indica măsuri organizatorice privind înaintarea „Memorandului" Curţii de
la Viena. Ideile şi gândurile adresate conaţionalilor săi în această chemare sunt
limpezi şi înflăcărate. La Debreţin, unde a fost apărat de luliu Coroianu,
colaboratorul său la redactarea finală a „Memorandului", Vasile Lucaciu a
refuzat să răspundă la întrebările în limba maghiară, afirmând cu patriotică
mândrie că nu se simte străin în ţara sa si are dreptul să se apere în limba
maternă.A relevat, la procesul amintit, că popoarele din monarhia austro-ungară
sunt individualităţi naţionale distincte, care pretind în mod justificat drepturi şi
aspiră la libertate şi independenţă. A demonstrat strălucit legalitatea juridică a
„Memorandului", care nu cuprindea nimic instigator împotriva altor
naţionalităţi. Demersurile întreprinse de Vasile Lucaciu pe făgaşul luptei pentru
unitatea poporului român aveau în vedere : stabilirea unei linii comune a
cercurilor politice din România şi a Partidului Naţional Român din Transilvania
şi Ungaria, luarea unor măsuri care să contribuie la progresul problemei
naţionale şi înfiinţarea unei bănci naţionale care să servească intereselor
poporului român.

11
La simulacrul de proces din 25 mai 1894 cuvântul lui Vasile Lucaciu a produs o
adâncă impresie. Intre cei 14 memorandişti condamnaţi la închisoare Vasile
Lucaciu a primit cea mai mare pedeapsă : 5 ani întrucât în optica acuzatorilor
acuzatul era preot.
Remarcabilă rămâne contribuţia lui Vasile Lucaciu pe plan politic şi cultural în
anii neutralităţii pentru participarea României la primul război mondial.La
Congresul extraordinar al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor"
din 14/27 decembrie 1914, când s-a ales un nou comitet de conducere şi s-a
hotărât schimbarea titulaturii în „Liga pentru unitatea politică a tuturor
românilor", Vasile Lucaciu a fost ales preşedinte al acesteia, funcţie pe care a
îndeplinit-o cu cinste până în anul 1918. In slujba cauzei unirii Transilvaniei cu
România, a înfăptuirii măreţului deziderat naţional, pentru intrarea ţării noastre
în război alături de Antantă, dr. Vasile Lucaciu întreprinde călătorii în Italia, la
începutul anului 1915, pentru a câştiga simpatia conducătorilor acestei ţări, a
opiniei publice, în Rusia, la Darniţa (primăvara lui 1917) unde se găseau
prizonieri români, foşti soldaţi în armata austro-ungară care doreau să se
constituie în unităţi de voluntari, pentru trecerea lor în armata română, în S.U.A.
(aprilie 1917) cu scopul de a se forma o unitate de voluntari români care să lupte
în Europa împotriva austro-germanilor. S-au pus bazele unei prese în limba
română, fostul preşedinte Theodore Roosevelt s-a pronunţat pentru sprijinirea
aspiraţiilor naţionale ale românilor, iar la începutul lunii ianuarie 1918 a luat
fiinţă Legaţia României din S.U.A. condusă de dr. C. Angelescu.
Pentru meritele sale excepţionale aduse cauzei unităţii naţionale dr. Vasile
Lucaciu a fost ales la 2 decembrie 1918 în Consiliul Dirigent, guvernul
provizoriu al Transilvaniei până la întrunirea Adunării Constituante a întregii
Românii. A continuat şi după 1 decembrie 1918, folosind remarcabilele sale
calităţi de orator, să pledeze pentru legitimitatea unităţii naţionale.
Dr. Vasile Lucaciu a încetat din viaţă la 22 noiembrie 1922 şi a fost
înmormântat cu funeralii naţionale la 1 decembrie în cimitirul din Şiseşti. Pentru
eternizarea memoriei sale s-a ridicat în anul 1932, la Satu Mare, o statuie turnată
în bronz, creaţie a sculptorului Cornel Medrea.

12
Alexandru Mocioni(1841—1909)

S-a născut la Pesta şi a crescut în sânul familiei Mocioni, sub supravegherea


mamei sale Ecaterina, care i-a insuflat o educaţie românească şi ortodoxă.
Îndrumătorul său în studii a fost studentul Atanasie Marienescu, doctor în drept,
viitorul academician. Studiile secundare le-a făcut la liceul piariştilor din Pesta.
După terminarea lor, s-a înscris la Universitatea din Pesta, unde începe studiile
în drept. Le continuă timp de trei ani la Viena şi le termină la Universitatea din
Graz - de unde îşi ia doctoratul în drept. Fire încăpăţânată şi naţionalist
înflăcărat, a intrat deseori în contradicţie cu profesorii sau colegii săi. La scurt
timp după ce îşi termină studiile şi îşi începe activitatea politică, întreprinde o
călătorie de studii în Elveţia şi Belgia - ţări polietnice, cu scopul de a studia
legislaţia privitoare la egalitatea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare. În
acest fel se documentează serios cu argumente de drept şi exemple practice din
aceste ţări considerate cele mai avansate din punct de vedere legislativ,
argumente cu care urmărea să susţină cauza drepturilor românilor din
Ungaria.După ce la 4 noiembrie 1865, când a împlinit vârsta de 24 de ani, i s-a
validat mandatul de deputat, Alexandru Mocioni a participat la Adunarea
legislativă maghiară din 1865—1868, când cea mai importantă problemă luată
în discuţie a fost chestiunea naţionalităţilor.Tot acum Alexandru Mocioni,
împreună cu alţi deputaţi români: E. Gojdu. Ioan Faur, Iosif Hossu, Vincenţiu

13
Babeş, Florian Varga ş.a., combate teza „deaidstă“, care susţinea că deputaţii
români nu reprezintă naţiunea lor, ci doar interesele înguste ale alegătorilor din
circumscripţiile lor electorale.Cînd în Parlamentul maghiar a fost admis
proiectul lui Deak,deputaţii români şi sârbi, înţelegând că asuprirea naţională va
deveni şi mai cruntă, au hotărât să părăsească sala de dezbateri, deoarece
principiul fundamental al proiectului Deak (în Ungaria era recunoscută doar o
singură naţiune) era în totală opoziţie cu convingerile acestor deputaţi. Este
meritul lui Alexandru Mocioni că a reuşit să unească într-un organism solidar pe
deputaţii români şi ai altor naţionalităţi, cu toţii adoptând o poziţie demnă în
problema naţională. In urma adoptării de către Parlamentul maghiar a legii
naţionalităţilor, Alexandru Mocioni adresează obştei româneşti o scrisoare
deschisă (la 14/27 ianuarie 1869) în care condamnă cu putere acest
arbitrariu.Tinând seama de noile condiţii, Alexandru Mocioni apreciază că
pentru români se impune cu necesitate crearea unui partid naţional care să
coordoneze întreaga luptă pentru drepturi naţionale.Acest ţel a fost realizat 1a 26
ianuarie/7 februarie 1869, când la Timişoara s-a ţinut conferinţa fruntaşilor
politici români din Banat şi Ungaria şi se pun bazele Partidului Naţional al
Românilor, în frunte cu Alexandru Mocioni ; ca tactică politică a partidului se
proclamă activismul (participarea la viaţa politică din Ungaria).Infiinţarea
Partidului Naţional Român a stimulat energiile vii ale maselor, a deşteptat în
opinia publică o deosebită însufleţire în Parlamentul din anii 1869—
1872.Lugojenii l-au ales deputat, într-un entuziasm de nedescris, pe Alexandru
Mocioni, apreciat pentru înflăcărarea cu care lupta pentru drepturile românilor.
In Parlamentul maghiar, el atacă legea electorală, cerând votul universal .unicul
şi singurul care corespunde pe deplin cerinţelor unei dezvoltări libere.
Alexandru Mocioni, conştient de rolul culturii naţionale în dezvoltarea unui
popor, prezintă la 8 aprilie Parlamentului de la Budapesta petiţiunea tinerimii
române pentru înfiinţarea la Cluj a unei universităţi, unde toate materiile să fie
predate în limba română. Din păcate, nici această dorinţă a românilor nu a aflat
rezolvare. Trebuie remarcat faptul că Alexandru Mocioni a făcut o delimitare
netă între poporul maghiar şi clasele stăpânitoare maghiare care promovau o
brutală politică de asuprire naţională.
Situaţia din ce în ce mai grea a românilor din Imperiul austro-ungar, lipsa
oricărei înţelegeri din partea autorităţilor l-au determinat pe Alexandru Mocioni
ca la 18 aprilie 1874 să renunţe la mandat. Retragerea lui Alexandru Mocioni
din Parlamentul maghiar a pricinuit în opinia publică românească multă
deprimare şi consternare.Părăsirea Parlamentului de către Alexandru Mocioni a
fost determinată de politica statului maghiar, care de la 1867 a căutat
să anihileze politic, cultural şi economic naţionalităţile nemaghiare. In problema
memorandului, Alexandru Mocioni a avut o atitudine diferită faţă de majoritatea
fruntaşilor Partidului Naţional Român. El aprecia că Memorandul trebuie să fie
înmânat împăratului mai târziu şi nu imediat, cum doreau tinerii entuziaşti din
conducerea partidului, punct de vedere care de altfel s-a impus. Conştient de

14
rolul major al presei în realizarea unităţii tuturor românilor fără deosebire de
provincie, în lupta lor pentru drepturi naţionale, Alexandru Mocioni a înfiinţat în
1893 ziarul ..Dreptatea" din Timişoara (redactor fiind dr. Valeriu Branişte).
Acest ziar a fost un adevărat organ de îndrumare şi educaţie naţională.
Interzicerea Partidului Naţional Român de către autorităţile maghiare (1894) i-a
dat prilej lui Alexandru Mocioni de a arăta că deşi partidul a fost desfiinţat, el
există pentru că este fluxul voinţei unui întreg popor.Indurerat de soarta
memorandului, Alexandru Mocioni susţine ,,pasivismul", pentru că statul
maghiar excludea în mod artificial naţiunea română de a fi reprezentată în viaţa
politică şi pentru că socoteşte că „activismul" nu are sorţi ele izbândă la finele
sec.al XlX-lea. Această situaţie durează până în ianuarie 1905, când, la
Conferinţa Partidului Naţional Român de la Sibiu, delegaţii se pronunţă pentru
completă activitate în viaţa politică.
Alexandru Mocioni, cunoscut susţinător al dezvoltării naţionale, a încurajat
puternic înfiinţarea „Asociaţiunei pentru literatură română şi cultura poporului
român" (ASTRA) şi la Lugoj după modelul celei de la Sibiu.
Ca o recunoaştere a meritelor sale pe tărâmul organizării luptei culturale a
tuturor românilor, Alexandru Mocioni a fost ales preşedinte al ,,ASTREI“ în
adunarea generală de la Sibiu din 21 şi 22 septembrie 1901.A sprijinit Societatea
academică „Petru Maior’’ a studenţilor de la Universitatea din Budapesta şi
revista „Luceafărul”, înfiinţată în 1902 în capitala Ungariei de către un grup de
tineri studenţi români, în frunte cu Octavian Goga, Ioan Lupaş, Ioan Lepădat
Alexandru Ciura, Octavian C. Tăslăuanu. La 1 aprilie 1909, după grele suferinţe,
s-a stins din viaţă Alexandru Mocioni, una dintre figurile reprezentative ale
românilor din perioada premergătoare Unirii Transilvaniei cu România.

15
GEORGE POP DE BĂSEŞTI (1835—1919)

George Pop de Băseşti, unul dintre cei mai activi şi consecvenţi luptători
pentru realizarea unităţii statale a poporului român,, pentru dezvoltarea
independentă a ţării, s-a născut la 1 august 1835 în localitatea Băseşti — Sălaj ;
gimnaziul şi academia de drept le-a absolvit la Baia Mare şi Oradea în anii
1845—1855. După anul 1860 a ocupat diferite slujbe de stat : primpretor şi
judecător. A luat atitudine fermă împotriva legilor şcolare din 1868 şi 1879,
care întăreau asuprirea naţională a românilor transilvăneni, prin aserţiunea că în
Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară.
Războiul de independenţă a României din 1877—1878 a avut un puternic
ecou în teritoriile româneşti aflate sub vremelnica stăpânire străină. La acţiunea
de strângere a fondurilor materiale şi a ofrandelor pentru front s-au aflat soţiile
unor fruntaşi ai luptei maselor româneşti din Transilvania şi Banat, printre
acestea aflându-se şi soţia şi fiica lui George Pop de Băseşti. Convins fiind că
succesul deplin în lupta naţională se obţine numai prin solidaritate, George Pop
de Băseşti a susţinut unirea tuturor românilor din Transilvania într-un singur
partid naţional, care, pe baza unui program, să asigure victoria poporului român.
La Conferinţa din 30 aprilie/12 mai—2/14 mai 1881 a cercurilor electorale ale
românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş se adoptă programul

16
Partidului Naţional Român, în care erau cuprinse obiective majore pentru
activitatea viitoare a partidului : autonomia Transilvaniei, introducerea prin lege
a limbii române în teritoriile locuite de români, egalitatea tuturor naţionalităţilor,
lege electorală întemeiată pe vot universal, luptă susţinută împotriva
tuturor tendinţelor de maghiarizare manifestate pe cale directă sau indirectă,
politică încurajată de statul dualist austro-ungar. Incepînd din anul 1881, George
Pop de Băneşti — alături de loan Raţiu, Vincenţiu Babeş, George Bariţiu ş.a. —
se află in fruntea Partidului Naţional Român din Transilvania, îndeplinind
funcţia de vicepreşedinte ; astfel se găseşte mereu în centrul evenimentelor
politice transilvănene, este unul din Organizatorii Conferinţelor Partidului
Naţional Român, este adept al redactării „Memorandului", al înaintării acestui
document împăratului de la Viena în care erau cuprinse revendicările românilor
din Monarhia austro-ungară.George Pop de Băseşti a făcut parte din „delegaţia
celor 300“ care au mers în capitala imperiului pentru a prezenta împăratului
Memorandumul. A fost inculpat în ruşinosul proces de la Cluj din 25 aprilie/7
mai—13/25 mai 1894 intentat de către guvernul maghiar „memorandiştilor", în
urma căruia 14 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Român,
printre care şi George Pop de Băseşti, au fost condamnaţi la ani grei de temniţă ;
vicepreşedintele partidului George Pop de Băseşti a fost condamnat la 1 an de
zile şi încarcerat în închisoarea de la Vacz. La 10/22 august 1895 la Budapesta
s-au întrunit delegaţi ai românilor, slovacilor şi sârbilor cu scopul statornicirii
unui program de acţiune comună împotriva politicii Imperiului austro-ungar de
asuprire naţională. La acest Congres al popoarelor subjugate de Austro-Ungaria
au participat peste 400 ele delegaţi : din partea românilor, ca preşedinte al
„Comitetului de luptă“, a fost ales George Pop de Băseşti, ieşit de câteva zile din
închisoare. Din decembrie 1902, după decesul lui Ioan Raţiu, preşedenţia
Partidului Naţional Român revine lui George Pop de Băseşti ; în această funcţie
a adus în conducerea partidului reprezentanţi ai tinerei generaţii, aprigi
susţinători ai activismului în viaţa parlamentară. Din anul 1905, sub îndrumarea
lui George Pop de Băseşti, Partidul Naţional Român îşi lărgeşte programul, lupta
pentru drepturi politice căpătând noi valenţe.In aprilie 1906, la consfătuirea pe
care primul ministru Wekerle a avut-o cu fruntaşii politici şi ecleziastici români,
George Pop de Băseşti a demascat politica de asuprire naţională a guvernelor şi
a partidelor politice maghiare. In situaţia creată de izbucnirea primei conflagraţii
mondiale, clasele dominante în frunte cu Tisza, primul ministru al Ungariei,
au căutat să obţină de la fruntaşii românilor transilvăneni declaraţii de
„fidelitate’’ ; George Pop de Băseşti împreună cu alţi conducători ai Partidului
Naţional Român au refuzat cu demnitate să semneze astfel de declaraţii, ceea ce
le-a atras ostilitatea autorităţilor. Preşedintele partidului s-a pronunţat cu
hotărâre împotriva tratativelor cu autorităţile maghiare în problema drepturilor
naţionale ale românilor transilvăneni, apreciind că astfel de tratative nu pot fi de
nici un folos românilor. In această perioadă, împreună cu Vasile Lucaciu, Vasile
Goldiş. ş.a., George Pop de Băseşti a desfăşurat o bogată activitate în vederea

17
deplinei realizări a unităţii de stat. La Alba Iulia, istorica cetate a poporului
nostru, la 1 decembrie 1918, în onoranta funcţie de preşedinte al Marii Adunări
Naţionale a fost ales octogenarul tribun.La scurt timp după acest măreţ act, la 1
februarie 1919, în vârstă de aproape 84 de ani, se stinge din viaţă la Băseşti,
locul său de naştere, cel care timp de peste 60 de ani a luptat neîncetat pentru
drepturile naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania.

18
EREMIA GRIGORESCU (1863—1919)

Eremia Grigorescu s-a născut la 28 noiembrie 1863 în apropiere de Galaţi, în


familia unui învăţător. Curând după naşterea celui de al patrulea copil, Eremia,
familia învăţătorului Grigore Grigorescu s-a mutat în oraşul Galaţi. Cursul
primar l-a urmat între anii 1870—1874 în oraşul Galaţi, fiind cel mai mic dintre
elevii clasei , uimind pe cei din jur cu mintea sa ageră şi mai ales cu siguranţa de
sine. În perioada 1874—1878 a urmat gimnaziul tot la Galaţi, absolvindu-1si pe
acesta ca premiant şi dând în perioada respectivă meditaţii pentru a se putea
întreţine. în 1878 el pleacă la Iaşi şi se înscrie la concursul pentru ocuparea unui
loc de bursier la internatul Liceului Naţional apreciat ca unul din cele mai bune
licee din ţară. Şi aici uimeşte atât colegii, cât şi pe profesorii cu ascuţimea
minţii, cu marea putere de muncă, cu sârguinţa şi conştiinciozitatea sa.
Bacalaureatul l-a absolvit în faţa unei comisii din care făceau parte personalităţi
marcante ale ştiinţei şi culturii româneşti din perioada respectivă, amintind
printre aceştia pe : A. D. Xenopol, Petre Poni, St. Vârgolici, Xenofon Ghiorghiu
şi alţii. După obţinerea bacalaureatului, se înscrie la Facultatea de medicină şi la

19
Facultatea de ştiinţe, din cadrul Universităţii din Iaşi, dar se retrage după doi ani
pentru a se dedica carierei militare.
Cauza principală constă în influenţa pe care au exercitat-o asupra sa mediul şi
atmosfera din casa Lipan din Iaşi, unde a cunoscut-o pe Eleonora Arapu,
studentă şi ea la Facultatea de ştiinţe, viitoare profesoară de matematică,
devenită în anul 1886 soţia sa.In casa unde locuia tânăra Eleonora Arapu plutea
aerul pur al dragostei şi recunoştinţei pentru braţul înarmat al neamului ,oastea.
Aici tânărul Eremia Grigorescu a ascultat cu multă atenţie şi emoţie faptele de
vitejie ale armatei române în timpul războiului pentru neatârnare, relatate cu
mult patos de participanţi la acest episod înălţător al istoriei naţionale. Toate
acestea, grefate pe structura sa psihică, ca şi unele înclinaţii personale, duc în
cele din urmă la hotărârea lui de a se înscrie la Şcoala Militară din Bucureşti,
eveniment care s-a petrecut în anul 1882. S-a prezentat în toamna anului 1882 la
examenul pentru intrarea în această şcoală militară, trecându-1 cu brio. După doi
ani de muncă asiduă, la 1 iulie 1884, Eremia Grigorescu este înaintat la gradul
de sublocotenent de artilerie, iar între anii 1884—1886 urmează cursurile unei
şcoli de aplicaţie, fiind, la absolvirea ei, şef de promoţie. Pregătirea temeinică a
tânărului ofiţer de artilerie se impune atenţiei şefilor săi şi în acelaşi an 1886 -
este trimis la Paris ca ataşat pe lângă „Comitetul Artileriei Franceze St. Thomas
d’Aquin", denumire pe care o avea Centrul de instrucţie al artileriei franceze,
timp în care urmează şi doi ani de matematică la Sorbona, unde cursurile erau
predate de renumitul profesor Charles Hermite . La 1 noiembrie 1887, când se
află încă la Paris, Eremia Grigorescu este avansat la gradul de locotenent, la 30
august 1892 de căpitan, iar la 1 octombrie 1906, când avea vârsta de 43 de ani
este înaintat locotenent colonel. In toamna anului 1915, la 28 noiembrie, este
avansat la gradul de general de brigadă şi primeşte comanda Diviziei a 14-a
cantonată în nordul Moldovei.
La data intrării României în primul război mondial, 15 august 1916, generalul
Eremia Grigorescu era comandantul Diviziei a 15-a cu reşedinţa la Constanţa. In
toată această perioadă Eremia Grigorescu a îndeplinit cu simţ de răspundere şi
competenţă diferite misiuni care i-au fost încredinţate. Astfel, făcând parte din
diferite comisii, el a desfăşurat o intensă activitate atât în ţară, cât şi în
străinătate în scopul dotării armatei române cu un armament şi o muniţie
corespunzătoare.
Participarea generalului Eremia Grigorescu la prima fază a războiului pentru
întregirea neamului este limitată. După străpungerea frontului de către inamic în
sudul Dobrogei la începutul lunii septembrie 1916, unde unul din fiii săi, cel mai
mare, Traian, a căzut prizonier, Divizia a 15-a va participa la luptele din
Dobrogea timp ele 35 de zile. Primele ciocniri cu inamicul s-au încheiat cu
succes, acesta fiind respins din zona podului de la Cernavodă. In luptele de la
Mulciova şi Arabagi din Dobrogea, trupele acestei divizii, comandate cu
măiestrie de generalul Eremia Grigorescu, obţin preţioase victorii asupra
duşmanului, pricinuindu-i acestuia grele pierderi. S-a remarcat faptul că de la

20
primele acţiuni militare la care a participat Eremia Grigorescu este pus în
evidenţă spiritul său de iniţiativă, capacitatea de a aprecia just situaţia câmpului
de luptă, măiestria de a insufla subordonaţilor credinţa fermă în victorie, energia
şi hotărârea în luarea deciziilor, precum şi dragostea lui pentru pământul
românesc.
Către sfârşitul lunii septembrie 1916, generalul Eremia Grigorescu, în calitate de
comandant al Diviziei a 15-a, primeşte ordinul de a părăsi frontul dobrogean.
Deplasându-se către Moldova cu misiunea de a apăra Valea Oituzului, punct
strategic de mare importanţă, deoarece pătrunderea inamicului prin acest sector
ar fi dus la ocuparea singurei saline care mai aproviziona ţara şi a zonei
petrolifere din această regiune, unica sursă de carburant a armatei,care nu căzuse
în mâna cotropitorilor.In curând frontul Diviziei a 15-a este vizitat de generalul
Prezan, comandantul Armatei I-a, care s-a întâlnit cu generalul Eremia
Grigorescu. Cu acest prilej, după inspectarea frontului, generalul Prezan este
asigurat cu fermitate de comandantul Diviziei a 15-a că prin acest sector trupele
inamice nu vor pătrunde, şi într-adevăr nu au trecut niciodată. După ce a
organizat cu multă atenţie sistemul de apărare al Diviziei, făcând faţă cu succes
numeroaselor atacuri ale trupelor germane, generalul Eremia Grigorescu nu se
mulţumeşte ca forţele de sub comanda sa să rămână numai în defensivă, ci
declanşează atacuri şi contraatacuri asupra unor forţe de trei ori mai numeroase
decât ale sale.
Aliniamentul pe care ajunsese Divizia a 15-a depăşise crestele munţilor
Carpaţii Orientali, pătrunzând în Transilvania, teritoriu românesc care lăcrima
sub jugul austro-ungar şi aştepta demult clipa cea mare a Unirii cu fraţii de
dincolo de munţi. Având în vedere minunile de vitejie şi eroism săvârşite în
acest sector al frontului de către militarii români şi ca o recu-
noaştere a meritelor lor atât comandantul, generalul Eremia Grigorescu, cât şi
alţi subordonaţi ai săi au fost citaţi prin ordine de zi date de comandantul
Armatei I-a, cât şi de Marele Cartier General al armatei române.Apogeul de
glorie şi acţiunea care l-a consacrat definitiv pe Eremia Grigorescu în galeria
marilor personalităţi militare ale poporului român îl constituie marea bătălie de
la Mărăşeşti din vara anului 1917, cea mai strălucită victorie românească din
timpul primului război mondial, nume care este aşezat cu cinste în cartea vitejiei
neamului nostru, în lupta sa seculară pentru apărarea independenţei şi a fiinţei
sale naţionale. In această bătălie Eremia Grigorescu a probat calităţile sale de
bun militar, care, îmbinate cu o puternică dragoste de patrie, au determinat
obţinerea victoriei în faţa unor trupe de elită, superioare ca număr şi tehnică de
luptă.Reuşind cu multă măiestrie să insufle trupelor de sub co-
manda sa credinţa în victorie, dârzenia şi dragostea faţă de glia strămoşească,
ofensiva feldmareşalului von Mackensen a fost oprită şi apoi zdrobită de români.
Soldaţii români au luptat având în minte şi inimă cuvintele înflăcărate lansate de
generalul Eremia Grigorescu : «Nici pe aici nu se trece!’’După încheierea
acestei bătălii, generalul Eremia Grigorescu, care a comandat Armata 1 română,

21
a dat un ordin de zi în care se exprima admiraţia faţă de eroismul ostaşilor
români şi credinţa în victoria finală asupra duşmanului.
Pentru meritele sale, generalul Eremia Grigorescu a fost decorat cu cea mai
importantă decoraţie de război românească, Ordinul militar „Mihai Viteazul’’ cl.
a IlI-a şi a Il-a, din partea Rusiei i s-a conferit Crucea Sf. Gheorghe" şi ordinul
„Sf. Ana“. Generalul francez Berthelot l-a decorat cu cel mai mare ordin francez
„Legiunea de onoare", guvernul Angliei i-a conferit decoraţia „Companion of
The Bath", iar o delegaţie din Japonia i-a oferit o sabie de onoare cu inscripţia :
„Voi sunteţi cei care scrieţi istoria ţării". Un alt exemplu de admiraţie şi
recunoaştere a meritelor bravului comandant Eremia Grigorescu. îl constituie şi
festivitatea din 11 noiembrie 1918, când în Aula Universităţii din Iaşi, în faţa
unei numeroase asistenţe în frunte cu membrii guvernului şi ataşaţii militari
acreditaţi pe lângă Marele Cartier General al armatei române, i-a fost înmânată o
sabie de onoare care purta panglica Ordinului „Mihai Viteazul". Sabia de onoare
a fost oferită din partea foştilor lui profesori, fiind înmânată de ilustrul profesor
Petre Poni.Viaţa viteazului general, după o scurtă suferinţă, este curmată în ziua
de 21 iulie 1919. Ultima dorinţă a generalului Eremia Grigorescu a fost aceea de
a fi înmormântat la Mărăşeşti în mijlocul miilor de eroi care s-au jertfit pentru
apărarea patriei. Numele generalului Eremia Grigorescu, pildă de eroism şi
vitejie, unul din cei mai prestigioşi comandanţi ai armatei române în anii
războiului pentru întregirea neamului, a rămas înscris la loc de cinste alături de
alţi fii ai poporului nostru, în lupta sa seculară pentru apărarea independenţei şi
realizarea unităţii naţionale.

22
GRIGORE IGNAT (1889—1917)

Grigore Ignat s-a născut la 2 august 1889 în oraşul Bârlad, fiind fiul lui
Enache şi Elisabetei Ignat. Tatăl său participase la războiul pentru neatârnare
(1877—1878), cu gradul de sergent, fiind înaintat după război, pentru curajul
dovedit în lupte, la gradul de sublocotenent de rezervă. Povestirile tatălui său cu
privire la vitejia militarilor români în luptele de la Griviţa, Rahova, Plevna au
trezit un ecou deosebit în sufletul lui Grigore Ignat, ele sădind sentimentul
dragostei faţă de faptele înaintaşilor şi respectul faţă de jertfele lor. Acestea au
avut un rol determinant în alegerea profesiunii, astfel că după terminarea
claselor primare şi a liceului în oraşul natal şi-a manifestat dorinţa de a urma
şcoala de ofiţeri.In luna în care a împlinit vârsta de 19 ani, respectiv în august
1908, tânărul Grigore Ignat, în urma susţinerii cu succes a examenului, este
admis ca elev la Şcoala militară pentru ofiţeri de infanterie din Bucureşti.
Neîmpăcîndu-se cu regimul şi disciplina şcolii militare, la început îşi manifestă
dorinţa de a se retrage, dar cu tact şi blândeţe comandantul de companie,

23
căpitanul Constantin Dragu, reuşeşte să-l determine să renunţe la acest gând.
Incă din anul I se dovedeşte un elev sârguincios şi disciplinat, demonstrând într-
adevăr aptitudini pentru cariera militară. La încheierea primului an de studiu,
elevul Grigore Ignat era apreciat de comandantul de companie ca un element
cinstit, muncitor, inteligent şi serios. în continuare în foaia de notare se menţiona
că în timp de pace va fi un instructor şi educator bun, iar în timp de război va fi
un oştean brav şi viteaz, dotat cu mult spirit de iniţiativă, ştiind să câştige
încrederea subordonaţilor săi. Aceste aprecieri vor fi confirmate din plin atât pe
timp de pace, cât mai ales pe câmpul de luptă, unde comportarea sa vitejească l-
a înscris pe vecie în cartea de onoare a eroilor poporului nostru. După terminarea
şcolii de ofiţeri, care avea o durată de 2 ani, la 1 iulie 1910 , este avansat la
gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 12 Cantemir din oraşul
Bârlad. In continuarea perfecţionării pregătirii militare a mai urmat în anul 1913,
cursurile şcolii speciale de infanterie din Bucureşti, fiind clasificat la încheierea
cursului al 27-lea din 128 ofiţeri, precum şi şcoala de trageri, a infanteriei, cursul
de mitraliere. In această perioadă este avansat şi la gradul de locotenent.
Desfăşurându-şi activitatea în diferite regimente este apreciat de superiori pentru
cunoştinţele pe care le poseda, cu precădere la instrucţia focului, încredinţându-
i-se comanda companiei de mitraliere. Activitatea ofiţerului Grigore Ignat
probează şi alte calităţi ale acestuia, ca aceea de bun educator, el adesea
povestind cu mult patos subordonaţilor săi, generaţie destinată a realiza unitatea
noastră naţională, despre faptele de vitejie şi eroism ale oştenilor lui Ştefan cel
Mare, Mihai Viteazul sau ale celor care au luptat pentru dobândirea
independenţei de stat a României. La data intrării României în primul război
mondial, 15 august 1916, tânărul locotenent se găsea în Regimentul 51
infanterie Galaţi, din cadrul Diviziei 6 infanterie. Unitatea din care face parte nu
participă la primele lupte purtate de armata română pentru eliberarea
Transilvaniei, ci ea primeşte misiunea de a se deplasa pe frontul din Dobrogea,
unde situaţia devenise dificilă prin ofensiva declanşată de armatele Puterilor
Centrale. Această situaţie critică a fost rezultatul nerespectării de către puterile
Antantei a acordului încheiat cu România, care prevedea declanşarea unei
puternice ofensive în Peninsula Balcanică cu scopul de a preîntâmpina o
eventuală atacare a României prin Dobrogea de către germani şi aliaţii
lor.Subunitatea comandată de locotenentul Grigore Ignat primeşte botezul
focului la 13 septembrie 1916 pe frontul din sudul Dobrogei, unde, după mai
multe atacuri ale inamicului, militarii Regimentului 51 infanterie, sprijiniţi de
focul puternic al mitralierelor, pornesc la contraatac, duşmanul fiind respins în
acest sector al frontului. Tânărul locotenent participă în continuare cu compania
sa de mitraliere la ofensiva declanşată de armata română Ia 1 octombrie pe acest
front, obţinându-se unele succese materializate în eliberarea unor localităţi
ocupate de cotropitori. Din nou s-a remarcat maniera cu care tânărul ofiţer şi-a
condus soldaţii la luptă, prin exemplul său personal de oştean dârz şi neînfricat,
gata să-şi sacrifice viaţa pentru apărarea pământului românesc.Cu toate aceste

24
succese locale, frontul este rupt de atacurile repetate ale unui duşman numeros şi
Regimentul 51 infanterie, ca şi alte unităţi româneşti, sunt repliate pe un
aliniament la nord de calea ferată Cernavodă—Constanţa.
Făcându-şi datoria cu cinste pe câmpul de luptă şi în semn de recunoaştere a
meritelor sale, locotenentul Grigore Ignat este avansat în mod excepţional la
gradul de căpitan. In cursul lunii noiembrie 1916 căpitanul Grigore Ignat
participă alături de alte trupe din Regimentul 51/52 infanterie la luptele grele
purtate de armata română pe Valea Oltului, la Drăgăşani şi în jurul capitalei
pentru a opri înaintarea unui inamic superior ca număr şi tehnică de luptă. In
prima parte a anului 1917, armata română, evacuată în Moldova, este supusă
unui profund proces de reorganizare şi înzestrare, ea fiind dotată în acest sens cu
armament şi tehnică de luptă modernă. Conform noii reorganizări, Regimentul
51/52 infanterie din care, după cum am văzut, făcea parte şi căpitanul Ignat,
intră în componenţa Diviziei a 13-a infanterie, care era cantonată în zona Hârlău.
La Botoşani în lunile ianuarie—februarie 1917 el urmează cursurile unei şcoli
speciale de mitraliere, unde se face remarcat prin interesul pe care îl depune
pentru cunoaşterea şi mânuirea noului armament automat aflat în dotarea oştirii
noastre.In luna aprilie a început impulsionarea instrucţiei unităţilor care intrau în
compunerea Diviziei a 13-a infanterie. Compania instruită de căpitanul Grigore
Ignat lasă o impresie excelentă, observându-se că o mână de artist muncea cu
pricepere şi pasiune la pregătirea ostaşilor în vederea viitoarelor operaţiuni
militare. In primele zile ale lunii iunie, Divizia a 13-a primeşte ordinul de a se
îndrepta spre linia frontului, fiind destinată a participa la ofensiva pe care o
pregătea comandamentul român ; în cele crin urmă, la 24 iulie unitatea va fi
îndreptată spre Mărăşeşti, unde duşmanul pregătea declanşarea unui atac de mari
proporţii.
Armatele germano-austro-ungare, conduse de vestitul general Makensen,
hotărăsc reluarea ofensivei, urmărind înfrângerea trupelor româno-ruse de pe
frontul din sudul Moldovei, scoaterea României din război şi deschiderea, astfel,
a drumului spre Ucraina. In dimineaţa zilei de 6 august 1917, la orele 6,30, pe
frontul de la Mărăşeşti peste 1 000 de tunuri germane intră în acţiune şi timp de
peste 3 ore aruncă o ploaie ucigătoare de proiectile asupra tranşeelor româneşti.
După această formidabilă pregătire de artilerie, infanteria inamică începe să
atace în valuri succesive. Atacul este îndreptat către sectorul apărat de Divizia a
13-a infanterie, respectiv spre intervalul dintre Regimentele 47 şi 51/52
infanterie. Tocmai în această zonă era amplasată şi compania de mitraliere
comandată de căpitanul Grigore Ignat. Cu toată vitejia militarilor Diviziei a 13-a
trupele germane, în ciuda unor grele pierderi, pătrund în sectorul apărat de
această unitate, comandată de bravul general Ion Popescu.
Înaintarea impetuoasă a duşmanului va fi oprită dinspre răsărit de focul precis al
vitejilor mitraliori comandaţi de căpitanul Grigore Ignat. Aceştia apără cu o
dârzenie rar întâlnită, aşa cum au fost instruiţi şi educaţi de comandantul lor,
zona în care se aflau, cota 100, ţinând pe loc pe duşman. Menţinerea acestei

25
poziţii de importanţă strategică de către compania lui Ignat, respectiv întârzierea
inamicului în ofensiva sa, a avut o importanţă excepţională, ea facilitând în cele
din urmă declanşarea, după ora 11, a unui vijelios contraatac al românilor, în
urma căruia inamicul este respins. După această dramatică încleştare piesele
companiei de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat au fost găsite
aproape acoperite de cadavre româneşti şi germane. La piesa nr. 1 a fost găsit
corpul viteazului comandant ciuruit de gloanţe şi baionete cu capul culcat pe
mitralieră şi cu degetul pe trăgaci. La propunerea generalului Ion Popescu,
comandantul diviziei, căpitanul Grigore Ignat a fost decorat post-mortem cu cea
mai înaltă decoraţie militară românească, ordinul „Mihai Viteazul" clasa
a IlI-a, care a fost înmânat soţiei eroului, împreună cu o scrisoare din partea
celui care a propus decorarea. Pilda de eroism a căpitanului Grigore Ignat, care a
luptat neînfricat până în ultima clipă a vieţii, va rămâne pururea vie în memoria
tuturor românilor, ea constituind un simbol al luptei poporului nostru pentru
independenţă şi unitate naţională, o filă glorioasă, în faţa căreia ne plecăm
frunţile.

26
TAKE IONESCU (1858—1922)

Take lonescu s-a născut Ia 13/25 octombrie 1853 la Ploieşti, fiind al doilea
fiu al lui Ghiţă Ion şi Eufrosina lonescu. Clasele primare le-a urmat în oraşul
natal, remarcându-se încă din primii ani de şcoală prin conştiinciozitate,
disciplină şi un spirit viu, care manifesta un deosebit interes pentru a cunoaşte
cât mai mult. Înainte de terminarea claselor primare, familia sa se mută la
Bucureşti, unde elevul Take G. lonescu îşi continuă studiile, liceul urmându-l la
,,Sf. Sava“. In cadrul orelor de curs se face cunoscut prin raspunsuri clare, fiind
primul din clasă la învăţătură în toţi anii de liceu. La vârsta de 17 ani, respectiv
în anul 1875, el a absolvit examenul de bacalaureat, reţinând atenţia prin
cunoştinţele sale la doi iluştri profesori ai Universităţii bucureştene, membri în
comisia de bacalaureat, V. A. Urechia şi N. Cobălcescu.
In octombrie 1875 pleacă la Paris pentru o perioadă de şase ani unde va urma
cursurile Facultăţii de Drept. In anii studenţiei va da dovadă în continuare de
multă sârguinţă, fiind apreciat de profesori ca un student eminent. Incă din aceşti
ani Take Ionescu este frământat de realizarea dezideratului secular al neamului
românesc, unitatea naţională. Rugat de către grupul studenţilor români din Paris

27
să ţină o conferinţă publică, el a abordat nu întâmplător
subiectul Naţionalităţile din Austro-Ungaria, captivând atenţia auditoriului prin
minunatul dar al cuvântului, care îi va caracteriza marea majoritate a
discursurilor şi conferinţelor pe care le va susţine în întreaga sa activitate. Take
Ionescu se va reîntoarce în România în anul 1881, venind cu diploma de doctor
în drept al Facultăţii din Paris, într-o perioadă când la conducerea ţării se găsea
guvernul liberal prezidat de Ion C. Brătianu. Debutul în viaţa politică a ţării se
produce printr-o susţinută activitate ziaristică desfăşurată în calitate de
colaborator la ziarul „Românul" condus de C. A. Rosetti. In articole el
abordează cu curaj aspectele politicii externe ale României, susţinând cu
perseverenţă necesitatea realizării unităţii naţionale. Astfel, într-unul din
articole, el arăta că sunt aproape 11 milioane de români, că aceştia sunt
însufleţiţi de un gând şi un ideal comun şi fiind mai numeroşi va fi necesar să se
ţină seama de voinţa acestora. După cum se ştie, în anul 1883 România a
încheiat un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria, a cărei cauză principală a
constituit-o experienţa tristă a delegaţiei ţării noastre în cadrul Congresului de
pace de la Berlin din vara anului 1878. Activând în rândurile Partidului
Conservator, va deveni la vârsta de 33 de ani, respectiv în anul 1891, ministru al
cultelor şi instrucţiunii publice, în guvernul condus de Lascăr Catargiu, în
perioada 1891—1895. In această calitate, şi folosindu-se de legăturile sale de
amiciţie
cu mai mulţi conducători ai luptei românilor din Transilvania, Take
Ionescu caută şi reuşeşte să sprijine prin diferite forme lupta justă şi legitimă a
fraţilor din Ardeal. Cu multă discreţie, deoarece România era, după cum am
văzut, încă din anul 1883 aliata Austro-Ungariei, el a expediat în taină din
fondurile ministerului pe care-l conducea sume de bani necesare românilor din
Transilvania în lupta şi propaganda pe care o desfăşurau în apărarea intereselor
populaţiei majoritare din această regiune, cea românească. Trecând 20 de ani de
la aceste evenimente, el îşi va aminti de perioada când, ca ministru în guvernul
României acordase cu discreţie ajutoare băneşti şcolilor şi bisericilor româneşti
din Transilvania, precum şi presei şi comitetelor politice, încurajând şi sprijinind
astfel lupta de emancipare a românilor din acest ţinut care se afla sub stăpânirea
Austro-Ungariei .
La declanşarea primului război mondial de către puterile imperialiste în anul
1914, Take Ionescu este printre cei dintâi politicieni care se pronunţă cu
vehemenţă împotriva unei acţiuni militare a României alături de Austro-Ungaria
şi Germania. In anii neutralităţii (1914—1916), perioadă în care se intensifică
lupta pentru realizarea unităţii naţionale, acţiunile desfăşurate de Take Ionescu
înregistrează apogeul carierii sale politice, eliberarea românilor din Transilvania
devenind scopul întregii sale activităţi. Atât în ultimele luni ale anului 1915, cât
şi în anul următor pe întreg teritoriul României au loc mari demonstraţii şi
întruniri în sprijinul unităţii naţionale, la aceste manifestări participând oameni
de toate categoriile sociale. Astfel, la o întrunire care a avut loc la Bucureşti în

28
sala Dacia la 15/28 februarie 1915, organizată de „Liga pentru unitatea politică a
tuturor românilor“, luând cuvântul printre alţii : O. Goga, N. Filipescu, B. Şt.
Delavrancea, N. Iorga şi Take Ionescu, acesta a rostit unul din cele mai
însufleţitoare discursuri în favoarea unităţii naţionale. Susţinând ideea
participării României la primul război mondial alături de puterile Antantei, el
arată necesitatea ca întreaga ţară să adere la această politică. Cu toate rezultatele
bune înregistrare în perioada anilor 1914—1916 de activitatea desfăşurată de
propaganda românească peste hotare, în anul 1918 ea reclama necesitatea
coordonării unitare a tuturor acţiunilor iniţiate de aceasta. La 3 octombrie ia
fiinţă, la Paris, Consiliul Naţional al Unităţii Române, compus din 29 de
membri, preşedinte fiind ales Take Ionescu. Acesta se bucura de aprecieri
elogioase din partea liderilor politici din ţările Antantei, era omul politic animat
de sentimente patriotice, care prin întreaga sa activitate se recomandase ca cel
mai autorizat reprezentant al emigraţiei româneşti, acum când a apărut
necesitatea ca statul nostru să fie reprezentat faţă de puterile Triplei Inţelegeri.
Consiliul acesta a fost recunoscut de aliaţi, a facilitat iniţierea unor tratative cu
aceştia, a desfăşurat o susţinută activitate diplomatică în scopul câştigării opiniei
publice din aceste state pentru cauza justă a unităţii politice a tuturor românilor.
Prin eforturile Consiliului Naţional al Unităţii Româneşti şi ale delegaţiei
participante la Conferinţa păcii va fi apărată şi susţinută cu toată convingerea
voinţa fermă a tuturor românilor de a trăi uniţi într-un singur stat, deziderat
realizat cu preţul unor mari sacrificii umane şi materiale şi exprimat cu fermitate
în cursul evenimentelor din anul 1918.Şi astfel i-a fost dat, aceluia care a
desfăşurat o prodigioasă activitate politică şi diplomatică în favoarea unităţii
naţionale, pe care a şi prevăzut-o, Take Ionescu, să vadă realizat şi recunoscut pe
plan internaţional statul naţional unitar român, rezultat al luptei seculare a
poporului nostru pentru independenţă şi unitate.
Se va stinge din viaţă la scurt timp după desăvârşirea unităţii naţionale, respectiv
în anul 1922 în vârstă de 64 de ani.

29
NICOLAE IORGA (1871—1940)

În noaptea de 5 spre 8 iunie 1871, la cumpăna a două zile, la ora 24, s-a
născut cel ce avea să devină una din cele mai proeminente figuri ale culturii şi
istoriei româneşti, Nicolae Iorga.
Termină clasa a III-a cu premiul I. în clasa a IV-a ţine prima lecţie de istorie
şi, încă de pe acum, se poate întrevedea viitorul său. Işi continuă studiile la
liceul ,,A. T. Laurian“ din Botoşani şi incepe să publice primele articole în ziarul
unchiului său, Emanuel Arghiropol, ziar care se intitula „Românu“. După clasa a
V-a îşi continuă liceul la Iaşi, la Liceul Naţional, concurează pentru o bursă pe
care o câştigă şi ţine deja lecţii de istorie. In anul 1888, după ce ia examenul de
bacalaureat cu mare succes, se înscrie la Facultatea de litere a Universităţii din
Iaşi, unde câştigă şi examenul de bursă. I se acordă „dispensa" pentru susţinerea
examenelor din mai mulţi ani şi, la sfârşit, îşi dă examenul de licenţă în
specialitatea „literatura greaca", pe care îl absolvă cu „Magna cum laude" In
1894 obţine postul de suplinitor al catedrei de istorie medie la Universitatea din

30
Bucureşti, al cărui titular devine în noiembrie 1895, iar în anul 1897 este ales
membru corespondent al Academiei. In 1898 începe să ţină comunicări cu
privire la istoria românilor, strânge în continuare documente de la arhivele din
Transilvania,comunică la Academia Română descoperirea sa în legătură cu
paternitatea cronicii Istoria Ţării Româneşti dintr-un început, aparţinând
stolnicului Constantin Cantacuzino, considerată până atunci anonimă. Începe o
bogată activitate de publicist, de gazetar polemist, articolele sale critice, în care
înfierează tot ce este urât şi negativ în viaţa culturală a instituţiilor româneşti din
acea vreme, stârnind o furtună de proteste. In 1901, aflându-se la Budapesta,
unde cu ajutorul soţiei copiază şi traduce documente maghiare, se întâlneşte cu
un grup de studenţi români, cărora le vorbeşte despre Mihai Viteazul de la a
cărui moarte se împlineau 300 de ani (printre studenţi se afla şi Octavian Goga).
Din acest an începe preocuparea sa pentru istoria Transilvaniei şi pentru
legendara figură a lui Mihai Viteazul. Se dedică
în continuare scrierii „Istoriei românilor". In 1904 scrie Istoria lui Ştefan cel
Mare, în 1905 publică la Gotha o istorie a românilor care este prima lucrare de
sinteză a istoriei poporului nostru tipărită într-o limbă străină. Înfiinţează în
1906 ziarul „Neamul românesc". In martie 1907 scrie cunoscutul
articol ,,Dumnezeu să-i ierte’’ ucigător pamflet împotriva celor care au împuşcat
primii ţărani în Moldova. In tot timpul desfăşurării răscoalei ia partea ţăranilor
prin articole şi conferinţe lansează o listă de subscripţie. Conştient de importanţa
maselor ţărăneşti, de tot ceea ce reprezintă ele în dezvoltarea unei ţări,Nicolae
Iorga este alături de ţărani şi luptă pentru îmbunătăţirea vieţii lor. Arată că nimic
nu este mai important decât împroprietărirea ţăranilor, scoaterea lor din mizeria
şi ignoranţa în care trăiesc. Plin de compasiune şi de înţelegere, nu precupeţeşte
nimic pentru a le face viaţa mai bună, arătând că fără acordarea de drepturi
politice şi fără îmbunătăţirea situaţiei lor economice, aceştia, nu vor putea
participa cu tot sufletul la înfăptuirea idealului de unire şi unitate naţională.
Pentru această atitudine este ales deputat. Dovadă de netăgăduit a patriotismului
său înflăcărat, a dragostei sale faţă de neamul românesc, de limba strămoşilor,
de plaiurile natale, adeziunea sa la cauza poporului, la idealul său de libertate
naţională şi de unire a tuturor românilor intr-o singură patrie liberă şi
independentă, scoate încă odată în evidenţă, dacă mai era nevoie, cauza dreaptă
şi nobilă pentru care a luptat toată viaţa Nicolae Iorga. Această luptă se
manifestă şi mai pregnant odată cu alegerea sa, la 11/24 iunie 1907, ca membru
în Comitetul central al „Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor" .
La 2/15 iunie 1908 este ales secretar al Ligii culturale şi, imediat după aceasta,
în şedinţa din 14/27 iunie 1908 a Comitetului central prezintă un memoriu
pentru viitoarea activitate culturală a Ligii în care propune o nouă orientare a
activităţii, o mai mare amploare a acesteia în legăturile pe care le are cu
reprezentanţii de frunte ai Ardealului, în lupta comună pentru înfăptuirea
idealului naţional. Pentru realizarea cât mai rapidă a acestui ideal, Nicolae Iorga
iniţiază în acelaşi an Universitatea populară de la Vălenii de Munte, unde

31
înfiinţează şi o tipografie proprie. Universitatea lui Iorga a reprezentat,pentru
românii din ţară şi. cei din provinciile nelibere, un adevărat focar de cultură, o
adevărată înaltă, şcoală de patriotism şi dorinţă de împlinire a idealului naţional
Anii 1912 şi 1913 sunt plini de rodnică activitate : publică zeci de lucrări în ţară
şi străinătate, participă la Congresul de istorie de la Londra, scoate revista
literară lunară „Drum drept", care se va uni cu „Ramuri", călătoreşte în ţară şi
peste hotare, aducându-şi din plin contribuţia la dezvoltarea istoriei în general şi
a istoriei Balcanilor în special. In anul 1914 activitatea lui Nicolae Iorga pe
tărâmul luptei pentru unitate naţională ia o amploare şi mai mare, fapt evident în
articolele publicate în „Neamul românesc’’. La 14/27 decembrie 1914 Nicolae
Iorga este reales ca secretar generai al Ligii la Congresul extraordinar, unde
acesta s-a transformat dintr-o organizaţie mai mult culturală, în „Ligă pentru
unitatea politică a tuturor românilor", precizându-şi şi mai clar intenţia de a lupta
pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat.
După intrarea României în război de partea Antantei (15 august 1916) scrie
neuitatul articol „a sosit un ceasul. Inainte de a fi ocupată capitala ţării pleacă în
refugiu în Moldova.
După eroicele lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz , când succesele armatei
române nu au putut fi valorificate datorită retragerii de pe frontul din Moldova a
armatelor ruseşti, România a fost nevoită să încheie armistiţiu în decembrie
1917 şi să înceapă tratative de pace separată cu Puterile Centrale. Când, în
toamna anului 1918, România a anulat tratatul de pace cu Puterile Centrale,
Nicolae Iorga, cu tot sufletul lui de român curat, a lansat manifestul „La
arme !“.Adevărat patriot, iubindu-şi neamul şi ţara, Nicolae Iorga a aderat cu
toată fiinţa sa la actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. Această aderare nu a fost
numai în cazul evenimentului respectiv, ci ea a fost pregătită de ani şi ani de
zile. A depus o activitate asiduă strângând sute şi mii de materiale în legătură cu
istoria Transilvaniei, studiindu-le şi explicându-le ; a activat la Universitatea de
laVăleni primind numeroşi români din provinciile nelibere. A militat
de asemenea în timpul războiului pentru dezideratul acesta de veacuri al
românilor : unirea într-o singură ţară şi sub un singur steag a tuturor acelora de
acelaşi neam şi de aceeaşi limbă. Toate aceste atitudini demonstrează o dată în
plus măreţia spiritului patriotic al lui Nicolae Iorga, spirit ce se va manifesta şi
în continuare, ca de pildă într-un discurs la Academia Română în 1919, în care
critică cu vehemenţă pe cei ce au colaborat cu „regimul de ocupaţie” .In anul
1921 conferenţiază pentru prima dată la Sorbona şi înfiinţează „Şcoala română",
de la Paris, iar în anul 1924, din iniţiativa sa, se ţine primul Congres de
bizantinologie Ia Bucureşti, la care iau parte toţi marii bizantinologi ai lumii. In
anul 1929 este numit rectorul Universităţii. In toţi aceşti ani figura proeminentă
a lui Nicolae Iorga apare în numeroase ţări ţinând conferinţe şi cursuri, publică
sute de titluri în ţară şi peste hotare, devine „doctor honoris causa“ al mai multor
universităţi.

32
În anul 1931 este sărbătorit cu prilejul împlinirii a 60 de ani. Are o intensă
activitate parlamentară. Este desemnat preşedintele Consiliului de Miniştri, iar
în martie 1932 semnează decretul pentru desfiinţarea organizaţiei fasciste
„Garda de fier“. La sfârşitul lunii mai demisionează din postul de preşedinte al
Consiliului de Miniştri. După acest eşec politic scrie, în 1934, una clin
capodoperele literaturii istorice române : ,,O viaţă de om, aşa cum a fost’’,
subintitulată „Orizonturile mele“, în care savantul reconstituie, cu o artă de
invidiat, remarcabilă din toate punctele de vedere, întreaga luptă social-politică
dintre cele două războaie mondiale, încheind cu conştiinţa împăcată că a scris
numai adevăruri.
Începând cu anul 1936, trebuie subliniată, în mod special, noua atitudine a
savantului închinată luptei împotriva fascismului. In 1940, prin articole şi
conferinţe, continuă lupta împotriva militarismului german şi a Gărzii de fier şi
ia poziţie faţă de dictatul fascist de la Viena prin care se rupea din trupul ţării
nord-vestul Transilvaniei. Instaurarea dictaturii militaro-fasciste în România îl
face pe Nicolae Iorga să suspende apariţia gazetei .Neamul
românesc.După cutremurul din anul 1940 Nicolae Iorga locuieşte în vila de la
Sinaia. De aici, în după amiaza zilei de 27 noiembrie, un grup de şapte legionari
l-au smuls de la biroul său de lucru, ca răspuns la atitudinea sa permanent
patriotică. A doua zi a fost descoperit corpul profesorului aruncat pe câmpul
dintre Ploieşti şi comuna Strejnic. La vestea odioasei crime, drapelele a 47 de
universităţi s-au plecat în bernă, lumea întreagă a rămas cutremurată de
indignare şi revoltă.

33
CIPRIAN PORUMBESCU (1853—1883)

La 2 octombrie 1853 se naşte Ciprian, ca al doilea fiu al lui Iraclie


Golembiovschi şi al Elvirei din cei 9 copii pe care familia îi avea, dar din care 6
mor de timpuriu şi rănim doar 3 : Ştefan, Ciprian şi Mărioara.Intr-o atmosferă de
patriotism adevărat se desfăşoară viaţa lui Ciprian Porumbescu în casa
părintească. Intre anii 1859—1864 Carol Miculi directorul Conservatorului din
Lemberg, face numeroase vizite în casa preotului Iraclie, aducând pianul
încărcat într-o căruţă cu fân trasă de 6 cai. El este cel care-1 învaţă notele pe
Ciprian la vârsta de 6 ani, deşi talentul acestuia se dovedise mai de timpuriu, de
la 3—4 ani. In anul 1860 Ciprian începe să meargă la şcoala populară română
din Ilişeşti, unde un învăţător de la şcoala nemţească, Simon Maier, care cânta
foarte frumos la vioară, se ocupa de educaţia lui muzicală. Işi continuă şcoala şi
liceul la Suceava, unde organizează un cvintet de care se va simţi foarte legat
sufleteşte şi care va prezenta multe serate muzicale. In anul 1865 părintele
Iraclie este mutat la Stupea, un sat frumos de români unde se afla şi o colonie de
ţigani lăutari, o adevărată „academie" cum o numea Valeriu Branişte. De multe
ori Ciprian este văzut împreună cu lăutarii de la care ascultă şi învaţă multe
cântece. Primeşte chiar în dar o vioară de la un ţigan lăutar, sărac şi batrân.La 15
august 1871, tânărul Ciprian participă, împreună cu părintele Iraclie, la minunata

34
serbare de la Putna, organizată cu ocazia împlinirii a 400 de ani de existenţă a
ctitoriei lui Ştefan cel Mare de către Societatea „România Jună" din Viena. A. D.
Xenopol ţine discursul la mormântul voievodului, după care se încinge o horă a
tuturor românilor veniţi de pretutindeni la Putna. Ciprian ia vioara unui lăutar şi
începe să cânte spre entuziasmul general al asistenţei .
În anul 1873 îşi ia bacalaureatul şi merge la Cernăuţi pentru a urma teologia.
La 12 octombrie 1874 adresează o cerere către „Comitetul societăţii pentru
cultura şi literatura poporului român din Bucovina" prin care solicită o bursă
pentru urmarea Conservatorului din Viena. Răspunsul este negativ. Nu se
descurajează însă şi scrie şi lui G. Bariţiu la Braşov în acelaşi scop, dar şi
această nouă cerere este fără ecou. Prima compoziţie a lui Ciprian Porumbescu
este Dorinţa, pe versurile Matildei Kugler. Urmează apoi Te iubesc, Călugăriţa,
Orfanii, care, alături de prima compoziţie, reprezintă primii paşi ai lui Ciprian
Porumbescu în această artă pe care o va sluji strălucit. Incepe singur un intens
studiu al pianului şi violoncelului, iar în anul 1875 are mai multe compoziţii. La
5 octombrie 1875 se deschide Universitatea cernăuţeană care avea trei facultăţi :
teologie, filozofie şi drept. Limba de predare în această universitate este
germana, fapt care primejduieşte supravieţuirea limbii române. De acest lucru îşi
dau seama tinerii patrioţi din Bucovina, Ciprian Porumbescu numărându-se
printre cei care înfiinţează la 10 decembrie 1875 societatea „Arboroasa“ (stră-
vechiul nume al Bucovinei). Porumbescu compune melodia pentru imnul festiv,
este numit conducător al ,.Arboroasei“ şi scrie mai multe coruri pe care membrii
le cântau plini de elan şi entuziasm patriotic. Anul 1876 este bogat în compoziţii
pentru pian făcute pentru Mărioara, sora lui de care îl legau profunde sentimente
frăţeşti. Mărioara este confidenta, prietena cea mai apropiată, cea care-1 va
îngriji până în ultima clipă a vieţii. În anul 1877 este ales preşedinte
al ,,Arboroasei“, fapt care schimbă caracterul acestei organizaţii,. imprimîndu-i
un spirit şi mai avântat, mai multă îndrăzneală în acţiuni, un şi mai înalt şi
evident patriotism, considerat de multe ori dăunător de către autorităţi. Se
organizează serate artistice şi literare care au uneori în program numere cu
caracter evident antihabsburgic.
Ciprian Porumbescu este un adevărat animator al vieţii studenţeşti. In iulie 1877
cu ocazia evenimentelor războiului de independenţă mulţi tineri trec graniţa şi
se înrolează în armata română. Ciprian Porumbescu trăieşte din plin aceste
evenimente, alături de toţi românii, este alături de toţi cei ce-şi dădeau viaţa
pentru libertatea şi independenţa României.
La 12 octombrie 1877 la Cernăuţi are loc dezvelirea unui monument al Mariei
Theresa şi, în acelaşi timp, la Iaşi se comemorează 100 de ani de la decapitarea
lui Grigore Ghica, domnul Moldovei, care s-a opus ,” truncherii’’ ţării. Sunt deci
două evenimente care semnifică acelaşi fapt istoric : răpirea Bucovinei de către
Imperiul Habsburgic. Patrioţii bucovineni înţeleg să participe la cel de-al doilea
eveniment, considerând pe bună dreptate că locul Bucovinei
este alături de România şi al lor alături de cei care comemorează moartea

35
domnitorului Ghica. În 15 noiembrie 1877, Zaharia Voronca, Constantin
Morariu, Orest Popescu, Eugen Siretean, au fost arestaţi pentru „înaltă trădare".
Ciprian a fost arestat la Stupea, în 18 noiembrie. Ziarul . „Bucovina’’ anunţă
dizolvarea ,,Arboroasei“ şi arestarea conducătorilor ei, care au fost ţinuţi închişi
unsprezece săptămâni. In urma intervenţiilor, Ciprian primeşte în închisoare o
gramatică franceză şi o vioară cu care alină suferinţele deţinuţilor, care puneau
urechea pe uşile celulelor pentru a-1 asculta. Căderea Plevnei a fost sărbătorită
între zidurile închisorii cu cântece şi veselie, demonstrând încă odată înaltul
patriotism al lui Ciprian Porumbescu şi al celorlalţi membri ai ,,Arboroasei“. La
3 februarie 1878 are loc procesul.Procurorul cere o pedeapsă de 1—5 ani
temniţă grea. După citirea actului de acuzare primul interogat a fost Ciprian
Porumbescu. Atitudinea lui calmă, demnă, răspunsurile inteligente au stârnit
strigăte şi ovaţii în sală. Toţi membrii „Arboroasei" au avut această atitudine.
Procesul s-a terminat cu punerea în libertate a celor cinci. Urmările au fost
resimţite : Ciprian Porumbescu pierde deocamdată dreptul la orice bursă pentru
perfecţionare muzicală, Zaharia Voronca este eliminat din facultate pentru un
an, ceilalţi primesc admonestări orale şi supraveghere riguroasă. Ciprian
Porumbescu iese din închisoare bolnav de tuberculoză, fapt care nu-1 împiedică
să lupte din toate puterile pentru reînvierea „Arboroasei". Nu reuşeşte însă acest
lucru. Apare o nouă societate „Junimea’’ care îi ia locul celei vechi, îi
moşteneşte principiile, scopurile şi chiar sediul. Ciprian Porumbescu face parte
şi din această societate academică, când se înscrie la facultatea de filozofie în
anul II. După ce a ieşit din închisoare şi înainte de a pleca la facultate, are o
perioadă în care stă acasă, la Stupea, şi în care compune
foarte mult. Dar activitatea sa, aşa cum am văzut şi până acum, nu se limitează
numai la muzică. Se afirmă pe multiple planuri. Aşa, de exemplu, pentru
prietenii de la „Junimea” redactează o foaie umoristică-studenţească „Bondarul
Junimei’’. La 21 iulie 1878 o cunoaşte pe Berta fiica pastorului evanghelic
Gorgan din Ilişeşti, de care se îndrăgosteşte şi pe care o va iubi până la sfârşitul
vieţii, aşa cum numai un suflet mare ca al lui ar fi putut să iubească. Dragostea
este însă nefericită. Berta şi familia ei nu reuşesc să-l înţeleagă pe Ciprian
Porumbescu şi să se ridice la înălţimea sentimentelor lui. In 1879 pleacă la
Viena capitala muzicii — şi se înscrie în anul III la facultatea de filozofie şi în
anul I la Conservator.
Viaţa studenţilor vienezi îl captivează rapid. In februarie 1880 apare Colecţia
de cântece sociale pentru studenţii români compuse şi dedicate Junimii
academice române de Ciprian Porumhescu, care cuprinde, printre altele, „Imnul
Unirii" şi „Cântecul Tricolorului”. „Imnul Unirii" a fost imnul „României June
şi va deveni imnul manifest al întregului nostru popor — „Pe-al nostru steag e
scris : Unire !“. Cu certificatul de absolvire a unui an de Conservator, cu
absolutoriul în filozofie se întoarce acasă la 19 iulie 1880. Boala lui accentuată o
îndepărtează şi mai mult pe Berta, fapt care provoacă compozitorului o suferinţă
cumplită. Are mai multe compoziţii din această perioadă care zugrăvesc această

36
stare de spirit. La 19 februarie 1881 pleacă din nou la Viena unde participă la
viaţa muzicală, dar unde suferă de multe lipsuri materiale, care îi distrug şi mai
tare sănătatea şi aşa şubrezită.
Pentru o scurtă perioadă se întoarce la Stupea, unde dragostea pentru Berta îl
chinuie şi mai cumplit, unde suferinţa este şi mai mare şi de aceea revine la
Braşov. Sănătatea i se înrăutăţeşte tot mai mult. Cu toate acestea, perioada în
care a stat la Braşov a fost plină de o muncă rodnică : a compus mult, a trăit
bucuria succesului alături de oameni care l-au înţeles şi iubit sincer aici ca şi
pretutindeni. Din cauza crizelor tot mai dese, la 15 noiembrie 1882, pleacă în
Italia la Nervi. Suferinţa şi înstrăinarea nu-1 fac nesociabil, e la fel de prietenos
şi plin de umor. Se împrieteneşte puternic cu doctorul polonez Szerlecki, care-1
îngrijeşte. Contrar indicaţiilor medicale compune şi cânta la vioară, având mare
succes, dar declinul vine, suferinţa este cumplită, boala nemiloasă. Duce o
aprigă şi obositoare luptă cu boala, are un dor imens de viaţă şi în acelaşi timp
dor de patrie, de plaiurile natale. Vrea să se întoarcă, dar nu părăseşte Italia
înainte de a vedea Roma. La 28 februarie 1383 soseşte în ţară bolnav, tuşind,
distrus fizic. Nu se mai desprinde din patul de suferinţă. Petrece seri minunate
împreună cu tatăl său, pline de linişte, calm şi bunătate. Se stinge astfel unul din
cei mai mari patrioţi români, unul din primii compozitori ai neamului nostru.
Este înmormântat la 6 iunie 1883 în cimitirul satului Stupea (care azi se
numeşte Ciprian Porumbescu), având pe monumentul funerar pictat tricolorul,
aşa cum a dorit-o din timpul vieţii.

37
IOAN RAŢIU (1828—1902)

S-a născut la Turda la 19 august 1828, într-o familie ai cărei ascendenţi sunt
menţionaţi de documentele sec. al XV-lea în zona Noşlacului (pe Mureş), jud.
Alba. Cursurile primare le-a urmat în oraşul natal şi la Blaj, iar cele secundare,
gimnaziale şi superioare la Cluj şi Budapesta, studiind filozofia, fizica, teologia
şi distingându-se ca element de excepţie.
În primăvara anului 1848 evenimentele revoluţionare îl găsesc pe tânărul Ioan
Raţiu la seminarul central din Budapesta. Entuziasmat de ideile liberale, îi vine
totuşi greu să înţeleagă atitudinea unor revoluţionari maghiari care refuzau a
garanta românilor aceleaşi drepturi politice. Reîntors la Turda, unde familia
Raţiu are o mare pondere în desfăşurarea evenimentelor, se remarcă ca tribun în
luptele purtate în munţii Apuseni sub conducerea lui Simion Balint, ca şi în

38
cadrul legiunii române a districtului Turda. Convingeri personale, conturate
desigur mai mult în focul luptelor şi în desfăşurarea evenimentelor, l-au
determinat să renunţe a mai urma cariera preoţească şi s-o îmbrăţişeze pe cea
juridică. De aceea, timp de patru ani, începând din 1850, îl găsim la Viena, unde
studiază dreptul, apoi la Pesta, continuându-şi studiile şi susţinând doctoratul în
1857. In toţi aceşti ani şi-a exprimat prin vorbă şi faptă puternica încredere în
idealurile revoluţiei paşoptiste.Revenind în ţară, după o scurtă practică la Cluj şi
Alba Iulia, tânărul jurist deschide în 1861 propriul său birou în oraşul natal.
Inţelept şi bine instruit, conştient de faptul că desăvârşirea, în viitor, a unităţii
naţionale a românilor va fi mai lesne de înfăptuit prin crearea în Transilvania a
unor organisme menite să asigure unitatea de acţiune pe linie politică şi
culturală, Ioan Raţiu se număra printre cei care au luptat pentru crearea primei şi
celei mai importante asociaţii transilvane ,,Astra’’ inaugurată la Sibiu în 1861.
La scurt timp după instalarea la Turda, ales fiind vicecomite, ca purtător de
cuvânt al românilor a militat pentru reorganizarea conducerii comitatului şi a
Transilvaniei pe principiul egalităţii pentru toate naţionalităţile. Apreciat pe
bună dreptate de fruntaşii românilor transilvăneni, întruniţi în conferinţa
naţională, la Sibiu, în anii 1860, Ioan Raţiu, alături de Ilie Măcelariu şi Iacob
Bologa, este desemnat să prezinte în faţa Curţii imperiale dorinţele legitime ale
românilor, cum erau : convocarea congresului naţional, o lege electorală cu
caracter liberal. Susţinând cu înaltă competenţă drepturile românilor, dezvăluind
abuzurile autorităţilor în aplicarea legilor cu caracter libe-
ral emise de împărat în anii 1860—1861 şi fiind, cel puţin aparent, întâmpinat
pozitiv de autorităţi, solul român avea dreptul să considere întrevederea reuşită,
dar, fin observator, nu întârzie să-şi exprime rezervele în fidelitatea Curţii,
temeri adeverite, din nefericire, cu prisosinţă din anul 1865. Totuşi pentru
moment Curtea din Viena consimte la convocarea congresului naţional al
românilor şi la constituirea Dietei Transilvaniei într-o structură reprezentativă pe
naţionalităţi. Şi chiar dacă numărul deputaţilor români nu era majoritar, cum
cerea o reprezentare corectă, ei au obţinut numărul cel mai mare de mandate.
Entuziasmat de aceste înfăptuiri cu caracter liberal, Ioan Raţiu îşi face din plin
auzit cuvântul în Congres şi mai ales în şedinţele celor două sesiuni ale Dietei de
la Sibiu din anii 1863, 1864. Mare patriot, remarcabil jurist şi orator, Ioan Raţiu
a susţinut cu imbatabilă competenţă dreptul Transilvaniei la autonomie şi ca
atare păstrarea şi modernizarea instituţiilor acesteia, folosirea limbii române în
viaţa publică, în genere afirmarea egală şi firească a celor mai mulţi şi mai
năpăstuiţi dintre locuitorii români. Totodată, animat prin spirit şi formaţie de un
profund sentiment al justiţiei, acest mare bărbat politic al românilor se manifestă
şi în Dietă iar mai târziu şi în alte ocazii ca un apărător al oprimaţilor sociali, în
special al ţăranilor, indiferent de naţionalitatea acestora. Dar după o scurtă
perioadă liberală, Curtea de la Viena, inconsecventă, mânată, ca şi alte ori, de
meschine interese politice desfiinţează Dieta de la Sibiu şi convoacă alta la Cluj,
care avea să fie prin excelenţă o reprezentanţă nobiliară maghiară şi nicidecum

39
un organism reprezentativ al Transilvaniei. Alcătuită pe baza legii
feudale din 1791, ce ignora pur şi simplu naţiunea română în Transilvania, în
Dieta din Cluj, în care, din dorinţa împăratului, motivată de considerente ce
vizează cinismul în acest context, şi anume „egală îndreptăţire", intra şi un
număr absolut nesemnificativ de români. Organismul astfel constituit avea
misiunea să discute hotărârea unei alte Diete, cel puţin tot atât de
reacţionară, care la 1848 a hotărât o uniune între Transilvania şi Ungaria,
călcând în picioare dorinţa poporului român şi unitatea revoluţionară a celor
două popoare. Acest amestec de legi şi considerente invocate în 1865 pentru a
lovi demnitatea naţională a românilor face ca glasul lui Ioan Raţiu, plin de
indignare, să se audă de câte ori se va ivi prilejul. Luând cuvântul în Dieta din
Cluj la care participă pentru a protesta şi nu pentru a dezbate, se ridică ca om al
legii şi ca reprezentant al românilor împotriva legalităţii acestei Diete, care avea
să hotărască soarta Transilvaniei, şi atunci ca şi în 1848, fără consultarea
majorităţii populaţiei, adică a românilor.Retrăgându-se, nu înainte de a schiţa şi
a semna protestul adresat de români împăratului, Ioan Raţiu decide ca şi alţi
confraţi ai săi a aplica o tactică «pasivistă» a luptei, considerând nefirească
participarea formală a românilor în organisme ce nu-i pot reprezenta. Acest
lucru nu-1 face desigur să renunţe la luptă, dar cu alte mijloace, pentru
recucerirea unui drept, istoric ele altfel, autonomia Transilvaniei. Aşa se face că
la sfârşitul anului 1866 tot Ioan Raţiu este acela ce înmâna Curţii din Viena o
petiţiune-protest, acoperită de 1493 de semnături ale românilor transilvăneni.
Audienţa privată şi răspunsurile evazive primite din partea împăratului îl
dezamăgesc neîndoielnic, iar desfiinţarea autonomiei Transilvaniei în 1867 nu
putea decât să-l revolte. Nimic însă nu-1 demobilizează. Convins că în noile
condiţii lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale pentru recucerirea autonomiei
necesită eforturi sporite, dr. Ioan Raţiu se află între primii mobilizaţi. Militează,
în primul rând pentru unitatea de acţiune, conturată cel mai bine, după părerea
sa, prin desfăşurarea unui congres naţional, propune o adunare populară la Blaj
pentru sărbătorirea evenimentelor de la 1848, ca şi o întemeiată campanie în
străinătate. Autor moral al protestului împotriva desfiinţării autonomiei
Transilvaniei, Pronunciamentul, citit Ia Blaj Ia 3/15 mai 1868, în care se cerea
autonomia Transilvaniei, recunoaşterea legilor votate în Dieta din Sibiu în anii
1863—1864, ca şi redeschiderea aceleiaşi Diete, Ioan Raţiu a fost,
totodată, unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român din Transilvania în
1869. Ca fruntaş al noului partid creat, se menţine pe poziţia tacticii pasiviste, de
neparticipare la viaţa politică, într-o Dietă ca cea de la Pesta calificată drept
absurdă, aleasă fiind pe baza a două legi electorale : una democratică în
Ungaria, şi alta feudală şi retrogradă în Transilvania. Nu precupeţeşte însă
eforturile închinate recâştigarii autonomiei Transilvaniei şi a drepturilor fireşti
ale românilor. Totodată, are o preţioasă colaborare cu oameni politici din
România şi urmăreşte cu interes evenimentele importante de acolo. Tocmai de
aceea nu întâmplător, la Turda, preşedinta Comitetului de ajutorare a răniţilor

40
români în războiul de independenţă este Emilia Raţiu soţia şi tovarăşa de luptă a
ilustrului patriot.
Un moment deosebit în activitatea politică a dr. Ioan Raţiu l-a constituit,
desigur, unificarea, în 1881, a P.N.R. din Banat şi Ungaria cu P.N.R. din
Transilvania. Păstrând numele P.N.R. din Transilvania, acesta îşi înscria în
program dezideratele pentru care Ioan Raţiu luptă aproape de la începutul
activităţii. Ales în comitetul electoral central, se afla astfel în centrul activităţii
partidului alcătuit pe noul principiu cerut de el şi anume lărgirea unităţii
de acţiune. Totodată, preocupat în permanenţă ca activitatea partidului să fie cât
mai bine îndrumată, a fost unul dintre cei mai activi luptători pentru editarea
organului de presă al acestuia, cotidianul „Tribuna’’, apărut la Sibiu din 1884.In
activitatea programatică a partidului se contura, mai ales după conferinţa din
1887, tot mai mult ideea elaborării şi înaintării la Viena a unui memorand de
mari proporţii, în care să se consemneze toate nemulţumirile românilor şi
repetatele abuzuri la care erau supuşi de către regimul instaurat în 1867.
Hotărârea este luată în cadrul conferinţei naţionale a P.N.R., deschisă în ianuarie
1892,de către dr. Ioan Raţiu, care, deşi suferind, este acelaşi neînduplecat
luptător. Infierând politica de maghiarizare forţată dusă de autorităţi, constată cu
satisfacţie sprijinul pe care fraţii de peste munţi îl aduc luptei transilvănenilor.
Ales preşedinte al P.N.R. în 1892 într-o etapă în care acesta îşi propunea
reactivarea pe o scară mult mai largă a luptei de emancipare naţională, Ioan
Raţiu a luat parte din plin nu numai la elaborarea, dar mai ales
la tipărirea şi prezentarea memorandului la Viena. Demonstrând încă odată
nelegalitatea Dietei din Cluj, exprimând nemulţumirea generată de sistemul de
guvernământ impus în Transilvania după 1867, făcând o aspră critică unor legi
inconsecvente şi fals democrate, documentul reprezintă un mare protest al
românilor adresat împăratului şi făcut cunoscut lumii. Ioan Raţiu, în fruntea C.C.
al P.N.R., însoţit de 300 de români din toate părţile
Transilvaniei, de tineretul studios aflat în străinătate, se găsea la Viena la
sfârşitul lunii mai 1892. Deşi au avut loc remarcabile întruniri politice şi s-au
primit nenumărate telegrame de adeziune şi încurajare, împăratul refuză să
primească delegaţia românească. La scurt timp, elemente iresponsabile antrenate
de o propagandă şovină distrug casa lui Ioan Raţiu la Turda, ca apoi marele
luptător pentru dreptatea cauzei naţionale să fie condamnat, alături de alţi
fruntaşi transilvăneni, în procesul de tristă amintire deschis la Cluj în 1894.
Deşi la o vârstă înaintată şi suferind, după întemniţarea de la Seghedin dr. Ioan
Raţiu continuă cu aceeaşi dârzenie lupta începută cu aproape 50 de ani în urmă.
La 4 decembrie 1902, la Sibiu, se stingea din viaţă acela despre care se poate
afirma pe drep cuvânt că a luat parte la cele mai importante evenimente din
istoria Transilvaniei de la jumătatea sec. al XlX-lea până la începutul secolului
următor şi despre care trebuie să se spună că alături de alţi mari corifei
transilvani,animaţi de aceleaşi idealuri, a contribuit din plin la desăvârşirea
unităţii naţionale.

41
ECATERINA TEODOROIU (1894—1917)

Ecaterina Teodoroiu, pe numele său adevărat Cătălina Toderoiu, s-a născut


la 14 ianuarie 1894 într-o familie numeroasă de ţărani din comuna Vădeni de
lângă Tg. Jiu, jud. Gorj. Condiţiile materiale modeste ale părinţilor, ce trebuiau
să asigure existenţa a încă şase copii, au făcut-o pe Cătălina, deşi isteaţă şi
dornică de învăţătură, să nu poată urma decât cu greu, cu întreruperi, cursurile
şcolii primare din comuna natală. Dând dovadă însă, încă de timpuriu, de o
voinţă şi o dârzenie rar întâlnite, care parcă încercau să-i suplinească fragilitatea

42
şi aparenta lipsă a forţei fizice, ea reuşeşte să-şi continue studiile, înscriindu-se
la Bucureşti într-un gimnaziu internat unde obţine o bursă prin concurs . Începea
astfel să prindă contur un vis nutrit de ea încă din copilărie : acela de a deveni
învăţătoare şi întorcându-se în Vădenii Gorjului să modeleze minţile şi inimile
tinerelor vlăstare în spiritul sentimentelor patriotice ce o înflăcărau — dragostea
de ţară, mândrie pentru trecutul ei glorios, hotărârea de a o apăra la nevoie.Dar
evenimentele anului 1916 — intrarea României în prima conflagraţie mondială -
îi schimbă complet cursul vieţii. Întorcându-se acasă după ce şcoala pe care o
urma îşi sistează cursurile, Ecaterina Teodoroiu continuă aici o activitate
începută încă de la Bucureşti — aceea de cercetaşă. Se transferă în organizaţia
locală de cercetaşi din Târgu Jiu „Domnul Tudor’’,participând cu însufleţire şi
curaj, alături de tovarăşii săi, la toate acţiunile destinate sprijinirii operaţiunilor
militare desfăşurate de armata română care intrase în Transilvania. Deşi sarcina
primită de ea şi grupa de cercetaşi pe care o comanda, aceea de a îngriji răniţii ce
începuseră să sosească deja la spitalul din Târgu Jiu nu era de loc uşoară,
Cătălina nu se mulţumeşte cu atât, dorind să facă mai mult pentru ţară. Se oferă
voluntară pentru a însoţi ambulanţele sanitare plecate spre linia frontului să
aducă răniţi, trecând în Transilvania şi oprindu-se de fiecare dată în Regimentul
18 Gorj, unde lupta unul din cei trei fraţi ai ei încorporaţi, Nicolae. Intr-una din
aceste misiuni, la începutul Iui octombrie 1916, pe când îngrijea răniţii în
defileul Jiului, este remarcată pentru curajul şi devotamentul cu care îşi făcea
datoria de către generalul Ion Dragalina, comandant al trupelor de la Cerna, aflat
in inspecţie pe front.Uimit de hotărârea ce se degaja din întreaga fiinţă a fetei
micuţe şi firave, care nu pregeta să înfrunte frigul şi privaţiunile vieţii de
campanie pentru a-şi servi ţara, îi dăruieşte mantaua sa, văzând în ea o adevărată
eroină.In condiţiile ofensivei armatei germane, care datorită superiorităţii
numerice şi a unei mai bune înarmări reuşeşte să cucerească întreaga parte
muntoasă a Olteniei, are loc la 14 octombrie 1916 epopeea eroică a apărării
oraşului Târgu Jiu. Ecaterina Teodoroiu ia parte — în fruntea grupei sale de
cercetaşi, alături de populaţia oraşului : bătrâni, femei, copii şi chiar răniţii mai
puţin grav aflaţi în spitalul din localitate la luptele crâncene pentru apărarea
podului de peste Jiu, dovedind calităţile unui adevărat ostaş. Aflând vestea
morţii unuia din fraţi, ia hotărârea să se înroleze în armată pentru a-1 răzbuna şi
a contribui cu arma în mână la eliberarea comunei natale Vădeni, care fusese
între timp ocupată de trupele germane. Pentru început se alătură Regimentului
18 Gorj în care activa ca sergent-instructor Nicolae Teodoroiu .După căderea
vitejească a acestuia în cursul apărării comunei Sâmbotin, la SV de Bumbeşti ,
Ecaterina se prezintă la comandantul Brigăzii 22 infanterie cerând să fie
încadrată oficial în armată,în locul fratelui mort, în compania a 8-a, batalionul 2
al Regimentului -18 Gorj. Deşi considerată iniţial ca nefirească, cererea îi este
admisă. Intr-una din încleştările sângeroase de la începutul lui noiembrie 1916,
având drept scop oprirea înaintării germane spre Muntenia, ea este luată
prizonieră şi, deşi rănită Ia un picior în cursul tentativei reuşite de evadare,

43
participă la luptele grele din localitatea Tânţăreni şi din apropierea gării Filiaşi.
Nu numai că îşi însoţeşte regimentul mânuind arma ca un bun soldat, dar se
ocupă în acelaşi timp de îngrijirea răniţilor, contribuind prin conduita personală
la ridicarea moralului şi însufleţirea ostaşilor. Abia când schijele unui obuz
explodat lângă ea o rănesc grav la ambele picioare, doborând-o la pământ,
Ecaterina Teodoroiu îşi părăseşte compania.
Este transportată mai întâi la spitalul din Craiova unde i se extrag gloanţele şi
apoi la Bucureşti, iar în momentul evacuării capitalei, la vestea apropierii
armatei germane, este trimisă cu trenul militar la un spital de campanie din
Iaşi.Satisfacțiile și durerile se succed în contextul situațiilor dramatice de pe
front, agravate în iarna anului 1917 de epidemia de tifos exantematic.La
insistantele sale se întoarce pe frontul din Moldova. Ecaterina este răsplătită
pentru curaj cu diferite distincții militare și ridicată la gradul de sublocotenent,
primind comanda unui pluton de infanterie. Era un bun conducător de luptă.
Toată lumea o iubea și o respecta. Odată, când a căzut prizonieră, Ecaterina era
păzită de un sergent neamț. În drumul spre comandamentul german, văzând că
nu reușește să-l convingă să-i dea drumul, Ecaterina s-a aplecat cu un gest
fulgerător, a luat revolverul unui ostaș mort și l-a îndreptat către sergentul
neamț. Luat prin surprindere, el a predat arma și a ridicat mâinile, iar Ecaterina
l-a capturat și l-a dus la comandamentul trupelor romane, ca prizonier.La 22
august 1917 a avut loc bătălia de la Varnița și Muncelu. Acțiunea ofensivă a
armatei germano-austro-ungare este oprită de Armata Română cu pierderi grele.
În cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, în fruntea plutonului
pe care îl comanda ca sublocotenent. A fost împușcată în piept. Ultimele ei
cuvinte au fost: „Înainte băieți, sunteți cu mine!” A fost înmormântată în satul
Poieni, comuna Fitionești, județul Vrancea. Osemintele sale au fost strămutate în
iunie 1921 la Tg. Jiu în mormântul monument din centrul orașului.

44
Bibliografie:

-Blaga, Mihoc Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), un luptător pentru Marea


Unire. Oradea, Editura Alibi S.A., 1993
-Broşura Istoria Familiei Raţiu redactată de "Centrul Rațiu pentru
Democrație" ,Turda (fosta "Fundație Rațiu"), Editura RH Printing, București,
2010
-Bulei, Ion, , Scurta Istorie a Romanilor , editura Meronia , Bucuresti, 1996
-Cancea,Paraschiva – Viata politică din România in primul deceniu al
independenţei de stat ,Editura Stiinţifică, Bucuresti, 1994
-Constantinescu, Miron ; Pascu Stefan- Desavârşirea unificarii statului
român.Unificarea Transilvaniei cu vechea Romanie, Editura Academiei ,
Bucuresti 1968.
-Dicționar enciclopedic român, Editura Politică, București, 1962-1964
-Marcu, George - Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura
Meronia, Bucureşti, 2009
-Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
-Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003),
Editura Meronia, Bucureşti, 2003
-Petrescu, Florian - Oameni de seamă din istoria românilor, volumul II, Editura
Versus, Bucureşti, 2008
-PetreȚurlea, Nicolae Iorga, o viață pentru neamul românesc, București, Editura
Pro Historia, 2001
-Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum,
Bucureşti, 1999
-Şora, Gheorghe, Vasile Goldiş militant pentru desăvîrşirea idealului naţional.1
decembrie 1918, Editura Facla, Timişoara, 1980
-Valentin Vișinescu, Vasile Miclăuș, Tudor Ștefănie - Dicționar de personalități
turdene, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006

45
46