Sunteți pe pagina 1din 552

Danion Vasile

ZORII APOCALIPSEI

1
Editura Egumeniţa
I.S.B.N. 978 – 973 – 8926 –75-2

Editura Cartea Ortodoxa


I.S.B.N. 978 – 606 – 529 – 015-0

2
DANION VASILE

ZORII APOCALIPSEI

SCRIERI (ultima ediţie):


Feţele apostaziei - Dărâmarea idolilor (Editura Agnos, 2008)
Repere: Duhovnicul. Rugăciunea. Postul (Editura Egumeniţa, 2007)
Underground – Rebelii generaţiei NU (Editura Agnos, 2007)
Jurnalul convertirii (Editura Sophia, 2007)
Tinerii şi sexualitatea – Repere pentru mileniul III (Editura Egumeniţa,
2007)
Despre înfruntarea necazurilor (Editura Sophia, 2007)
Evanghelia versus Iuda (Editura Sophia, 2006)
Despre reîncarnare şi invazia extraterestră (Editura Egumeniţa, 2006)
Taina iubirii (Editura Egumeniţa, 2006)
Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului (Editura Lucman, 2006)
Despre înfruntarea bolii (Editura Lucman, 2006)
Noi sfinţi preoţi de mir (Editura Lucman, 2006)
Ne vorbesc părinţii athoniţi (Editura Lucman, 2006)
Bucuria Crăciunului (Editura Agapis, 2006)
Cum să ne creştem copiii (Editura Lucman, 2006)
Tinerii şi sexualitatea – Între iubire şi păcat (Editura Lucman, 2006)
Tinerii şi sexualitatea – Întrebări şi răspunsuri (Editura Lucman, 2006)
Tinerii şi sexualitatea – Păcate noi, păcate vechi (Editura Egumeniţa, 2005)
Patericul mirenilor. Pilde pentru secolul XXI (Editura Egumeniţa, 2004)
Mângâiere pentru bolnavi (Editura Egumeniţa, 2004)
Despre înaintemergătorii Antihristului (Editura Cartea Ortodoxă, 2004)
Cartea nunţii (Editura Egumeniţa, 2004).

(Cărţile pot fi comandate la editura@egumenita.ro)


Pentru corespondenţă:
Str. Ion Minulescu, nr. 36, sector 3, cod 031216, Bucureşti

danionvasile@yahoo.com www.egumenita.ro
www.danionvasile.ro www.sfaturiortodoxe.ro

1
2
Partea I:

DESPRE ÎNAINTEMERGĂTORII ANTIHRISTULUI

3
Prefaţă:
Încă un meci împotriva diavolului…

Pr. prof. Radomir Stoica,


duhovnicul Seminarului Teologic Ortodox din Arad

Într-o vreme şi într-o lume în care tatăl răului şi al minciunii caută noi şi
tot mai sofisticate forme de înşelare si corupere a sufletului omenesc şi
încearcă să ne facă tot mai mult să spunem răului bine şi binelui rău, vocile
curajoase si responsabile - care să fie în stare să indice capcanele şi
mecanismele prin care acestea sunt întinse în calea oamenilor - sunt tot mai
necesare.
Danion Vasile este o astfel de „vox clamantis”. E o voce tânără (ceea ce
face ca tineretul să se simtă, în sfârşit, băgat în seamă!), o voce pertinentă, pe
care tot mai mulţi profesori de religie sau pedagogi creştini o folosesc ca pe o
sursă autorizată, mai ales atunci când dezbat problemele atât de ardente şi chiar
dureroase ale omului contemporan.
Şi ce e mai important e că oamenii nu numai că aud despre lupta întru
cuvânt a lui Danion Vasile, despre gâlceava lui cu lumea aceasta, ci şi
ascultă…
Dimensiunea de profet, pe care fiecare creştin botezat în numele Sfintei
Treimi şi trăitor al vieţii în Hristos o are, Danion Vasile - fără a avea aceasta
pretenţie şi fără a urmări aceasta - şi-o pune foarte bine în lumină. Pentru că a fi
profet nu înseamnă numai a ghici sau a prevesti viitorul, ci înseamnă în acelaşi
timp a cunoaşte foarte bine trecutul şi a înţelege prezentul după coordonate
obiective. Profeţii tuturor vremurilor aceasta au făcut, şi au avut curajul să pună
întotdeauna în faţa oamenilor o oglindă în care să li se reflecte patimile şi
tarele, oferindu-le spre tămăduire dragostea lor.
Marea valoare a cuvântului lui Danion Vasile e concreteţea - el nu e ca
paraşutistul care îşi deschide minunat paraşuta şi zboară admirabil prin văzduh,
dar când să şi aterizeze frumos rămâne suspendat la câţiva metri de pământ,
prinzându-şi paraşuta în ramuri şi bălăngănindu-şi neputincios picioarele,
spunând ca pentru el: „şi ce frumos zburasem!”
Danion Vasile aterizează întotdeauna precis în miezul problemelor şi nu
se lasă până când nu punctează încet, metodic, dar sigur, pentru a câştiga în
arena uriaşă a lumii acesteia încă un meci împotriva diavolului.
Şi încă ceva: faptul că uneori e şi contestat nu înseamnă altceva decât că
face ceea ce trebuie!

4
DESPRE
ÎNAINTE-MERGĂTORII ANTIHRISTULUI ŞI
PRIGOANA
VREMURILOR NOASTRE1

Sfântul Chiril al Alexandriei a spus aşa: „E mai bine să nu se petreacă


semnele lui Antihrist în zilele noastre”. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de
semnele sfârşitului şi semnele venirii lui Antihrist, putem constata cu toţii că
există trei direcţii, trei tendinţe. Una este cea a oamenilor care, iubitori de sine,
deşi merg la biserică, îşi doresc să aibă parte de o viaţă cât mai tihnită, cât mai
comodă, şi încearcă să ignore apostazia contemporană; încearcă să nu ţină
seama de legalizarea păcatelor împotriva firii şi de prezentarea lor ca nişte
lucruri normale; încearcă să nu ţină seama de profeţiile unor sfinţi şi cuvioşi
care au vorbit despre sfârşitul lumii. Şi ţin cu dinţii de tihna lor lumească.
O a doua tendinţă, mult mai periculoasă, este cea a ortodocşilor care,
luând ca model diferitele secte apocaliptice, nu au în cap decât cuvinte ca:
„Vine sfârşitul lumii, pregătiţi-vă, speriaţi-vă, îngroziţi-vă, că va fi jale!”. Şi se
lasă prinşi de un duh de tulburare pe care au sentimentul că trebuie să-l
transmită tuturor. Ba încă îşi imaginează că fac aceasta din insuflarea lui
Dumnezeu şi consideră că e o poruncă dumnezeiască să trâmbiţeze în stânga şi
în dreapta că ortodocşii trebuie să tremure de frică pentru că îl vor prinde pe
Antihrist. Voi mai reveni asupra acestei tendinţe.
În cuvântul de astăzi mă voi opri însă asupra celei de-a treia atitudini,
singura atitudine care este conformă atât cu învăţătura Sfintei Scripturi, cu
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi cu învăţătura sfinţilor şi cuvioşilor care au făcut
profeţii despre sfârşitul lumii, cât şi cu învăţătura părinţilor duhovniceşti
contemporani. Vă veţi da seama că această direcţie este foarte armonioasă.
Consider că este linia pe care ar trebui să meargă orice creştin ortodox care
vrea să se mântuiască.
În timp ce Sfântul Chiril ne spunea că ar fi bine să nu se petreacă semnele
lui Antihrist în vremurile noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt spunea despre
sfârşitul lumii: „Da, vremea e aproape. Dacă Apostolii au vorbit despre
apropierea ei, noi putem spune cu siguranţă că sfârşitul bate la uşă.” Iar Sfântul

1
Această conferinţă a fost ţinută la Facultatea de Teologie din Sibiu, în postul Crăciunului
din anul 2003, la invitaţia A.S.C.O.R.-ului.

5
Nicolae Velimirovici, ierarhul care a fost canonizat de Sinodul Bisericii Serbiei
nu cu multă vreme în urmă, spunea următoarele lucruri: „Vedem şi noi multe
semne care au fost prezise de Domnul Iisus, nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă
dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii şi, cu atât mai puţin, să ne dorim
înmulţirea răului în lume, căci, o dată cu înmulţirea răului, se înmulţeşte şi
numărul nedrepţilor ce-şi pierd sufletul, iar noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie
să dorim ceea ce doreşte şi Părintele nostru Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să
se mântuiască. Marea nu are decât să se clatine, pământul să se cutremure şi
stelele să cadă, noi trebuie să stăm fără tulburare, încredinţându-ne voii celei
bune a Făcătorului şi dorind binele tuturor făpturilor omeneşti”.
Iată atitudinea echilibrată a Sfântului Nicolae Velimirovici, iată atitudinea
echilibrată pe care ar trebui să ne-o însuşim şi noi. „Vedem semnele sfârşitului
lumii”, spunea Sfântul Nicolae în secolul trecut, iar noi astăzi vedem încă şi
mai multe semne. Precum ştiţi, unul dintre ele este preconizata intrare a
femeilor în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului.
Prigonitorii turci, care au avut în stăpânirea lor multă vreme Muntele
Sfânt al Athosului, nu s-au gândit să spurce acest loc permiţând femeilor să
intre acolo, deşi ar fi putut s-o facă. Chiar şi numai ca un capriciu, chiar şi
numai pentru cadânele sale, ar fi putut un sultan să poruncească: „Femeile să
aibă intrare liberă în Athos”. Şi, totuşi, păgânii turci nu au făcut-o, în timp ce
anumiţi creştini din vremurile noastre, animaţi de o râvnă şi de o dragoste
extraordinară faţă de ortodoxie, adunându-se la sinodul Uniunii Europene, au
hotărât – după cum se poate citi pe www.europa.eu.int: „Parlamentul european
cere ridicarea interdicţiei care împiedică accesul femeilor pe Muntele Athos din
Grecia, zonă geografică de 400 km2, unde accesul acestora este interzis în
virtutea unei decizii luate în anul 1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri
ale regiunii, decizie care violează astăzi principiul universal recunoscut al
egalităţii genurilor, al non-discriminării, ca şi legislaţia comunitară asupra
egalităţii, precum şi dispoziţiile relative la libera circulaţie a persoanelor în
cadrul Uniunii Europene”.
Nu sunt afirmaţii panicarde, este un citat din procesul verbal al şedinţei
din 15 ianuarie 2003 privind situaţia drepturilor fundamentale în Uniune. Aşa
cum mulţi ştiu, Grecia s-a opus hotărârii Uniunii Europene, mai ales că la mo-
mentul aderării Greciei s-a întocmit o clauză specială care menţiona că Grecia
aderă la Uniunea Europeană, cu condiţia ca femeile să nu intre vreodată în
Sfântul Munte Athos.
Cu toate acestea, Parlamentul Uniunii Europene a trecut peste înţelegerea
pe care o făcuse cu grecii. Deşi cererea din ianuarie a fost respinsă de către
poporul binecredincios din Grecia, Uniunea Europeană a mai făcut încă o
cerere, invocând aceleaşi motive de nedreptate, mare nedreptate care li se face
femeilor. Nu ştiu dacă între timp grecii au apucat să respingă şi această cerere,
sunt convins că o vor face. Dar, în acelaşi timp, îmi dau seama că, aşa cum
6
pentru legalizarea avortului s-au făcut diferiţi paşi şi în cele din urmă avortul a
fost legalizat, aşa vor încerca şi cu Grecia, ca - după presiuni repetate - să
prindă Parlamentul Greciei la o cotitură şi să-i convingă pe parlamentari de
faptul că nu e nimic rău, nu e nimic dramatic în intrarea femeilor în Muntele
Sfânt.
Înainte ca această pretenţie să devină oficială în luna ianuarie a anului
2003, acum vreo doi sau trei ani, din rânduiala lui Dumnezeu am ajuns în
Sfântul Munte şi am vorbit cu mai mulţi părinţi care erau foarte frământaţi de
această problemă. Şi ei spuneau clar: „Dacă femeile intră aici, vine sfârşitul
lumii. Aşa ne-au învăţat bătrânii noştri, aşa au profeţit sfinţii noştri, care erau
făcători de minuni, cuvioşi, asceţi sau nebuni pentru Hristos”.
Duşmanii Ortodoxiei ar vrea să poată demonstra că astfel de profeţii - în
care se face legătura dintre intrarea femeilor în Athos şi sfârşitul lumii - ar fi
falsificate. Numai că, în Sfântul Munte Athos, înţelegerea acestei grozăvii nu
diferă de la o mănăstire la alta sau de la vreun schit la altul. Dacă cei care
afirmă că vor binele grecilor vor face acest pas, vor lovi în ceea ce are mai
sfânt Ortodoxia. Nu se poate ca ei să ne spună că ne iubesc, că ne respectă
credinţa, că ne respectă cultura, şi să calce în picioare Sfântul Munte.
Este adevărat că, văzând semne cum este acesta, unii ortodocşi cad iarăşi
în înşelare tipic sectară şi se apucă să facă tot felul de calcule precise privitoare
la data sfârşitului lumii: „Peste cinci ani vine sfârşitul”. Sau: „Mai sunt câţiva
ani şi cu siguranţă îl vom vedea pe Antihrist. În cinci ani, maxim”.
Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că, dacă vor
îndrăzni unii ortodocşi să facă astfel de calcule precise - să-şi expună
învăţăturile public, în conferinţe sau cărţi - vor fi nevoiţi ca, peste 15-20 de ani,
să modifice cărţile pe care le-au scris, aşa cum au făcut diferitele secte care au
tot anunţat cu disperare data sfârşitului lumii.
Nu este în duhul Ortodoxiei să spună cineva: „Apocalipsa vine peste 15
sau peste 20 de ani, ori mâine sau răspoimâine”. În acelaşi timp, însă, este în
duhul Ortodoxiei să observăm şi noi semnele apropierii sfârşitului, să ţinem
cont de aceste semne şi să ne întărim în credinţă, să luăm putere pentru a re-
zista prigoanei de astăzi. Pentru că nu este nevoie să vină Antihrist ca unii
ortodocşi să se lepede de credinţa lor. Se leapădă de Hristos toţi cei care trăiesc
în patimi, toţi cei care se leapădă de Biserică pentru a trăi după propriile pofte.
Un creştin a venit la avva Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Mă tem că va
veni Antihrist”. Şi avva Paisie l-a întrebat: „O fi oare mai înfricoşător decât
diavolul? Sfânta Marina s-a bătut cu diavolul, Sfânta Iustina a izgonit dracii,
atâţia şi-atâţia sfinţi s-au luptat, ori faţă către faţă, ori prin rugăciune, cu
puterile întunericului. Şi le-au biruit”.
Nouă, creştinilor, ar trebui să ne fie străină teama şi disperarea că
Antihrist va veni. Trebuie să ne fie teamă de căderile şi de patimile noastre.
Dacă noi vom cădea în patimi, ne lepădăm de Hristos până să vină Antihrist.
7
Iar dacă noi vom merge pe calea virtuţii, vom merge şi dacă va veni Antihrist.
Venind pe tren, o creştină m-a întrebat: „Şi care-i punctul tău de vedere în
această privinţa? Ce-o să spui la conferinţă?”. I-am spus: „Eu nu am un punct
de vedere personal asupra acestui subiect. Pentru că într-o problemă atât de
importantă, sau în orice problemă bisericească, punctul meu de vedere nu are
aproape nicio valoare. Trebuie să înţelegem care este cugetul Bisericii, trebuie
să înţelegem cum vede Biserica o problemă sau alta, şi noi să încercăm să ne
însuşim acest punct de vedere, înţelegând că Biserica nu este altceva decât o
şcoală a adevărului”.
Ar fi absurd să vă vorbesc despre învăţătura ortodoxă, despre venirea
Antihristului, dacă nu aţi şti că învăţătura Bisericii nu este altceva decât adevăr,
de la un capăt la altul. Noi ori înţelegem că învăţătura Bisericii este adevăr, şi
încercăm să cunoaştem acest adevăr, ori credem că învăţătura Bisericii e adevăr
amestecat cu minciuna – şi atunci e lesne de înţeles de ce ne permitem să
extragem din predanii numai atât cât îi convine raţiunii noastre neputincioase.
Numai că cei care nu înţeleg că în Biserică se află - în plinătatea sa - adevărul
nu vor putea înţelege aşa cum trebuie niciuna dintre învăţăturile Bisericii,
niciuna dintre hotărârile Sfintelor Sinoade şi, cu atât mai puţin, delicata învă-
ţătură despre sfârşitul lumii.
Nu îmi este ruşine să recunosc puţinătatea priceperii mele în abordarea
unei asemenea teme. Am decis să vorbesc despre un asemenea subiect după ce
am primit o scrisoare de la o mamă a cărei fiică a luat-o pe drumuri greşite, şi
scrisoarea m-a pus foarte tare pe gânduri. Mai exact: dacă în prima ediţie a
cărţii mele despre întemeierea unei familii, Cartea Nunţii, tonul era cât se poate
de deschis, „dragoste, pace, frumuseţea căsătoriei” etc., etc., după ce am tipărit
prima ediţie a cărţii, primind scrisoarea acestei mame şi, mai ales, citind
programa Ministerului Educaţiei şi Cercetării despre Educaţia pentru sănătate,
m-am întristat foarte tare. Am încercat să văd şi eu CD-ul recomandat de
minister, ca să-mi dau seama ce vor învăţa copiii mei în şcoală, şi am constatat
că Ministerul Învăţământului îşi doreşte ca fiii noştri, peste ani de zile, la ora de
educaţie pentru sănătate, să vadă organe sexuale masculine şi feminine.
Materialul Ministerului Învăţământului nu este făcut ca să aibă un caracter
strict informativ, ci este făcut în aşa fel încât să le fie stimulată curiozitatea
elevilor. Întrucât bănuiesc că unii dintre voi nu ştiu exact ce anume prevede
programa respectivă, este mai firesc să vă dau detalii precise privitoare la
această programă.
Auziţi ce vor aceştia să înveţe copiii noştri în şcoli: „Se pare că sexul oral
genital este mai frecvent întâlnit la persoanele civilizate, cu o igienă personală
ridicată, precum şi la cuplurile homosexuale”. Vreau să fac o mică paranteză:
deci, dacă nu-l practicăm, înseamnă că nu suntem persoane civilizate. „Poziţiile
în care este practicat sunt cele mai variate, mai cunoscută fiind poziţia «69»”,
care este descrisă cu amănuntul în programa respectivă.
8
Poate că pe unii, inconştienţi fiind, îi bufneşte râsul, pe alţii, însă, îi doare
inima, pentru că vor fi părinţi peste câţiva ani şi vor suferi aflând ce învaţă
copiii noştri la şcoală.
Continui să citez: „Preferinţa multor cupluri pentru sexul oral genital este
motivată de faptul că reprezintă o modalitate de a avea relaţii sexuale, fără
riscul apariţiei unei sarcini, precum şi un mijloc de a ajuta bărbatul în a obţine
erecţii, iar pentru femeie, de a avea relaţii sexuale fără a-şi compromite
virginitatea.” Deci fetiţele, fetele noastre or să afle că pot rămâne fecioare,
fecioria va fi la locul ei, trebuie doar să lucreze în altă parte.
Ascultaţi cu atenţie, şi închei acest citat blasfemiator, dar care este strâns
legat de tema conferinţei noastre. „Considerat ca o relaţie din sfera normalului
de către sexologi, şi apreciat de către cei care-l practică, sexul oral genital este
condamnat în continuare de anumite persoane sau grupuri populaţionale –
auziţi de ce! – din cauza criteriilor moral-religioase sau, pur şi simplu, din
cauza lipsei de experienţă.” Adică, va trebui ca fiii noştri să aibă mai întâi
puţină experienţă şi abia apoi să îşi formeze un punct de vedere.
Pe un forum religios de pe internet, un tată a copiat câteva citate din
programa respectivă. Şi un monah a protestat: „Nu vă e ruşine să scrieţi aşa
ceva pe forumul nostru, care e un forum de discuţii religioase?”. Eu sper să vă
daţi seama că citatele pe care vi le-am dat se leagă cât se poate de strâns de
viitorul religios al nostru şi al copiilor noştri.
M-a apăsat foarte tare citirea programei – există şi programă scrisă, şi un
CD în care sunt imagini palpitante pentru unii, dramatice pentru alţii. Deşi
programa Educaţiei pentru sănătate este aprobată din iunie, aşteptam cu inima
strânsă începerea anului şcolar, să văd dacă a fost inclusă în forma finală în
programa de învăţământ. Dar, deocamdată, au amânat acest proiect. S-ar putea
să îl mai amâne un an, doi, cinci, zece.
Este trist, însă, că oamenii care trebuie să se ocupe de educaţia copiilor
noştri dau dovadă de atâta „respect” faţă de valorile creştine şi vor să ne
distrugă fiii. Satana şi-a dat seama că dacă astăzi îi va îngenunchea pe copiii
noştri, mâine copiii îl vor chema pe Antihrist.
Spunea Sfântul Ignatie Brianceaninov că Antihrist nu va veni de capul
lui. Antihrist va veni pentru că lumea îl va chema. Va fi o foame după
Antihrist, o foame după minunile sale, după bunăstarea materială pe care o va
da, va fi o foame după liniştea socială pe care o va aduce.
Fac o paranteză: un prieten de-al meu a fost acum câteva luni în Italia
pentru nişte afaceri. A fost dus în nu ştiu ce orăşel, pe-un vârf de munte, într-o
cetate închisă, totul superb, civilizaţie, lux, mari magazine de bijuterii etc.
Numai că noaptea s-a oprit curentul. Din casă nu puteau ieşi, uşa se deschidea
electric. Să ajungă în maşină, să dea drumul la radio, nu se putea, pentru că n-a-
veau cum să iasă din casă; garajul era închis, nu se deschidea decât cu curent
electric. Telefoanele erau descărcate, n-au avut la ce să le încarce.
9
În cele din urmă au reuşit să iasă şi au discutat cu o vecină, care le-a spus:
„Arabii au aruncat în aer două centrale electrice. E îngrozitor! Răzbunarea lor
pe capul nostru”. Panică, panică, panică! De fapt, fusese o simplă defecţiune la
centrala electrică, defecţiune care a fost remediată după câteva ore. Dar mi-a
spus prietenul meu: „Am înţeles ce-o să fie când o să vină Antihrist. O să fie o
panică generală. Haos, haos, haos, şi lumea o să vrea linişte, lumea o să vrea
echilibru, lumea o să vrea stabilitate socială, bani – şi lumea îl va chema pe
Antihrist”.
Este destul de riscant să vă spun punctul meu de vedere asupra sfârşitului
lumii sau să vă povestesc întâmplări cu prietenii mei. Este mult mai de folos să
vă pun înainte câteva din cuvintele marilor părinţi duhovniceşti, cuvinte ale
sfinţilor care au vorbit despre acest sfârşit al lumii. Şi poate că cel mai cunoscut
părinte care a scris şi a vorbit foarte mult în ultimii ani despre aceste vremuri
groaznice este avva Paisie Aghioritul.
Pe acesta l-a întrebat un creştin: „Pentru ce întârzie sfârşitul lumii?”. Şi
răspunsul primit este foarte important: „Întârzie din pricina ta şi a mea”, şi
putem înţelege deci că şi a mea, şi a ta, şi a ta, şi a ta şi din pricina noastră. De
ce? „Ca să dobândim o stare duhovnicească bună. Dumnezeu încă mai rabdă,
pentru că, de se va întâmpla acum, ne vom pierde amândoi.” Adică, Dumnezeu
nu va îngădui să vină vremea sfârşitului înainte ca fiii Bisericii să fie pregătiţi;
fiii Bisericii vor înţelege că se apropie vremurile.
Este adevărat că Hristos va veni ca un fur; asta înseamnă că nu va şti
nimeni nici ziua, nici ceasul, dar semnele le vom cunoaşte. A fost întrebat avva
Paisie dacă ne vor impune pecetluirea cu semnul fiarei. Şi a răspuns: „Politeţea
lor nu va ajunge până acolo. Vor fi politicoşi, pentru că vor fi europeni, vor
arăta că sunt la înălţime. Nu îi vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi
dacă nu are pecetea. Vor spune ei: «Fără pecete, vă chinuiţi. Dacă aţi fi primit-
o, nu aţi fi trăit aşa de greu». Nu se vor putea folosi nici monezi de aur, nici
dolari, dacă vor avea”.
Şi zice părintele Paisie: „De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de
pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă omul curaj să
cultive grâu, cartofi, să pună puţini măslini şi atunci, cu vreun animal, cu o
capră, cu puţine găini, va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că şi
provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu ţin mult şi se
strică repede. Pentru cei aleşi se vor scurta însă zilele”.
Un rezumat al răspunsului pe care-l dă părintele Paisie ar fi următorul: să
ne învăţăm cu o viaţă strâmtorată, să ne învăţăm cu o viaţă de nevoinţă. Pentru
că dacă vom fi învăţaţi cu postul şi cu nevoinţa, nici nu vom simţi că vine
prigoana.
Nu vreau să minimalizez greul din vremurile respective, ci vreau doar să
precizez că cei obişnuiţi cu crucea vor putea rezista. Ne-am putea gândi la
prigoana comunistă, când mirenii şi preoţii şi ierarhii care se aflau în închisoare
10
trăiau cu foarte puţină hrană. Şi, totuşi, Dumnezeu îi ţinea în viaţă. Aşa cum i-a
ţinut şi pe sfinţii mucenici din primele secole, care erau atât de frumoşi la faţă
încât prigonitorii se mirau de chipurile lor.
Să observăm însă faptul că deşi slujitorii Satanei vor fi politicoşi şi nu vor
impune oamenilor să primească pecetea, totuşi cei slabi în credinţă nu vor
rezista unei astfel de ispite, pentru că au fost învăţaţi cu o viaţă comodă pe care
Antihrist le-o va oferi numai dacă i se vor închina lui.
Cât de uşor este pentru oamenii care nu se gândesc la sfârşitul lumii să-şi
imagineze că va veni o eră de împlinire, o eră de dragoste, de înfrăţire între
toate popoarele şi religiile, o eră în care va domni pacea, o adevărată nouă eră,
New Age, în care omul va ajunge la maturitatea spirituală, creştinii vor spori
duhovniceşte şi vor avea tot felul de harisme… Dar sfinţii Bisericii ne atrag
atenţia asupra faptului că a aştepta o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ este
o mare rătăcire.
Chiar dacă unii filosofi aşa-zis ortodocşi, precum Nicolae Berdiaev (care
a vorbit şi el despre această eră a Duhului Sfânt) au propagat astfel de idei
eretice chiar dacă alţii s-au găsit să îmbrăţişeze învăţăturile lor, totuşi părinţii
cu viaţă sfântă, cum este părintele Serafim Rose, le-au stat împotrivă. Noi ştim
că nu va fi nicio Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ. Noi ştim că vor veni
vremuri grele, vremuri de prigoană, care-i vor ajuta pe creştini să ajungă în
Împărăţie, însă nu în cea pământească, ci în cea cerească.
Ultimul citat pe care-l dau din părintele Paisie de la Sfântul Munte Athos
este foarte important pentru fiecare dintre noi. La întrebarea: „Care vor fi
paşii?”, el răspunde: „Încet, încet, după cartelă şi buletin de identitate, adică
după îndosariere, vor înainta în mod viclean la pecetluire. Vor sili, prin diferite
mijloace viclene, pentru ca oamenii să primească pecetea pe frunte sau pe
mână”.
Fac o paranteză: am citit o mărturie a unui om care afirma că a lucrat
pentru unul din marile guverne ale lumii; era doctor şi se ocupa de implanturile
în trupul omenesc, şi spunea: „Am realizat implanturi fiind convins că facem
acest implant spre binele oamenilor. În etapa finală trebuia găsit locul, în trupul
uman, în care ar fi trebuit să se facă implantul, astfel încât să nu aibă nevoie de
baterii, ci să funcţioneze cu energia organismului”. Şi după ce a studiat care
sunt locurile ideale în care s-ar putea implanta un astfel de microcip, cei de la
secţia respectivă au spus: „pe frunte şi pe mână”. Şi atunci, cercetătorul în
cauză şi-a dat seama că lucrase pentru uneltele Antihristului. A părăsit
serviciul, a scris mărturisirea fărădelegii sale şi s-a retras. Mulţi vor crede că
astfel de declaraţii nu au nicio valoare. Alţii, însă, îşi vor da seama că o astfel
de declaraţie se intersectează cât se poate de clar cu învăţătura Cuviosului
Paisie. Părintele continuă: „Vor forţa astfel lucrurile şi vor spune: «Vă veţi
mişca numai cu cartele». Banii se vor desfiinţa. Va da cineva cartela la
magazin şi va cumpăra şi vânzătorul va lua banii din bancă”.
11
E ceva rău în cartele? Să ne dăm seama de un lucru: există oameni care
stau departe de Biserică şi judecă lucrurile din alt punct de vedere decât noi,
creştinii. Dacă n-am fi creştini, şi noi ne-am dori cartele, pentru că e un sistem
cât se poate de simplu şi nu are nimic rău în sine. Putea exista un sistem de
cartele şi chiar de microcipuri care să nu aibă nimic rău în el însuşi. Puteau să
existe cartelele doar aşa cum se folosesc în prezent: pentru a face cumpărături,
pentru una, pentru alta, şi atât. Numai că de la cartela simplă se va ajunge la
cartela implantată, şi, daţi-vă seama, necreştinii, necredincioşii vor cere
implanturile, aşa cum unii le şi cer deja.
Poate aţi auzit că sunt locuri deja, în America, în care oamenii au
posibilitatea de a-şi pune astfel de implanturi. De ce o fac? Să nu fi fost creştin
şi să ştiu că vor pleca copiii mei în cine ştie ce excursie, într-un loc în care s-ar
putea rătăci, şi să ştiu că aş avea alternativa de a le pune microcipul ca în cazul
în care s-ar pierde să-i găsesc prin satelit, mi s-ar părea o prostie să nu le pun
copiilor microcipul. Aşa cum foarte mulţi deja pun microcipuri la câini şi la
alte animale. Raţionamentul e practic: dacă vecinul îmi fură calul, eu văd prin
satelit unde e calul şi exact în satul ăla mă duc şi iau calul şi gâtul vecinului!
Deci noi nu trebuie să ne înfierbântăm, să ne încrâncenăm şi să spunem:
„Sunt handicapaţi cei care vor microcipuri!”. Dacă nu credeam în Dumnezeu şi
nu eram creştin, mi s-ar fi părut o prostie să nu îmi pun microcip.
Să vă fie clar de ce mulţi vor vrea pecetluirea: „este cât se poate de
practică, nu implică nimic rău”, din punctul lor de vedere.
Problema care e? Problema e că în momentul în care se va face această
pecetluire, se va face cu semnul fiarei. Şi pentru necredincioşi, semnul fiarei va
fi o joacă; vedem în tot felul de filme că eroii au nume de demoni, sau ştiţi cu
toţii de parfumul lui Banderas, Diavolo. Oamenii, obişnuiţi să ia în râs astfel de
nume, o să-şi pună 666! Ei, şi? Puteau, în egală măsură, să-şi pună pe frunte
sau pe mână icoana cu Mântuitorul, că la fel de tare i-ar fi interesat, înţelegeţi?
Ei vor şti că au banul asigurat, că au masa asigurată, că au stomăcelul plin, şi
gata! Nu îi interesează altceva.
Problema va fi însă pentru creştini. Părintele Paisie continuă: „Cel ce nu
va avea cartelă nu va putea nici vinde, nici cumpăra. Pe de altă parte, vor face
reclamă sistemului perfect al pecetluirii cu raze laser cu 6-6-6, pe mână sau pe
frunte, care nu se va vedea la exterior. În acelaşi timp, la televizor vor arăta că
cutare a luat cartela cutăruia şi i-a luat banii din bancă, şi vor spune mereu:
«Mai sigură este pecetluirea cu raze laser, pe mână sau pe frunte, pentru că
numai deţinătorul îşi ştie numărul lui. Pecetluirea este sistemul perfect. Celălalt
nu-ţi va putea lua nici capul, nici mâna şi nu-ţi va vedea pecetea»”.
Un argument, iarăşi, foarte practic: aşa cum pierdem portofele sau chei, o
dată sau de mai multe ori în viaţă, putem să ne pierdem şi cartela. Nu e nicio
problemă, nicio diferenţă, de pierdut tot putem să o pierdem. Şi atunci, practic,
e mai firesc să o ai la purtător. Dacă o ţii precum pe cheie la gât, se poate să se
12
rupă sfoara, să rămâi fără cartelă. Şi iată un alt argument pentru necredincioşii
care vor cere implantul.
Zice aşa părintele Paisie: „Şi nu numai când dăm, dar şi când trebuie să
luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm totdeauna ce odihneşte
celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesaţ, să nu avem gândul că
suntem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru celălalt”.
Am încheiat cu citatele din Părintele Paisie, rugându-vă să fiţi atenţi asupra
ultimei idei: dacă vom fi învăţaţi cu măsura, vom rezista. Dacă vom învăţa să
ne iubim aproapele şi să îl ajutăm după putere, ne va fi mai uşor să rezistăm în
vremurile de prigoană.
Acum vă voi citi lista întreagă: înainte-mergătorii Antihristului. Împărţiţi
pe continente, pe ţări, pe oraşe, pe sate, pe cartiere, pe străzi... Evident,
glumesc! Ar fi absurd ca cineva să-şi imagineze că poate face o astfel de listă
completă. Important este, însă, nu să fim obsedaţi să aflăm încă unul sau încă
doi sau încă trei dintre aceşti înainte-mergători, ci să avem criteriile după care
să-i putem recunoaşte. Criteriile acestea ne vor ajuta să-i identificăm chiar şi
acolo unde, dacă ne-am fi pripit, nu am fi reuşit să o facem.
Sfântul Antonie cel Mare spunea despre Arie că este Antihrist. Întrebare:
„A venit Antihristul acum 1700 de ani, pe vremea Sfântului Antonie?”.
Bineînţeles că n-a venit! Sfântul Serafim de Sarov spunea despre Ivan
Sverdoşeev, cel care le prigonea pe surorile de la Mănăstirea Diveevo, că este
Antihrist. A venit Antihrist pe vremea Sfântului Serafim de Sarov? Evident, nu.
Sfinţii i-au numit antihrişti şi pe înainte-mergătorii Antihristului.
Ia să vedem lista cu nume de antihrişti pe care o dă Sfânta Scriptură. Ea
zice aşa: Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos
a venit în trup; acesta este amăgitorul şi Antihristul. Şi orice duh care nu măr-
turiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist,
despre care aţi auzit că vine, şi acum este chiar în lume.
Criteriul este precis, este clar. Antihristul va nega dumnezeirea
Mântuitorului Hristos, va nega învăţătura fundamentală a credinţei creştine.
Sunt mulţi amăgitori, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, şi de atunci s-au
înmulţit şi se vor mai înmulţi până la sfârşitul veacurilor. Şi, pe măsură ce ei se
vor înmulţi, creştinii vor avea şi mai multe criterii ca să-i identifice.
O să vorbesc puţin despre înainte-mergătorii Antihristului pe care îi
putem identifica în cultura contemporană, în politica contemporană şi în
anumite părţi ale conducerii bisericeşti contemporane.
Nu este greu să observăm faptul că mass-media ne bagă pe gât învăţătura
Antihristului. Nu este greu să vedem că aşa-zişii oameni de cultură, chiar dacă
într-o anumită măsură cochetează cu Ortodoxia şi se pricep să facă exegeze, să
scrie articole sau să ţină discursuri, nu-L trăiesc pe Hristos. Să nu ne fie teamă
să vedem în aceşti lideri de opinie înainte-mergătorii Antihristului. Dacă nu aş
fi fost tânăr, dacă aş fi fost părinte bătrân, cu o experienţă duhovnicească
13
temeinică, aş fi îndrăznit să-i nominalizez pe unii dintre aceşti înainte-mergă-
tori ai Antihristului. Numai că, având dinţi de lapte, nu mă încumet să o fac. Şi
cei cu dinţi de lapte nici nu trebuie să facă aşa ceva; trebuie să o facă părinţii
lor duhovniceşti.
Cuviosul Părinte Iustin Popovici spunea despre cultura contemporană că
este arianistă. Dacă spui aceasta unor intelectuali, vor scoate carnetul de însem-
nări şi vor scrie o notă gen: „Iustin Popovici este un părinte extremisto-
fundamentalisto-misticoido etc”. Vor fi mulţumiţi în sinea lor că au mai identi-
ficat un agent al fanatismului ortodox şi vor căuta ca pe viitor să treacă cu
vederea orice scriere şi orice referire la acest părinte. Dar Iustin Popovici este
un părinte cu viaţă sfântă; vreme de 40 de zile după adormirea sa, la mormântul
său s-a văzut o lumină nepământească.
Aş aprecia curajul unui tânăr de-o vârstă cu noi, Laurenţiu Dumitru, a
cărui culegere de articole a apărut de curând. Am avut bucuria de a tipări
această culegere de articole foarte curajoase, care are titluri gen: Mircea
Eliade, între erudiţie şi bordel – cu argumente şi cu citate smintitoare, de care
părinţii ortodocşi care vor să-l ţină pe Eliade de guru ortodox nu ţin seama, din
lipsă de cultură, din comoditate, din frică sau din alte motive.
Şi iată că un tânăr ca noi pune degetul pe rană. Într-un articol
extraordinar, intitulat De trei ori femeie, numai creştină nu - recunosc, titlul
mi-a mers la inimă - Laurenţiu Dumitru spune aşa: „Este greu să fii
nefavorabil, este greu să scrii nefavorabil despre o persoană atât de iubită şi
apreciată cum este vedeta postului Acasă TV, Mihaela Tatu. Este volubilă,
deschisă, optimistă, încrezătoare, mereu cu zâmbetul pe buze. Dumneaei do-
reşte din tot sufletul să destupe minţile femeilor, mai ales ale celor trecute de
prima tinereţe, apoi să le scoată din starea de blazare în care multe se
complac”. La prima vedere, totul pare în regulă. Însă nu-i deloc în regulă. Este
deci cazul să mărturisim, că de vom tăcea, vor striga pietrele în locul nostru.
Să vă fac o mărturisire. După ce am fost în Sfântul Munte Athos şi un
părinte a insistat să-mi tipăresc convertirea la ortodoxie, treceam printr-un
moment de mare frământare, că mă temeam să scriu puţin altfel, să fiu eu
Gică-Contra atunci când atâţia cochetează cu înţelepciunea acestei lumi. Şi,
când eram mai amărât, primesc un mesaj din Athos: „Dacă noi vom tăcea,
pietrele vor striga”. Atât mi-a scris monahul athonit. Am fost foarte
impresionat de aceste cuvinte. Şi mi-am dat seama că pentru noi sunt cuvintele
astea, fraţilor. Dacă eu, voi şi ceilalţi vom tăcea, pietrele or să strige. Nu e de
joacă. Şi iată pe cineva care n-a tăcut. Continuă Laurenţiu Dumitru:
„Emisiunea capătă, din când în când, amprentă sexuală. Ca teolog ortodox şi
tată creştin, susţin că modul în care doamna Mihaela Tatu încearcă, împreună
cu invitaţii săi, să facă educaţie sexuală telespectatorilor este cu totul străin de
duhul Bisericii. Mai mult chiar, pun în pericol mântuirea pe care Hristos i-o
promite omului şi pentru care El S-a jertfit”. Aţi mai citit cuvinte ortodoxe care
14
analizează poziţia unor astfel de lideri de opinie? Prea puţine sau aproape
deloc. „Mihaela Tatu şi unii dintre invitaţi propovăduiesc cu patos experienţele
sexuale premaritale, normalitatea masturbării, sexul oral şi anal, explicând cât
sunt de fireşti.” Chiar dacă mi-a fost ruşine când am citit în faţa părinţilor şi
maicilor care sunt de faţă citatele din programa învăţământului, părinţii şi
maicile trebuie să-şi aducă aminte că pe acasă au fraţi, verişori, prieteni, colegi,
care sunt ispitiţi de acest duh al desfrâului, şi să-şi dea seama că trebuie să le
atragă atenţia asupra gravităţii acestei alegeri. „Nu decazi moral - spune
dumneaei cu un ton firesc, greu de închipuit. «Perversiune e doar atunci când
apare constrângerea» sau «În iubire nu există perversiune, totul e permis dacă
ambii sunt de acord»”.
Şi Laurenţiu Dumitru continuă: „E de notorietate întâmplarea următoare:
un coleg de trust a fost oprit de o vecină în vârstă, care i s-a plâns că doamna
Tatu face, în emisiunile ei, apologia sexului oral. «Am şi eu o nepoată care se
uită la televizor, şi aude aşa ceva», a zis femeia, «e frumos să se spună
asemenea lucruri, domnule X?» La care, domnul X, armonizând politica
postului cu a sa opinie personală, i-a răspuns: «Nu ştiu dacă e frumos, dar tare-i
plăcut»”. Şi, în încheierea acestui articol, autorul zice aşa: „Din nefericire,
femeia, în viziunea Mihaelei Tatu, trebuie să fie de trei ori femeie – mamă,
soţie, femeie cu carieră, numai bună creştină, nu!”
Vă rog să ţineţi minte acest nume şi acest titlu: Laurenţiu Dumitru,
Hristos şi tinerii, cred că va ajunge foarte curând la sufletele tinerilor care vor
avea ocazia să citească această carte; nu îi fac reclamă ca editor, ci pur şi
simplu ca cititor căruia i-au plăcut temele propuse şi modul de tratare.
De la înainte-mergătorii Antihristului în cultură vom trece la politică. În
ceea ce priveşte politica, ar trebui să vă vorbească cineva care se uită la ştiri,
citeşte ziare şi cunoaşte oarecum politica de astăzi; numai că eu sunt foarte
ocupat cu altele şi nu vă pot da detalii palpitante privitoare la politica zilelor
noastre. Oamenii politici pretind că vor să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ prin bunăstare, pace, fericire. Ce altceva aţi vrea să aducă? Iadul? Cum
l-au adus în Serbia? „Iadul? Numai la vecini. La noi acasă, nu!”
E clar că oamenii politici care nu au credinţă în Iisus Hristos şi care nu
ştiu că vor învia nu pot înţelege perspectiva creştină asupra vieţii. Eu chiar mă
gândeam să merg o dată pe stradă şi să le zic oamenilor: „Vă dau o veste nouă,
nouă, nouă: Hristos a înviat!”. Mi se părea cea mai nouă veste, pentru că deşi
sintagma asta o ştiu mulţi şi o repetă eventual de Paşti, dacă vin, de formă, la
biserică, practic ei nu-şi dau seama că Hristos a înviat. Este o chestie extraordi-
nară că Hristos a înviat. Şi-aş fi vrut să le spun: „Hristos a înviat!”. Însă mi-am
dat seama că aş fi ridicol. În momentul în care ei nu cred că Hristos a înviat, e
clar că vor căuta să niveleze credinţa creştină, vor căuta să-i aducă pe creştini la
acelaşi punct de vedere cu al lor.
Câtă vreme o să îi auziţi pe oamenii politici spunând că vor aduce
15
bunăstare mondială, pace mondială, echilibru financiar mondial, că vom scăpa
de sărăcie, şomaj etc., etc., să ştiţi că unii dintre ei sunt chiar sinceri. Dar, chiar
dacă s-ar întâmpla cum spun ei, după toate astea va veni Antihrist. Este foarte
ciudat că ei vor din ce în ce mai mult bine şi, „pac!”, cad bombele pe Serbia
ortodoxă. Este foarte ciudat că ei vor numai bine, toleranţă şi înţelegere şi,
„pac!”, vor să intre femeile în Sfântul Munte. Şi o să mai vină astfel de surprize
la momentul potrivit, ei abia le clocesc.
Despre capitolul politică vorbesc mai puţin. Trec la capitolul biserică,
despre care voi vorbi cu grijă. Aseară a fost un simpozion „Părintele Serafim
Rose”, şi a trebuit să-i prezint viaţa şi învăţăturile. Nu era corect din partea mea
să trec cu vederea faptul că părintele Serafim Rose a fost prigonit de către un
ierarh. A fost prigonit aşa cum fusese prigonit şi părintele său duhovnicesc,
Sfântul Ioan Maximovici - făcătorul de minuni din San Francisco. Precum ştiţi,
Sfântul Ioan a fost adus în tribunal, în proces civil. El, care vindeca bolnavi
prin rugăciune încă din timpul vieţii, el, care făcea mulţime de minuni, a fost
chemat la tribunal de către unii ortodocşi care erau duşmani ai Bisericii.
Pentru că prezentasem câteva amănunte de genul acesta, la partea cu
întrebările, un părinte a spus la un moment dat: „Danion Vasile n-a vrut să fie
anticlerical în ceea ce a spus, dar...” şi a continuat, iar pe mine m-au durut
cuvintele sale. Şi m-am frământat câteva ore din cauza asta. Am fost an-
ticlerical, fiind obiectiv? Era mai corect să trec cu vederea faptul că părintele
Serafim a fost prigonit aşa cum a fost prigonit şi Sfântul Ioan Maximovici?
La Mănăstirea Radu Vodă, unde au fost aduse moaştele Sfântului Ierarh
Nectarie, celălalt mare făcător de minuni al secolului XX, la Vecernia dinaintea
praznicului Sfântului Nectarie am ţinut o predică, un semn de mulţumire pentru
că sfântul m-a ajutat (a doua zi urma să fie botezată fetiţa mea, Nectaria). Mi-
am dorit tare mult să predic atunci şi am predicat. După predică mi-a zis
cineva: „Nu-i frumos că ai amintit faptul că l-au prigonit alţii, că l-a prigonit
Patriarhul Sofronie al Alexandriei, trebuia să treci cu vederea asta”.
Să ne întrebăm oare ce-ar fi să ne apucăm acum să modificăm noi Vieţile
Sfinţilor, să dăm nişte variante giorno, ca să nu supere pe nimeni, şi apoi să
dăm ochii cu sfinţii, la Judecată. Mi-ar fi foarte frică!
Despre subiectul căderii unor clerici voi vorbi cu inima strânsă. Vă rog să
mă credeţi că-i iubesc din tot sufletul meu atât pe preoţii, pe ierarhii
contemporani cu viaţă sfântă, cât şi pe toţi sfinţii şi pe cuvioşii Bisericii care au
urcat treptele ierarhiceşti. Sunt convins că cine dă cu barda în preoţi şi-n
ierarhi, dă cu barda în Biserică. Totuşi, Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia
asupra faptului că între lucrările diavoleşti în secolul XX a fost compromiterea
unei părţi din conducerea Bisericii. Unii ierarhi veneau la adunările ecumenice
şi spuneau: „Staţi liniştiţi, fraţilor, în Rusia e linişte. Staţi liniştiţi, fraţilor, în
Rusia se face închisoare numai din motive politice”.
Am citit o declaraţie, o acuzaţie parcă la adresa unor mari ierarhi ruşi care
16
erau acuzaţi de fascism. Şi mă gândeam: ia uite, acuzaţia asta cu fascismul, şi
la noi, şi la ruşi, când vrei să dai în mărturisitorii lui Hristos, îi acuzi că sunt
fascişti. Acuma cred că ar trebui să-i acuzi că sunt filo-talibani, sau că au cine
ştie ce simpatii extremiste...
Aş atrage atenţia asupra acestui subiect delicat - modul în care diavolul
reuşeşte să se infiltreze în ierarhie numai printr-un singur exemplu. Dar mai
întâi întreb: este oare acesta un capitol care a răsărit în istoria Bisericii abia în
secolul XX? Ia gândiţi-vă! Dacă citim Vieţile Sfinţilor, vedem că au existat
ierarhi şi preoţi nevrednici încă de la începutul Bisericii, Iuda fiind exponentul
lor de vază.
S-a citit odată la biserică, din Minei, un caz ieşit din comun: ca să pri-
gonească un ierarh cu viaţă sfântă, un om s-a arătat noaptea în mănăstirea unde
stătea ierarhul şi i-a păcălit pe unii monahi lipsiţi de discernământ că ar fi înger.
Şi aceia l-au crezut. Şi le spunea: „Fraţilor, ierarhul vostru e păcătos, ierarhul
vostru e...”. Şi-n cele din urmă ierarhul a fost îndepărtat de pe scaunul său, iar
cel care se dăduse drept „înger” a luat tronul arhieresc. Dumnezeu a rânduit
însă ca, peste ani şi ani, moaştele sfântului ierarh care fusese prigonit să se
întoarcă la locul prigonirii. Creştinii, care cu vreme în urmă îl dispreţuiseră pe
ierarh, l-au cinstit mai apoi cu multă dragoste şi evlavie.
Vedem, deci, nu numai faptul că au existat ierarhi prigoniţi încă din
primele secole, ci şi că au existat ierarhi care au luat tronul arhieresc prin
mijloace mai puţin sau chiar deloc binecuvântate. Dar vedem şi că până la
urmă lucrarea diavolului nu a biruit lucrarea dumnezeiască. Da, există motive
de sminteală, motive de poticnire. Dar cine vrea să Îl slujească pe Dumnezeu
nu se lasă biruit de sminteală.
Mulţi se gândesc cu groază cum o să stea împotrivă, ce o să facă dacă o
să prindă vremurile de pe urmă, de sminteală şi apostazie. Dar frica şi panica îi
cuprind numai pe cei slabi în credinţă. Noi, ca oameni, ne cunoaştem
neputinţele. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ştim că, în măsura în care suntem
creştini, pe noi ne ţine Hristos. Şi să nădăjduim că Hristos ne va întări şi, dacă
vom cădea, ne va ridica.
Am să vorbesc acum puţin despre prigoana contemporană. De obicei,
cine pronunţă un astfel de cuvânt este luat în vizor şi i se pun diferite etichete.
Voi începe cu prigoana contemporană în familie, când soţul este prigonit
de soţie, sau tatăl este prigonit de copii, sau copilul este prigonit de tată. Ne-a
spus Hristos că vor fi mari lupte în interiorul familiilor, lupte care se
accentuează din zi în zi. În momentul în care durează nu o zi sau două, ci
săptămâni, luni şi chiar ani, luptele acestea macină sufletul omenesc. Tinerii
care sunt prigoniţi, aceşti tineri care merg la biserică, nu-şi dau seama că duc o
cruce foarte importantă, nu-şi dau seama de valoarea muceniciei nesângeroase
pe care o duc. Este plictisitor, la un moment dat, să te certe mama, tata sau
chiar şi bunica – dacă nu este credincioasă. Şi totuşi, astfel de tineri ar trebui
17
să-şi dea seama că vor avea mare plată de la Hristos. Soţii care sunt prigoniţi de
soţiile lor vor avea mare plată de la Hristos. Soţiile care, de multe ori, sunt pri-
gonite şi fizic, nu numai în cuvinte, vor avea mare plată de la Dumnezeu.
Unei femei i s-a arătat Maica Domnului şi-a acoperit-o cu Sfântul ei
Acoperământ, pentru că bărbatul o bătea sistematic; la un moment dat, el a luat
chiar şi toporul ca să o lovească. Şi femeia răbda şi se ruga, nu divorţa. Şi Mai-
ca Domnului i-a dat puţină plată în această viaţă şi o să-i dea mai mult, dacă o
va ţine pe calea asta, a răbdării, până la sfârşitul vieţii. Asta în cazul în care
Dumnezeu nu îi va uşura crucea. Cu toate astea, vedem, în vieţile sfinţilor
mucenici, că nu toţi au primit moarte mucenicească. Cel mai clar exemplu îl
oferă Sfânta Muceniţă Tecla care, deşi a suferit chinuri groaznice, în cele din
urmă a murit de bătrâneţe şi a intrat în ceata mucenicilor. Tot aşa, această
femeie despre care v-am povestit şi altele asemenea vor intra într-o ceată
bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că viaţa lor este toată o mucenicie.
Şi mai delicată este mucenicia care are loc la şcoală, la facultate: pentru
că sunteţi tineri, suntem tineri, şi tinereţea e o perioadă a bucuriei, o perioadă în
care simţim că ne cresc aripi. În momentul în care nu ne mai cresc aripile, ne-
am pierdut tinereţea. Este greu ca, fiind tânăr, să fii arătat cu degetul de ceilalţi:
„A, aia-i fecioară, nu ştie să se bucure de viaţă!”, „A, ăla nu cunoaşte nimic din
bucuriile tinereţii!”. Şi totuşi „ăla” nu ştie nimic pentru că vrea să fie al lui
Hristos, „aia” e fecioară pentru că vrea să fie a lui Hristos. Am primit o
întrebare la o conferinţă: „Se mai poate vorbi despre feciorie?”. Răspunsul e
simplu: dacă se vorbeşte cu elan despre pierderea fecioriei, s-ar fi putut vorbi,
cu ceva vreme în urmă, despre feciorie. Fecioria o au toţi atunci când se nasc.
Deci fecioria nu este o legendă.
La o conferinţă a cărei temă era fecioria şi viaţa în curăţie, un tânăr din
sală i-a spus părintelui care vorbea: „Părinte, dar ce vorbiţi despre feciorie, că
nu o mai păstrează nimeni în ziua de azi!”. Dar o fată din sală, emoţionată, a
spus: „Ba nu! Ba nu!”.
Este clar că din ce în ce mai mulţi tineri vor iubi păcatul şi pentru creştini
va fi din ce în ce mai greu să reziste pe calea virtuţii. Dar Hristos este Acelaşi.
Lumea aceasta ne învaţă să iubim păcatul şi desfrâul. Iar viaţa în facultate, în
cămine ne învaţă asta cât se poate de bine. Am avut un coleg care, în timpul fa-
cultăţii, a fost invitat acasă de o colegă, parcă, pe motiv că avea nevoie de un
curs. Şi când a venit la colegă, „binecuvântata” colegă şi-a desfăcut halatul şi a
spus: „Ia-mă!”. Şi colegul meu, fecior, a rezistat ispitei şi a fugit acasă. În faţa
lui Dumnezeu va avea mare cunună.
Trebuie să ne dăm seama că, aşa cum ispitele vin peste noi de-a valma,
tot aşa vine şi harul lui Hristos, tot de-a valma, adică ne covârşeşte, dacă vrem
să luptăm pentru Hristos. Eu mă gândesc de multe ori la pocăinţa de după
pocăinţă. Ne place să citim în Vieţile Sfinţilor despre sfinţi care, după ce au
făcut un anumit păcat, s-au spovedit şi de-atunci n-au mai căzut niciodată; dar
18
trecem cu vederea faptul că au existat şi sfinţi sau cuvioşi care au păcătuit, s-au
pocăit, au dus viaţă curată, şi iar au căzut, şi iar s-au pocăit. Mi se pare un lucru
extraordinar! Mi-aş dori, chiar poate voi scrie vreodată despre a doua pocăinţă,
despre a doua convertire. Pentru că nădejdea noastră este că, dacă vom cădea,
Hristos ne va ridica, şi dacă ne vom pocăi, vom fi din nou ai Săi. Ce se
întâmplă, însă? Unii cad, se spovedesc, se ridică, duhovnicul îi ţine de mână o
zi, o săptămână, o lună, un an, doi, trei, cinci, până la momentul-cheie, în care
vrăjmaşul îşi arată colţii cu putere. Sunt momentele cele mai grele din viaţă. Şi
unii cad fără să vrea să se mai ridice.
Trebuie să ne dăm seama că Hristos ne dă această şansă a pocăinţei, şi
chiar dacă ne-am mai pocăit o dată, trebuie să înţelegem că, la avalanşa de
patimi şi de păcate din ziua de astăzi, noi trebuie să avem avalanşa pocăinţei.
Este minunat ca tinerii să rămână curaţi. Este minunat ca, dacă au căzut, să se
ridice.
Şi fac încă o paranteză. Aţi auzit de cartierul roşu din Amsterdam?
Foarte puţin. Eu auzisem de mai multă vreme, dar nu ştiam exact ce este.
Auzisem că unui cartier i se zice roşu, dar atâta ştiam despre el. Este un cartier
al bordelurilor, de la un capăt la altul, în care femeia stă în vitrină, goală,
îmbiindu-te precum sticla de apă, dacă eşti însetat... Pur şi simplu, se vând la
bucată; şi în serie, dacă ai bani. Şi n-am auzit de niciun părinte duhovnicesc
care să intre în acest cartier al bordelurilor. Recunosc că m-aş fi bucurat
extraordinar să aflu despre viaţa vreunui sfânt, cum a fost Simeon cel nebun
pentru Hristos, care să meargă în zilele noastre prin cartierul roşu şi să
convertească una, nu două, una dintre aceste femei. Nu am auzit ca Biserica să
fi trimis misionari acolo, dar sectanţii au trimis. Am citit de curând convertirea
a două prostituate la o formă de credinţă creştină, la o sectă. Ce făceau ele?
Stăteau în vitrine şi îi îmbiau pe clienţi. Şi povestea o fostă prostituată că vreme
de ani de zile, primind vizita sectantelor, care-i lăsau o ciocolată, ajunsese să
iubească atât de mult semnul ăsta de dragoste, ciocolata, sau statul de vorbă cu
ele, încât prefera să renunţe la un client, care-i dădea o taxă de zeci sau poate
sute de dolari, pentru un cuvânt frumos, pentru o ciocolată, care nu valora
poate nici măcar 20 de cenţi. Şi m-a impresionat mult lucrul acesta. Recunosc,
m-a durut sufletul. Frate, cine-i al lui Hristos? Noi, care ne bucurăm de marile
daruri pe care le avem de la Dumnezeu, sau sectanţii care zeci de ani au trecut
prin cartierul acela, încercând să convertească o femeie? Şi m-a durut, sincer,
să văd că prostituatele puteau fi scoase din vitrină. Şi poate Dumnezeu va
rândui să ajungă acolo şi părinţi ortodocşi, sau o femeie, nebună pentru Hristos,
dacă n-au şi ajuns. Este adevărat că lucrarea lui Dumnezeu este tainică, şi poate
că deja a ajuns acolo vreun cuvios părinte, dar lumea nu ştie despre el, pentru
că taina sa nu a fost dată în vileag. Aşa cum nici taina Sfântului Simeon cel
nebun pentru Hristos nu a fost dată în vileag, pentru că aceasta l-ar fi
împiedicat în lucrarea sa mântuitoare.
19
Tot la rubrica prigoană contemporană intră prigoana suferită la serviciu,
pe care o suferă părinţii voştri, rudele voastre – creştinii, în general – prigoană
care este cât se poate de dură. De ce? Pentru că în lumea în care creşteţi, lumea
aceasta murdară, sunt şefi ce pretind angajatelor să trăiască cu ei, sunt şefe ce
pretind acelaşi lucru angajaţilor lor, dacă nu şi angajatelor, şi se fac tot felul de
compromisuri. Iar în momentul în care vrei să fii creştin, poţi să-ţi pierzi
pâinea, poţi să pierzi banul pe care-l aduci acasă; şi poate că dacă banul ţi-ar
trebui numai pentru tine n-ar fi aşa greu să rămâi fără el, dar când rişti să pierzi
banul pentru copilul tău care nu are ce să mănânce, lucrurile se complică.
Un controlor spunea odată: „Noi controlorii, avem uneori ocazia să ne
culcăm cu unele dintre femeile mai sărace pe care le prindem fără bilet sau
abonament. Cu cele care n-au bani de amendă şi cărora le e teamă că, dacă nu
scapă de amendă, vor da două sute de mii, sau patru sute de mii, rupţi de la
gura copiilor”. Şi m-a durut sufletul să aflu; nici prin cap nu-mi trecea că sunt
femei care, din pricina unei amenzi, s-ar culca cu un controlor.
Şi cu toate astea, oamenii sunt slabi, oamenii cad, şi nu vreau să arăt pe
absolut nimeni cu degetul. Nu ştiu eu ce e în mintea unor oameni care fac acest
lucru, dar îmi dau seama că, pentru cei două sute de mii, Îl pierd pe Hristos. Şi
cred lui Hristos că, dacă mama respectivă ar fi avut credinţă şi nu ar fi păcătuit
cu controlorul, Dumnezeu i-ar fi trimis banii de amendă.
Să vă vorbesc mai mult despre televizor, ziare, cărţi? Cred că este de
prisos, pentru că voi înşivă mergeţi pe stradă, vedeţi tarabele cu ziare, vedeţi că
în România nu avem un ziar ortodox de mare tiraj, în timp ce Playboy şi
Penthouse le vedem peste tot. Pe un coleg de-al meu, profesor de religie, l-au
întrebat elevii: „Citiţi Playboy?”. „Nu, nu citesc!” „A, înseamnă că citeşte
Penthouse!” Adică, în mintea lor nu exista alternativă. Am auzit de o pereche,
necăsătoriţi, într-o lună el cumpăra una din reviste şi prietena lui cealaltă, luna
următoare le inversau, ca să fie la curent cu toate noile descoperiri în materie
de sexualitate.
Este dezolant să vezi un film frumos şi, la jumătatea filmului, să vezi o
reclamă pasională, ce credincioşilor li se pare palpitantă, dar care întinează
mintea creştinilor. Este dezolant să mergi pe stradă - tânăr fiind - şi să vezi într-
o reclamă un bust cât se poate de ispititor şi să trebuiască să te uiţi în altă parte.
Dacă vom încerca să ne imaginăm că rezistăm să privim şi să stăm
cuminţi, ne înşelăm amarnic. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre lupta cu
patimile este cât se poate de clară. Şi dacă ne „îndulcim” cu o reclamă, cu cine
ştie ce chestie, cu o copertă de revistă, chiar dacă nu păcătuim cu fapta,
păcătuim cu gândul şi, încetul cu încetul, vom fi biruiţi de patimi.
Ce să mai vorbim despre muzică? Situaţia este tristă. Era un afiş în
Bucureşti cu „manelizarea României”. Este trist faptul că românii ascultă
manele. Şi ce manele! În acelaşi timp este trist faptul că cei care dispreţuiesc
manelele ascultă altă muzică pătimaşă.
20
Este trist faptul că, din păcate, avem din ce în ce mai puţină muzică pe
care pot să o asculte tinerii. Există unii extrem de înduhovniciţi, care spun: „Ne
ajunge Vasilikos, psaltica sârbă, athonită” etc.
Părintele Serafim Rose spunea următoarele: „Există o mare greşeală pe
care o fac unii, creând o anumită tensiune între trupul, sufletul şi duhul lor.
Duhovniceşte se împlinesc prin slujbe, dar trupului nu ştiu să-i dea o activitate
care să-i împlinească”. Trupul nu se împlineşte numai prin patimi. Sufletul nu
se împlineşte numai prin muzică de proastă calitate, de exemplu, sau prin filme
destrăbălate.
Părintele Serafim Rose spunea că în drumul către Hristos trebuie să
învăţăm sufletul să devină sensibil. Şi spunea că există o greşeală pe care o fac
unii convertiţi, care dobândesc „sindromul convertitului nebun” (aşa-l numea
Părintele Serafim) care nu vor decât biserică, muzică religioasă, rugăciuni, vieţi
de sfinţi şi atât. Şi spunea Părintele Serafim că mulţi dintre ei cad. Urcă, urcă,
urcă cu paşi repezi, de nu-i prinde nici duhovnicul de picioare, şi, când mai au
o treaptă de urcat, o iau în jos. Şi după aceea cad în cele mai înfricoşătoare şi
groaznice patimi.
Noi nu trebuie să urcăm pe scara duhovnicească pentru o lună sau pentru
trei luni sau pentru un an. Dacă ar trebui să fim duhovniceşti vreme de o săptă-
mână, cred că toţi am fi sfinţi. Numai că Hristos vrea să sporim duhovniceşte
până la sfârşitul vieţii, pentru că dacă am căzut înainte de sfârşitul vieţii, am
pierdut tot – dacă am căzut şi n-am apucat să ne pocăim.
De aceea, părintele Serafim Rose recomanda să se asculte muzică clasică,
el însuşi a mers la un concert de muzică de Bach. Ba chiar i-a dus pe câţiva
tineri convertiţi la Romeo şi Julieta. După conferinţa dedicată părintelui
Serafim Rose, cineva mi-a reproşat: „Cum ai putut să spui în conferinţă că
părintele Serafim i-a dus pe tinerii convertiţi la Romeo şi Julieta? Nu-ţi dai
seama că e un impediment la canonizare dacă mai spui lucruri de genul ăsta?”.
Adică e ca şi cum am spune: hai să cosmetizăm un sfânt, să-l facem în aşa fel
încât să nu supere pe nimeni, îl băgăm în sinaxare aşa, deformat, şi nu va mai
impresiona pe nimeni. Facem din el o păpuşică mică de plastic, îl băgăm în
eprubetă, îl privim, îl admirăm, „e extraordinar…”, dar exemplul său nu ne
foloseşte la nimic.
Spunea părintele Serafim Rose că ucenicii cărora le recomanda să
citească şi literatură laică, dar pe care, în acelaşi timp, îi ţinea de mână în
urcuşul duhovnicesc, au rezistat până la capăt, în timp ce alţii, râvnitorii, au
căzut, mai devreme sau mai târziu.
În viaţa părintelui Serafim este relatată o întâmplare cu un mare avvă la
care vine cineva, parcă era chiar avvă athonit, nu mai ţin minte exact: „Părinte,
daţi-mi să citesc o carte de folos!”. Şi răspunsul a fost: „Citeşte David
Copperfield!”. S-a dezumflat de tot ucenicul care întrebase. Se aştepta să i se
spună: Filocalia XI, XII, XV.
21
Cu toate astea, ucenicii părintelui Serafim nu au citit doar cărţi gen David
Copperfield. Au citit şi multe cărţi duhovniceşti, care le-au înfrumuseţat vieţile,
şi au rămas fii credincioşi ai Bisericii. Să nu fim prea rigizi.
În acelaşi timp, însă, un sfat de genul acesta le-ar conveni căldiceilor:
„Uite, a zis şi avva să citim ce ne place, una, alta, că e tare plăcut şi oferă o
imagine de ansamblu extraordinară...”. Deci, există riscul ca, dacă duhovnicul
dă un astfel de sfat: „Frate, citeşte şi asta, învaţă şi asta”, ucenicul să ia numai
ce-i place, şi la biserică să ajungă după ce se termină spectacolul la teatru (dacă
mai ajunge, căci începe seara şi nu mai are timp).
În ce priveşte moda, cred că puteţi vorbi mai bine decât mine. Am vrut să
văd şi eu în oferta unui magazin cum arată lenjeria tanga. Eram curios să văd
care sunt dimensiunile, pentru că am vrut să ştiu, dacă tot se vorbeşte de
lenjerie tanga, cum arată. Mi-am dat seama că, dacă fetele de azi sunt învăţate
să poarte lenjerie tanga, body-uri sau bustiere, fetele de mâine vor ajunge să nu
mai poarte nimic.
Mă doare foarte tare sufletul, vă spun sincer, mai ales pentru copiii mei.
O să vedeţi, când o să fiţi părinţi, că te doare foarte tare sufletul pentru ce-o să
se întâmple cu copiii. Adică, dinainte să avem primul copil, mă gândeam: „O
să am copii! În ce lume or să crească?”.
Părintele Arsenie Papacioc spunea într-o înregistrare: „Da, să meargă
tinerii la mare!”, şi mă gândeam: să meargă, dar în alte părţi, unde se mai
poartă haine, pentru că, pe plaja românească, cred că ştiţi că sutienelor deja le-a
trecut termenul de garanţie. În acelaşi timp, însă, înainte să intru în Sfântul
Munte, am înotat puţin în mare şi m-am bucurat foarte mult să văd o plajă unde
oamenii erau decenţi. Câtă vreme există sutien, încă nu e rău de tot. Numai că,
aşa cum am amintit, semnele rele se înmulţesc.
O să vorbesc puţin şi despre idolii contemporani. Hristos nu vrea să fim
doar anti-sectanţi, anti-păgâni, anti-patimi, anti-homosexualitate, anti-avort, să
fim anti, anti! Nu! Hristos vrea să fim ai Săi, să-L cunoaştem, să-L iubim, să-i
iubim pe Sfinţii Părinţi, să-i iubim pe sfinţi, să iubim învăţătura Bisericii, să
iubim slujbele Bisericii, să iubim rugăciunea, să fim vii. Dacă nu iubim toate
astea, putem fi apologeţi de nota zece, că nu ne-ajută la nimic!
După ce-a apărut cartea mea despre New Age, duhovnicul mi-a zis: „Nu
mai scrii sectologie! Ai nevoie să mai respiri puţin Ortodoxia şi pe urmă să mai
scrii împotriva altora”. Pentru că, dacă tot dărâmăm idolii, până la urmă s-ar
putea să nu rămână nimic în sufletul nostru şi să ne uscăm, să ne ofilim.
Despre iubirea de sine: citindu-l pe părintele Iustin Popovici, care dădea
cu barda în iubirea de sine şi în narcisismul contemporan, mi s-a părut că prea
bate apa-n piuă. Zic: dom’le, da’ chiar aşa, iubire de sine, iubire de sine… Mi
s-a părut puţin plictisitor. Şi spun în gândul meu: da’ noi, ortodocşii, nu prea
suntem iubitori de sine.
Ca, după aceea, să-mi dau seama: fraţilor, la noi, iubirea de sine e la ea
22
acasă, că până şi-n modul nostru de a fi ortodocşi suntem iubitori de sine. Ne
place să ne facem canonul, ne place să mergem la biserică, ne place că nu
suntem ca ceilalţi, avem o mândrie foarte fină, care Îl izgoneşte pe Hristos.
Este adevărat că trebuie să avem bucuria că suntem ai lui Hristos, să
avem bucuria că mergem la biserică, să avem bucuria că Hristos ne întăreşte
împotriva patimilor. Însă linia de demarcare este foarte fină. Şi egoismul
duhovnicesc duce la făţărnicie, făţărnicie pe care iarăşi o putem găsi în
bisericile noastre.
Nu mai lungesc vorba, pentru că despre iubirea de sine se poate vorbi
mult, iar iubitorii de sine, cum sunt eu, nu pot vorbi despre această patimă aşa
cum trebuie. Mi-a zis cineva – o educatoare: „Scrie o carte despre smerenie!”
Cât priveşte smerenia, i-am spus şi părintelui la spovedanie: „Părinte, eu
smerenia în sufletul meu n-o aflu deloc, dar mândria o aflu fără mare efort!”.
Şi, deci, e nefiresc să vorbească despre smerenie unul care nu e smerit, e
nefiresc să vorbească despre patima iubirii de sine un iubitor de sine; aşa că
trec la ceva mai puţin dur, fără să mă pun deasupra unora sau altora: voi vorbi
despre avere.
Este foarte plăcut să duci o ortodoxie comodă, să dai periodic bani la
cerşetorii din faţa bisericii, să dai pomelnice substanţiale la mănăstiri, să ai o
siguranţă a banului pe care creştinul obişnuit, creştinul care de-abia îşi ţine
familia, creştinul care trăieşte în greutăţi materiale nu o are. Din rânduiala lui
Dumnezeu, am trecut şi printr-o stare a pumnului primit în gură de la sărăcie, şi
printr-o stare mai liniştită, cu spor „în cele de trebuinţă”. Le-am cunoscut pe-
amândouă.
Mi-am dat seama că, într-adevăr, în sărăcie eşti tot timpul în mâna lui
Hristos. Pentru că dacă, practic, nu ştii ce mănâncă soţia mâine - pentru că nu
ai bani să cumperi de mâncare - şi soţia e însărcinată, te rogi cu disperare să
vină banii până a doua zi. Şi s-a întâmplat să nu vină banii până a doua zi
numai atunci când am refuzat să mă rog şi am zis: „Doamne, e datoria Ta să
faci asta!”. Ajutorul dumnezeiesc a refuzat să vină numai când, datorită unei
raportări greşite la Hristos, nu mi-am dat seama că trebuie să-I cer cu smerenie
ajutorul.
Nu vorbesc despre situaţia personală, ci vorbesc despre faptul că, pe cât
de aproape de Hristos sunt creştinii care o duc greu, de pe o zi pe alta, pe atât
de departe de Hristos sunt unii creştini care au siguranţa banului, au căruţele
lor, caii lor, ştiţi cum e. Cum zice în Psaltire: Unii se laudă cu căruţele lor,
alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru
(Psalm 19, 8). Altfel spus: aceştia se laudă cu Merţanele lor, cu vilele lor, cu
jeep-urile lor etc., iar noi ne lăudăm cu numele Domnului. Dar nu numai cei cu
merţane şi cu gipane au siguranţa banului. Există oameni de o condiţie
materială medie, care totuşi, ştiind că au un venit precis, aproape exclud faptul
că pot trece printr-o încercare materială. Sunt oameni care fac împrumuturi la
23
bănci sau în alte părţi, fiind convinşi că vor avea întotdeauna de unde să
plătească. Cred că mulţi dintre ei vor ajunge să facă compromisuri, pentru că,
la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, când banul s-a împuţinat, eşti pus în
situaţia de a face un compromis. Să ne ferească Dumnezeu de astfel de mo-
mente de cumpănă, dar, mai înainte de asta, ar fi bine să ne ferim noi înşine să
ajungem în situaţia asta.
Despre sexualitate, nu-i nevoie să vă vorbesc prea mult. Despre –
ramificaţii, acum, ale sexualităţii – homosexualitate n-ar fi de spus decât un
lucru. În cartea sa Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Prea Sfinţitul
Hrisostom de Etna, care este doctor în psihologie – a predat la Princetown şi la
Harvard – spune aşa: „Fraţilor! Ştiţi cum stau lucrurile cu punctul de vedere al
psihiatrilor în privinţa homosexualităţii? S-au adunat în America toţi psihiatrii
şi au ajuns la concluzia: «Homosexualitatea este boală!». Asta au spus-o marea
majoritate a psihiatrilor. În momentul în care organizaţiile de homosexuali au
făcut presiuni asupra psihiatrilor, s-au adunat iarăşi psihiatrii, iarăşi au
deliberat, s-au făcut presiuni chiar în timpul votului (ne atrage atenţia Prea
Sfinţitul Hrisostom) şi au decis: «Nu este boală!»”. Adică eu, arătând o carte,
spun astăzi: „Aceasta este o carte”. Mâine vine cineva şi-mi dă cu ceva în cap
şi mă determină să spun: „Nu, de fapt este un portmoneu”. Înţelegeţi? Lucrurile
stau extrem de delicat. Campaniile pro-homosexualitate, bine plătite, bine fi-
nanţate, bine organizate, reprezintă una din mâinile Antihristului. Trebuie să ne
dăm seama că legalizarea păcatului, înlocuirea virtuţii cu păcatul şi
considerarea păcatului ca ceva firesc este o treaptă pe care oamenii, o dată
ajunşi, vor deveni ca animalele şi-l vor chema pe Antihrist.
La capitolul anticoncepţionale aş face o singură precizare, nu mai multe,
ca să nu devin plictisitor. Există unii creştini care, cu binecuvântarea – nu ştiu
cât de serioasă – a duhovnicilor lor, folosesc mijloace anticoncepţionale. De
ce? „Ne lasă duhovnicul, că a zis să nu ajungem la avort!” Părintele e împotriva
avortului, şi la asta se rezumă poziţia sa creştină.
M-a şocat, pur şi simplu, afirmaţia unui medic care a zis: „Marea
majoritate a mijloacelor anticoncepţionale sunt, de fapt, avortive”. Adică, unii
doctori spun că femeia care are sterilet nu rămâne însărcinată. „Fals!” Mi-a
explicat doctorul respectiv: „Femeia care are sterilet rămâne însărcinată. Trece
spermatozoidul până la ovul, se formează embrionul, dar n-are loc să se
dezvolte”. Deci femeile care au sterilet fac avorturi poate şi lună de lună. Ia să
le spună cineva asta, ce-ar mai sări creştinele noastre!...
Sau: pilulele anticoncepţionale. Nu vorbim de cele post-contact, unde este
clar că pilula se ia post-contact, contactul sexual a avut loc, embrionul, dacă
există, este ucis de pilulă. Dar mare parte dintre pilulele contraceptive fac exact
acelaşi lucru: creează un mediu toxic care ucide embrionul imediat după ce se
formează, dacă n-a reuşit să ucidă mai întâi spermatozoidul. Acum nu intrăm în
detalii legate de sexualitate, ci doar atrag atenţia asupra faptului că o parte
24
dintre femeile creştine avortează, lunar sau chiar mai des, cu conştiinţa
împăcată că n-ar fi ucis copilul din pântecele lor.
Câte ceva despre masturbare. Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna spune că
în America există preoţi care consideră masturbarea ceva firesc, ceva normal.
Şi dacă preoţii înşişi au aceste viziuni liberale, credincioşii vor spori cu râvnă
pe calea acestei practici. De ce? Aşa a învăţat părintele că trebuie să se
elibereze tânărul de tensiuni, de ce să ajungă la probleme psihice din pricina
înfrânării? Este dureros să vedem o campanie destul de intensă pro-masturbare,
pro-sex oral, pro-, pro-, pro-... perversiuni, şi să nu auzim un glas potrivnic, cel
puţin la fel de puternic, al Bisericii.
Prea Sfinţitul Hrisostom descrie o întâmplare trăită de un tânăr de 15 ani
care a căzut în păcatul masturbării şi, de ruşine, nu a mărturisit asta la
spovedanie. Peste o lună, s-a bătut cu fratele lui în cameră; fratele lui, foarte
voinic, a căzut peste el şi tânărul a murit. În această stare şi-a observat trupul, i-
a văzut pe fratele său şi pe mama sa şi şi-a văzut sufletul, însoţit de îngerul
păzitor, cum s-a ridicat deasupra casei, deasupra oraşului, ajungând în ceruri. Şi
acolo, după un tunel lung şi întunecat, la capătul căruia se afla o lumină, a
văzut-o pe Maica Domnului, care l-a întrebat pe înger de ce se află tânărul
acolo. Şi după ce a aflat amănuntele, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-a
întors spre el şi i-a spus: „Mama ta s-a rugat fierbinte să i te dau înapoi, iar Fiul
meu a acceptat să-i îndeplinească dorinţa”. Băiatul, copleşit de frumuseţea ra-
iului, a implorat-o să îl lase acolo, dar Maica Domnului i-a răspuns: „Nu, de
dragul mamei tale, trebuie să te întorci. Dar ia aminte la ce-ţi spun: trebuie să-ţi
mărturiseşti păcatul pe care l-ai comis acum o lună. Acesta este un păcat
înfricoşător, iar dacă nu-l vei mărturisi unui preot, iată ce te aşteaptă!”. Şi
Sfântul Arhanghel Mihail i-a arătat tânărului prăpastia ce ducea spre chinurile
iadului. Tânărul s-a întors la viaţă, în cele din urmă. Voia să rămână în rai!
N-avea conştiinţa că ceea ce-a făcut era dramatic.
Unii fac anumite păcate pe care le consideră acceptabile. Masturbarea e
unul dintre acestea. Am citit, nu mai ţin minte exact, dar după unele statistici
peste 70% dintre femei se masturbează, şi parcă la bărbaţi procentul este mai
mare; bănuiesc că sondajele respective fuseseră făcute asupra femeilor
necreştine şi asupra bărbaţilor necreştini; pentru că fiecare creştin ar trebui să
se lupte cu această patimă. Cu toate acestea, aflăm că acest păcat e făcut pe
scară largă.
Ar trebui să mai ţinem seama de o implicaţie a acestei situaţii: cei care ne
conduc nu sunt cu nimic mai buni sau mai curaţi la suflet decât restul
oamenilor. Nu sunt nişte repere morale. Dacă statistica spune că un anumit
procent din populaţie duce o viaţă păcătoasă, este firesc ca cei care ne conduc
să aibă aproximativ aceeaşi rată a moralităţii. Ar fi ciudat ca dintr-un popor de
oameni iubitori de păcat să răsară numai guvernanţi sporiţi în viaţa
duhovnicească. Şi, dacă mulţi guvernanţi sunt iubitori de păcat, nu este de
25
mirare că unele dintre legile pe care le dau – şi în mod special cele care au
implicaţii morale importante pentru viaţa poporului - sunt într-o măsură mai
mică sau mai mare potrivnice învăţăturilor lui Hristos. Să judecăm lucrurile ca
nişte copii, folosindu-ne de regula de trei simplă: dintr-o sută de oameni
şaptezeci cad într-un anumit păcat, şi din această sută se aleg cei care or să dea
hotărâri pentru toţi. Or să dea şi pentru creştini. Şi ajungem la concluzia că ne
conduc şi ne vor conduce oameni care trăiesc în patimi, oameni care afirmă că
ne vor binele; dar binele pe care-l doresc ei va fi diferit de binele pe care-l
înţelegem noi. Şi oamenii aceştia, învăţaţi cu patimi, nu au cum să ia hotărâri
care să ne fie nouă, cu adevărat, de folos. Repet: vedeţi cazul Sfântului Munte
Athos. Despre Serbia, nu mai zic. Prigoana anticreştină, pornită din Occident
de iubitorii de democraţie, a atins culmea prin distrugerea atâtor mănăstiri,
biserici şi catedrale.
Ce e de făcut? Mai întâi de toate, recunosc că am pus şi eu altora
întrebarea asta, şi o s-o mai pun, de multe ori, până la sfârşitul vieţii, pentru că
niciodată n-o să ştiu tot ce-i de făcut. Aşa că răspund puţin din ceea ce ştiu -
mai mult, să dea Dumnezeu să aflaţi de la părinţi, duhovnici, din cărţi ale
cuvioşilor etc.
Îndrăznesc să vă recomand o carte apărută la Editura Bunavestire din
Galaţi - Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose - o carte extraordinară; dacă
sunteţi studenţi teologi, nu ştiu vreo carte mai de folos care să vă ajute să
rezistaţi haosului de zi cu zi. Sunt scrisorile pe care le-a trimis părintele Sera-
fim unui catolic convertit la ortodoxie, care a ajuns unul dintre cei mai
cunoscuţi preoţi misionari din America, preot care, rămânând văduv, s-a
călugărit de ceva vreme, părintele Alexie Young. Sfaturile pe care le dă avva
Serafim, hrănindu-l pe părintele Alexie, vă vor ajuta şi pe voi, ca slujitori ai lui
Hristos.
A fost întrebat părintele Porfirie odată: „Cum o să rezistăm când o să vină
sfârşitul?”. Şi părintele Porfirie a dat un răspuns simplu, la obiect; vă rog să îl
ţineţi minte: „Dacă ne vom spovedi, vom rezista”. M-a bucurat cuvântul acesta,
mi-a mers la inimă… Eu simt folosul spovedaniei, părintele meu mă
spovedeşte aproape săptămânal, dacă are timp, dacă nu, la două săptămâni, dar
în general mă spovedesc săptămânal. Mă spovedeam înainte la un părinte
schimnic din Moldova, dar, ajungând greu acolo, părintele mi-a zis: „Caută-ţi
un duhovnic în Bucureşti”. Nu credeam c-o să găsesc repede, că e mare lipsă
de povăţuitori iscusiţi, dar Dumnezeu a rânduit să găsesc. Şi când a venit
părintele schimonah în Bucureşti, s-a dus să vadă: mă lasă pe mâini bune? Mă
lasă! Şi constat că folosul spovedaniei dese este extraordinar. Nu am cu ce să-l
compar. Deci, dacă ne vom spovedi, vom rezista.
Căzuse un anumit preot într-un păcat, şi l-am întrebat pe părintele meu:
„Totuşi, cum de-a putut să cadă părintele acesta aşa?” Nu-l judecam, ci, pur şi
simplu, voiam să-i găsesc circumstanţe atenuante. Şi părintele mi-a zis: „Ştii de
26
ce cad unii dintre slujitorii altarului? Pentru că nu se spovedesc decât foarte
rar”. Dacă până şi unii dintre clerici vor fi biruiţi, în cele din urmă, la venirea
Antihristului, mai ales pentru că nu au înţeles folosul spovedaniei, care îi ajută,
îi înnoieşte duhovniceşte, cu atât mai mult or să cadă cei care n-au fost învăţaţi
să se spovedească, şi merg la fabrica de spovedanii de Paşti şi de Crăciun;
acolo e coadă de cel puţin o sută de oameni, spovedania durează două minute,
că dacă-ai spovedit mai mult de câteva minute, deja încep să murmure cei care
s-au plictisit, aşteptând la rând. Şi tu, cu sufletul curăţit după spovedania de
două minute, iei poate dezlegare, te împărtăşeşti şi eşti foarte mândru că te-ai
unit cu Hristos, după care, la prima luptă cu vrăjmaşul, cazi. Deci, dacă ne vom
spovedi des - şi cei care primesc dezlegarea se împărtăşesc - şi ne vom
împărtăşi, vom rezista.
Trebuie să înţelegem că nu există altă şansă de supravieţuire decât calea
nevoinţei, calea sfinţeniei.
Astăzi, când cineva se găseşte să vorbească despre sfinţenie, pare destul
de ciudat. Avem o deformaţie profesională, ne apasă cuvântul ăsta, ne doare, ne
mănâncă, nu ne place cuvântul „sfinţenie”. Vrem să vorbim despre lucruri
frumoase, dar pe cel care ne vorbeşte despre sfinţenie îl considerăm ciudat,
anormal. Şi de fapt nu înţelegem că Ortodoxia fără sfinţenie nu este Ortodoxie.
În măsura în care creştinul duce lupta cea bună, se spovedeşte şi se
împărtăşeşte, este sfânt. Precum ştiţi, în perioada de început a Bisericii,
creştinii erau numiţi sfinţi: „Sfintele, sfinţilor…”, zice preotul la Liturghie,
adică Sfintele Taine se dau celor care duc lupta cea bună.
Ar trebui să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o avem faţă
de cei de aproape ai noştri. În momentul în care ne-am dat seama de gravitatea
războiului pe care-l duce vrăjmaşul pentru a distruge sufletele oamenilor,
trebuie să ne apese, trebuie să ne doară pentru cei de lângă noi care nu sunt în
biserică sau care sunt în biserică numai cu un picior.
Sunteţi mulţi dintre voi studenţi teologi şi trebuie să vă luaţi foarte în
serios nu numai chemarea de a studia teologia, ci mai ales chemarea de a fi
creştini. Trebuie să ne doară pentru cei de lângă noi. Pe unul în plus dacă-l
mişcăm, şi contează foarte mult. M-au încurajat foarte mult scrisorile cititorilor
pe care i-am ajutat prin cărţile mele. E greu să scrii, pentru că trebuie să trăieşti
ceea ce scrii şi, dacă scrii fără să trăieşti, ajungi în fundătură… Trec uneori prin
momente de apăsare, în care mă întreb: „Oare e bine ce fac, oare nu-i mai bine
să joc ping-pong?” sau „De ce să mă bag unde nu-mi fierbe oala...”. Am primit
un mesaj de la o cititoare: „L-am văzut la televizor pe Krishnamurti - unul
dintre marii guru - şi vroiam să mă duc la librărie să îi cumpăr cărţile, eram
interesată de învăţătura lui. Înainte de a apuca să mă duc la librărie, am dat de
Jurnalul convertirii, şi nu mi-a mai trebuit Krishnamurti, şi acum am devenit
credincioasă” etc., etc.
M-a bucurat foarte mult scrisoarea respectivă, mi-a dat aripi şi mi-a
27
confirmat faptul că a meritat să apară acest Jurnal al convertirii - cea mai
cunoscută carte a mea. Când a văzut lumina tiparului, eu eram cu inima foarte
strânsă: „Oare nu se vor vătăma vreunii?”. Însă, m-am gândit că s-ar putea vă-
tăma numai cei care sunt sporiţi duhovniceşte - şi ei pot sări peste pasajele vă-
tămătoare. Cei neduhovniceşti nu se vor vătăma de la o asemenea carte, pentru
că trăiesc într-o lume mai viciată decât cea descrisă în prima parte a Jurnalului.
Însă mă frământam foarte tare: „Dacă nu-i bine? Dacă am greşit că l-am
scris?”. La un moment dat, voiam să-l ard. Dar duhovnicul nu m-a lăsat. Şi,
până la urmă unii, câţiva s-au apropiat de biserică datorită Jurnalului.
Nu vreau să mă dau exemplu, ci spun doar atât: că dacă m-aş fi gândit
numai la faptul că o să-mi fie greu să le răspund copiilor mei, când or să
crească şi or să citească ce-a făcut tăticul lor când era la 16-18 ani, nu aş mai fi
tipărit Jurnalul. O să-mi fie greu să vorbesc cu copiii mei, poate, dar mi-am dat
seama că merită să tipăresc această carte, fiind o cale de a întinde o mână
aproapelui care stă departe de Hristos.
Trebuie să ne punem sufletul pe un fir de aţă, să riscăm, să ne dorim din
tot sufletul să-i câştigăm. Şi eram puţin cu inima strânsă, zicându-mi: „Oare nu
cumva sunt în rătăcire, că-mi doresc atât de mult să-mi ajut aproapele?”. Mă
gândeam că oi fi fost prins de cine ştie ce duh sectar misionaro-fanatic. Am
găsit însă un cuvânt al Sfântului Teodor Studitul, care spunea aşa: „Cine
iubeşte mântuirea aproapelui mai mult decât propria sa mântuire - fireşte, fără
să neglijeze lupta pentru propria mântuire - , e pe drumul cel bun”. Iarăşi l-am
întrebat pe părintele meu: „Părinte, nu cumva greşesc pentru că îmi doresc atât
de mult să-i ajut pe alţii?”. Şi mi-a zis: „Nu, frate! Dar fă-o până la capăt”.
Ştiţi de ce îmi doresc asta? Pentru că multă vreme, atunci când eram
yoghin, nimeni n-a venit să-mi întindă mâna şi să mă tragă spre Biserică.
Nimeni, niciun preot. Când se întâlneau preoţii cu fostul meu maestru,
Bivolaru, niciunul nu era în stare să prezinte învăţătura Bisericii atât de clar în-
cât yoghinii să-şi dea seama că fantoma de credinţă creştină, care li se dădea cu
linguriţa la cursurile de yoga, n-avea prea multe în comun cu învăţătura
Sfinţilor Părinţi şi cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Devenind ortodox, şi
dându-mi seama că sunt mulţi în rătăcire, m-a apăsat faptul că ei au rămas
acolo.
Oricum, îmi dau seama că nu sunt singurele probleme din lume yoghinii
care se închină la zeiţa morţii sau O.Z.N.-iştii care aşteaptă să vină nava şi să-i
salveze. Probleme au toţi cei care stau departe de cunoaşterea lui Hristos.
Am ţinut acest cuvânt despre înainte-mergătorii Antihristului ca să vă daţi
seama de gravitatea vremurilor pe care le trăim, dar mai ales ca să întindeţi o
mână celor de lângă voi. Pentru că au nevoie de mâna voastră. Să fim foarte
conştienţi de responsabilitatea pe care o avem. Toţi cei care ne spovedim, ne
împărtăşim, suntem ai lui Hristos. Asta trebuie să fie o bucurie pentru noi,
pentru că nu sunt vorbe goale.
28
Chiar dacă ne dăm seama de neputinţele noastre, suntem atât de
puternici… M-a întrebat cineva: „Cum de ai curajul să scrii atât de mult?”. Zic:
„Am curaj, pentru că eu n-aş putea să fac nimic prin propriile mele puteri şi, cu
cât sunt mai slab, cu atât mai mult mă bucur, că, dacă va ieşi ceva, o să iasă
pentru că a rânduit Hristos”. Adică asta este, aici este puterea noastră, că nu
suntem tari, că de fapt suntem tari prin Hristos. Dacă am fi tari doar prin noi
înşine, am ţine cu dinţii de tăria noastră, dar, aşa, ştim că Hristos ne dă viaţa;
astea nu sunt vorbe goale, şi nu vi le spun ca pe ceva ce am citit şi eu prin alte
cărţi, ci vi le zic pentru că aşa a rânduit Dumnezeu să cunosc Ortodoxia şi-mi
doresc să o cunoască şi alţii.
Aş vorbi puţin şi despre comoditate. Părintele Serafim Rose atrăgea
atenţia asupra faptului că Ortodoxia a fost, este şi va rămâne pătimitoare. Noi,
dacă suntem ai lui Hristos, suntem prigoniţi de lumea aceasta pentru El. Şi în
momentul în care căutăm o Ortodoxie care face pace cu această lume, nu mai
suntem ai lui Hristos. Precum vedem, se propovăduieşte prin diferite mijloace
Ortodoxia care nu zgârie deloc.
Părintele Iustin Popovici, de exemplu, este foarte puţin iubit. De ce?
Pentru că a fost o fire polemică, a dat cu barda acolo unde a considerat că
există îndepărtări de la învăţătura lui Hristos. Părintele Iustin Popovici a fost
exilat, după cum se ştie, la Mănăstirea Celie. De ce? Nu se doreşte o Ortodoxie
incomodă. „Să căutăm o Ortodoxie care poate fi iubită de toată lumea, despre
care pot vorbi intelectualii care dau interviuri şi, când se duc acasă, fac păcate
împotriva firii, poate fi trăită de oameni pentru că se împacă foarte bine cu
viaţa de zi cu zi.” Oamenii caută o credinţă convenabilă. Îşi imaginează că,
dacă au descoperit credinţa creştină, Dumnezeu, în marea Sa milă, trebuie să le
ia crucea. Or, Părintele Serafim Rose spune tocmai asta: că Ortodoxia fără
cruce nu este Ortodoxie.
Despre rugăciune, să vorbesc în două cuvinte nu se cuvine. Dar, totuşi,
voi spune un cuvinţel. Unul doar. Dacă încercăm să transformăm rugăciunea
într-o mantră, aşa cum fac yoghinii, care tot repetă anumite cuvinte în japa
yoga, gândindu-se că vor ajunge la iluminare, ne-am păcălit. Mi se pare uneori,
atunci când îmi fac canonul, sau la acatist, că vreau să fug de Maica Domnului
sau de sfântul la care mă rog. Şi zic: „Vai, ce bine-ar fi să nu ştie că eu îi zic
acatistul, că dacă ar afla că eu mă rog în halul ăsta, s-ar supăra”. Eu spun
acatistul şi mă gândesc la cutare, la cutare sau la cutare; îmi zic: „Hai să-mi fac
norma de rugăciune şi gata!”. Şi chiar mi-e ruşine; şi când îmi dau seama că
mi-a zburat mintea, îmi zic: „Ia-o înapoi! Unde ţi-aduci aminte că te-ai rugat
cum trebuie ultima oară? Un icos mai în spate, două icoase, uite, de aici!”. Şi
iar citesc icosul. Şi mi se întâmplă uneori să stau mult la acatist şi s-o tot iau de
la început, când nu mă biruie lenea…
Despre linişte... Trăim cu viteză maximă într-o societate apostată, trăim în
plină hăituială... După ce o să vă căsătoriţi şi-o să aveţi familie, o să vedeţi câtă
29
alergătură e. Vrăjmaşul vrea să nu avem linişte. Vrea să trăim în aceeaşi viteză
cu lumea asta. Şi Hristos vrea exact reversul.
Sunt momente în care mă las prins de duhul acesta şi sunt mânios, agitat,
supărat. Dar sunt şi momente în care mă rog şi zic: „Doamne, ajută-mă să stau
împotriva acestui curent”.
Eu nu am ajuns la măsura liniştii, dar totuşi cred lui Hristos că mă va
ajuta să ajung acolo. Şi mă rog Lui să mă ajute să-mi cadă dinţii de lapte, să
crească ceilalţi şi să cunosc liniştea, dându-mi seama că, pe măsură ce lumea se
mişcă şi mai repede, mişcarea asta a lumii trebuie să mă ajute pe mine să pun
frână. Văd ceva smintitor pe stradă sau în cine ştie ce reclamă, zic: „Doamne,
mintea mea nu trebuie să se întineze, ajută-mă!”. Văd o sminteală, mintea mea
trebuie să se păzească. Aud ceva smintitor, mintea mea trebuie să se păzească.
Cu cât satana bagă „ghimpii” lui, cu atât noi trebuie să ne curăţăm.
Am scris Cartea Nunţii îndurerat de faptul că din ce în ce mai multe
familii se destramă. De ce se destramă? În primul rând pentru că tinerii nu ştiu
cum să-şi întemeieze o familie. Fetele, de obicei, se îndrăgostesc de tineri fără
credinţă în Dumnezeu, crezând că îi vor schimba. Dar de cele mai multe ori
soţul necredincios o schimbă pe soţia credincioasă, cu forţa sau cu binişorul.
Sau femeia necredincioasă îl schimbă pe soţul credincios.
Gândiţi-vă foarte serios că, dacă vă căsătoriţi cu cineva, cu cineva-ul
acela trebuie să rămâneţi de mână până la moarte, şi chiar după aceea.
Problema este foarte serioasă. Dacă nu vă gândiţi ca, întâi de toate, familia
voastră să fie creştină, mai devreme sau mai târziu se va alege praful de ea; iar
dacă nu se alege praful, ajungându-se la divorţ, se va ajunge la o convieţuire
stearpă, sterilă, care e tristă. Şi veţi înţelege cuvântul lui Sartre care a zis:
„Aproapele meu e iadul”.
Vă voi reproduce un scurt cuvânt al părintelui Iustin Popovici, care vă va
arăta care este duhul de rezistenţă în faţa înainte-mergătorilor Antihristului.
Precum ştiţi, părintele Iustin a fost prigonit de către comunişti. Vorbind despre
Hristos, părintele spunea aşa: „Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul,
cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu
moartea îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din
întreaga lume”.
Mi-ar plăcea să citiţi cât mai mult din învăţătura părintelui Iustin, care a
rezistat în prigoana comunistă ca un martir. Mi-aş dori să vă daţi seama că,
dacă nu vom cunoaşte martirii ultimei prigoane, degeaba vom citi din Vieţile
Sfinţilor, pentru că va însemna că, de fapt, stăm departe de adevăratul duh
mucenicesc al Bisericii lui Hristos.
Trebuie să-i cunoaştem pe sfinţii închisorilor de la noi, din Rusia şi din
alte părţi ale lumii. Trebuie să-i cunoaştem pe părinţii care, după ce au făcut
închisoare, binecuvântează şi acum pământul prin prezenţa lor. Cât mai sunt în
viaţă trebuie să ne apropiem de ei, trebuie să ne însufleţim din viaţa lor.
30
Când a fost hirotonit părintele Serafim Rose, Vlădica Nectarie - un
vrednic fiu al Rusiei pătimitoare - s-a rugat din tot sufletul şi a zis: „Vreau să-l
hirotonesc şi să mor”, adică să-i transmită lui tot ce avea, tot, tot, tot, toată
harisma, toată puterea duhovnicească. A vrut să-i transmită tot, tot, tot şi să
moară. Adică avea conştiinţa clară a transmiterii duhului mărturisirii credinţei
lui Hristos. Şi noi ar trebui să mergem la părinţii care au stat în închisori şi să
ne umplem de viaţă de la ei.
Trebuie să ne dăm seama că Biserica lui Hristos n-a zămislit sfinţi doar
până acum 10 sau 20 de ani, trebuie să ne dăm seama că nu s-a ofilit sfinţenia
în Biserica Ortodoxă, că dacă am avut sfinţi precum Nectarie din Eghina la
începutul secolului trecut, precum Sfântul Ioan Maximovici, la mijlocul
secolului trecut, aceşti sfinţi au lăsat urmaşi.
Să-l iubim pe părintele Filothei Zervakos, care a fost ucenicul Sfântului
Nectarie din Eghina. Să-l iubim pe părintele Serafim Rose, care a fost urmaşul
Sfântului Ioan Maximovici. Să-l iubim pe părintele Sofronie Saharov, care a
fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Să-i iubim pe aceşti urmaşi, ucenici ai
sfinţilor. Poate că, mai devreme ori mai târziu, ei vor fi canonizaţi.
Chiar patriarhul ecumenic, fiind în vizită la Suroti, unde se află moaştele
cuviosului Paisie Aghioritul, a spus: „Din generaţia de bătrâni (adică: Iacov
Tsalikis, Porfirie, Filothei Zervakos - faţă de care există anumite reţineri,
pentru că a polemizat cu Patriarhul ecumenic din vremea sa din cauza
deschiderii ecumeniste a acestuia), primul va fi canonizat părintele Paisie”. Aşa
a spus patriarhul, deci până la urmă o parte din marii bătrâni vor ajunge în
sinaxare. Să-i iubim pe aceşti părinţi, să-i iubim şi pe părinţii de la noi.
Vă spun, nu cu mândrie, că seara, la rugăciune, când pomenim viii şi
morţii noştri, după numele celor cunoscuţi, începem pomelnicul aşa: părintele
Arseni (cel din Rusia), părintele Elefterie (de la Dervent), părintele Benedict
(Ghiuş), părintele Ivan (Kulâghin - duhovnicul Rugului Aprins), părintele Du-
mitru (Stăniloae), Maria preoteasa, părintele Dimitrie (Bejan), părintele Cleopa
(Ilie), părintele Paisie (Olaru), părintele Antim (Găină), părintele Vichentie
(Mălău), părintele Nicodim (Măndiţă), mitropolitul Irineu (Mihălcescu), după
ce mai pomenim câţiva dintre ai noştri, trecem la greci: Filothei, Porfirie,
Paisie, Iacov, Epifanie, şi apoi la alţii: Serafim Rose, Sofronie, Iustin, şi apoi
Prea Sfinţitul Averchie, Prea Sfinţitul Vasile Krivochein, etc.
Şi pomenindu-i seară de seară, deseori, vă spun că m-a ajutat Dumnezeu
să mă apropii de ei cu foarte multă dragoste şi, în cele din urmă, ca editor, am
văzut că Dumnezeu a rânduit să tipăresc o parte din cărţile lor. De exemplu: am
reuşit să tipăresc scrieri ale părinţilor Iustin Popovici, Filothei Zervakos -
Testament duhovnicesc, părintele Serafim Rose - Ne vorbeşte Părintele
Serafim Rose, avem în lucru Ne vorbeşte Părintele Porfirie, s-a tradus Ne
vorbeşte Părintele Sofronie Saharov. Prin faptul că ne vin astfel de cărţi la
editură, am văzut un răspuns al părinţilor pe care îi pomenesc. Şi fiecăruia
31
dintre cei care îi iubeşte pe aceşti părinţi, care acum se află înaintea tronului lui
Dumnezeu, aceştia îi răspund într-un anumit mod. Pe cei care vor să le urmeze
învăţăturile, o să îi ajute într-un chip minunat. Nu ştiţi acum cum o să vă ajute.
Dar ei sunt părinţi bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi, dacă vă legaţi
sufleteşte de ei şi-i pomeniţi, se produce o legătură mistică între voi şi ei.
Un părinte, ieroschimonahul Mihail de la Valaam, spunea că, atunci când
o să murim, o să ne întâlnim – dacă ne mântuim – cu toţi cei pe care i-am iubit,
cu toţi cei pe care i-am cunoscut şi s-au mântuit, cu toţi sfinţii la care ne-am
rugat şi cu toţi cei pentru care ne-am rugat. Un exemplu grăitor: când a murit
părintele Nicodim Măndiţă, care-i trecut cu vederea de către teologi înalţi, care
nu ţin cont de viaţa de sfinţenie pe care a dus-o, i s-au arătat doi dintre ucenicii
săi care trecuseră la Domnul înaintea sa. Veniseră să-i ia sufletul. Şi tot atunci
s-a arătat şi o sfântă - parcă Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş.
Deci, fraţilor, dacă îi iubim şi ne ţinem cu dinţii de calea asta, Hristos n-o
să ne lase.
Îmi cer iertare pentru puţinătatea informaţiilor pe care vi le-am prezentat.
Problema este foarte amplă. Am preferat să vă împărtăşesc aceste puţine
cuvinte, nădăjduind că voi veţi căuta să aflaţi cât mai multe despre acest
subiect.
Închei cuvântul meu povestindu-vă sau aducându-vă aminte o secvenţă
din filmul Inimă neînfricată (Brave Heart) despre eroul Scoţiei, William
Wallace. Cred că şi părintele Serafim ar fi recomandat ucenicilor săi să vadă
acest film istoric. Pe câmpul de luptă, în faţa duşmanului foarte puternic, în faţa
invadatorului englez, William Wallace, un fel de Mihai Viteazul al scoţienilor,
întreabă: „You wanna fight?” („Vreţi să luptaţi?”), şi scoţienii răspund: „No,
no...”. Le era frică să se bată cu englezii, aşa cum şi nouă ne e frică uneori să
ducem războiul duhovnicesc. Şi, încercând să îi convingă pe oameni să lupte
pentru a scăpa de asupritori, Wallace continuă: „Fight and you may die, run,
and you’ll live, at least of while. And dying in your beds, many years from
now, would you be willing to trade all the days, from this day to that day, for
one chance, just one chance, to come back here to tell our enemy that they may
take our lives, but they will never take our freedom!” („Bine, bine, luptaţi şi
poate veţi muri, sau fugiţi şi poate veţi rămâne în viaţă. Şi-o să muriţi acasă, în
paturile voastre, mulţi ani de-aici înainte, când aţi da orice ca să schimbaţi toate
zilele de-acum până atunci, pentru o singură şansă, doar o singură şansă, să vă
întoarceţi aici, pe câmpul de luptă, şi să spuneţi duşmanilor că ne pot lua
vieţile, dar niciodată nu ne vor putea lua libertatea!”)
Să ne ajute bunul Dumnezeu să înţelegem că, într-adevăr, în războiul
duhovnicesc ne putem pierde vieţile, dar nu trebuie să pierdem libertatea pe
care o avem în Hristos! Să ne întărească Dumnezeu pe calea mântuirii. Amin!

32
Anexe:

1. Despre Demonia albă


- din apoftegmele
Sfântului Nicolae al Ohridei
despre Europa şi rudele acesteia2 -

a. Cuvinte care ne lovesc…


„Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea
- ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârşit,
atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de «protocolul judecăţii dintre
Europa şi Hristos»: fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în
Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. În judecata aceasta între
Hristos şi Europa, în realitate, se întâmplau următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui şi că trebuie să
rămână credincioasă Lui şi Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită
răspunde:
- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi
nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul.
Europa îngăduie toate religiile ca superstiţii populare, de dragul
intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nicio religie. Când îşi va
împlini scopurile sale politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste
credinţe deşarte populare.
Hristos întreabă cu durere:
- Cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre
imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană
trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiţi
şi urmăriţi să vă faceţi deopotrivă cu animalele de sub jug.
La aceasta, Europa răspunde:
- Eşti depăşit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia şi
biologia. Acum cunoaştem că nu suntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău ceresc, ci
ai urangutanului şi gorilei, ai maimuţei. Noi acum ne desăvârşim ca să ajungem
dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alţi dumnezei afară de noi înşine.
Hristos grăieşte:
- Voi sunteţi mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din
întunericul barbariei la lumina cerească şi voi mergeţi din nou înapoi în
întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat
dragostea Mea, atunci când toţi Îngerii îşi întorceau capetele, neputând suferi
putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când eraţi întuneric şi împuţiciune, am
2
Citatele din textul Sfântului Nicolae Velimirovici au fost extrase din lucrarea părintelui
Iustin Popovici Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, pp.
123-134.

33
fost singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi, deci, acum
necredincioşi, căci vă veţi întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în
împuţiciune.
Europa, zâmbind subţire, strigă:
- Fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filosofia elină şi
civilizaţia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităţi. Ştiinţa este steaua
noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate.
Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un asiatic. Noi te
tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor noştri.
La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:
- Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi
plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea şi fericirea s-au luat de la voi. În
mâna Mea se află viaţa voastră şi moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine
Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele
voastre şi căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat
dragostea Părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mântuiesc pe toţi
prin dragoste.
La care Europa:
- Care dragoste? Ură sănătoasă şi bărbătească împotriva tuturor celor ce
nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un
basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul naţionalismului, şi
internaţionalismului, şi etatismului, şi progresismului, şi evoluţionismului, şi
scientismului, şi culturismului. În aceasta se găseşte mântuirea noastră: iar Tu
pleacă de la noi.
Fraţii mei, în vremurile noastre, această discuţie în contradictoriu a luat
sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la
poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină,
distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de creştinism: a avarilor, a
hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai
înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A
rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi:
cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?“
Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite de către un teolog contemporan, fie
el mirean sau cleric, asupra sa s-ar fi năpustit o ceată de sociologi, de psihologi,
de filosofi, de observatori politici şi de alţi înţelepţi ai acestei lumi şi l-ar fi pus
la zidul infamiei:
„Cine este acest duşman al nostru? Cine este acest ticălos, acest
fundamentalist, acest nebun? Şi în numele cui îşi permite să judece Europa,
această mare patrie, acest continent plin de valori?”
Răspunsul este simplu: Cel care a rostit aceste cuvinte nu este nici un
ticălos şi nici un nebun. Dimpotrivă, este un înţelept. Celor care judecă
înţelepciunea după numărul diplomelor le vom spune că acest înţelept a făcut
34
studii de doctorat la Berna şi la Oxford. Iar celor care ştiu că adevărata
înţelepciune este dar de la Dumnezeu, şi nu vine decât printr-o viaţă de
nevoinţă, le vom spune că acest teolog este sfânt. Şi încă unul dintre cei mai
mari sfinţi pe care Sfânta Biserică Ortodoxă i-a născut în veacul al XX-lea:
Vlădica Nicolae Velimirovici.
Pe acesta, marele făcător de minuni, Sfântul Ioan Maximovici, arhiereul
nebun pentru Hristos, l-a numit „Gură de Aur al zilelor noastre”, asemuindu-l
marelui Ioan Hrisostom. De ce oare acest „Gură de Aur” a rostit cuvinte atât de
dure faţă de Europa?
Nu vom răspunde acum acestei întrebări. Vom încerca mai întâi să ne
oprim puţin asupra întrebării puse de Sfântul Nicolae Velimirovici: „Cu cine
vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?“
O primă observaţie: multe dintre cele spuse de el despre apostazia
Europei se potrivesc şi Americii. De fapt se potrivesc lumii întregi. Nu numai
Europa este astăzi urâtoare de Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa Îl
răstigneşte pe Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa se judecă cu Hristos,
ci întreaga lume.
Dacă Sfântul Nicolae ar fi trăit astăzi, cuvântul său tunător ar fi răsunat
împotriva fiecăruia dintre idolii lumii moderne. Dar cei care ascultă judecata pe
care sfântul o face Europei ar putea să îşi dea seama cum ar judeca el şi lumea
de astăzi.
„Dar cum îşi permite să ne judece? Cine este el, ca să ne judece? În ce
calitate ne judecă?”
Este foarte important răspunsul la această întrebare. Lumea de astăzi îşi
are criticii ei, nişte măscărici care descreţesc frunţile oamenilor în momentele
mai degajate ale emisiunilor de ştiri. Aceşti critici şi-au făcut o meserie din a
critica, un mod de a câştiga un ban. Ei critică lumea fiind ai lumii. Critica lor,
chiar şi când este foarte dură, nu loveşte direct decât într-un număr foarte mic
de oameni politici, de oameni de afaceri, de prostituate, de hoţi, de personaje în
care marea majoritate a spectatorilor nu se poate regăsi. Cel mult, îi poate bârfi,
satisfăcându-şi plăcerea de a arunca cu pietre prin intermediul cuvintelor…
Sfântul Nicolae al Ohridei nu a făcut aşa. El s-a răstignit pentru Hristos şi
pentru aproapele prin rugăciune şi nevoinţă. Mai mult încă. El s-a răstignit pe
sine, pătimind pentru Hristos în lagăr. În lagărul de la Dachau, unde a fost
închis de nazişti împreună cu patriarhul sârb Gavriil. Acolo a scris aceste
rânduri dureroase despre judecata dintre Hristos şi Europa. Închis pentru
credinţa sa, el nu a privit Europa prin lentilele prăfuite ale unui critic dornic de
faimă (să nu uităm: până şi proscrişii îşi au gloria lor pământească…). El a
privit Europa de pe cruce. Stând pe cruce. Crucea sa nu era de lemn, piroanele
sale nu erau de fier. Crucea şi piroanele sale nu puteau fi văzute de alţii. Dar nu
erau mai puţin reale. Sufletul său era răstignit pe crucea mărturisirii Ortodoxiei.
Această răstignire neîncetată l-a făcut părtaş cetelor sfinţilor.
35
Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine…, a spus oarecând Sfântul
Apostol Pavel. Şi Sfântul Nicolae ar fi putut spune la fel: „Nu eu judec Europa,
ci Hristos, Care trăieşte în mine… Nu eu judec lumea de astăzi, ci Hristos, Care
trăieşte în mine.”
Aceasta este singura judecată de care lumea de astăzi se fereşte, pentru că
este singura judecată obiectivă. Numai Dumnezeu este Judecătorul lumii. Iar
sfinţii Săi nu fac altceva decât să facă cunoscută măsura după care lumea este
judecată.
Dacă am cerceta părerile despre secolul XX, am vedea că unii îl laudă ca
un secol de mari realizări ştiinţifice. Alţii, ca un mare pas spre împăcarea
religiilor şi popoarelor. Să vedem ce spune despre el Sfântul Nicolae:
„Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar
veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul
nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult, iar datoria a căzut
asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala
cea ruşinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a
molipsit şi pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care
trăim.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a
clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva
lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au
mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părinţilor
până în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru
păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina
datoriilor neplătite ale bunicilor?
Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa
antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist
(ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XIX-lea: Bonaparte,
Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor, celor mai greu
bolnavi de boala moştenită.
Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt
purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu
bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful... nu în vechea Romă păgână, ci în
mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi.
Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a
numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de
Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer - şi nu numai un soare, ci o mie de
sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine - căci iată o minune
pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un
ateu filosof. În epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu -
filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la
moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul
36
al XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate şi cele nebotezate.
Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat. Pentru ce,
atunci, vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri
nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revoluţiilor şi a
războaielor?”
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu. Ne
apropiem de sfârşitul lumii. Vorbind despre confruntarea din secolul al XIX-lea
dintre Europa şi credinţa creştină, Vlădica Nicolae întreba: „Cine este atunci
biruitor, dacă nu cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate? Biruitorul
este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este
mai mic între voi toţi, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai
necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XIX-lea, în vremea marelui
Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus,
pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din Balcani, luptător împotriva semilunii şi
liberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească - asta
înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XIX-lea. Ţăranul ortodox al
Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întâi vitejia
purtătoare de cruce, al doilea - clerul mucenicesc, şi apoi pescăreasca
înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al
Cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-
ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor
simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi
înţelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul
potrivnic faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atât de potrivnic pe
cât este ziua faţă de noapte”.
Unde este astăzi acest ţăran ortodox? Unde este astăzi ţăranul care are
vitejia purtătoare de cruce şi înţelepciunea apostolească? Aproape că nu mai
poate fi găsit. Ce vedem astăzi la ţăranul din Balcani? Superstiţii sau
necredinţă, fugă după desfrâul oraşului, băutură, lăcomie. Ţăranul de astăzi îi
oferă preotului un rol decorativ, căutându-l doar la nunţi şi botezuri sau
înmormântări. Nu este greu să vedem că, în loc să îşi păstreze credinţa, ţăranul
a căutat să îl copieze pe orăşean. Şi l-a copiat, mai ales în cele rele.
Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: şi
anume că ţăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare, este
astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinşilor, a celor învinşi de
conducătorii lumeşti, de filosofii apostaţi şi de prietenii acestora.
Dacă până şi cel care până mai ieri ducea o viaţă bineplăcută lui
Dumnezeu, ţăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică şi de
Hristos, este semn că sfârşitul lumii este aproape.

37
Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre secolul
trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Şi dacă, vorbind despre el în
aceiaşi termeni în care a vorbit despre cel anterior, întreaga mass-media l-ar fi
considerat extremist, oare cum l-ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni
mai duri? Oricum, ar trebui să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să
spună lucrurilor pe nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu
era îngăduitor faţă de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei
Evanghelii…)
Sfântul Nicolae observa că „fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de
ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi
ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi
necivilizaţi: dar şi asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând
că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat înţelepciunea
cea duhovnicească după Hristos, Care umblă în veşmântul smereniei şi al
dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu
înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate”.
Şi asta nu e totul. Noi, ortodocşii, în loc să ne păstrăm neîntinaţi de
noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credinţei noastre, ne-am
deschis larg braţele să primim în minţile noastre cugetările mincinoase ale
acestora: „Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos şi Domnului
ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce
pe primele locuri au aşezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe
romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti, şi pe
sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni
mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau
privirile spre Hristos, biruitorul morţii”.
Vrem sau nu, din ce în ce mai puţini ochi se îndreaptă către Hristos, şi din
ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie. E nevoie de
dovezi? Una ar fi suficientă: câte emisiuni religioase există pe posturile de
televiziune? Foarte puţine. De ce? Pentru că foarte puţini oameni sunt interesaţi
de astfel de emisiuni. Şi nu pentru că ar fi atât de sporiţi în viaţa duhovnicească
încât nu ar afla niciun folos privindu-le. Ar fi bine să fie aşa. Dar oamenii nu
vor emisiuni religioase pentru că preferă să vadă talk-show-uri, sau ştiri, sau
sport, sau divertisment, sau… orice altceva.
Unde Îl aşază pe Hristos aceşti oameni? Acolo unde L-au aşezat idolii lor:
pe „cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă
cerşetor”… Cuvinte dureros de adevărate.
Conflictul dintre lumea modernă şi Hristos se apropie de apogeu. Vorbind
despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Europa ar
putea fi denumită „Demonia. Ar numi-o albă din cauza albeţii pielii, iar
Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul
Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii
38
romani înainte de distrugerea Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele
pământului că fiecare poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate,
căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine
ei, având-o ca zeitate ultimă - fie sub numele de Europa, fie sub numele de
Cultură.
În felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele
noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care
prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi împiedica pe Hristos să pătrundă în
Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai grea decât vechea
Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur
drac, Demonia albă este chinuită de şapte duhuri rele, mai crunte decât dracul
acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă
mucenicie pentru creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din
partea Demoniei albe”.
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: „fiţi, deci, pregătiţi
pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi demonizate…”. Nu este astăzi
Europa singurul demon între îngeri… De fapt, de la jumătatea secolului trecut
până astăzi s-a înmulţit mult lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor
care Îi slujesc lui Dumnezeu abia se mai face simţită.

b. Comentarii, tâlcuiri, note


În ultima vreme, anumiţi comentatori ai scrierilor patristice se folosesc de
faima Părinţilor pentru a-şi expune propriile învăţături. Pentru a pune în
armonie învăţăturile sfinţilor cu înţelepciunea acestei lumi, ei nu se sfiesc să
răstălmăcească predaniile ortodoxe.
Textul Sfântului Nicolae Velimirovici despre demonizarea Europei este
cât se poate de clar. Nu lasă loc neclarităţilor. Numai rău-voitorii ar putea găsi
puncte slabe în argumentarea sa. Cu toate că este foarte precis, textul său ar
putea fi întregit cu anumite lămuriri care să îl ajute pe omul de astăzi să
înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte.
Cu toate acestea, nu vom face niciun fel de comentariu. Ci doar îl vom
invita pe cititorul care nu a citit până acum în întregime textul să facă acest
efort. Pentru că, pentru cine îl citeşte cu atenţie, chiar de mai multe ori, textul
singur îl ajută pe cititor să dea la o parte voalul pe care mass-media şi înţelepţii
ei i l-au aşezat cu dezinvoltură pe ochi: voalul care îi împiedică pe oameni să
vadă lucrurile aşa cum sunt.
Ar fi bine dacă totuşi cineva ar face comentarii pe marginea textului
Sfântului Nicolae al Ohridei. Numai că, în vremurile noastre, sunt din ce în ce
mai puţini dascăli care se pot avânta într-o astfel de lucrare…

c. O voce de dincolo de mormânt…

39
„Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea,
totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt
împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică
împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se
împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Oare
reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei
reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa
iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe
Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a
Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea
se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă veşnicul ei adevăr
dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască,
veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă
Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează. (...)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi
sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu - este binecuvântată. Părăsindu-L pe
Dumnezeu, ea se transformă în violenţă, prin aceasta supunându-se pe sine
puterii antidumnezeieşti – diavolului.
Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică,
evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi
infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi
până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi Sfinţii
Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit Sfinţii
Mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, şi până la noii noştri
mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit
pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt,
de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Şi aceşti sfinţi
mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi
nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se
împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor,
domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos
reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-
Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult
decât de oameni. Fiecare dintre ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie
dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost
supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii
apostaţi din veac în veac. (...)
Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5,
23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii
Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de
40
azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la această
rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile,
nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un
Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt
ale lui Dumnezeu – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu
colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult
atunci când Cezarul prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea
să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească
tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare.
Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau
calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care
tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin
dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu.
În acest caz, Biserica şi statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul
(comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul:
conştiinţa, credinţa, memoria, trupul, cele văzute şi nevăzute. Noul idol
suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi
idoli.
Aceştia sunt «ştiinţa» pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă,
estetica anarhistă, literatura social-realistă şi celelalte. Toţi trebuie să se închine
acestor idoli şi să se aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică,
politeism păgânesc vampiric, fetişism vampiric. În locul Unicului şi Singurului
Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităţi şi
zeişori impostori. În aparenţă se forţează să pară atei, iar în realitate sunt nişte
închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc într-una noi idoli,
incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă,
la rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare
să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină cultul personalităţii. În
acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc,
a cunoştinţei păgâneşti, a modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa
însăşi în neiertate slujiri idoleşti potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...)
Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi
de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă
minciună universală legiferată în educaţia ateistă: «Hristos este mort», «Hristos
este o înşelăciune». Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat,
oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin?
Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai
neruşinată şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o
vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe
41
omeneşti de sub Cer care a păşit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima,
cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul
oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii
împotriva lui Hristos din întreaga lume...”3
Prin aceste cuvinte, Cuviosul Iustin Popovici dă mărturie că a fost un
vrednic ucenic şi urmaş al Sfântului Nicolae Velimirovici. Mai mult, ele ne
arată că dascălul continuă să vorbească prin ucenicul său, că părintele continuă
să vorbească prin fiul său duhovnicesc. Sfântul Nicolae Velimirovici a fost
prigonit, ucenicul său a fost la rândul lui prigonit. Mărturia lor a fost a unei
teologii răstignite, a unei teologii pline de viaţă în Hristos. Viu este Domnul, şi
nu va lăsa ca şirul sfinţeniei să se sfârşească în Biserica Ortodoxă.
Dar lanţul sfinţeniei nu s-a terminat cu părintele Iustin Popovici. La
rândul său, părintele Iustin are urmaşi în vremurile noastre, aşa cum au avut
aproape toţi marii teologi purtători de Dumnezeu care au trăit în veacul trecut.
Totuşi, este greu pentru oamenii care fac primii paşi în viaţa
duhovnicească să facă diferenţa între teologia adevărată, izvorâtă din sfinţenie,
şi teologia cosmetizată, izvorâtă din înţelepciunea lumească.
Ar trebui totuşi să menţionăm patru din criteriile după care credincioşii
pot face deosebirea dintre adevăraţii teologi şi ceilalţi. Un criteriu este dreapta-
credinţă, mai exact fidelitatea faţă de predania Bisericii. Niciun dascăl care
contrazice învăţăturile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau
predania Sfinţilor Părinţi nu se poate numi teolog. Totuşi, acest criteriu nu este
destul de restrictiv. Există filosofi care, dându-se teologi, prezintă învăţături în
probleme în care glasul Părinţilor nu s-a făcut auzit. „Ce au spus Sfinţii Părinţi
despre transplantul de inimă? Dar despre extratereştri? Nu au spus nimic,
lăsându-ne nouă onoarea de a studia astfel de probleme…”, spun aceşti ne-
teologi, şi propovăduiesc învăţături greşite. (Nu vorbim aici despre teologii
care au susţinut idei eretice, dar dăm două exemple: Berdiaev, care a susţinut
idei new-age-iste, este considerat teolog. Sau: chiar dacă părintele Serghei
Bulgakov a fost condamnat de Biserica Rusă pentru erezia sofiologică, cărţile
lui au mare succes; şi asta în timp ce cărţile unor sfinţi precum Teofan
Zăvorâtul sunt ignorate de către intelectualii care cochetează cu Ortodoxia…)
Un al doilea criteriu este orto-praxia, dreapta făptuire care trebuie să
însoţească dreapta-credinţă. Când un teolog nu trăieşte cum învaţă, este un fals
teolog. Se spune despre anumiţi filosofi ai secolului XX că sunt mari teologi.
Dar fără ca vieţile lor să fie vieţi de nevoinţă, de răstignire. Mai degrabă sunt
vieţi comode, în care balanţa cumpătării s-a înclinat în defavoarea nevoinţei.
Nefiind vieţi de sfinţenie, luminarea cu care ar fi trebuit să îi acopere Duhul
Sfânt este substituită de figuri de stil şi de artificii intelectuale. Câţi dintre
teologii de astăzi se nevoiesc precum părintele Iustin Popovici? „El era la

3
Extrase din volumul Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, 2003.

42
mănăstire, îi era uşor să facă sute de metanii.” Este adevărat că unui monah îi
este mai uşor să facă sute de metanii, dar unii dintre teologii de astăzi preferă
să scrie doar despre rolul binefăcător al metaniilor sau al altor forme de
nevoinţă şi nu mai au timp să pună în practică cele scrise.
Un alt criteriu este rugăciunea: mulţi teologi scriu despre rugăciune, şi
chiar despre rugăciunea lui Iisus, fără ca ei înşişi să se roage. Este ciudat faptul
că unii părinţi au scris despre Filocalii şi despre viaţa isihastă, dar totuşi nu se
pricep să îşi călăuzească ucenicii pe calea practicării rugăciunii lui Iisus. Acest
fapt este o dovadă în plus că secularizarea face ravagii…
Un alt criteriu este dobândirea aşa numitului cuget al Bisericii. Degeaba
cunoaşte cineva pe dinafară citate întregi din Sfinţii Părinţi dacă nu ştie cum
trebuie folosite. Sunt unii care, extrem de zeloşi pentru apărarea Bisericii, sar
tot timpul la ceartă cu toţi sectanţii pe care îi întâlnesc la colţ de stradă. Sau,
prinşi de un duh sectar, tot flutură în vânt profeţiile sfinţilor despre venirea
Antihristului. În acelaşi timp sunt alţii care spun: „Să nu fim atât de aspri cu
ereticii, că doar sunt sinceri în căutările lor, şi Dumnezeu îi va lumina… Nu
mai suntem pe vremea Sfinţilor Părinţi”. Şi, deşi lumea cade în prăpastia
apostaziei, stau liniştiţi, spunând că nu contează când va fi sfârşitul lumii şi că
nu trebuie să ne gândim la aşa ceva. Nici unii, nici ceilalţi nu au dobândit
cugetul Bisericii.
Când cineva îl consideră pe Sfântul Siluan singurul model de sfinţenie şi
nu este de acord cu duhul mărturisitor al Sfântului Nicolae Velimirovici, nu are
cugetul Bisericii. Când cineva vorbeşte numai de Sfântul Marcu Eugenicu, dar
trece cu vederea blândeţea Sfântului Siluan, nu are cugetul Bisericii. Nimeni
dintre cei care îşi aleg un singur segment din predania ortodoxă, şi fac
abstracţie de celelalte, nu are acest cuget al Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt nu
vine peste oamenii pătimaşi. Nu vine decât peste cei care se leapădă de ei înşişi
pentru a-L dobândi pe Hristos. Şi aceştia au evlavie şi la Sfântul Siluan
Athonitul, dar şi la Sfântul Nicolae Velimirovici sau la Sfântul Marcu
Eugenicu.
Credincioşii trebuie să fie conştienţi de faptul că nu este ucenicul mai
presus de învăţătorul său, nici sluga mai presus de stăpânul său (Matei 10,
24). Dacă ne vom alege ca învăţători părinţi care sunt urmaşi ai sfinţilor şi
icoane de sfinţenie, ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă ne vom alege ca
învăţători filosofi care spun lucruri interesante, originale, dar care nu se
potrivesc cu adevărata teologie, mergem pe drumul spre prăpastie.
Şi riscul va fi cu atât mai mare în vremurile de pe urmă, când Antihristul
va încerca să se prezinte pe sine ca ales al lui Dumnezeu. Şi falşii teologi se vor
lăsa cuprinşi de fascinaţie, şi i se vor închina. Aşa cum, la venirea comuniştilor,
unii teologi au găsit de cuviinţă să aducă osanale partidului, liderilor de partid
şi filosofiei prin care se încerca aducerea raiului pe pământ, prin bunăstarea
oferită tuturor proletarilor.
43
Părintele Iustin Popovici este cunoscut şi prin atitudinea de mustrător
neobosit al unor astfel de dascăli mincinoşi. Atât prin scrisul cât şi prin
cuvântul său ferm, el i-a vădit ca slujitori ai întunericului… El ne învaţă, prin
întreaga sa viaţă, că iubitorii de adevăr nu trebuie să tacă. El ne învaţă, aşa cum
a făcut-o şi dascălul său, că adevărul trebuie mărturisit cu orice preţ.

d. Cu cine vrem să fim?


În faţa noastră stă alegerea: de o parte înţelepţii şi înţelepciunea acestei
lumi, cu duhoarea ei, şi de cealaltă - Hristos şi împărăţia cerurilor.
Nu trebuie să facem o alegere pripită. Nu trebuie să alegem accidental.
Trebuie să fim conştienţi de importanţa alegerii noastre.
Calea pe care Sfântul Nicolae Velimirovici ne îndeamnă să mergem nu
este o cale uşoară. Este o cale grea. Şi nu pentru că mergând pe ea am avea
atâţia duşmani între prietenii şi cunoscuţii noştri. Ci pentru faptul că iadul
întreg s-ar lupta să ne determine să ne răzgândim.
Dar, oricât de mare ar fi apostazia, Hristos ne întăreşte dacă vrem să
mergem pe drumul cel bun. La întrebarea: „Cu cine vom merge? Lângă cine
vom sta, lângă Hristos sau lângă idolii acestei lumi?”, ar trebui deci să
răspundem într-un glas cu părintele Iustin Popovici: „Vom sta lângă Hristos cu
toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu
preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi
luptătorii împotriva lui Hristos din întreaga lume...”

44
2. Despre mărturisirea
dreptei credinţe4

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai zis că unde vor fi adunaţi doi sau trei
în Numele Tău, vei fi şi Tu cu ei, şi acum Te afli în mijlocul nostru, luminează-
ne minţile şi inimile ca să Te urmăm pe calea crucii, pentru ca mai apoi să ne
bucurăm împreună cu Tine şi de lumina Învierii. Amin.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos, ne pregătim cu toţii de praznicul Învierii
lui Hristos, Care a Înviat pentru ca noi să dobândim viaţă veşnică. Se apropie
Floriile, şi vrem să Îl întâmpinăm pe Domnul cu mulţimile din Ierusalim
strigându-I: „Osana Fiului lui David. Binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului! Apoi aşteptăm praznicul Învierii, în care toţi vom tresălta
cu inimile, spunând „Hristos a Înviat!”.
Dar, înainte de Înviere, El a fost prigonit, umilit, părăsit de ai Săi şi
răstignit. Cei care vrem să fim alături de Hristos la Intrarea în Ierusalim şi la
Înviere trebuie să ne pregătim serios să fim alături de El şi la răstignire, ca să
nu Îl lăsăm singur, cum au făcut-o ucenicii Săi acum două mii de ani.
În cuvântul de astăzi mă voi opri asupra întrebării puse de către Hristos
ucenicilor în prima Evanghelie pe care aţi auzit-o citită astăzi: Iisus,
răspunzând, a zis: Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu
botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem. Şi El a zis lor:
Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza (Matei
10, 22-23).
Acest cuvânt se leagă de Evanghelia care s-a citit nu cu multe zile în
urmă, la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, şi care ne lămureşte cum putem
fi alături de Hristos pe calea jertfei:
Mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor
prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la
dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. Puneţi deci în
inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da
gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă
toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de

4
Această predică – prima pe care am ţinut-o în viaţa mea – a fost rostită la Biserica Sfânta
Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în Duminica Sfintei Maria
Egipteanca, în anul 1997. Am considerat că subiectul ei – mărturisirea jertfelnică a Ortodoxiei
– vine să întregească cele spuse în conferinţa de la Sibiu despre înaintemergătorii Antihristului.

45
prieteni, şi vor ucide dintre voi. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Luca
21, 12-17).
Vreau să pun în discuţie două teme: prima este aducerea-aminte a
martirilor creştini, de la începutul Bisericii şi până în zilele din urmă, încercând
o apropiere sufletească cât mai profundă de cei care prin sângele lor au ajuns în
Biserica triumfătoare din ceruri. A doua temă este a descoperi în ce măsură ne
putem folosi de exemplele lor astăzi, când avem libertate religioasă. Pentru a
putea să îi înţelegem mai bine pe sfinţii mucenici, să începem prin a rosti o
scurtă rugăciune către ei: „Sfinţilor mucenici de pretutindeni, ierarhi, preoţi,
diaconi, monahi şi mireni, care L-aţi mărturisit pe Hristos cu preţul vieţii,
ajutaţi-ne să avem curajul de a ne lua crucea şi a-I urma Domnului, trăind până
la sfârşitul vieţii sub ocrotirea voastră. Amin!”
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos, ne aflăm într-o biserică frumos zugrăvită.
Vedem multe icoane frumoase ale sfinţilor mucenici. Ne putem întreba: de ce
sinaxarul este plin de mucenici şi muceniţe? De ce atâţia martiri? Pentru că pe
ei s-a rezemat de-a lungul veacurilor întreaga Biserică dreptmăritoare. Hristos
nu a fost mărturisit de către oameni care s-au mulţumit cu jumătăţi de măsură,
ci de cei care au înţeles că urmarea lui Hristos înseamnă asumarea crucii, care
au înţeles cuvântul Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocărî pe voi din
pricina numelui Meu. Unii dintre aceşti mucenici au fost chiar răstigniţi pentru
crezul lor.
Sfântul Apostol Andrei, atât de drag nouă, românilor, pentru că a
propovăduit credinţa creştină pe meleagurile noastre, a fost pironit pe o cruce
în formă de X, după cum ştie toată lumea. Dar puţini ştiu tulburătoarele sale
cuvinte pe care le-a spus prigonitorilor care îi propuneau să renunţe la Hristos
pentru a scăpa de răstignire: „Dacă mi-ar fi fost frică de cruce, nu aş fi
propovăduit-o!”. Cei care sunt de faţă şi vor să devină preoţi, precum şi fetele
care se gândesc să devină preotese, să înţeleagă că se află tot în faţa unei cruci
care, deşi e mult mai puţin dureroasă, trebuie totuşi asumată în deplină
responsabilitate. Orice creştin ar trebui să înţeleagă că nu are niciun rost să
vorbească altora despre crucea lui Hristos dacă el însuşi nu îşi poartă propria
cruce.
Ne aflăm într-o biserică care poartă hramul Sfintei Mari Muceniţe
Ecaterina. Vă este cunoscut troparul sfintei muceniţe. El arată legătura strânsă
dintre sacrificiul pentru Hristos şi răsplata acestui sacrificiu: „Pe Tine, Mirele
meu, Te doresc, şi pe Tine căutându-te mă chinuiesc, şi împreună mă
răstignesc, şi împreună mă îngrop cu botezul Tău, şi pătimesc pentru Tine, ca
să împărăţesc întru Tine, şi mor pentru Tine, ca să şi viez întru Tine”. Vedeţi
câtă profunzime? Avem aici exprimată clar ideea că pentru a împărăţi în
Hristos e nevoie să pătimim pentru El. Peste două săptămâni ne vom bucura de
praznicul Învierii. Dar ne pregătim oare cum trebuie pentru a ne bucura de

46
acest mare praznic? Înţelegem oare că pentru asta trebuie să ne şi jertfim, de
fapt să ne jertfim cât ne este cu putinţă?
Ne putem întreba cum să ne jertfim când nu ne mai prigoneşte nimeni.
De, spun unii, mare lucru au făcut marii mucenici - Sfântul Gheorghe, Sfântul
Dimitrie, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Elefterie. S-au luptat cu
închinătorii la idoli din vremea lor. În ziua de azi nu se mai închină lumea la
idoli.
Ba lumea se închină la idoli, chiar dacă la altfel de idoli. Care sunt
valorile zilei de azi, aşa cum le arată filmele şi ziarele? Viaţă destrăbălată,
goană după îmbogăţire, căutarea puterii sociale. Vrem să găsim şi alţi idoli?
Uitaţi-vă ce propun reclamele. „Beţi vodka cutare, folosiţi crema cutare. Se
exacerbează cultul trupului. Trupul, din templu al Duhului Sfânt, e făcut
templu al poftelor. Închinarea la chipuri cioplite mai este înlocuită şi cu
închinarea la cine ştie ce cântăreţi sau formaţii de muzică. A venit în România
Michael Jackson - pe care până şi martorii lui Iehova l-au dat afară pentru
luciferismul din Thriller - şi toţi tinerii noştri au exultat de fericire. Îşi pun afişe
cu el, poartă tricouri cu el, ţipă la concert de câteva ori şi, gata, au devenit fani
Michael. Nu e, atunci, Michael Jackson un idol? Sau sportul… Unii aşteaptă
încă din ianuarie un meci din august şi, dacă echipa favorită pierde, oamenii se
înfurie şi se enervează. Nu au făcut din sport un idol?
Muzica şi sportul nu sunt rele în sine. Dar nu trebuie să devină idoli. Să
ne luptăm cu patimile care sunt pentru suflet idoli. Un alt idol cu care trebuie să
ne luptăm este comoditatea în viaţa duhovnicească. De ce să ne rugăm mai
mult? Ce, suntem călugări? De ce să facem efortul de a trăi cât mai mult
sfinţenia? Ne mulţumim să constatăm lipsurile altora. Să sfărâmăm şi acest
idol. Şi să avem curajul să trăim creştinismul aşa cum trebuie, să ardem pentru
Hristos cu toată fiinţa noastră şi să ne apropiem cu evlavie de cei care în lupta
cu închinătorii la idoli şi-au dat viaţa. Să ne rugăm lor. Să sărutăm icoanele lor,
să sărutăm sfintele lor moaşte. Să alergăm la moaşte, pentru a prinde putere în
viaţa duhovnicească. Aproape de locul în care ne aflăm se află moaşte din
Sfântul Mare Mucenic Mina, din Sfântul Ciprian, cel care înainte de convertire
a fost vrăjitor. Sfântul Mina - lângă Piaţa Unirii, iar Sfântul
Ciprian - lângă sediul central al CEC-ului. E bine să mergem la moaştele
Sfântului Dimitrie Basarabov. E foarte bine să ne apropiem şi de Sfântul Mina,
şi de Sfântul Ciprian. Şi ajutorul lor nu va întârzia. Atâţia tineri sunt supăraţi
din diferite motive. Unul din ele este că nu găsesc fete vrednice cu care să se
căsătorească. Atâtea tinere sunt frământate că nu îşi găsesc perechea potrivită
pentru a întemeia o familie. Mergeţi la sfintele moaşte şi vă veţi convinge că
sfinţii ne dau exact ajutorul care ne trebuie. Unii vor darul înţelepciunii. Să
alerge la ajutorul sfinţilor, să ceară sprijinul sfinţilor mucenici.

47
Dreapta credinţă nu este o filosofie interesantă care se poate adapta
anumitor împrejurări. E un adevăr de neclintit care trebuie apărat cu orice preţ.
Şi toţi trebuie să fim pregătiţi să ne apărăm la nevoie credinţa.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a scris numai capete despre dragoste sau
tâlcuiri la locurile mai dificile din Scriptură. A scris foarte mult împotriva
ereticilor şi de asta i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă. Ca să nu mai poată
mărturisi dreapta credinţă. Sfântul Teodor Studitul a însoţit scrierile sale despre
apărarea icoanelor cu o viaţă de mare sacrificiu. O dată a fost bătut atât de tare
încât i se vedeau oasele goale, şi a rămas scăldat în sângele său câteva zile, fără
să doarmă sau să mănânce ceva. Şi zece dintre ucenicii săi au fost muceniciţi
pentru că apărau icoanele.
Studenţilor teologi le place să citească şi din Sfântul Maxim
Mărturisitorul, şi din Sfântul Teodor Studitul. Unora le place chiar să
aprofundeze învăţăturile lor. Dar teologia ortodoxă, cum arată arhimandritul
athonit Vasilios în cartea sa Intrarea în Împărăţie, este viaţă şi nu filozofie.
Cartea aceasta o recomand tuturor, fiind o carte care cu adevărat ne învaţă să
pătrundem în Împărăţia Cerurilor. Repet titlul: Intrarea în Împărăţie, scrisă de
arhimandritul Vasilios de la Sfântul Munte.
Teologia Sfinţilor nu e filozofie, nu se înţelege doar cu mintea, ci se
asimilează în propria fiinţă, spune părintele. Teologia e viaţă. Teologia trebuie
trăită personal, trebuie să ne sfinţim, şi nu să facem din teologie un simplu
sistem filosofic. Şi, ca să ne sfinţim, e nevoie de jertfă. Creştinismul trebuie
trăit cât mai deplin, în pofida greutăţilor de tot felul. În ziua de azi, mulţi tineri
care s-au apropiat mai serios de Biserică au neînţelegeri cu părinţii, care, după
patruzeci şi cinci de ani de comunism ateu, nu şi-au revenit deplin. Ce e de
făcut când Dumnezeu ne-a poruncit să ascultăm de părinţi, iar părinţii se opun
unei vieţi creştine mai serioase? Ce e de făcut? Renunţăm la Dumnezeu, sau la
capriciile părinţilor? Răspunsul îl dă Sfânta Muceniţă Filofteia de la Argeş, atât
de dragă fetelor creştine. Faptul că ea mergea la biserică i se părea mamei ei
vitrege pierdere de timp, iar postirile şi rugăciunile erau motiv de mânie. Şi fata
era deseori bătută pentru aceasta. La numai 12 ani. Asta înseamnă dreaptă-
credinţă - să nu cedezi, să nu renunţi la Hristos de frica pătimirilor. Ca să
pricepem că tensiunile cu părinţii depărtaţi de Biserică au fost întotdeauna
aceleaşi, să ne amintim de faptul că Sfânta Filofteia a primit mucenicia chiar de
la tatăl ei.
Vorbind despre mucenici, să nu ne gândim însă numai la ceva foarte
departe în timp. A avut Biserica noastră, în secolul al IV-lea, 20.000 de
mucenici care au fost arşi de vii în Nicomidia, în timpul prigoanei lui
Maximian. Dar tot Biserica noastră a avut şi la începutul secolului nostru o
mulţime mare de mucenici în Rusia comunistă, în lagărul de la Oranki, unde
erau monahi adunaţi din diferite mănăstiri din Rusia. Delegaţia militară le-a
acordat 24 de ore ca să se gândească dacă se leapădă de Hristos sau aleg
48
moartea. Un episcop din lagăr a zis: „ E prea mult până mâine. Vă dăm
răspunsul în zece minute”.
Iubiţi creştini, puneţi-vă timp de câteva clipe alături de acei monahi. Vă
daţi seama ce clipe crâncene? De-o parte crucea, de cealaltă lepădarea.
Episcopul le-a spus: „Fraţilor, acum aveţi ocazia să vă faceţi mucenici”.
Oare noi cum am fi reacţionat? Să fim sinceri cu noi când ne dăm un
asemenea răspuns. Cum am fi reacţionat, şi cum reacţionăm când trebuie să Îl
mărturisim pe Hristos în viaţa de zi cu zi? Să ne gândim că am fi obligaţi să fim
de acord cu drepturile omului care îşi doreşte să trăiască mai rău decât
animalele, şi să aprobăm propaganda homosexuală. Sau căsătoriile între
persoane de acelaşi sex. Şi, dacă nu am fi de acord, ne-am pierde serviciul,
fiind consideraţi extremişti. Sau gândiţi-vă că ar trebui să semnaţi pentru
scoaterea religiei din şcoli, pentru ca elevii să nu mai fie îndoctrinaţi cu idei
creştine. În multe ţări este interzisă predarea religiei în şcoli. Sau gândiţi-vă că
aţi ajunge într-o ţară islamică în care mărturisirea lui Hristos poate aduce
pedeapsa cu moartea. L-am mărturisi sau nu pe Hristos? Oare călugării de la
Oranki cum au reacţionat atunci la cele spuse de episcopul lor? Au strigat toţi
într-un glas: „Vrem să murim pentru Hristos”. Şi în scurt timp fost împuşcaţi
toţi. Poate că vă gândiţi că mărturisitorii nu mai fac minuni aşa cum făceau
mucenicii din vechime înaintea morţii. Dar viu este Domnul. După zeci de ani
de la uciderea monahilor de la Oranki, Dumnezeu a rânduit să se deschidă
groapa cu osemintele mucenicilor, şi trupul sfântului ierarh, care fusese
împuşcat în cap, a fost găsit neputrezit. Moaşte întregi. Să se mire
necredincioşii şi să se bucure creştinii! Asta este Ortodoxia: jertfă şi sfinţenie.
Şi noi, românii, avem de ce să ne mândrim. În temniţele comuniste am
avut foarte mulţi mucenici, şi sângele lor nu poate să nu rodească. Un exemplu
ar fi schimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul sensibilului „Acatist la Rugul
Aprins al Maicii Domnului”. Preoţii noştri mai importanţi L-au mărturisit,
aproape toţi, pe Hristos şi în închisoare: marele teolog Dumitru Stăniloae,
părintele Benedict Ghiuş, cel care a diortosit Proloagele, părintele Toma
Chiricuţă, unul dintre cei mai mari predicatori români, părintele Nicodim
Măndiţă, a cărui viaţă de sfinţenie este impresionantă.
Avem şi în viaţă atâtea biserici vii, care au crescut duhovniceşte în
temniţă, părinţi de care noi nu ne folosim cum trebuie: părinţii Sofian Boghiu şi
Adrian Făgeţeanu de la Mănăstirea Antim, părintele Constantin Voicescu de la
Biserica Sapienţei, părintele profesor Constantin Galeriu, părintele Arsenie
Papacioc de la Tekirghiol.
Demnă a fost mărturisirea părintelui Gheorghe Calciu, pentru care
seminariştii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să îl apere înainte ca
securitatea să îl închidă. E nevoie şi acum de tineri curajoşi care să rişte orice
pentru a fi gata să apere adevărul. Tinerii care au strigat în ’89 „Vom muri şi

49
vom fi liberi!” ne-au dat şansa de care trebuie să profităm pentru a trăi în
libertatea religioasă. Pe care trebuie să o apărăm la nevoie.
Gândiţi-vă că sunt destule voci ortodoxe, chiar ierarhi, care ne previn că
se pregăteşte o nouă formă de prigoană creştină. Nu vor fi omorâţi creştini. Nu.
Ci va fi impusă o nouă mentalitate, mentalitatea păgână, încetul cu încetul. Şi
în perioada interbelică au fost mulţi teologi care au avertizat asupra pericolului
comunismului şi nu au fost luaţi în seamă. Să nu se întâmple aşa şi cu invazia
păgânismului contemporan. Teologii să înţeleagă că idolatria de astăzi trebuie
să primească un răspuns pe măsură.
Să nu lăsăm să ne fie răpiţi credincioşii de mentalitatea păgână. Să Îl
apărăm pe Hristos! Să îi urmăm pe sfinţi, care au scris teologie prin nevoinţele
lor! Aşa ne pregătim cu adevărat şi de Praznicul Învierii, şi de Învierea de
obşte.
Doamne, Tu, Cel ce ai zis că orice vom cere cu credinţă ni se va da,
dăruieşte-ne să Te urmăm cu toată fiinţa noastră şi să Te mărturisim aşa cum
trebuie, nu după cum vrem noi, ci după cum vrei Tu, şi să ne bucurăm cu toţi
mucenicii de lumina Învierii Tale.

50
3. Secularismul,
o boală netratată la timp5

Există din ce în ce mai mulţi critici care arată cu degetul anumite


neputinţe ale slujitorilor Bisericii. Deşi se erijează în voci ale poporului, în
spirite iubitoare de dreptate, aceştia nu fac altceva decât să stârnească tulburare
în rândul credincioşilor. Şi să îi smintească pe cei care, aflându-se în pridvorul
bisericilor, îşi doresc să facă primul pas pe calea credinţei.
În acelaşi timp există, însă, din ce în ce mai puţini critici autentici care să
atragă atenţia asupra pericolelor în care se află Biserica şi asupra modului în
care pot fi înfruntate astfel de pericole prin ajutorul dumnezeiesc.
„O Biserică secularizată este complet neputincioasă şi slabă în încercarea
de a transforma lumea. Iar creştinii secularizaţi au eşuat la toate nivelurile.”
Iată un verdict dur, dar obiectiv. Îi aparţine cunoscutului Mitropolit Hierotheos
Vlachos, una dintre cele mai importante figuri ale teologiei ortodoxe
contemporane.
Preasfinţia Sa nu consideră că este de ajuns să fragmentăm discursul
teologic, să vorbim numai generalităţi, să vorbim numai despre vindecarea
patimilor sau despre lumea îngerilor. El consideră că trebuie să avem o privire
obiectivă asupra spaţiului duhovnicesc în care ne mişcăm. Nu pentru a arăta cu
degetul, nu pentru a judeca. Ci pentru a face tot ce ne stă în putinţă pentru
binele Bisericii lui Hristos.
„O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte în slavă
lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa celor trei ispite ale
lui Hristos în pustie, în loc să le biruiască, este o Biserică secularizată. O
5
Acest text a fost tipărit iniţial sub titlul „Un semnal de alarmă” ca introducere a volumului
Mitropolitului Hierotheos Vlachos Secularismul - Un cal troian în Biserică, Editura
Egumeniţa, 2004, pp. 5-8. Ne-am obişnuit să vedem imediat orice neputinţe ale aproapelui
nostru şi să le trecem cu vederea pe ale noastre. Aceeaşi atitudine o avem şi în problemele
duhovniceşti: suntem grabnici a critica greşelile catolicilor, protestanţilor sau ale celor de alte
credinţe, dar nu avem curajul de a ne privi cu sinceritate pe noi înşine. Pentru că, dacă am face
aceasta, ne-am da seama că viermele secularismului ne roade lăuntric. (Şi atunci păcatul
făţărniciei, atât de aspru criticat de Sfinţii Părinţi, sau indiferenţa faţă de viaţa duhovnicească,
ca şi celelalte fiice ale secularismului, nu şi-ar mai găsi loc în sufletele noastre.) Şi am încerca
să scăpăm de el. Numai că, atâta vreme cât nu avem curajul de a fi sinceri cu noi înşine,
mergem pe un drum greşit. Pe care merg, chiar dacă într-un ritm mai rapid decât noi, şi cei care
nu cunosc dreapta credinţă…

51
asemenea Biserică este menită să se acomodeze la o societate căzută şi să
rămână în această stare căzută; răspândeşte dezamăgire şi disperare printre cei
care caută ceva mai profund şi mai substanţial.”
Cine mai are curajul să spună lucrurilor pe nume cu atâta precizie? Nu
mulţi, în orice caz. Este nevoie de o conştiinţă răstignită de iubirea pentru
Hristos. Numai o conştiinţă răstignită poate urma duhului Sfinţilor Părinţi.
Sunt atâţia teologi care pretind că şi-au însuşit cugetul Bisericii Ortodoxe,
şi contestă rătăcirile apusene ca şi cum ar fi urmaşi ai Sfinţilor Fotie cel Mare,
Marcu Eugenicu sau Grigorie Palama. Dar cuvintele lor nu îşi au
corespondentul în viaţa de zi cu zi. Asupra acestei dihotomii ne atrage atenţia
Mitropolitul Hierotheos: „Când teologia noastră nu este legată de aşa-numita
viaţă isihastă, când nu este ascetică, atunci este seculară, este teologie
scolastică, este teologie varlaamită – chiar dacă ni se pare că combatem
teologia occidentală şi ne străduim să fim ortodocşi.” „O altă cale de a
experimenta varlaamismul şi scolasticismul este că am limitat teologia la
estetică. Am transformat-o în estetică. Putem scrie câteva cărţi şi întreprinde
lungi analize asupra artei ortodoxe, putem studia şcolile de iconografie, putem
accepta marile valori ale artei bizantine, în timp ce tratăm cu dispreţ şi nu ţinem
seama de nevoinţă, de metoda isihastă, care este temeiul oricărei arte ortodoxe.
Purificarea, iluminarea şi îndumnezeirea reprezintă baza tuturor artelor, actelor
şi tainelor Bisericii Ortodoxe.”
Aceasta este calea pe care o propune (şi) Preasfinţitul Hierotheos
Vlachos. Nu o întoarcere la Sfinţii Părinţi strict raţională, strict intelectualistă.
Ci o întoarcere la modul de viaţă pe care Biserica îl cere de la fiecare dascăl al
ei: la vieţuirea filocalică.
Şi dacă teologii contemporani s-ar lăsa modelaţi de duhul filocalic, am
asista la un veritabil cutremur cărturăresc…

52
4. Will They Rock Us?
- un altfel de „pâine şi circ…”-

Anul Domnului 2004. O nouă reclamă la Pepsi. O reclamă aparte. O


reclamă care îi pune pe gânduri pe creştini…
Amazoanele aşteaptă să intre în arenă. Aşteptarea e tensionată. Şi ele ies
din întuneric la lumină, purtându-şi cu demnitate armele. Se apropie una de
alta. Numai că, în loc să le ofere spectatorilor scene sângeroase, încep să cânte:
„We Will Rock You”. Şi, o dată cu ele, începe să cânte şi publicul. Cântă atât
de tare, încât, datorită vibraţiilor, lada împăratului, plină de cutii de Pepsi –
licoare pe care împăratul o savurează cu multă plăcere, cade în arenă. Şi, într-
un delir general, amazoanele se grăbesc să arunce poporului cutiile de Pepsi.
Poporul are prilejul să bea din această băutură aleasă. Împăratul, care aterizează
acrobatic în arenă, priveşte surprins. Şi în spatele său apare unul din animalele
care trebuiau să se lupte în arenă: leul…
Reclama e de efect. Pentru ea au fost cooptate mari staruri ale muzicii.
Amazoanele sunt Pink, Beyoncé, Britney Spears. Iar împăratul este Enrique
Iglesias. O primă întrebare: Şi-a îndeplinit această reclamă misiunea? Adică, i-
a convins pe oameni să bea mai mult Pepsi? După toate probabilităţile, da.
Numai că, din exces de zel, celor care au conceput această reclamă le-a
scăpat un lucru esenţial. Vrând doar să le dea Pepsi şi muzică oamenilor care
aşteptau „pâine şi circ”, ei i-au ajutat pe cei care nu doresc „pâine şi circ” să
înţeleagă mai bine oferta lor. Şi să o respingă…
Cine vroia în primele secole ale Bisericii „pâine şi circ”? Creştinii, cei
care erau mâncaţi în arene de fiare? Creştinii, care erau omorâţi de fiare? Nu, în
niciun caz. Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul care a preferat să moară mâncat
de lei decât să se lepede de Hristos, nu a vrut circ. Creştinii, care răbdau fel şi
fel de prigoane, nu vroiau circ. Atunci cine vroia circ?
Păgânii, cei care se închinau la idoli, cei care trăiau în patimi ca nişte
animale, cei care erau flămânzi după spectacolele sângeroase ale Colloseum-
ului şi după plăcerile trupeşti. De ce organizau împăraţii astfel de spectacole?
Pentru a ţine poporul flămând în lanţuri. Pentru a hipnotiza poporul cu circ,
pentru a-i anihila spiritul de revoltă. Da, ei vroiau să ţină poporul în lanţuri. Şi
luptele gladiatorilor erau lanţuri foarte fine. Pe care oamenii simpli, care
veneau să privească luptele, şi le puneau de bună voie.
Ce ne spune reclama de la Pepsi? Că împăraţii de astăzi vor să ne
amorţească minţile, să ne adoarmă conştiinţele, dându-ne Pepsi şi rock pentru a
ne ţine mai uşor în lanţuri, pentru a ne manipula mai uşor.
Nu trebuie să limităm oferta lor la Pepsi şi muzică, trebuie să înţelegem
că oferta este mult mai largă: prin Pepsi putem înţelege toate bunătăţile
pământeşti, iar prin muzică putem înţelege tot divertismentul pe care mass-
53
media îl oferă cu atâta generozitate. Un amănunt: în timp ce cântă în mijlocul
arenei, amazoana Beyoncé mişcă fundul cât mai ispititor, pentru a-i stârni şi
mai tare pe privitori. Ceea ce măreşte target-ul celor care au făcut reclama… Şi
dacă tot am făcut referire la divertismentul contemporan, am putea să mai
observăm încă ceva: isteria luptelor K1 - o formă modernă a luptelor de
gladiatori, cărora mass-media îi acordă din ce în ce mai multă atenţie - ne arată
faptul că lumea se întoarce spre circul păgân. De fapt, lumea se întoarce spre
idolatrie şi spre desfrâul păgânesc. Vrem sau nu, oamenii de astăzi vor să Îl uite
pe Hristos, să uite de mântuire, şi să trăiască numai pentru poftele lor.
Amazoanele cântă cu disperare: „We Will Rock You”. Ca nişte sirene, pe
unii îi hipnotizează prin refrenul lor. Vor reuşi oare să îi hipnotizeze pe toţi? Cu
siguranţă, nu. Dacă vor să meargă mai departe pe calea mântuirii, creştinii ar
trebui să îşi astupe urechile, precum Ulysse, la auzul muzicii amăgitoare.
Creştinii ar trebui să îşi dea seama că aceiaşi draci care îi înspăimântau în fel şi
chip pe pustnicii din vremea Sfântului Antonie cel Mare lucrează şi astăzi,
oferindu-le ispite cât mai nevinovate. Dar lupta dracilor este aceeaşi - de a-i
îndepărta de Hristos.
Oricum, se pare că stăpânitorilor de astăzi le convine că lumea se
îndepărtează de Hristos. Altfel, cum ar mai ţine în frâu poporul? Sau cine şi-ar
mai dori „pâine şi circ”?...

NB: Amazoanele din arenă încearcă să îi zăpăcească pe spectatori tot aşa


cum i-a zăpăcit şi Freddy Mercury, liderul trupei Queen - care a făcut celebru
hit-ul We Will Rock You. Cine ţine seama de reperele după care şi-a modelat
viaţa acest faimos homosexual observă că moartea acestuia - deloc
întâmplătoare - îşi pierde din dramatism. Faptul că Freddy Mercury s-a
îmbolnăvit de S.I.D.A. a fost un alt indiciu că modul în care înţelesese
libertatea era greşit. Eşecul său este un indiciu al finalităţii spre care se
îndreaptă, conştient sau nu, rock-erii şi ceilalţi idolatri asemenea lor.

54
5. Ultimul turnir6

Pe uliţe, soldaţii îmbrăcaţi în haine strălucitoare strigă cât îi ţine gura. Invită
lumea la Marele Spectacol. Intrarea este liberă: arenele sunt un furnicar care
creşte neîncetat. Este primul turnir la care oamenii au voie să coboare din
tribune ca să fie cât mai aproape de luptători. Emoţia creşte. Timpul trece cu o
viteză foarte mare.
Parcă au trecut numai câteva clipe de când Cartea a lăsat la curte
provocarea. Prima reacţie a regelui a fost dură: s-a simţit jignit, s-a simţit călcat
în picioare. De zeci de ani nimeni nu mai îndrăznise să ceară îngăduinţa de a se
lupta cu primul dregător, cu Idolul imaginilor. Cu care nu mai fusese doborât
niciodată. Şi, când nimeni nu se aştepta să îl mai vadă în arenă – pentru că
oamenii se temeau de moarte - Cartea a făcut gestul care i-a surprins pe toţi.
Pentru asta Regele a condamnat Cartea la moarte pe rug. Nu ar fi vrut ca
lumea să afle cât de obraznică a fost Cartea. Dar Idolul a ajuns în ultima clipă
şi a stins focul. Cartea mai era întreagă. Nu aşa trebuia să moară pentru curajul
ei. Idolul îi pregătise o pedeapsă mult mai umilitoare: i-a acceptat provocarea.
Şi peste câteva clipe începe lupta. Spectatorii ard de nerăbdare. Arenele sunt
pline, şi nou-veniţii încearcă cu greu să îşi facă loc. Regele a promis că după
turnir va avea loc o mare petrecere, în cinstea învingătorului; nu e niciun secret
cine va câştiga confruntarea. Dar toţi aşteaptă să vadă cum şi cât de repede o va
câştiga.
Pentru câteva clipe arena e ocupată de o mulţime de circari care jonglează
cu pâini. Fac numere de senzaţie, care se termină pe placul mulţimii: pâinile
sunt aruncate în tribune. Pentru câteva minute mulţimea mănâncă din ele,
privind spre Marea Poartă. Şi Poarta se deschide.
Pe un cal puternic, frumos, negru, apare Idolul. E îmbrăcat în haine de un
alb strălucitor. Mulţimea îl aclamă. Idolul o salută ridicând lancea.
Apare şi Cartea, călare pe calul ei bălan, bătrân şi slab cu care nu a câştigat
nicio luptă. E îmbrăcată în armură, dar nu ţine în mână decât un scut mic. Cei
mai mulţi o privesc cu dispreţ. Dar, alături de aceştia se află şi câţiva prieteni ai
Cărţii. Cu bărbile fluturând în vânt, stau încordaţi, de parcă lupta ar fi a lor: de
parcă toată întreaga lor viaţă ar depinde de acest turnir.
6
Textul a apărut iniţial în volumul Taina iubirii, Editura Bunavestire, 2002, pp. 106-110. L-
am anexat aici pentru că mass-media se dovedeşte a fi una dintre cele mai eficace mijloace prin
care înaintemergătorii Antihristului pervertesc conştiinţele oamenilor, îndepărtându-i de
Hristos şi de învăţăturile Sfintei Scripturi. Numai că, deşi înţelepciunea propovăduită de mass-
media pare a avea un impact mai puternic decât cel al Evangheliei, nu tot ei îi va aparţine şi
cuvântul final…

55
Regele ridică mâna şi lupta începe. Spre deliciul admiratorilor, Idolul îşi va
arăta măiestria: pentru a umili Cartea, care nu ţine în mână decât scutul, el o va
doborî lovind-o cu mânerul lăncii pe care o ţine cu vârful ascuţit lângă propriul
trup. În câteva clipe între cei doi adversari nu mai sunt decât câţiva metri. Şi
lancea loveşte scutul mânuit cu iscusinţă: Cartea cade, dar se ridică destul de
repede. Pentru a-l stârni pe Idol să fie mai agil, câţiva spectatori o aclamă pe
Carte. Paznicii nu le fac nimic, înţelegând gestul lor.
A doua rundă: Idolul, ţinând lancea cu acelaşi dispreţ şi în aceeaşi poziţie
nemaiîncercată de nimeni până la el, încearcă să evite scutul duşman.
Cartea nu reuşeşte să se ferească şi cade de pe cal. Dar se ridică încă o dată.
A treia oară Idolul ţine lancea ca un adevărat cavaler care vrea să învingă. Şi
doboară Cartea. Greu rănită, ea poate cere oprirea confruntării. Dar nu o face.
Şi încalecă din nou.
Idolul e din ce în ce mai mânios. Faptul că adversarul său nu vrea să îşi
folosească lancea şi se foloseşte doar de scut îl scoate din minţi. Vede în asta o
îndrăzneală nemăsurată care îl face de ruşine. Pentru a-şi provoca adversarul să
îşi ia lancea, Idolul îndreaptă vârful lăncii spre picioarele calului bălan,
încercând să-l doboare. Calul cade la pământ, cu tot cu călăreţ. Şi totuşi, după
câteva momente, Cartea se ridică în picioare.
Tribunele sunt din cei în ce mai înfierbântate. Se fac pariuri. Nici la luptele
dintre gladiatori şi lei nu a mai fost atâta agitaţie.
Cartea cade pentru a cincea şi a şasea oară. Se ridică iarăşi, dar abia se mai
ţine pe picioare. Fiindu-i milă de ea, crainicul, care în tinereţe fusese unul
dintre prietenii ei apropiaţi, face semne disperate pentru a întrerupe turnirul.
Dar Regele îşi ridică mâna pentru a şaptea oară.
În tribune, prietenii Cărţii îşi ridică braţele spre Cer, rugându-se. Nu se mai
tem de nimic. E ultima lor şansă. În acelaşi timp, Regele, surprins de
îndrăzneala lor, se gândeşte că îi va ucide după turnir.
Şi Cartea cade. Se pare că a murit.
Crainicul, târându-şi paşii cu greutate din pricina vârstei înaintate, vine spre
ea şi o cercetează cu atenţie. Ochii i se umplu de lacrimi: vede cum Cartea, cu
mult efort, se ridică iarăşi. Atunci crainicul, triumfător, fuge spre marginea
arenei. Şi după ce caută grăbit prin hârţoagele sale, îi arată Regelui un sul
îngălbenit, anunţând cu glas mare: „Aşa cum spune o veche lege a turnirelor,
dacă un luptător este doborât de şapte ori şi totuşi se ridică în picioare, victoria
îi aparţine; pentru că a biruit prin răbdare...”
Pentru că până atunci niciun turnir nu ţinuse mai mult de cinci runde,
această lege nu mai fusese aplicată nici măcar o dată. Numai bătrânii care
luptaseră în primele turnire îşi mai aduceau aminte de ea.
Auzind verdictul crainicului, Idolul urlă ca o fiară rănită: „Nuuu...” Nu
poate accepta o astfel de înfrângere.

56
Coboară de pe cal şi se loveşte cu capul de pământ, până ce faţa i se sparge
în mii de cioburi.
Smerită, Cartea îşi priveşte prietenii cu ochii în lacrimi. Biruiseră. Începea
Sfârşitul...

57
Nota autorului:

Apariţia volumului de faţă se datorează celor care, după ce au ascultat


conferinţa pe care am ţinut-o Facultatea de Teologie din Sibiu despre
Înaintemergătorii Antihristului şi prigoana contemporană, şi-au exprimat
dorinţa de a regăsi cuvintele mele în paginile unei cărţi sau broşuri. Pregătind
pentru tipar textul cuvântării mele, mi-am dat seama încă o dată că are destule
lipsuri. Tema este exhaustivă, şi mi-ar fi fost greu să acopăr toate ramificaţiile
ei într-un discurs. Am preferat însă să nu o dezvolt deocamdată, şi să mă
pregătesc pentru o lucrare mult mai documentată. De aceea am făcut foarte
mici modificări în text. Pentru a oferi cititorilor o perspectivă mai largă asupra
problemei, am considerat însă că ar fi bine să mai anexez şi alte câteva articole.
Chiar dacă ele nu au fost explicit marcate drept anexe, cititorul a putut observa
lesne cum stau lucrurile.
Mi-ar fi fost foarte greu să nu completez ideile despre prigoana
contemporană cu un scurt cuvânt despre necesitatea curajului mărturisirii lui
Hristos. Dacă Dumnezeu mă va lumina, nădăjduiesc să scriu şi o modernă
Exortaţie la mucenicie, despre marele adevăr că suntem creştini numai în clipa
în care suntem gata să ne jertfim pentru Hristos. Şi că, deşi vremurile par a fi
nepotrivite pentru mucenicie, de fapt nicio vreme nu este nepotrivită pentru o
astfel de jertfă. Atâta doar că în vremea de astăzi este nevoie - poate mai mult
ca niciodată – şi de o formă de mucenicie nesângeroasă. Azi nu mai există
prigonitori care să îţi ofere mari bunătăţi cerându-ţi să te lepezi de Hristos. Azi
diavolul lucrează cu mai multă iscusinţă, convingându-i pe creştini să se lepede
de Hristos fără să fie supuşi la chinuri. Îi momeşte prin satisfacerea tuturor
dorinţelor şi poftelor, fie ele şi împotriva firii. Îi momeşte făgăduindu-le o
eliberare din robia lui Hristos. Numai că, promiţându-le libertatea, de fapt le-o
fură.
Ce fac oamenii care ajung în lanţurile propriilor patimi şi pofte? Se
grăbesc să îi molipsească şi pe alţii de boala de care ei înşişi s-au molipsit: şi
astfel devin mici apologeţi ai păcatului, dar aprigi duşmani ai învăţăturii lui
Hristos. Atunci când vreun părinte sau vreun creştin încearcă să îi aducă pe
drumul cel bun, îl prigonesc în fel şi chip. Aşa cum au fost prigoniţi mulţi
dintre sfinţii Bisericii, aşa cum au fost prigoniţi şi mărturisitorii ultimei
prigoane.
Aş vrea să le atrag atenţia fraţilor mei în Hristos că fiecare dintre cei care
va încerca să le vorbească despre înaintemergătorii Antihristului sau despre
sfârşitul lumii îşi asumă o astfel de prigoană. Cuvântul meu este slab, este lipsit
de putere, şi nu îi deranjează pe cei care uneltesc împotriva Bisericii lui
Hristos. Dar cei care mărturisesc Ortodoxia cu putere vor fi batjocoriţi în fel şi
chip de către înţelepţii lumii acesteia.
Diavolul nu vrea ca Biserica să nască mucenici. Sau, dacă îi naşte,
diavolul face tot ce îi stă în putinţă pentru ca oamenii să nu înţeleagă jertfa lor.
Atunci când vor încerca să dărâme un mărturisitor, slujitorii diavolului nu vor
mai face greşeala de a se lăuda cu o nouă victimă din turma lui Hristos. Ci vor
încerca să o batjocorească în fel şi chip, încercând să îi convingă pe oameni că
persoana în cauză era de fapt biruită de cine ştie ce păcate, că făcea parte din
cine ştie ce grupare sectantă sau schismatică, că era un pericol pentru Biserica
vremurilor noastre dominate de toleranţă şi de dorinţa de unitate. Se va spune
despre acel mărturisitor că este ultranaţionalist sau că este duşman al neamului.
Că este eretic sau că este iubitor de eretici. Că este foarte păcătos sau că este
exagerat de rigorist, nefiind în stare să înţeleagă neputinţele celorlalţi. Acuzele
vor fi foarte variate, şi vor fi alese astfel încât să aibă efectul maxim. Presa şi
mass-media le vor trâmbiţa cu dezinvoltură. Chipurile, spre binele oamenilor.
Şi ce vor face oare noii mărturisitori? Mulţi dintre ei, prigoniţi în fel şi
chip, agonisindu-şi ocara unora dintre fraţii lor ortodocşi pentru care se roagă
cu zdrobire de inimă, vor părăsi această lume cu sufletul îndurerat pentru că
mărturia lor a fost trecută cu vederea. Dar, ajunşi în ceruri, vor vedea că jertfa
lor a dat roade. Vor vedea că pătimirea lor nu a rămas fără ecou.
Alţii, din rânduiala lui Dumnezeu, vor reuşi să arunce sămânţa cea bună
în inimile însetate de adevăr. Şi, oricât de iscusite ar fi cursele vrăjmaşilor, nu
vor reuşi să îi convingă pe cei întăriţi în credinţă să treacă cu vederea mărturia
cea bună.
Aş fi preferat de o mie de ori să scriu o carte despre lucrurile frumoase
care vor veni. Mi-ar fi plăcut mult mai mult să scriu despre răspândirea
Ortodoxiei şi despre sfârşitul tuturor ereziilor. Numai că, din păcate, vremurile
care se apropie vor fi ale apostaziei şi nu ale adevărului. Cu toate acestea, cine
va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24, 13).

***

Cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat şi această cărticică. Aş fi vrut să o


trimit la tipar, dar de câteva zile şovăiam să fac asta. Coperta e gata, şi totuşi
mă gândeam dacă are sau nu rost să ataşez „Ultimul turnir”. Mă gândeam că
poate cineva s-ar gândi că textul e refularea unui fanatic care se simte
înconjurat de valurile apostaziei, şi care se minte singur că până la urmă
Dumnezeul în care crede va face ca balanţa să se încline în favoarea
adevărului, a frumuseţii, a luminii. Ceea ce e greu de crezut. Dar eu nu
intenţionez să tipăresc această lucrare pentru necredincioşi, sau pentru creştinii
care pun la îndoială profeţia din Apocalipsă potrivit căreia Hristos Se va

59
întoarce în slavă şi îi va răsplăti odihnindu-i în Împărăţia Cerurilor pe cei care
şi-au păstrat credinţa în vremurile prigoanei pornite de Antihrist.
Îmi dau seama că sunt unii creştini care spun: „Chiar dacă până la urmă
adevărul va birui, totuşi până atunci va fi aproape imposibil să rezişti. Astăzi
Dumnezeu nu mai lucrează ca în primele secole ale Bisericii. Răul se întinde cu
putere…”
Totuşi, fie că ne dăm sau nu seama, Dumnezeu lucrează. Dumnezeu nu
doarme. El ne iubeşte, şi atunci e firesc să rânduiască mântuirea noastră oricât
de mari ar fi cursele pe care ni le întinde vrăjmaşul. Şi iată că astăzi, după ce
m-am rugat la moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi după ce am stat pe
locul în care el a primit mucenicia, Dumnezeu mi-a făcut o mare bucurie.
(Acum mă aflu la doctorat la Tesalonic, şi unul din motivele secundare pentru
care am acceptat să plec din ţară este că mă gândeam că voi avea prilejul să
aflu multe întâmplări minunate din vremurile noastre.) Un tânăr mi-a relatat
convertirea unui musulman, o convertire cu adevărat tulburătoare.
Un turc, care lucra în marină, a dus o viaţă normală de musulman. La un
moment dat, a avut nişte vise în care o femeie îi tot spunea: „Fiul meu te
iubeşte, urmează-L”. Asta s-a întâmplat vreme de câteva luni. El a crezut că
începe să înnebunească; până când - într-o noapte - femeia care îi apărea în vis
i-a spus: „Fiul meu nu numai că te iubeşte, dar te-a şi ales. Urmează-L”. Turcul
i-a spus soţiei sale visul, şi ea l-a sfătuit să meargă să stea de vorbă cu un
creştin sau cu un preot. El a mers pe o insulă din Turcia unde se află o
mănăstire catolică şi le-a cerut părinţilor de acolo să îi explice ce i se întâmplă;
dar lor le-a fost frică să vorbească cu el, pentru că era musulman, şi l-au trimis
să vorbească cu un părinte care trăia retras undeva. Părintele acela avea o
colecţie de icoane bizantine, şi într-una din ele musulmanul a recunoscut-o pe
femeia din vis. Era Maica Domnului. Asta l-a şocat foarte tare. Şi-a dat seama
că visele sale nu erau halucinaţii, ci erau de la Dumnezeu. Fiind musulman,
trecerea la credinţa cea adevărată nu era deloc simplă. A durat mai mult timp
până ce a primit botezul ortodox. Chiar şi până la botez au fost probleme,
deoarece preoţii se temeau de repercursiuni. Şi, după botez, repercursiunile au
început să se arate. După ce turcul a fost botezat - Gheorghe este numele lui
creştin - unchiul său l-a înjunghiat în spate. Din cauza rănii, el a stat mult timp
în spital. După câţiva ani i s-a arătat un sfânt în vis şi i-a spus să primească
hirotonia întru preot. La început, soţia lui nu a fost de acord cu aşa ceva. Dar,
după o vreme, au ajuns la o înţelegere. Şi el a fost hirotonit la o biserică din
Constantinopol. Dar, având probleme cu autorităţile musulmane şi mai ales cu
musulmanii a căror credinţă o lepădase - chiar biserica în care slujea a fost
devastată - a hotărât să se refugieze în altă ţară. Acolo, într-o mare capitală
europeană, a slujit într-o biserică pe care a făcut-o reamenajând un vechi depou
de tramvaie. Cu trei ani în urmă – când l-a cunoscut tânărul care mi-a vorbit
despre el - mai convertise încă opt musulmani la ortodoxie. Şi cred că lucrarea

60
lui duhovnicească sporeşte în continuare. Am aflat cum pot să iau legătura cu
acest părinte. Dacă va binevoi, voi scrie despre el mai multe dacă îşi va da
acordul. Sau, dacă cumva se teme să nu fie privit ca un obiect interesant, poate
că nu va fi de acord să scriu în ce oraş şi în ce ţară trăieşte; poate că a trecut la
Domnul, dar sper să nu fie aşa.
Povestea vieţii lui este încă o dovadă de netăgăduit că Dumnezeu
lucrează. Că aşa cum îi chema cu veacuri în urmă pe păgâni la credinţa
creştină, tot aşa o face şi astăzi. Chiar dacă nu mai asistăm la convertiri în
masă, puţinele convertiri care au loc sunt impresionante. Să nu le trecem cu
vederea. Sunt mici biruinţe ale lui Dumnezeu. Cel Ce va birui şi în lupta finală.
În ultimul turnir.
Un ultim cuvânt de folos rostit cu mult timp înainte de revoluţia
comunistă de Sfântul Varsanufie de la Optina către un ucenic al său, cuvânt
care îi va întări pe cei care, într-un fel sau altul, sunt prigoniţi de duhul
păgânesc al acestei lumi, şi mai cu seamă pe cei care vor trăi în vremurile de pe
urmă: „Poate vei trăi în acele zile când creştinii vor fi din nou persecutaţi. Şi
mă refer la persecuţii ca în primele secole. […] Persecuţiile şi chinurile trăite
de primii creştini se vor repeta. Vei apuca acele vremuri. Să nu uiţi cuvintele
mele. Când vei trăi toate acestea, vei spune: «Da, îmi amintesc. Batiuşka
Varsanufie mi-a spus despre toate acestea. […] Câţi ani au trecut de atunci!»
Să nu uiţi cuvintele mele, căci vei apuca ziua diavolului! Şi îţi repet: nu ai de ce
să te temi! Harul lui Dumnezeu te va acoperi”.
Cuvintele cuviosului s-au adeverit: comuniştii i-au întrecut în cruzime
chiar şi pe prigonitorii care în primele secole ale Bisericii i-au dat pe creştini la
fiare. Noi trebuie să ţinem seama de faptul că, deşi poate vreo altă prigoană la
fel de sângeroasă nu va mai fi, totuşi prigoana contra învăţăturii lui Hristos nu a
încetat. A început de mult, şi capătă o intensitate din ce în ce mai mare. Şi, la
vremuri grele, noi să stăm alături de părinţii duhovniceşti, şi sub îndrumarea lor
vom face faţă ispitelor. Să nu ne ruşinăm să le răpim câteva clipe, gândindu-ne
că noi suntem prea neimportanţi pentru a le cere sfatul. Tocmai pentru că
suntem neimportanţi, tocmai pentru că suntem neputincioşi, tocmai de aceea să
le cerem sfatul. După ce autorităţile comuniste care au închis mănăstirea
Optina l-au exilat pe Sfântul Nectarie, i-au cerut cu asprime să nu se mai ocupe
de creştinii care îi cereau îndrumări duhovniceşti. Tot atunci, însă, cuvioşii de
la Optina - care în cele din urmă au fost canonizaţi de Biserica din Rusia – i s-
au arătat Sfântului Nectarie în vedenie şi i-au spus: „Dacă vrei să fii cu noi, nu-
ţi părăsi fiii duhovniceşti”.
Duhovnicii noştri se vor mântui numai dacă se vor osteni să ne ducă de
mână spre rai. Să nu lăsăm să se irosească jertfa lor. Oricum, chiar dacă nu
avem duhovnici înainte-văzători, cum au fost sfinţii stareţi de la Optina, care să
ne spună cum va fi prigoana prin care vom trece, putem auzi însă cu toţi glasul

61
puternic al lui Hristos care ne vorbeşte prin Sfintele Scripturi: În lume necazuri
veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16,33).

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

62
Partea a II-a:

BISERICA ŞI DUŞMANII EI
EVANGHELIA DUPĂ ANTIHRIST7

Mie nu- mi este antipatic Iuda. Gestul lui de a arunca banii, de a se duce
înapoi plin de remuşcări la preoţi mi se pare sublim. Sunt convins că a crezut
într- o împărăţie pământească a lui Iisus, cu romanii fugăriţi de îngeri şi cu
pâine la popor. A fost decepţionat, dar şi singur. Faţă de clonele lui de azi, el
mi se pare uman. Nu pentru bani Iuda L- a vândut pe Iisus, ci pentru un vis
spulberat. Treizeci de arginţi de atunci sunt 15 dolari azi. Manuscrisul apocrif
a costat milioane de dolari. Iudele de azi Îl vând pe Iisus pe nimic şi nici
măcar decepţii şi remuşcări nu au. Iuda a ales să fie vânzător pentru că în
viaţă totul e o problemă de alegere. Poţi alege să scrii şi „Codul lui Da
Vinci“. Nu vi se pare că toate acestea fac parte din acelaşi plan?
Vladimir Pustan8

Pe un forum de internet, câţiva tineri au purtat o discuţie pe teme


spirituale:
– Tocmai a anunţat la ştiri, pe Antena 1, că în Egipt s- ar fi descoperit un
manuscris care spune că Iuda ar fi fost ucenicul preferat al lui Iisus şi că ar fi
„trădat” la ordinul profesorului său. De cercetat.
– Dă un reportaj pe National Geographic duminică la ora 22:00 despre
asta. Începe oare să se clatine „adevărul” biblic?
– Asta e una din evangheliile care nu a fost pe placul Bisericii şi a ajuns
la coşul de gunoi...
– De unde ştii tu ce făcea Iuda? Ai fost contemporan cu el?
– Dragul de Iuda! „Fă ceea ce e de făcut…”, asta i-a spus Dumnezeu
Iisus însuşi. Iuda e singurul care a avut sânge în sistem să facă ce trebuia
făcut, şi a făcut asta la cererea expresă a lui Iisus… pe când ceilalţi băieţi
veseli se lepădau de câteva ori până la cântatul cocoşilor… Hmmm, ciudat că
pe un anume pietroi de poticnire s- a clădit o Biserică atât de „populară”…
Când, iată, discretul, cvasianonimul Iuda, mereu discreditat, mereu dat drept
exemplu negativ, se pare că poate fi o mică buturugă ce răstoarnă o căruţă
destul de mare… Nu Îl răstoarnă pe Iisus, nu are cum să facă asta…, ci
7
Articolele de faţă sunt selectate din volumul meu Evanghelia versus Iuda. La sugestia
cititorilor am adunat aici textele apologetice legate de dialogul inter-religios, de ecumenism, de
secularizare şi de prigonirea Bisericii.
8
www.ciresarii.ro/new/show_editorial.php?id=537. Textul de mai jos nu constituie un articol
propriu-zis. E o colecţie de citate, fiind gândit iniţial doar ca un material pentru site-ul
www.danionvasile.ro.
răstoarnă răstălmăcirile şi impostura, minciunile şi boala unora mai egali
decât alţii. Mă bucur că a ajuns la lumină ceva ce confirmă ceea ce mulţi
oameni inteligenţi simţeau că aşa e.
– Da, totul e destul de complicat şi încă e devreme să ne hazardăm prea
mult în comentarii. E clar că ceva nu e la locul lui cu actuala versiune a
creştinismului, ca să mă exprim aşa; sunt multe lucruri ascunse şi multe
lucruri care lipsesc din adevărata istorie a acelor timpuri şi cineva le
gestionează în mod clar, cu bună sau rea intenţie. Până la urmă, gândiţi- vă, a
fost ceva cu Iisus, născut din om, din fecioară (probabil însămânţată artificial
cumva de cei de sus), cu tot felul de puteri, şi prin moartea şi învierea lui s-a
încercat să se demonstreze ceva la vremea aceea, căci noi ar trebui să avem
încredere şi să Îl acceptăm pe Domnul (pe cei din ceruri), să avem încredere
în ei, căci ne vor binele etc... Oricum, să stăm cu ochii şi pe Discovery, să
vedem ce se mai zice şi care sunt noutăţile.
– M-a dat peste cap afirmaţia lui Iisus că Dumnezeul Vechiului
Testament nu este cel adevărat şi că adevăratul Dumnezeu L-a trimis pe El să
ne arate adevărata cale. Imaginaţi-vă ce poate însemna asta la o adică!!!!!!!!!
Înclin să cred că este adevărat, deoarece între ideile Noului şi Vechiului
Testament sunt diferenţe enorme. Dacă, în primul, Dumnezeu este foarte
agresiv şi impune răzbunare, sugerează omoruri şi eliminări, în al doilea,
Iisus, la expresia „dinte pentru dinte”, ne sfătuieşte să ne iubim aproapele.
Sunt cu totul alte abordări.
– Eu am văzut documentarul. Mi s- a părut credibil, că erau dovezi
concrete... Dar nu mă pot pronunţa, asta ar însemna o întorsătură în lumea
creştinătăţii. Mi s-a părut interesantă afirmaţia: „De ce s- a omis introducerea
evangheliei în Noul Testament, de ce preoţii nu au fost de acord cu asta?...
Încă sunt multe întrebări fără răspuns... Impresionant”9.
Am citit acest dialog după ce recitisem rândurile Sfântului Ignatie
Briancianinov despre aşteptarea lui Antihrist, falsul Mesia. Mi s-a părut că
dialogul exprimă nivelul acela de spiritualitate superficială pentru care Anti-
hristul va veni ca un adevărat salvator, izgonitor al îndoielilor şi ne-
lămuririlor…
Şi am comparat ecourile Evangheliei lui Iuda cu câteva secvenţe dintr-un
film interesant, The Body, în care Antonio Banderas se străduieşte să afle dacă
o descoperire arheologică este autentică sau nu: era vorba chiar de moaştele lui
Hristos… Prima reacţie a multora a fost că un astfel de film este blasfemiator,
pentru că Hristos a înviat şi nu a lăsat moaşte. Mie mi s-a părut că filmul nu
contestă învierea Mântuitorului, ci că doar pune în evidenţă slăbiciunea
credinţei noastre. (Exemplu: un preot catolic, aflând că o primă serie de analize
ar fi arătat că oasele găsite ar fi fost ale lui Hristos, se sinucide.)

9
Nu indic forumul pentru a nu-i face, indirect, reclamă.

65
Acelaşi efect l-au avut şi „Evanghelia lui Iuda” şi multe alte texte eretice,
care i-au convins pe cei slabi în credinţă că învăţătura Bisericii trebuie
lepădată, că adevărul trebuie găsit în altă parte. Şi, chiar dacă aceştia nu s-au si-
nucis, din punct de vedere duhovnicesc au făcut-o, pentru că au alergat după
idoli şi dumnezei mincinoşi…
***
Sfântul Ignatie Briancianinov ne atrăgea atenţia asupra faptului că
„închipuirea omenească este neputincioasă în a-şi zugrăvi un răufăcător cum va
fi Antihrist; nu este propriu inimii omeneşti, fie ea şi pervertită, să creadă că
răul poate atinge acea treaptă pe care o va atinge în Antihrist. El va trâmbiţa
despre sine precum au trâmbiţat înainte-mergătorii şi icoanele sale, se va numi
pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu: cei
care nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentatul şi apărătorul religiei,
se vor uni cu el. El va trâmbiţa despre sine că este, şi se va numi pe sine, Mesia
cel făgăduit: ieşind în întâmpinarea lui, fiii cugetării trupeşti vor striga osanale;
văzându-i slava, puterea, capacităţile geniale, dezvoltarea cât se poate de
cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoa-
re ale lui. Antihrist se va arăta blând, milostiv, plin de dragoste, împlinitor a
toată virtutea: îl vor socoti astfel şi i se vor închina pe temeiul preaînaltei sale
virtuţi cei ce socot că dreptatea omului e dreptatea căzută şi nu s-au lepădat de
aceasta pentru Evanghelie. Antihristul va îmbia omenirea cu realizarea celei
mai înalte bunăstări şi prosperităţi pământeşti: va îmbia cu cinstire, bogăţie,
măreţie, comodităţi şi plăceri trupeşti: căutătorii de cele pământeşti îl vor primi
pe Antihrist, îl vor numi stăpân al lor”10 [28; 16-17] 11.
Cu alte cuvinte, fiecare din cei care se vor lepăda de Hristos vor afla în
Antihrist exact ceea ce îşi vor dori şi vor primi de la el ceea ce vor, fără să-şi
dea seama că pentru aceasta vor plăti cu cel mai mare preţ din lume: cu su-
fletele lor. Oare câţi dintre oamenii de astăzi ar fi în stare să plătească acest
preţ? Mulţi, foarte mulţi. Trăirea unei vieţi pătimaşe e o formă de închinare la
diavol, trăirea unei vieţi în minciuna ereziei e o formă de închinare la diavol…
Şi numărul celor care şi-ar apăra cu preţul vieţii credinţa în adevăratul
Dumnezeu sunt din ce în ce mai puţini.
10
În zilele noastre există o modă a vorbi despre Antihrist, fiecare după mintea sa, nu după
cum au învăţat Sfântul Ignatie Brianceaninov sau alţi sfinţi. Oamenii transformă un subiect atât
de important într-un subiect de discuţii deşarte, de bârfă la o cafea. Părintele Paisie Aghioritul,
fiind rugat: „Părinte, spuneţi-ne ceva despre Antihrist?”, a început răspunsul astfel: „Să spunem
mai bine despre Hristos… Cât putem, să fim lângă Hristos. Dacă suntem cu Hristos, ne vom
teme de Antihrist?” [119; 174].
11
Datorită numărului mare de citate folosit în această carte am utilizat sistemul alternativ de
indicare a sursei citate: între parantezele drepte se află numărul cărţii din care s-a citat (aşa cum
apare în bibliografia de la sfârşit) şi numărul paginii (sau numerele paginilor, dacă e cazul).
Citatul acesta este luat din cartea Sfântului Ignatie Briancianinov Despre vedenii, duhuri şi
minuni, paginile 16-17.

66
Vorbind despre târgul prin care plătim cu preţul sufletului bunurile
materiale, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania – făcând referire la integrarea
în Uniunea Europeană – observa: „Ce ni se propune? Economicul – pâinea.
Prin pâine ni se cere libertatea. De aici, pretenţiile aberante care ni se pun în
faţă pentru a fi acceptaţi în această Europă: homosexualitatea, viciul, avortul,
desfrâul, sexualitatea, pornografia, adică tot ceea ce poate fi mai rău în viaţa
unei societăţi, nişte rele pe care noi ca popor, în frunte cu Biserica şi din
fericire în frunte cu tineretul nostru creştin ortodox, le respingem cu toată fer-
mitatea, pentru că nu vrem ca, cu preţul «intrării» noastre în Europa, să ne
pierdem propria identitate naţională. Aşadar: economie, pâine, robire.
În al doilea rând: «miracolul». Nici pomeneală de vreun miracol în
numele lui Dumnezeu, aşa cum încerca, cel puţin, marele inchizitor (al lui
Dostoievski). Nu, ci «miracolul» zborului cosmic, al electronicii, al calculato-
rului, al ingineriei genetice: un miracol perpetuu, pe care fascinaţi va trebui să-l
acceptăm în locul minunilor lui Dumnezeu.
Şi în al treilea rând, tot prin economic: puterea şi, prin putere, autoritatea.
Nu mai este aceea a comunismului, ci a aşa-ziselor «Mari puteri», cele
îndrituite să hotărască pentru popoarele mici. Pentru intrarea în Europa ni se
cere să fim toleranţi cu toate cele care ne smulg din credinţa noastră. Verbul «a
corupe», în accepţia termenului grecesc, înseamnă a altera nu numai prin
descompunere, ci şi prin amestec…” [204; 21].
Altfel spus, pactul e simplu: „Acceptaţi corupţia sufletelor ca să vă fie
bine trupeşte…”. Compromisul descris de Înalt Preasfinţitul Bartolomeu
Anania nu e de acelaşi calibru cu compromisul care ni se va cere în vremurile
de pe urmă. E însă doar o treaptă în reeducarea oamenilor pentru a fi gata să
aleagă „pâinea şi circul” în locul crucii lui Hristos. E o etapă, nu necesară, dar
reală, în anihilarea identităţii noastre creştine…
În fiecare dintre aceste etape, diavolul vede dovezi ale faptului că biruinţa
sa se apropie. El, neputând să prevadă viitorul, îşi face socoteli cât mai
minuţioase despre ceea ce va fi – şi crede că victoria sa va fi totală… În Viaţa
Sfântului Pahomie cel Mare citim cum diavolul însuşi – care i se arătase în
chipul unei „femei de o frumuseţe negrăită, aşa încât nimeni n-ar fi putut
descrie frumuseţea, exteriorul sau privirea acestei închipuiri fără consistenţă” –
îşi recunoaşte neputinţa de a cunoaşte viitorul. El nu e în stare decât să facă
presupuneri, în urma unor raţionamente de tip cauză – efect.
„«Va veni o vreme, după moartea voastră12, a celor pe care acum îi
păzeşti de mine, în care voi face cu ei13 ce-mi place. Voi aţi făcut să fiu acum
călcată în picioare de aceştia». I-a spus ei marele (Pahomie): «De unde ştii tu
că cei de după noi nu vor sluji Domnului într-un chip mai desăvârşit decât noi,

12
A Sfântului Pahomie şi a ucenicilor săi apropiaţi.
13
Cu urmaşii sfântului, cu ucenicii care vor trăi după moartea sfântului.

67
spre a-i putea întări pe cei din urma lor prin teama de Dumnezeu?» Aceea i-a
spus: «Ştiu, pentru că vor fi trândavi şi mândri şi atunci eu voi avea loc întru
ei». Fericitul Pahomie a spus: «Ai grăit un neadevăr împotriva nelegiuitei tale
căpetenii, nestând în putinţa ta de a prevedea cele viitoare; cel care are darul
prezicerii viitorului urmează lui Dumnezeu, pe când tu mergi pe calea
minciunii». Răspunzându-i, ea îi zise: «Precum spui, eu nu cunosc nimic
datorită înainte-vederii. Dumnezeu singur are această putinţă. În urma unei
presupuneri oarecare doar, ţi-am spus că ştiu». I-a zis ei: «Orice presupunere
este nesigură; deci, cum faci tu o presupunere?» I-a spus aceea: «Din cele ce
s-au întâmplat deja, încerc să-mi dau cu presupusul asupra celor care nu s-au
întâmplat încă». I-a spus ei Fericitul: «Cum se poate traduce în fapt ceea ce n-a
fost încă gândit, spus ori lucrat?» Ea a zis: «Eu ştiu că în orice lucrare începutul
îşi dobândeşte stabilitatea prin pasiunea cu care se tinde spre cele dorite, şi
aceasta mai ales în cazul răsadului dumnezeiesc şi al chemării cereşti care este
întărită de voinţa lui Dumnezeu prin minuni şi semne, întărind pe cei care o
caută prin diferite semne minunate. Când însă începutul se învecheşte şi
îmbătrâneşte, piere şi sporirea; iar sporirea este nimicită de timpul care roade,
de boala care istoveşte şi de nepăsarea care toceşte»” [209; 55-57]14.
Şi fără să aplicăm zilelor noastre cuvintele spuse de diavol Sfântului
Pahomie în secolul al IV-lea, ne putem da seama că viitorul va fi sumbru.
Mergem din rău în mai rău. Termenul de epocă postcreştină pare a descrie din
ce în ce mai exact vremurile pe care le trăim… Oare ce va urma?...
Sfântul Ignatie spunea foarte clar că „nu e ciudat faptul că minunile lui
Antihrist vor fi primite fără împotrivire şi cu entuziasm de către cei apostaziaţi
de la creştinism, de către vrăjmaşii adevărului, vrăjmaşii lui Dumnezeu: aceştia
s-au pregătit pe sine pentru primirea pe faţă, cu lucrul, a trimisului şi uneltei
satanei, a învăţăturii lui, a tuturor lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în
împărtăşire după duh cu satana. […] Înaintea venirii lui va avea loc lepădarea
majorităţii oamenilor de credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea
se va pregăti pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul său. În însăşi în-
tocmirea duhului omenesc va apărea cererea, chemarea lui Antihrist,
împreună-simţirea cu el, aşa cum în starea de boală grea apare setea de o
băutură ucigătoare. Poftirea va fi rostită! Va răsuna glasul chemător în
societatea omenească, care va arăta stăruitor că are trebuinţă de un geniu al
geniilor, care să ridice dezvoltarea şi propăşirea materială pe cea mai înaltă
treaptă care să încetăţenească pe pământ o asemenea bunăstare, încât raiul şi
cerul să devină de prisos pentru om. Antihristul va fi urmarea logică,
14
Nu trebuie ca oamenii să creadă cele pe care le spune diavolul, tatăl minciunii, atunci când
vorbeşte prin gurile oamenilor demonizaţi. Pentru că diavolul încearcă să strecoare şi minciuni
alături de adevărurile pe care le spune. În întâlnirea cu Sfântul Pahomie, cele spuse de diavol
nu fac altceva decât să confirme învăţătura Bisericii că diavolul nu poate ghici viitorul, că tot
ce îi stă în putinţă este să facă presupuneri pornind de la datele oferite de prezent şi de trecut…

68
îndreptăţită şi firească a orientării morale şi duhovniceşti a oamenilor” [28;
15,17].
***
Ca Antihristul să poată fi primit de masele de oameni e nevoie de o
lucrare diavolească de mari proporţii. Una de dez-evanghelizare a lumii, mai
precis de înlocuire a mesajului creştin că „Dumnezeu S-a făcut om pentru mân-
tuirea oamenilor” cu diverse veşti bune, încurajatoare, dar nemântuitoare. Unul
dintre cele mai eficace texte de acest gen este scrierea gnostică numită
„Evanghelia lui Iuda”. Vom încerca însă să vedem în ce măsură mesajul ei reu-
şeşte să îi îndepărteze pe oameni de Hristosul mărturisit de Sfintele Scripturi
primite de Biserică şi să pregătească terenul pentru venirea Antihristului…
Care este esenţa Evangheliei lui Iuda? Că Iuda nu L-a trădat pe Hristos,
că Iuda a fost cel mai fidel ucenic al lui Hristos. Ce implică asta? Că toată
istoria Bisericii nu a fost altceva decât minciună… Evanghelia lui Iuda, deşi nu
spune direct foarte multe lucruri – manuscrisul fiind redus ca întindere –, ne
spune indirect că trebuie să punem la îndoială mărturia unei Biserici care a
combinat adevărul cu minciuna.
Sunt oameni pe care emisiunea de pe canalul National Geographic i-a
pus pe gânduri: „Şi dacă totuşi Biserica minte? Dacă adevărul este aici, la
marele evanghelist Iuda?...”
Succesul Evangheliei lui Iuda se explică tocmai prin faptul că mare parte
dintre oamenii care merg la biserică trăiesc o credinţă formalistă, nu sunt
interesaţi de cunoaşterea lui Dumnezeu, de trăirea iubirii jertfelnice… Succesul
acestei antievanghelii este provocat de faptul că Iuda este viu printre noi, şi
poate chiar în noi…
Îl trădăm pe Hristos pentru a fi liberi să păcătuim, pentru a ne desfăta în
iubiri trecătoare sau în patimi care ne mistuie inimile… Avem un aer de
superioritate faţă de cei care s-au lăsat înşelaţi de Evanghelia lui Iuda şi noi
trăim o viaţă la fel de plină de minciună şi de compromis ca şi cei pe care îi
judecăm… Îi judecăm pe ceilalţi fără să le întindem o mână de ajutor, fără să le
oferim un model de credinţă, ba chiar smintindu-i şi convingându-i că Dumne-
zeu nu este viu în inimile noastre…
Diavolul care a intrat în Iuda a mai ispitit de atunci atâtea şi atâtea suflete,
pentru a le rupe de mântuire. În Viaţa Sfântului Pahomie cel Mare citim cum
diavolul, care i se arătase sfântului în chipul unei femei, i-a spus: „Eu sunt fiica
diavolului şi îi deţin toată puterea; mie îmi este supusă toată oastea
demonicească. Eu sunt aceea care am aruncat la pământ pe sfinţii luminători.
Eu sunt aceea care am smuls pe Iuda din mijlocul Apostolilor…” [209; 54]15.
Diavolul a fost cel care l-a convins pe Iuda să se lepede de Hristos şi tot el se
străduieşte să ne arunce în diferite păcate. Numai având o credinţă puternică, o

15
A nu se înţelege din acest pasaj că diavolii ar fi de sex masculin sau feminin.

69
credinţă care nu se clatină la găsirea unor noi şi noi evanghelii sau epistole
mincinoase, îi putem rezista…
Trebuie să înţelegem că şi noi suntem de vină pentru apostazia lumii din
jurul nostru. Pentru că, dacă noi am fi dus o viaţă de sfinţenie, lumea ar fi fost
mai curată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu…
Dacă ne grăbim să căutăm Iude peste tot în jurul nostru, iar pe noi ne
îndreptăţim cu viclenie, am primit în sufletele noastre „adevărul” după Iuda: că
de Hristos te poţi apropia şi printr-o sărutare mincinoasă16. Putem fi aproape de
Hristos, putem primi chiar şi Sfânta Împărtăşanie, dar inimile noastre să fie
pline de minciună, de făţărnicie, de răutate. Şi atunci chiar şi Sfintele Taine ne
vor fi spre osândă…
Dacă însă suntem conştienţi de păcatele noastre, de căderile noastre, abia
atunci – având ochii minţii curăţiţi prin pocăinţă – vom putea înţelege mai bine
drama lumii în care trăim. Abia atunci vom putea să vedem că lumea e plină de
Iude, care încearcă să ne molipsească de boala lor…
În Pastorala de Paşti a anului 200517, Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu
Anania a spus câteva lucruri extraordinare, care pot fi considerate ca fiind un
răspuns vizionar la întrebarea: „De ce are Evanghelia lui Iuda atâta succes?”
„Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci
şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în
ipostaza sărutării care acoperă trădarea.
Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres
ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi
se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile şi
perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna
devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă
orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă
se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează
program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare
familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase,
prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei
trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului
devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul
îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar,
pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele. […] Iuda e tot atât de
zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot,
oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat şi numai după
aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o vi-
16
De ce nu există Acatiste către Mântuitorul Hristos ale căror versuri să înceapă cu
„Bucură-te…”? Tocmai pentru că Iuda, înainte de a-I da sărutarea mincinoasă Mântuitorului,
I-a spus: Bucură-te, Învăţătorule… (Matei 26, 49).
17
Deci înainte de pornirea campaniei Pro - Evanghelia lui Iuda…

70
peră în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia
îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al
crimei perfecte.”18
Acest Iuda contemporan, descris cu curaj şi obiectivitate de Înalt Prea
Sfinţitul Bartolomeu, avea nevoie de un text pe măsură. Şi iată că National
Geographic i l-a pus, cu o falsă generozitate, la dispoziţie… 19 Oricum, Iudele
zilelor noastre nu se vor înghesui să monopolizeze tâlcuirea textului combătut
încă din vechime de Sfântul Irineu al Lyonului. Nu se vor grăbi să intre de-a
valma într-o mare grupare sectară, a cărei singură scriptură să fie cea găsită în
Egipt în 1970. Diavolul e prea viclean pentru a-şi strânge discipolii într-o
singură grupare spirituală. Ei nu au nevoie de o unitate vizibilă – asta i-ar face
mai uşor de identificat – câtă vreme au parte de o unitate nevăzută. Tot aşa cum
creştinii sunt uniţi în Hristos…
Pe aceşti fii ai rătăcirii nu îi uneşte doar o scurtă antievanghelie pusă pe
seama lui Iuda. Îi uneşte „Evanghelia după Antihrist”, o carte de mari
dimensiuni, ale cărei capitole sunt împărţite în zeci şi sute de cărţi anticreştine,
de la pleiada de cărţi yoghine până la Codul lui Da Vinci, de la Ultima ispită a
lui Hristos de Nikos Kazantzakis până la blasfemiatoarea piesă Evangheliştii a
Alinei Mungiu-Pippidi.
Care trebuie să fie atitudinea noastră? Doar să stăm şi să vedem ce se
întâmplă? Nu, în niciun caz. Noi trebuie să fim tari în credinţă şi să ne luptăm
cu toate puterile pentru mântuirea noastră şi a celor din jurul nostru. Hristos
ne-a cerut: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să
vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri
(Matei 5, 16). Să trăim astfel, să fim icoane vii ale credinţei. Fără să îi judecăm
cu asprime pe păcătoşi, ci judecând doar păcatul. Fără să îi dispreţuim pe
ceilalţi, fie că sunt eretici, fie că sunt păgâni, fie că sunt schismatici, fie că sunt
homosexuali, pedofili sau criminali. Să urâm păcatele lor, dar pe ei să îi iubim
şi să fim gata să facem orice efort pentru a-i ajuta să îşi înţeleagă greşelile. Să
înţelegem că nu prin trâmbiţarea triumfalistă şi lăudăroasă a credinţei noastre îi
vom câştiga, că astfel ne punem stavilă între ei şi Hristos.
Să ne luptăm cu Iuda din noi şi abia atunci vom putea întinde o mână de
ajutor celor din jurul nostru, fie că aceştia stau departe de harul Botezului, fie
că, botezaţi fiind, sunt ispitiţi să părăsească turma ucenicilor Mântuitorului.
18
www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/pastorala.htm. Pastorala respectivă nu avea nicio legătură
directă cu descoperirea, în anul 1970, a Evangheliei după Iuda. Ar fi fost de dorit însă ca, după
mediatizarea textului respectiv, să apară mai multe texte similare acestei pastorale care, fără să
fi combătut direct gnosticismul, combate cu multă precizie „sindromul Iuda”, un sindrom din
ce în ce mai răspândit în zilele noastre…
19
De altfel, Gheorghe Fedorovici şi-a intitulat articolul pe marginea falsei evanghelii chiar
„Evanghelia după National Geographic”, tocmai pentru a pune în evidenţă faptul că teologii
trebuie să combată nu doar o scriere gnostică, ci un text care are în spate o uriaşă forţă me-
diatică…

71
Abia atunci ne vom putea apropia de Hristos, de Sfânta Împărtăşanie,
spunând cu sinceritate cuvintele rugăciunii: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui
Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina
Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie:
Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta…”

72
IUDA ŞI „TEOLOGIA DIALOGULUI”

În Pastorala de Paşti din anul 2004, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania


zugrăvea un portret foarte nuanţat al urmaşilor lui Iuda: „Iuda se plimbă
nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava
lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din
mai multe, a făcut o puzderie20. Şi continuă s-o facă, prin ceea ce îi este
propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele.
Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herţiene21. E un iscusit impor-
tator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e
un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiş, te invită la dialog frăţesc22.
Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamen-
talist, retrograd23. Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva
limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au as-
cultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să
scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.
A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog,
aşa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din
Scriptură. Toate formele de sincretism religios care ni se propun, începând cu
20
Existenţa acestei „puzderii” de biserici nu implică faptul că Trupul lui Hristos S-a împărţit
în multe părţi. După cum mărturisea Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, în
deplin acord cu toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi, „există doar o singură Biserică a lui Hristos, apos-
tolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor
ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor” [194; 29]. Iar părintele Stăniloae a afirmat: „Biserica
Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup,
adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este improprie” [197; 61]. Improprie,
deci greşită. Părintele Ioan Buliga observa că „dacă s-ar face o negociere pentru a se alcătui o
singură Biserică, este ca şi cum am accepta că o Biserică în adevăr nu a existat până acum, iar
dacă a existat, atunci nu mai este nimic de negociat” [32; 143].
21
Şi nu numai. Întreaga mass-medie îi stă la dispoziţie…
22
Cuvântul acesta pare a rezuma punctul de vedere al Conferinţei Bisericilor Ortodoxe
Autocefale, care a avut loc la Moscova, în 1948: „Mişcarea ecumenică reprezintă o nouă
încercare de zidire a Turnului Babel, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii… Suntem în drept
să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui
este: «Uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă!». Acesta este un principiu al
unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc” [10; 117]. Dia-
logul interconfesional nu trebuie să aibă ca ţel căutarea unirii în absenţa adevărului, ci
mărturisirea adevărului de către cei care l-au aflat către cei care îl caută…
23
Sfântul Ignatie Briancianinov: „Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiţi făcători de tulburare,
vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rânduielii sociale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într-ascuns,
vor fi supuşi la cazne şi pedepse” [28; 18].
New Age şi terminând cu tot felul de combinaţii între diferite secte neo-
protestante, care alcătuiesc federaţii «evanghelice» şi «evanghelizatoare» şi
care caută să ne ameţească prin aceste oferte foarte comode, seducătoare, dese-
ori toate acestea sunt forme şi manifestări ale corupţiei spirituale.24”
Mărturia ierarhului român este cât se poate de clară, şi nu are nevoie de
comentarii25. Totuşi, întrucât în ziua de astăzi mărturia patristică este sufocată
de pseudo-teologiile moderniste, trebuie precizat că această poziţie nu este
decât o reformulare rigoristă a poziţiei Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Paisie Velicicovski spunea cam acelaşi lucru când afirma că
„uniaţia este Iuda, care cu linguşitorul sărut a vândut credinţa pravoslavnică”26
[120; 87]. De fapt, orice formă de trădare a dreptei credinţe este în cele din ur-
mă o trădare a lui Hristos Însuşi. Acest lucru îl mărturisea şi Papa Ioan al
VIII-lea, scriindu-i Sfântului Fotie cel Mare despre Filioque şi latinii care au
cutezat să propovăduiască un alt crez decât cel niceo-constantinopolitan: „Noi
îi socotim pe acei neascultători egali cu Iuda, deoarece ei au îndrăznit să facă
acelaşi lucru ca şi el, predând la moarte nu Trupul Domnului, ci pe credincioşii
care sunt mădularele Trupului Său, despărţindu-i şi îndepărtându-i unul de
celălalt şi predându-i astfel morţii veşnice, dar mai ales pe ei înşişi, aşa cum a
făcut în chip nedrept numitul ucenic”27 [102; 196].
(Comparaţia dintre Iuda şi eretici se poate afla şi în slujbele Bisericii. În
Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, în Icosul al VII-lea, putem citi: „Mai înainte
împotrivindu-te eresului lui Arie, cel de trei ori blestemat, ai ruşinat a lui fără
de Dumnezeu învăţătură şi, ca pe un al doilea Iuda surpându-l, l-ai lăsat” [6;
391].)
În articolul În logica lui Iuda, părintele Ion Alexandru Mizgan scria:
„Pentru a lovi cât mai puternic în Biserica Ortodoxă, s-a mers în logica lui
Iuda” [111; 25]. Care este această logică a lui Iuda, aplicată în domeniul
dogmatic? „Ortodoxia nu poate fi credinţa cea adevărată. Ortodoxia a eşuat,
atât în plan religios, cât şi în plan cultural sau politic. Ortodocşii sunt mai
păcătoşi decât creştinii de alte confesiuni. Neoprotestanţii au făcut mai multă
misiune în ţările africane sau arabe decât ortodocşii. Să căutăm deci un adevăr
comun tuturor confesiunilor, depăşind spiritul îngust al Sfinţilor Părinţi…”
24
www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/pastorala.htm.
25
Comentariile ar risca să fie ori foarte dure, alterând nefiresc tonul echilibrat al pastoralei,
ori dulcege, şi atunci ar deforma mesajul curajos şi mărturisitor.
26
Înainte de asta, Sfântul Paisie scrisese chiar că „uniaţia este mlădiţa înaintemergătoare a
antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie” [120; 87]. El a
înţeles foarte bine pericolul amestecării dreptei-credinţe cu dogmele apusene. Din păcate, cu-
vintele sale s-au dovedit profetice…
27
Sfântul Maxim Grecul întăreşte cuvintele papei Ioan al VIII-lea: „Iată cât de limpede a
arătat acel Sfânt Părinte, prin aceste cuvinte scurte, că această erezie este urâtă şi respinsă. El îi
compară cu Iuda pe cei care au născocit-o şi pe cei care au susţinut-o după ei. Ce pot spune,
iarăşi, duşmanii împotriva acestui lucru?” [102; 196]

74
În plan misionar, efectele unei astfel de orientări sunt dezastruoase.
Mesajul Sfinţilor Părinţi adresat celor din afara Bisericii: „Lepădaţi înşelarea,
veniţi la Adevăr”, este schimbat în „Haideţi să vedem împreună unde este ade-
vărul!” Dialogul de pe poziţii egale ia locul întâlnirii dintre mărturisitori şi cei
care caută adevărul (Asissi 1986, Bucureşti 1998 – „Pacea este numele lui
Dumnezeu”).
În articolul „Referitor la teologia dialogului” – tipărit în The Ecumenicul
Review, organul oficial al Consiliului Ecumenic al Bisericilor –, Wesley
Ariaraya prezintă esenţa acestei poziţii spirituale: „Teologia dialogului trebuie
înainte de toate să conştientizeze din nou esenţa religiei şi teologiei. Una din
greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi
teologia creştină, socotind alte religii false şi nedrepte. […] Toate religiile
caută să-şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit
mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu... E periculos să se
creadă că o «legendă» e mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate
vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei,
reîncarnarea ş.a. Iudeo-creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în
legătură cu mitul (!) despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare. […]
Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul
unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile” [10; 255].
O astfel de poziţie contravine flagrant mărturiei Sfinţilor Părinţi. Duce la
falsificarea identităţii creştine28.
Iată o mărturie nedorită – a lui Miriam Starhawk – despre roadele
dialogului inter-religios: „Învăţătura despre ceremoniile religioase şi despre
istoria religiei zeiţei Thea, predată preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, îndru-
mătorilor creştini a fost o experienţă nouă care ne-a răsplătit osteneala. I-am
aflat pe aceştia foarte receptivi la noile idei, însetaţi de forme de adorare a lui
Dumnezeu şi foarte creativi… Cu mare bucurie descopăr că există în bisericile
creştine un curent puternic care priveşte cu simpatie spiritul idolatriei şi doreşte
să cunoască învăţăturile Religiei Antice” [168; 165].
Mărturia ei este şocantă. Din ea ne dăm seama că de fapt dialogul inter-
religios nu este neutru, ci duce la apostazia creştinilor. Iată un exemplu
28
Ecourile acestei falsificări sunt variate. Iată, de exemplu, un citat din editorialul „Avem noi
fraţi”, apărut într-un periodic creştin ortodox (Învierea, nr. 345 / 1 august 2004): „Întemeietorul
de facto al islamului este însă Mahomed, care a primit din mâna îngerului Gabriel textele sfinte
pe care apoi le-a adunat în cartea numită Coran. Oricine, care are curiozitatea, poate cerceta,
chiar şi în treacăt, învăţătura de credinţă a islamului pentru a constata cât de multe asemănări
există între acesta şi creştinism”. Dacă un creştin afirmă că legea lui Mahomed a fost adusă de
„îngerul Gabriel”, adică de Sfântul Arhanghel Gavriil, nu se leapădă de Hristos? Articolul se
încheie în acelaşi ton: „Nădăjduim că apariţia unei comunităţi musulmane în Timişoara va duce
la apropierea dintre cei care aparţinem celor două mari religii, la înfrăţirea noastră în slujirea
aceluiaşi Dumnezeu”. Dacă un creştin salută apariţia unei comunităţi musulmane într-un spaţiu
creştin înseamnă că nu are o conştiinţă eclesială…

75
standard de discurs nesincer – e vorba de un fragment din discursul lui Swami
Vivekananda de la Primul Congres al Religiilor Lumii, Chicago 1893: „Dacă
cineva din auditoriu crede că această unitate va rezulta prin triumful unei religii
– oricare ar fi ea – şi dispariţia celorlalte, unuia ca acesta nu pot să îi spun
decât: «Fratele meu, speranţele tale vor fi înşelate». Oare eu doresc ca şi
creştinii să fie hinduişti? Nicidecum… Creştinii nu trebuie să devină hinduişti
sau budişti, nici ca aceştia să devină creştini, ci fiecare religie va trebui să îşi
însuşească duhul celorlalte religii, păstrându-şi totuşi particularităţile ei, pentru
a putea propăşi potrivit propriilor legi” [168; 157].
Dacă de obicei demonstrarea nesincerităţii discursurilor de acest gen este
dificilă, în cazul de faţă lucrurile sunt simple. Iată ce a declarat Vivekananda la
întoarcerea sa în India: „Acesta este marele ideal care se află înaintea noastră,
şi fiecare dintre noi trebuie să se înarmeze pentru aceasta – cucerirea lumii de
către India. Noi toţi trebuie să ne înarmăm şi să ne încordăm fiecare nerv
pentru acest scop. Ridică-te, Indie, şi biruieşte lumea prin spiritualitatea ta…”
[168; 157].
Trebuie să avem discernământ şi să nu ne lăsăm înşelaţi. Trebuie să ne
manifestăm opoziţia faţă de astfel de propuneri diavoleşti… O poziţie care
poate fi luată drept reper se poate afla în ultima parte din Pastorala despre
„Iuda zilelor noastre” a Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania:
„E bine să ştiţi că, pe măsură ce aceste invazii (e vorba de invaziile la
care ne supun cruciadele misionare heterodoxe – n.n.) devin tot mai radicale,
dar ne propun, în mod repetat şi stăruitor, «toleranţa», e bine să ştiţi că
toleranţa trebuie să funcţioneze până în clipa când începe abuzul! Din
momentul în care celălalt abuzează de toleranţa mea, aceasta încetează şi
trebuie să înceteze. De aceea, personal, voi deveni intolerant, chiar cu riscul de
a fi catalogat drept fundamentalist. La urma urmei, dacă e vorba de «fun-
damentalism», primul fundamentalist a fost însuşi Iisus Hristos: «Înapoia Mea,
satano!»” [204; 21].
***
Despre dialogul dintre creştini şi musulmani, Arhiepiscopul Anastasie
Yanoullatos dă mărturie din proprie experienţă: „Nu trebuie să vedem lucrurile
prea romantic. Dialogul presupune că ambele părţi doresc relaţia şi căutarea.
Această dispoziţie a fost însă cultivată până astăzi mai mult în lumea creştină.
Nu am putea să spunem acelaşi lucru şi despre cea musulmană; cu foarte puţine
excepţii, în lumea musulmană nu este prezentă o disponibilitate analogă. În
paralel, avem suficiente exemple ale unei noi exaltări a fundamentalismului
(din partea adepţilor «epurării islamice») şi de intoleranţă (de exemplu, în Iran,
Liban, Turcia, Algeria). De aceea, în loc să vorbim despre un dialog al
Creştinismului – sau fie şi al creştinilor – cu Islamul, este mai corect să vorbim
despre dialogul unor creştini cu puţini musulmani. […] Crucea rămâne
«sminteală» şi «nebunie» pentru modul de gândire musulman clasic. În plus,

76
acesta (acest mod – n.n.) reacţionează negativ la adresa experienţei liturgice
esenţiale a creştinilor, dumnezeiasca Liturghie, această trăire personală a
comuniunii cu Hristos. Atunci când musulmanii au transformat impunătoarele
locaşuri creştine în moschei, s-au grăbit să elimine mai ales trei elemente:
simbolul Crucii, Sfânta Masă şi iconostasul cu chipurile sfinţilor care au trăit
«în Hristos»” [171; 142].
Nici în ce priveşte dialogul cu evreii rezultatele nu sunt îmbucurătoare…
Părintele Andrei Kuraev scria: „Unirea creştinilor cu evreii poate duce nu
numai la pierderea lui Hristos cel euharistic, ci şi la pierderea lui Hristos al
Evangheliilor29. Ne-am afla în situaţia de a elimina din Biblie Evanghelia şi să
rămânem doar cu cărţile Vechiului Testament. Este evident că o asemenea
operaţie nu va putea îmbogăţi viaţa creştinilor, ci, dimpotrivă, o va sărăci” [97;
194].
Trebuie să apreciem sinceritatea Şef Rabinului Moses Rosen, care
considera că un dialog teologic iudeo-creştin nu este de folos niciunei părţi şi
că, de fapt, colaborarea dintre cele două părţi exclude aspectul spiritual: „Evreii
au o experienţă nefericită a dialogurilor cu bisericile creştine. Cred că aceasta
este principala reacţie pe care mi-o provoacă orice menţionare a
ecumenismului şi a necesităţii lui. Din punctul meu de vedere, dialogul cu
biserica creştină nu este necesar. Nu ajută niciuneia din părţi. […] Concepţia
creştină este că toţi evreii care şi-au păstrat iudaismul şi nu au acceptat
propovăduirea lui Iisus sunt nişte păcătoşi. Această perspectivă nu este întot-
deauna mărturisită de către predicatorii creştini, dar în genere toţi conducătorii
bisericii îi sunt devotaţi. […] Am cunoscut şi chiar m-am împrietenit cu un
număr de episcopi distinşi, dar atitudinea lor faţă de evrei era tot de «aştepta-
re»30. De aceea, cu toate că am avut relaţii bune cu biserica română, niciodată
29
În Platforma de la Philadelphia a iudaismului reformat – adoptată de Conferinţa de la
Philadelphia din 3-6 noiembrie 1869 – scrie: „Noi privim distrugerea celui de-al doilea stat
evreiesc nu ca pe o pedeapsă pentru păcatele lui Israel, ci ca pe un rezultat al ţelului divin
dezvăluit lui Avraam, care, după cum a devenit tot mai limpede în decursul istoriei lumii,
constă în dispersarea evreilor în toate colţurile lumii, pentru împlinirea misiunii lor de preţ,
aceea de a conduce naţiunile la adevărata cunoaştere şi la venerarea lui Dumnezeu” [145; 135].
30
Iată cum răspunde Israelul misionarilor creştini: „Organizaţia religioasă Iadle-Ahim («O
mână către fraţi»), al cărei scop este lupta împotriva misionarilor străini, a publicat un raport în
legătură cu activitatea sa. Conform raportului publicat, în anul curent, organizaţia a primit 1250
de plângeri din partea evreilor nemulţumiţi de faptul că pe teritoriul Israelului activează
misionari străini, în special cei creştini. Organizaţia a reuşit «să readucă în sânul iudaismului»
174 de israeliteni creştinaţi. În anul curent, Iadle-Ahim a «deconspirat» 12 misionari care au
sosit în Israel în calitate de turişti. În conformitate cu hotărârea organelor corespunzătoare,
aceştia au fost deportaţi în afara ţării. Altor 10 misionari le-a fost refuzată intrarea în Israel.
Conform hotărârilor instanţelor de judecată şi în urma acţiunilor Iadle-Ahim, pe teritoriul
statului au fost închise 18 centre misionare” (22 septembrie 2005). Materialul este preluat de pe
http://chisinau.novopress.info/?p=8. Recomand acest site de ştiri alternative (un fel de frate de
peste Prut al http://ro.altermedia.info/).

77
nu am putut intra într-un dialog teologic. Desigur, puteam avea discuţii şi o
cooperare strânsă iudeo-creştină pe teme legate de problemele umane în ge-
neral, de pace şi război, de dreptate socială, împotriva pericolului atomic, dar
nu mai mult”31 [140; 293].

31
Afirmaţia aceasta nu este făcută de oricine. Lordul Iakobovici, care a fost Şef Rabin al
Marii Britanii şi Preşedintele Conferinţei Rabinice Europene, spunea despre Şef Rabinul Moses
Rosen că „este cunoscut, respectat şi admirat în toată lumea evreiască, ca un purtător de cuvânt
de înalt prestigiu al poporului său” [140; 11].

78
IUDA LA CINA CEA DE TAINĂ

„Niciun Iuda să nu se apropie de această masă, niciun Simon Magul”


[85; 583].
Sfântul Ioan Gură de Aur

În Cuvântul despre vânzarea săvârşită de Iuda, Sfântul Ioan Gură de Aur


scrie: „Pe când ucenicii mâncau şi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele şi
neîntinatele Sale mâini, a săvârşit rugăciunea cea de mulţumire, a frânt-o şi a
zis către ucenici: Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu, care pentru voi se
frânge, spre iertarea păcatelor. Şi după aceea a luat paharul, l-a dat şi a zis:
Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor
(Matei 26, 26-28). Şi Iuda era de faţă pe când Domnul zicea toate acestea.
Aşadar, o, Iudo, acesta este sângele pe care tu l-ai vândut pentru treizeci de
arginţi! Acesta este sângele pe care tu nu demult aşa de ruşinos l-ai târguit cu
fariseii cei necucernici! Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare
este nerecunoştinţa lui Iuda! Domnul îl hrănea şi sluga Îl vindea pe Domnul. El
Îl vindea pentru treizeci de arginţi şi Domnul Îşi vărsa sângele Său; încă şi
pentru vânzătorul Său l-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de
Dânsul. Şi Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nicio
dezvinovăţire, mai vârtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce
are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; niciun Iuda
necredincios, niciun înrăutăţit, niciunul care are otravă în inima sa, să nu cuteze
a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: Oricine va mânca
pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi
trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27)” [84; 170-171].
La Cina cea de Taină, Mântuitorul le-a spus apostolilor: Adevărat,
adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la
alţii, nedumerindu-se despre cine vorbeşte. Iar la masă era rezemat la pieptul
lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care- l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a
făcut semn acestuia şi i- a zis: Întreabă cine este despre care vorbeşte. Şi
căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I- a zis: Doamne, cine este? Iisus i-a
răspuns: Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i- o voi da. Şi
întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi
după îmbucătură a intrat satana în el (Ioan 13, 21-27).
Tâlcuind aceste versete, Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: „Căpetenia
necredinţei, a planului de ucidere a lui Hristos şi a pregătirii tuturor relelor a
intrat în inima vânzătorului, şi Satana întreg s-a sălăşluit în el32, îndată ce i-a
dat Hristos bucăţica de pâine. Dar să nu socotească cineva că bucăţica aceasta
de pâine a fost cauza primirii Satanei. Nu vom ajunge la astfel de măsură a
prostiei, nici nu ne vom goli atât de mult de judecata cuvenită, încât să cugetăm
că prin aceasta s-a dat binecuvântare intrării celui rău. Vom spune totuşi că nu
e contrar adevărului să vedem aici o explicaţie a acestui fapt. Deşi se împlinise
toată iubirea faţă de el şi nu lipsise niciun semn din cele prin care i s-a arătat
toată cinstirea şi atenţia, a rămas în aceleaşi intenţii, neîndreptându-se prin
căinţă de la gândul rău, nestrămutându-şi inima de la sfatul necuvenit, ne-
lăcrimând pentru cele la care îndrăznise să gândească, ci a însetat încă mai rău
după finalitatea necredinţei. De aceea, învins fiind el de relele îndrăzneli, a
intrat în sfârşit diavolul în el, aflând inima lui ca pe o poartă lipsită de veghea
celui ce trebuia să o păzească, şi mintea, fără uşă şi fierbinte la cele ce voia să
le gândească şi să le facă” [36; 808].
În comentariile care se fac acestui fragment din capitolul al 13-lea al
Evangheliei după Ioan, se vorbeşte despre greşeala celor care se apropie de
Sfintele Taine cu nevrednicie. Sunt oameni care vin să se împărtăşească după
ce nu s-au spovedit cum trebuie, ascunzând păcate grave, sau alţii care s-au
împărtăşit deşi erau opriţi de duhovnic. Există chiar cazuri în care unii se
împărtăşesc fără să se spovedească.
Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem de interesantă între
îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina cea de Taină şi împărtăşirea la eretici. El
i-a scris unei egumene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele: „Ai ales
mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania
eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de
moştenirea lui Hristos, precum Iuda” [183; 89]33. El ne-a învăţat că „îm-
părtăşania de la eretici nu e simplă pâine, ci otravă care vatămă nu trupul, ci în-
negreşte şi întunecă sufletul” [183; 93].
Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi, când se pune din ce în ce
mai des problema intercomuniunii, a împreună-împărtăşirii dintre ortodocşi şi
non-ortodocşi. Pe vremea când era doar cardinal, actualul papă Ratzinger a
declarat: „Pentru intercomuniunea (împreună-împărtăşirea – n.n.) cu ortodocşii,
Biserica Catolică nu trebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelor
din cel de-al doilea mileniu creştin” [191; 235]. Altfel spus, nu trebuie ca

32
Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „A intrat într-însul satana, adică întru cele mai
dinăuntru ale inimii lui s-a vârât, şi a cuprins sufletul lui. Pentru că mai înainte din afară îl
supăra pe el, prin patima iubirii de argint, iar acum desăvârşit l-a stăpânit pe el, şoptindu-i lui
vinderea (lui Hristos – n.n.)” [153; 344].
33
În aceeaşi scrisoare, Sfântul Teodor îi vorbeşte egumenei despre o formă de prigonire
extrem de ciudată: „Fiind erezie şi unele monahii stăruind în lepădarea împărtăşaniei [eretice],
după cum [faceţi] voi acum, răzbunătorii eretici, cuprinşi de nebunie, cu mână silnică le-au
deschis gurile şi le-au vărsat [pe gât] împărtăşania lor” [183; 90].

80
ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile promovate de Biserica Catolică
după schismă, e de ajuns ca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque,
pe care Biserica a declarat-o eretică încă înaintea Marii Schisme de la 1054,
prin Sinodul din Constantinopol din 867.
Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme pe ortodocşi la
împreună-rugăciune, ci vor să se ajungă şi la împreună-împărtăşire. Iată ce
învaţă însă Tradiţia Bisericii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în
această problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se
împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup,
tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc
cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos” [183; 133]. Şi iarăşi:
„E limpede că paharul ereticesc şi pâinea [ereticească] sunt împărtăşire de po-
trivnicul” [183; 156].
Iar în Canoanele Sfinţilor Apostoli, în Canonul 4634, se spune: „Poruncim
să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori
jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos
cu Veliar?” [63; 33].
Se pune însă întrebarea: poate că e greşită împărtăşirea interconfesională,
dar ce e greşit în rugăciunea cu catolicii şi cu protestanţii? În canonul anterior,
adică în Canonul 45, se spune: „Episcopul sau presbiterul, sau diaconul, dacă
numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească: iar dacă le-a permis
acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se
caterisească” [63; 32]. Ar trebui să fie clar că se osândeşte nu doar inter-
comuniunea, ci şi împreună-rugăciunea, chiar dacă pedeapsa este mai mică.
Orice explicare a acestui canon potrivit teoriei ecumeniste a ramificaţiilor este
o călcare flagrantă a canonului.
Sfântul Teodor Studitul ne arată care sunt urmările lepădării canoanelor şi
a predaniilor ortodoxe: „Cei care au cutezat cu capul descoperit să calce Evan-
ghelia şi să dea anatemei pe cei ce au ales să nu o calce, ce grijă mai au pentru
canoane? Căci şi acestea [canoanele] sunt pecetluite de Duhul Sfânt şi prin dez-
legarea lor sunt dezlegate [nimicite] toate cele care ţin de mântuirea noastră”
[183; 36-37].
Mai mult încă, Sfântul Teodor arată că învăţătura cea adevărată nu este pe
placul celor care judecă toate după înţelepciunea acestei lumi: „Mulţi păruţi
înţelepţi şi arhierei la arătare şi păruţi sfinţi, [care au trăit] în vremurile de de-
mult, au fost osândiţi. Dar puţini înţelepţi adevăraţi, care au vieţuit în frica lui
Dumnezeu, au luminat ca luminători în lume – fiindcă începutul înţelepciunii
34
În acest canon se condamnă şi recunoaşterea botezurilor eretice. Deşi astăzi, în cele mai
multe cazuri, catolicii sau protestanţii sunt primiţi în Biserica Ortodoxă doar prin mirungere,
ceea ce implică o recunoaştere a botezului eretic prin pogorământ în momentul renunţării la
erezie, în unele părţi, cum ar fi Sfântul Munte Athos, ei sunt primiţi prin botez, după cum
învaţă vechile predanii, botezul anterior nefiind considerat valid.

81
este a te înfricoşa de Dumnezeu – şi multă vreme nu păreau că sunt vrednici.
Fiindcă omul caută la faţă, dar Dumnezeu la inimă Se uită” [183; 82].
Astăzi, mulţi se întreabă: „Dar de ce să fie rea împreună-rugăciunea cu
catolicii şi cu protestanţii, că doar facem parte din aceeaşi mare Biserică a lui
Hristos? Doar ei nu sunt eretici…”
Învăţătura Sfinţilor Părinţi este clară: nu există ceva intermediar între
adevăr şi erezie. Orice călcare în picioare a învăţăturii Bisericii este erezie. Toţi
protestanţii şi neoprotestanţii stau sub condamnarea Bisericii. Chiar şi dacă
singura lor erezie ar fi respingerea icoanelor, şi în rest ar fi ortodocşi, ar avea
aceeaşi osândă ca iconoclaştii condamnaţi la al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic.
Cine spune că iconoclaştii nu sunt eretici a lepădat învăţătura ortodoxă a
Sfintelor Sinoade.
Cât priveşte erezia catolică, ea a fost condamnată de multe ori de Biserica
Ortodoxă. Există astăzi teologi şi chiar ierarhi care nu acordă importanţă
Sfântului Sinod de la Constantinopol din 867, convocat de Sfântul Fotie cel
Mare35. Există alţii care trec cu vederea Sinodul de la Ferarra-Florenţa din
1438-1439, la care majoritatea episcopilor ortodocşi au semnat unirea
mincinoasă cu Biserica Catolică. Dar, întorcându-se la scaunele lor, au măr-
turisit: „Ne-am vândut credinţa, am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia şi,
pierzându-ne credinţa curată de mai înainte, ne-am făcut azimiţi. Tăia-ni-s-ar
mâinile ce au semnat nelegiuita hotărâre! Smulge-ni-s-ar limbile ce au rostit în-
voirea cu latinii!” [117; 148].
Chiar dacă, în ziua de astăzi, din ce în ce mai mulţi teologi vor să repete
greşeala unirii cu catolicii făcută la Sinodul de la Ferrara- Florenţa – care a fost
condamnată de înşişi ierarhii ortodocşi care semnaseră unirea –, totuşi Tradiţia
Bisericii le stă împotrivă. Sfântul Marcu al Efesului, singurul care a refuzat să
semneze unirea la sinodul mincinos, a spus despre catolici: „Aceştia nu sunt
doar schismatici, ci şi eretici... Deci nu trebuie să facem unirea până ce nu se
vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor mărturisi Crezul la fel ca şi noi ” [210;
94].
În Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, care este cel mai important
document ortodox privitor la ereziile catolice, scrie clar: „Părerea cea nouă că
«Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul» este potrivnică lămuririi ho-
tărâte a Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (In. XV, 26): «Care de la
Tatăl purcede», şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Catolice, după cum
este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: «Care de la Tatăl
purcede» (Simbolul credinţei). [...] O asemenea părere poartă toate
caracteristicile învăţăturii greşite, [...] este şi se numeşte erezie, şi cei care
35
Care este prăznuit de Biserica Greciei între cei trei Sfinţi noi mari ierarhi, alături de Sfântul
Grigorie Palama şi de Sfântul Marcu al Efesului. În Viaţa sa, tipărită în limba română de
Editura Egumeniţa, în anul 2006, aflăm un subiect extrem de actual: confruntarea dintre
ortodoxie şi heterodoxie.

82
cugetă astfel (se numesc – n.n.) eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Da-
masus Papă al Romei: «Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl şi
Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic» (Mărturisirea credinţei).
[...] Biserica declară că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt pur-
cede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi,
eretici...” [63; 529].
Chiar dacă se face abstracţie de mărturia Sfântului Marcu al Efesului sau
de Enciclica patriarhilor ortodocşi, cultul Bisericii Ortodoxe ne învaţă acelaşi
lucru. După cum se poate citi în Molitfelnic, catolicul care vrea să intre în
Biserica Ortodoxă trebuie să se lepede de înşelare. Preotul îl întreabă: „«Te
lepezi de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, întru care ai fost până
acum?» Răspuns: «Mă lepăd de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice,
întru care am fost până acum». Întrebare: «Afuriseşti toate eresurile şi dezbina-
rea lor, ca pe ale unor potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui
Biserici?» Răspuns: «Afurisesc toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor
potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici». După aceasta
zice către dânsul: «Întoarce-te către Răsărit şi te închină Domnului la Carele ai
venit». Iar el, întorcându-se către Răsărit, se închină până la pământ o dată,
zicând aşa: «Închinu-mă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unuia Dumnezeu
Carele este în Treime sfânt, nedespărţit, mărit şi închinat». Preotul zice: «Bi-
necuvântat este Dumnezeu, Cela ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vie; binecuvântat fie în veci. Amin». Şi îndată îi dă
lui capătul epitrahilului în dreapta, zicând: «Intră în Biserica lui Dumnezeu,
care te-a depărtat de la dezbinarea catolică, şi să ştii că te-ai izbăvit din
lanţurile morţii şi din pieirea cea veşnică; să urăşti toată dezbinarea şi tot ere-
sul…»” [5; 690].
Cel care s-a lepădat de erezia catolică şi intră în Biserica lui Hristos prin
ungerea cu Sfântul Mir trebuie să semneze „Mărturisirea de credinţă dată în
scris de către cei ce se întorc la Ortodoxie de la schismă sau eres”, care se în-
cheie astfel: „Cred şi mărturisesc că la pregătirea Sfintelor Daruri nu se poate
întrebuinţa azima, adică pâine nedospită şi nesărată, ci pâine de făină de grâu
curat din aluat dospit şi sărat; cred şi mărturisesc că împărtăşirea credincioşilor
nu se face numai cu ostia, cum obişnuiesc catolicii, ci şi cu cinstitul Trup şi cu
scumpul Sânge al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hris-
tos, tainic prefăcute prin puterea Duhului Sfânt la Sfânta Liturghie, dreapta cre-
dinţă necunoscând decât un singur fel de cuminecare: sub amândouă chipurile,
atât pentru preoţi, cât şi pentru popor; şi deci lepăd şi aceste înnoiri ale
catolicilor. În sfârşit, cred şi mărturisesc toate cele ce Sfânta Biserică Ortodoxă
învaţă a crede şi a mărturisi, şi mă leg prin aceasta că voi păzi această credinţă
în toată viaţa mea şi o voi lăsa şi fiilor mei, ca o moştenire nepieritoare” [5;
696-697].

83
Chiar dacă slujba aceasta a fost cenzurată din Molitfelnice, ea exprimă cu
obiectivitate punctul de vedere al Tradiţiei. Iar cenzurarea ei e o dovadă de
îndepărtare de predaniile Sfinţilor Părinţi. Dar, dacă slujbele se pot cenzura, is-
toria nu poate fi schimbată (chiar dacă se încearcă mutilarea ei prin uitare).
În Viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei, care a apărat credinţa în
Sfânta Treime la primul Sfânt Sinod Ecumenic, putem citi o minune făcută spre
ruşinarea catolicilor care au o învăţătură greşită despre Dumnezeu şi despre
Sfânta Liturghie:
„André Pizanis, conducătorul flotei veneţiene şi guvernatorul insulei
Corfu, a avut ideea de a construi un altar nou în Biserica Sfântului, pentru a se
sluji acolo Liturghia, după ritul latin, în fiecare zi. El gândea că în acest fel va
aduce mulţumire Sfântului pentru eliberarea de sub jugul turcesc a Insulei. Dar
cum ar fi putut Sfântul Spiridon, apărătorul Ortodoxiei, să permită să se reali-
zeze Sfânta Jertfă, Dumnezeiasca Liturghie, în cuvioasa sa biserică, de preoţi
ne-ortodocşi şi cu azimă? Sfântul îi apăru de două ori guvernatorului în vremea
somnului şi i-a poruncit să abandoneze proiectul său. Dar acela nu făcu ascul-
tare, acordând mai multă încredere unui teolog care-i spuse că visul său este de
la diavolul. Acesta îi ameninţa chiar şi pe preoţii care alcătuiau «garda» de la
racla Sfântului, care refuzau şi ei o astfel de inovaţie. Văzând că apariţia
Sfântului Spiridon nu l-a deturnat pe guvernator de la ambiţiile sale, focul
cuprinse depozitul de pulbere – pulberăria – al cetăţii. Explozia zgudui straşnic
locuinţele din jurul depozitului şi îi ucise pe André Pizanis şi pe toţi care erau
împreună cu el, inclusiv mulţi latini (catolici). André Pizanis fu atins de două
schije uriaşe, care-i deschiseră două găuri în gât, iar nenorocitul său teolog se
află şi el mort într-o curte interioară a casei. Garda care avea în pază pulberăria
l-a văzut pe Sfânt care s-a apropiat cu două torţe în mâini. Dar el, gardianul, fu
salvat prin purtarea de grijă a Sfântului, care l-a luat şi l-a dus până la Biserica
Răstignirii. Un veneţian, locuitor în Corfu, care se afla în podul casei sale în
acel moment, a văzut trei flăcări izbucnind din clopotniţa bisericii Sfântului şi
care s-au îndreptat către fortăreaţă. Şi, imediat după aceea, rezerva de muniţie a
garnizoanei a explodat. În aceeaşi noapte, la Veneţia, o flacără căzu peste
portretul lui Pizanis şi-l arse cu totul, fără ca nimeni din casă să înţeleagă cum
s-a petrecut aceasta şi fără ca vreunul să pătimească alt rău. Toate aceste eveni-
mente extraordinare – o minune, o slavă a Ortodoxiei – s-au petrecut în 12 no-
iembrie36 1718” [144; 57-58]37.

36
De atunci, în fiecare an, credincioşii din Corfu prăznuiesc cu mare bucurie această minune.
Se face o slujbă dedicată acestei minuni.
37
Această minune este foarte puţin cunoscută în România. Pentru a îndrepta situaţia, în
prezent se lucrează la traducerea cărţii Cuviosului Atanasie din Paros, Judecata cerului. Toate
teologumenele moderniste se risipesc în faţa lucrării minunate a lui Dumnezeu de vădire a
adevărului.

84
Da, prin această minune Dumnezeu a arătat că în bisericile ortodoxe nu
trebuie să se facă liturghii eretice (fie ele catolice, monofizite sau de altă
culoare heterodoxă).
E adevărat că, pentru omul contemporan, această minune este greu de
înţeles: ne-am făcut un idol din Zeul toleranţei38 şi uităm că Dumnezeul Cel viu
apără adevărul Ortodoxiei. Uităm că la Ierusalim Sfânta Lumină vine an de an
în chip minunat la ortodocşi şi doar la ortodocşi, nu la alţii. Uităm că
Dumnezeu vrea să păstrăm predaniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur i-a mustrat aspru pe cei care vroiau să facă
pogorăminte trecând cu vederea înşelarea: „Ascultaţi ortodocşilor şi nu faceţi
pogorăminte ereticilor. Ascultaţi păstorilor şi înfioraţi-vă şi să nu tăceţi, ci pro-
povăduiţi cuvântul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vânat lupilor. […] Păstorilor,
şi nu fiţi părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă mustraţi-le
pe faţă, după cum şi apostolii şi dumnezeiescul părinte David au avut multe
necazuri din pricina lor şi multe lupte, mustrând şi certând, dându-i în vileag şi
rugându-se lui Dumnezeu împotriva lor şi zicând: «Până când păcătoşii,
Doamne, până când păcătoşii se vor făli?»” [183; 173]. Mai mult încă, întrucât
şi pe vremea sa erau voci care spuneau că rătăcirile nu sunt rătăciri sau că nu
pot fi combătute cu cuvintele Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan a spus: „Mie îmi
vine să lăcrimez când aud pe unii din Biserica noastră zicând că nu sunt spuse
acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai de către mireni, ci şi de
către cei ce par păstori şi care ţin locurile [scaunele] apostolilor şi prorocilor,
însă nu şi vieţuirea [acelora]. Către ei este vreme potrivită a zice: «Vai vouă,
călăuzitori orbi şi neînvăţaţi şi neîntăriţi; înfrumuseţători ai hainelor şi nu ai
cărţilor, care lepădaţi cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui; al căror
dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşine. Voi folosiţi până la capăt laptele şi
lâna şi carnea turmei, dar nu vă grijiţi de oi? Cum, dar, veţi scăpa, fiind fără de
grijă faţă de o asemenea mântuire?»” [183; 166].
Biserica lui Dumnezeu va rămâne în picioare, oricât de mulţi vor încerca
să o atace. Şi mărturia ei va rămâne aceeaşi. Părintele Ioanichie Bălan l-a
întrebat pe părintele Dumitru Stăniloae: „Învăţătura de credinţă ortodoxă ne
învaţă că nu este mântuire în afară de Biserică. Cum trebuie înţeles acest
lucru?” Părintele Dumitru, care este considerat „patriarhul teologiei
româneşti”, a răspuns: „Numai cel ce trăieşte în Biserica Ortodoxă, păstrând
credinţa ei integrală în Hristos şi primindu-L pe El prin Taine, Îl găseşte pe
Hristos întreg, şi numai în ea. Păcătuind din slăbiciune, omul obţine iertare
38
În jurnalul unui luteran, Ferdinand von Wrangell, citim că a fost întrebat de Sfântul
Herman din Alaska: „«Ştii dumneata ce este adevărul şi unde îl poţi afla?» Am văzut că era
momentul să vorbesc de credinţa noastră luterană şi i-am răspuns: «Noi suntem convinşi că Îl
avem pe Hristos, întrucât respectăm credinţa fraţilor noştri întru Iisus Hristos». Părintele
Herman: «Nu, nu! Cei ce au părăsit adevărata Biserică Ortodoxă nu se află pe calea cea
dreaptă»” [71; 73].

85
pentru că o cere. Neîntâmplându-se aceasta în formaţiile creştine desprinse de
trupul Bisericii Ortodoxe, cum s-ar putea mântui membrii lor? Aceştia aud
numai cuvântul despre Hristos din exterior, ca despre cineva exterior, dar nu-L
primesc cu lucrarea Lui în ei înşişi prin Taine. S-ar putea ca în mod excepţional
să fie mântuiţi unii dintre ei, prin alte fapte care se abat de la spiritul general al
acestor formaţii. Dar nu se poate avea o siguranţă în aceasta” [21; 183-184].
Acest răspuns rezumă foarte clar învăţătura Sfinţilor Părinţi…

86
„DACĂ NOI VOM TĂCEA, PIETRELE VOR STRIGA…”

Răspuns la o scrisoare

„Vai celor care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai celor care


batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi” [194; 20].
Sfântul Efrem Sirul

După ce într-o conferinţă am combătut „Evanghelia lui Iuda”, am primit


scrisoarea următoare: „La Simpozionul «Religion and Human Rights in
Romania», organizat de SACRI39, au vorbit mai mulţi preoţi de diferite
confesiuni, membri în conducerea unor facultăţi de teologie. Drd. Bogdan
Baghiu de la Facultatea de Filosofie, Universitatea A.I. Cuza, Iaşi, a afirmat
următoarele: «Pentru cultul majoritar ortodox, dar şi pentru cele minoritare,
este reprobabil faptul că, la nivel explicit sau implicit, practică aşa-numita
sectologie. Eu consider că aşa-zisa ştiinţă trebuie să facă obiectul unor
reglementări juridice laice. Fără un demers şi fără o atitudine a laicatului asupra
pericolului inoculării prin educaţia religioasă a unor comportamente reciproce
de respingere, va fi imposibil să apară un sistem de valori al toleranţei. Legea
cultelor trebuie să aibă în vedere şi acest aspect, fără a afecta integritatea dog-
matică a fiecărei religii. Atâta timp cât vor exista în vocabularul comunitar
termeni ca: erezie, anatema, sectă, etc., nu vom putea vorbi de integrare
europeană şi în sfera spirituală». Dacă mai marii lumii acesteia vor să impună
renunţarea la studiile de sectologie, invocând toleranţa, cum se va mai putea
apăra Biserica de erezii, sau în ce fel va putea contracara efectul scrierilor
mincinoase, cum este Evanghelia lui Iuda? Doar Sfânta Scriptură spune: Chiar
dacă noi sau un înger din cer v- ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care
v- am vestit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8)”.
Textul scrisorii m-a ajutat să înţeleg nevoia omului contemporan de a
face faţă provocărilor la care societatea civilă îl supune. Cred că răspunsul meu
va fi de folos şi altora…
***
Cel mai simplu răspuns ar fi citarea unui pasaj din Sfintele Scripturi: Unii
farisei din mulţime au zis către El: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Şi El,

39
SACRI este Societatea Academică de Cercetare a Religiilor şi Ideologiilor. Mai multe
informaţii pe http://sacri.ro/files/aboutus.htm.
răspunzând, a zis: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”
(Luca 19, 39-40).
Au tăcut oare ucenicii lui Hristos de teama fariseilor? Nu. Vor tăcea oare
ucenicii lui Hristos de astăzi de teama noilor farisei care vor face legi prin care
apărarea dreptei-credinţe va fi considerată extremism? Nu, evident, că nu.
Cât priveşte interdicţia de a folosi termeni precum anatema, ea nu va
putea fi respectată de Biserică, întrucât face parte din strategia ei de apărare a
Adevărului.
Simplu spus: orice mirean, preot sau ierarh care mărturiseşte o învăţătură
străină Ortodoxiei se află sub anatema. Întrebare: e sau nu Evanghelia lui Iuda
o Evanghelie diferită de cea vestită de Sfântul Apostol Pavel şi de ceilalţi Sfinţi
Apostoli? Răspuns: Este. Atunci toţi cei care o vestesc se află sub osânda
anatemei. Niciodată Biserica nu va avea o altă poziţie…
Completând cuvântul Sfântului Apostol din Epistola către Galateni 1, 8,
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă, pe de o parte, dogma este
răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi”. „Dacă episcopul sau clericul este
viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el, nu numai ca de
un om, ci chiar şi înger din cer de-ar fi. […] După mine, pacea nu este aceea
care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu
este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai
această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile
noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept
învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii noştri” [194; 23-24].
E adevărat că astăzi unii, considerându-se iubitori de pace, acordă mai
multă încredere mai marilor lumii acesteia decât Sfinţilor Părinţi, dar, după
cum ne arată Sfântul Ioan Gură de Aur, aceasta se întâmplă în detrimentul păcii
celei adevărate a lui Hristos.
Toţi cei care sunt creştini trebuie să cunoască faptul că nu există nicio
evanghelie adevărată care să contrazică Evangheliile Bisericii. Ce înseamnă
asta? Cum adică un înger din cer să vestească o altă evanghelie? Doar un dia-
vol ar putea vesti altceva… Şi atunci, de ce Apostolul neamurilor nu i-a spus pe
nume? Pentru că, luminat de Dumnezeu, ştia că diavolii vor lua chip de îngeri
de lumină şi vor răspândi scrieri mincinoase (cum sunt cele dictate prin
spiritism şi alte forme de creştinism sectant – gen Pucioasa sau Vladimireşti).
Pentru că ştia că vor veni vremuri în care creştinii vor fi ispitiţi să primească
drept adevărate scrieri mincinoase (cum sunt cele pe care diferiţi specialişti în
istoria religiilor sau în istoria Bisericii le promovează pentru a contrazice
Sfânta Tradiţie). Şi ştia că ispita va fi mare – ca şi cum învăţăturile respective
ar fi fost propovăduite chiar de îngerii „din cer”.
Sfântul Apostol Pavel însuşi ştia că mărturiseşte Adevărul şi că, dacă
vreodată ar fi dat o mărturie care să contrazică acest Adevăr, ar fi făcut voia

88
diavolului… Apostolul a rămas însă până la sfârşitul vieţii sale în Adevăr, a ră-
mas al lui Hristos şi în Hristos.
Eu îndrăznesc să completez cuvintele sale: aşa cum oricine vesteşte (sau
primeşte ca adevărată) o altă evanghelie decât cea a Bisericii se află sub osânda
anatemei, tot aşa cei care resping falsele evanghelii şi rămân credincioşi
Evangheliei celei adevărate pe care o păstrează Biserica se află sub
binecuvântarea dumnezeiască. Pe cât de mare e deci osânda celor care primesc
evangheliile mincinoase sau celelalte scrieri eretice, pe atât de mare va fi bu-
curia celor care, trăind în Biserică şi împărtăşindu-se în chip tainic de Hristos
prin Sfânta Evanghelie, cunosc Adevărul şi pregustă harul Împărăţiei
Cerurilor…
Opunându-se parcă înţelepţilor acestei lumi care vor să şteargă din
vocabular cuvântul anatema, Sfântul Teofan Zăvorâtul explica ce reprezintă
acesta pentru Biserică: „Sub aspectul ei de societate, Sfânta Biserică a fost
alcătuită şi dăinuie ca orice altă societate. Aşa s-o şi priviţi, ca pe orice
societate, şi n-o lipsiţi de drepturile care sunt date oricărei societăţi. Să luăm,
de pildă, societatea de luptă împotriva alcoolismului. Aceasta are reguli proprii,
pe care orice membru se obligă să le îndeplinească, şi orice membru este
membru tocmai fiindcă acceptă şi îndeplineşte aceste reguli. Dacă vreun
membru nu numai că refuză îndeplinirea regulilor, ci are multe puncte de ve-
dere diferite de ale societăţii, dacă se revoltă chiar împotriva scopului societăţii
şi nu numai că bea, ci îi îndeamnă şi pe alţii să facă asta, defăimând abstinenţa
şi răspândind concepţii mincinoase împotriva ei, ce face de obicei societatea cu
unul ca acesta? La început îl avertizează, apoi îl exclude. Poftim anatema! Şi
totuşi nimeni nu se revoltă, nimeni nu mustră societatea pentru neomenie;
dimpotrivă, toţi recunosc că a acţionat absolut legal şi că, dacă ar fi procedat
altfel, n-ar fi putut să-şi continue existenţa. Şi atunci, de ce să fie mustrată
Sfânta Biserică pentru că acţionează în mod asemănător? Doar anatema nu este
altceva decât excludere din Biserică, altfel spus excluderea din mediul ei a
celor ce nu îndeplinesc condiţiile unirii cu ea, care încep să gândească altfel
decât ea, altfel decât au făgăduit singuri când au intrat în ea” [151; 122].
Totuşi să nu înţelegem că Biserica trebuie să tacă numai pentru că
hotărârile şi canoanele Sfintelor Sinoade din vechime sunt suficiente pentru a
face faţă rătăcirilor contemporane. Iată, de exemplu, două atitudini diferite faţă
de învăţătura potrivit căreia toate confesiunile fac parte din Trupul lui Hristos,
aşa-numita teorie a ramificaţiilor: „Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei
hotărăşte: […] 5. Că neortodoxa şi eretica învăţătură, plămădită în sânul teo-
logiei moderniste, privitoare la existenţa Harului de viaţă dătător dincolo de
hotarele canonice ale Bisericii, ca şi expresia ei extremă, aşa-zisa «teorie a
ramurilor», care socoteşte toate tendinţele felurite din creştinismul actual drept
felurite ramuri unificate sau uniforme ale adevăratei Biserici a lui Hristos,

89
având Dumnezeiescul Har în egală măsură40, nu poate fi primită. 6. Că rugăciu-
nile comune şi săvârşirea Tainelor laolaltă cu neortodocşii nu pot fi primite”41
[198; 12-13].
(Această poziţie arată că duhul Sfinţilor Părinţi este viu în Biserica
Ortodoxă astăzi. Chiar dacă Sinodul Greciei nu a avut până acum o declaraţie
atât de fermă, iată ce a declarat întâi-stătătorul acestui sinod, Arhiepiscopul
Hristodul al Atenei: „Într-adevăr, ecumenismul, aşa cum se obişnuieşte să fie
numit, cu siguranţă este erezie, pentru că el neagă principiile de bază ale
Credinţei Ortodoxe. Un exemplu în acest sens este acceptarea teoriei ramurilor,
care susţine că fiecare Biserică deţine o parte de adevăr şi de aceea trebuie să se
unească toate şi să pună pe masă aceste părţi pentru ca acesta să se poată
întregi. Dar noi credem că Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfântă, So-
bornicească şi Apostolească. Iar despre aceasta nu mai încape discuţie. Aşadar,
oricine are păreri contrare se poate numi ecumenist şi prin urmare eretic” [184;
41]. Numai o Ortodoxie care continuă mărturia patristică are putere, iar cea
care o contestă nu poate fi numită Ortodoxie…)
Aşa cum arăta Sfântul Ioan Maximovici în articolul „Cuvântul «anatema»
şi sensul său”: „În vreme ce în cazurile «despărţirii de comuniunea cu
Biserica» şi ale altor epitimii sau penitenţe puse asupra unei persoane, aceasta a
rămas membră a Bisericii, chiar dacă participarea ei la har a fost limitată, în
schimb, cei ce au fost daţi anatemei au fost cu totul tăiaţi de la ea până în clipa
pocăinţei. Conştientizând că îi este cu neputinţă să facă ceva pentru mântuirea
lor, dată fiind încăpăţânarea şi învârtoşarea inimii lor, Biserica primară îi lasă
la judecata lui Dumnezeu” [196; 18].
Aceasta e, de fapt, cea mai adâncă înţelegere a rostului anatemei: Biserica
nu numai că nu face un lucru rău când pronunţă o anatemă, ci de fapt îl
înştiinţează pe cel anatemizat de gravitatea stării în care se află. Dacă Biserica
i-ar fi spus: „Stai în pace, fiule, oricât de mare ar fi rătăcirea ta, tu rămâi
mădular al meu şi te vei mântui”, atunci ea ar fi greşit, s-ar fi abătut de la
Adevăr. Dar, dacă ea a pronunţat anatema, a făcut-o pentru a-i arăta păcătosului
că singura lui şansă de mântuire este pocăinţa pentru rătăcirea sa şi reintrarea în
trupul lui Hristos. Acesta e Adevărul, şi nimic nu va putea împiedica să se
folosească de armele sale.
Tot Sfântul Ioan Maximovici scria că „anatema nu e condamnare
definitivă: până la moarte, pocăinţa este posibilă” [196; 18].
(Merită menţionată diferenţa dintre anatema pronunţată de Biserică şi cea
pronunţată de sinagogă. Iată ca exemplu un fragment dintr-o anatemă evreiască
– cea pronunţată în 1656 împotriva filosofului Baruch d’Espinoza, care fusese
acuzat de „erezii înspăimântătoare”: „Ne rugăm bunului Dumnezeu să
40
Se numeşte teoria ramurilor, sau a ramificaţiilor, tocmai pentru că Biserica este înţeleasă ca
un mare copac, din al cărui trunchi ies toate confesiunile creştine.
41
Hotărârea a fost aprobată de Sinodul Georgian pe data de 8 octombrie 1998.

90
nimicească un asemenea om şi să grăbească ziua căderii şi pieirii sale. Doamne
Dumnezeule, Dumnezeu al duhurilor, coboară-l mai jos decât pe orice
păcătos42, fă-l să dispară, nimiceşte-l, dă-l morţii, fă-l să piară. [...] Pronunţăm
excomunicarea, expulzarea, anatema şi blestemul asupra lui Baruch d'Espi-
noza... Fie ca Dumnezeu să nu-l ierte niciodată”43 [39; 188].)
Cât priveşte pe cei care se vor lupta, prin mijloace lumeşti, să convingă
Biserica să renunţe la linia sa apologetică, să facă pace cu ereticii şi să renunţe
la folosirea anatemelor, Sfântul Teofan Zăvorâtul le spune un cuvânt de mare
folos: „Unora, anatemele bisericeşti li se par inumane, altora – jenante. […]
Cui i-e teamă de lucrarea anatemei n-are decât să fugă de învăţăturile care îl
supun ei; cine se teme de ea din pricina altora n-are decât să-i aducă la
învăţătura cea sănătoasă. Dacă tu, care nutreşti rea-voinţă faţă de această lu-
crare, eşti ortodox, baţi cuie în propria talpă; dacă ai pierdut deja învăţătura
sănătoasă, ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică oamenii care o ţin? Doar
te-ai despărţit de Biserică, ai propriile convingeri, propriul fel de a vedea
lucrurile: n-ai decât să trăieşti cu ele. Fie că înainte de anatemă sunt rostite
numele tău şi învăţătura ta, fie că nu, pentru tine este totuna: eşti deja sub
anatemă dacă gândeşti în chip potrivnic Bisericii şi te îndărătniceşti a cugeta în
acest fel. Însă va trebui să-ţi aminteşti de ea când vei zăcea în sicriu, rece şi
fără suflare, şi-ţi va face trebuinţă rugăciunea de dezlegare” [151; 121-124].

42
Niciodată Biserica lui Hristos nu a rostit vreun blestem similar.
43
Colerus, primul biograf al lui Spinoza, a afirmat că în acest caz sinagoga folosise anatema
„Schammatha”, cea mai dură dintre cele trei forme de excomunicare pe care le putea folosi.

91
ÎNTRE HRISTOSUL LUI KAZANTZAKIS ŞI CEL AL SFINŢILOR
MUCENICI

„Sectanţii ştiu că atacurile lor rămân de cele mai multe ori publicistic
nesancţionate; poţi defăima Biserica după cum ai chef, poţi falsifica
Evanghelia după cum te taie capul, fiindcă nimeni nu va avea curajul să îţi
răspundă” [97; 206].
Diaconul Andrei Kuraev

Imediat ce Evanghelia lui Iuda şi Codul lui Da Vinci au început să întindă


plaga înşelării duhovniceşti, s-a făcut simţită nevoia unei reacţii creştine.
Ortodocşii, catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii şi-au precizat poziţia faţă de
aceste cărţi şi faţă de filmele care le-au făcut şi mai cunoscute.
Lumea ortodoxă a protestat în mod diferit, în funcţie de modul în care a
fost percepută amploarea fenomenului. Mitropolia Basarabiei a avut o atitudine
care ar putea fi luată drept reper în astfel de situaţii:
„Mitropolia Basarabiei s-a solidarizat acţiunii de protest faţă de difuzarea
în Republica Moldova a filmului Codul lui Da Vinci. Într-un comunicat de
presă difuzat ieri, Mitropolia le recomandă credincioşilor să manifeste rezerve
şi discernământ faţă de film şi menţionează că preoţii din această mitropolie, în
predicile lor, vor atenţiona enoriaşii despre mesajul dăunător şi necreştin al fil-
mului. Tot ieri, Episcopia de Edineţ şi Briceni a Mitropoliei Moldovei, condusă
de P.S. Dorimedont, a adresat conducerii ţării o scrisoare deschisă în care cere:
interzicerea necondiţionată a difuzării filmului pe teritoriul Republicii
Moldova, după exemplul Greciei, Poloniei, Iordaniei şi al statului Singapore,
prevenirea editării cărţii Evanghelia după Iuda, interzicerea sectelor totalitare
ş.a. Episcopia avertizează că, în cazul în care aceste cerinţe nu vor fi înde-
plinite, creştinii ortodocşi din toată ţara vor organiza ample acţiuni de protest”
(P.P.)44.
Omul modern înţelege cu greu de ce ar fi nevoie de „ample acţiuni de
protest” faţă de promovarea unor filme sau a unor cărţi… Poziţia sa sună cam
aşa: „Dacă Evanghelia lui Iuda e rea, atunci să o contrazică teologii şi preoţii.
Dacă sunt greşeli în Codul lui Da Vinci, atunci să le semnaleze slujitorii
Bisericii şi să le combată cât îi ţin puterile… Suntem liberi, nu are nimeni voie
să cenzureze un film sau o carte…”

44
„Nici Mitropolia Basarabiei nu acceptă «Codul lui Da Vinci»”, în Timpul, 17 mai 2006.
Problema e că astfel de filme sau cărţi sunt blasfemiatoare. Sunt o formă
de batjocură a credinţei creştine şi a creştinilor. Să vedem cum ne învaţă un
sfânt al vremurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul45, să protestăm faţă de
astfel de blasfemii.
În Grecia, când a început să ruleze filmul Ultima ispită a lui Hristos,
făcut după cartea cu acelaşi nume a lui Nikos Kazantzakis46, s-a făcut multă
tulburare. (Compar cele două texte – sau cele două filme – şi datorită faptului
că şi Kazantzakis l-a prezentat pe Iuda ca pe un erou – care Îl mustră pe
Hristosul care Îşi lepădase chemarea, strigându-I chiar: „Trădătorule”.)
Ieromonahul Isaac, biograful Avvei Paisie Aghioritul, scria că: „Biserica
a hotărât ca pe data de 6-7 noiembrie a aceluiaşi an să aibă loc un protest
organizat. S-a cerut şi participarea Sfântului Munte. Dar destul de mulţi s-au
împotrivit. Nu considerau a fi atât de duhovnicesc faptul de a se ocupa de astfel
de subiecte. Ei spuneau că mai degrabă desconsiderarea acestui film îi va
micşora popularitatea (să observăm că o atitudine similară au mulţi dintre cei
care, temându-se să dea mărturia cea bună împotriva ereziilor şi rătăcirilor
contemporane, găsesc tot felul de justificări duhovniceşti pentru a-şi ascunde
frica – n.n.). […] Stareţul Paisie considera protestul împotriva filmului hulitor
ca pe o mărturisire de credinţă, pentru aceasta s-a grăbit să participe la lupta
dusă de Biserică” [90; 287].
Şi noi trebuie să ne mărturisim credinţa ori de câte ori este nevoie47. A
protesta faţă de Evanghelia lui Iuda sau faţă de Ultima ispită a lui Hristos este
unul şi acelaşi lucru. Cuviosul Paisie ne propune un model de mărturisire greu
de înţeles, dar cu atât mai preţios: „În perioada iconoclasmului zece creştini au
apărat cu tărie icoana lui Hristos ce era aşezată deasupra Porţii de Aramă şi au
suferit mucenicia pentru ea. Cu atât mai mult acum, când este hulită persoana
lui Hristos, nu trebuie să rămânem nepăsători” [90; 287].
Mulţi, foarte mulţi creştini nu ştiu însă despre ce creştini şi despre ce
icoană este vorba. Este foarte important să înţelegem care este pilda de
rezistenţă pe care Cuviosul Paisie Aghioritul, noul făcător de minuni, ne-o
propune pentru vremurile noastre48: „Luând sceptrul stăpânirii greceşti,
împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea şi Conon, şi fiind de
45
Au apărut multe cărţi despre învăţăturile şi minunile părintelui Paisie. Una dintre cele mai
interesante este Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie, apărută la Editura Egumeniţa în anul
2005.
46
Pentru scrierea acestei cărţi, Biserica Ortodoxă din Grecia l-a excomunicat pe Kazantzakis
în anul 1955.
47
Nu trebuie nici să devenim disperaţi ca sectanţii, să ne trâmbiţăm credinţa cu mândrie la
colţ de stradă, dar nici să ne refugiem într-un fel de ghetou ortodox.
48
Am considerat necesar să reproduc întregul text despre jertfa celor zece mucenici, pe care
Biserica îi prăznuieşte pe 9 august. Mi se pare oarecum anormal ca lumea să fie interesată mai
ales de vieţile sfinţilor făcători de minuni, şi mai puţin de cele ale mucenicilor, care au udat
credinţa noastră cu sângele lor.

93
neam isaurean, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un
nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni
din bisericile lui Dumnezeu, din toate casele şi din locuinţele omeneşti să se
lepede sfintele icoane, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar
cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi trimitea în surghiun
îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi ucidea în multe feluri. Astfel, la început,
Preasfinţitul Ghermano, patriarhul Constantinopolului, care se împotrivea, a
fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un
oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.
În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva răutăţii ereticeşti,
se făceau mucenici49, precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror
pătimire s-a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea
«Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constantin. Deasupra acelei porţi
era chipul Mântuitorului, de aramă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip,
împăratul şi patriarhul50 porunciseră să-l dea jos. Deci, răii credincioşi puseseră
o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spătar, iar poporul care se
adunase acolo, bărbaţi şi femei, văzând aceea, s-a pornit cu râvnă după dreapta
credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat-o jos, iar pe
ostaş l-a omorât.
Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste ostaşi înarmaţi cu
săbii asupra poporului cel dreptcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte
bărbătească şi femeiască, bătrâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul
îl ştie, iar pe cei mai mari i-au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iulian,
Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru şi Leontie. Pe aceştia,
bătându-i cu toiege fără de cruţare, i-au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi
în legături şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr-înşii i se
dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, întărindu-se cu puterea lui Hristos,
răbdau cu vitejie acele chinuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest
lucru, a poruncit să le ardă feţele cu fiare arse, apoi să-i scoată în uliţe şi să-i
ucidă. Astfel şi-au sfârşit ei pătimirea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din
femeile cele slăvite, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cinstire a
sfintelor icoane, iar trupurile lor le-au aruncat în adâncul mării.
Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chinuri, atunci a fost prinsă şi
cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la
dărâmarea scării împreună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai îna-

49
Mucenicia fiind suprema formă de protest faţă de iconoclasm şi faţă de orice altă erezie.
Oamenii care par frământaţi de lucrarea ereziilor şi care spun: „Nu putem face nimic…”, arată
că de fapt evită să ia în serios singura opţiune de înfruntare roditoare a ereziei: mărturisirea mu-
cenicească.
50
Din păcate, aşa cum ne arată profeţiile sfinţilor, astfel de păstori vor fi din ce în ce mai
mulţi în vremurile de pe urmă. În viaţa Sfintei Teodosia citim că hotărârea de scoatere a
icoanei i-a aparţinut doar patriarhului Anastasie.

94
inte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai51, unde s-a pus şi
viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat
împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine
slava în veci. Amin” [214; 107-108].
În viaţa Sfintei Teodosia aflăm alte amănunte despre această întâmplare:
„Pe acel chip al Mântuitorului patriarhul Anastasie vrând să-l lepede la pământ
şi să-l dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel
lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară
spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui
Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întâm-
plaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu
râvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea
mai multă râvnă şi osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de
Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la
scară, au răsturnat-o la pământ împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a
fost ucis, iar ele, trăgându-l şi bătându-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.
Apoi, ducându-se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru
păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor,
eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui.
Deci, patriarhul Anastasie, umplându-se de ruşine şi temându-se ca să nu se
scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a
spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei52 şi de uciderea spătarului
lângă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mânie
şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu
săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea
spătarului” [214; 471]. După câteva zile, Sfânta Teodosia a primit moarte
mucenicească… A intrat în Împărăţia Cerurilor. Iar ceilalţi mucenici – Iulian,
Mavrichie şi cei dimpreună cu ei – i-au călcat pe urme…
(Pentru cei care nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină, trebuie
făcută o precizare: îndemnându-ne să luăm pildă de la cei zece mucenici
iconoduli, Avva Paisie nu recomandă uciderea spătarilor contemporani care vor
să dea jos icoanele lui Hristos la porunca mai marilor zilei. Mucenicii nu au
vrut să îl omoare pe spătar, ci să îl împiedice să dea jos icoana. Învăţătura
creştină e cea a iubirii, şi nu a crimei53.)

51
Iată că monahii nu trebuie să se ferească să se opună apostaţilor. Sfânta Muceniţă Teodosia
ar trebui să fie o pildă pentru monahii contemporani care cred că trebuie să se ocupe doar de
rugăciune şi de ascultările din mănăstire, fără să fie preocupaţi de apărarea dreptei credinţe.
52
În această relatare amănuntele despre cei zece mucenici sunt trecute cu vederea. E posibil
ca motivul să fie faptul că Sfânta Teodosia a primit mucenicia înaintea lor. Nu se face referire
nici la oamenii din popor care au fost ucişi de iconoclaşti imediat după moartea spătarului.
53
Sau, aşa cum e la musulmani, a „războiului sfânt”.

95
Părintele Paisie observă însă cu tristeţe moliciunea care îi caracterizează
pe cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi: „Dacă noi, «cei plini de
discernământ» şi «cunoscători», am fi trăit pe atunci, am fi spus celor zece
mucenici: «În felul acesta nu acţionaţi duhovniceşte. Mai bine nu-l băgaţi în
seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba
situaţia, vom pune în locul ei altă icoană, şi, desigur, una mai bizantină». Acest
lucru este înfricoşător! Căderea, laşitatea şi aranjarea noastră le prezentăm ca
pe o înfruntare mai duhovnicească” [90; 287].
Avva Paisie are dreptate: dacă ar fi trăit atunci, marea majoritate a
creştinilor de astăzi ar fi fost de părere că spătarul trebuia lăsat să îşi facă
datoria de serviciu, ascultând porunca împăratului şi a patriarhului iconoclast.
Ne dăm seama de asta văzându-i pe mulţi cum asistă indiferenţi la apostazia
contemporană, fără să se gândească să îi stea împotrivă. Spiritul acesta: „Lasă,
că răul va trece şi dacă noi vom sta cu mâinile în sân”, arată însă o înţelegere
greşită a lucrării lui Dumnezeu în istorie: noi nu suntem nişte piese de şah cu
care se joacă Făcătorul lumii sau puterile cereşti. Noi suntem fiinţe libere,
avem libertatea de a alege între bine şi rău. Şi, dacă nu simţim nevoia să ne
opunem răului, înseamnă că am pactizat deja cu el, fără să ne dăm seama.
Lumea merge din rău în mai rău, şi sunt din ce în ce mai puţine glasuri
care să răsune laolaltă împotrivă… Nu este nevoie însă să aşteptăm mitinguri
de amploare – cum au fost cele din Grecia când s-a pus problema modificării
buletinelor şi zeci şi zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, alături de păstorii
lor.
Părintele Gheorghe Metallinos, unul dintre cei mai mari teologi ai
vremurilor noastre, arăta că mărturisirea jertfelnică a lui Hristos trebuie făcută
de fiecare creştin în parte, că „mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă îm-
potrivire, deoarece presupun gândire obştească şi unitate a inimilor. Prin
urmare refuzul, întru Hristos, al supunerii faţă de unele hotărâri îndreptate
împotriva lui Dumnezeu, ca de pildă cele din perioada prigoanelor, constituie
cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creştinii se
împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumeşti. Reamintesc exemplul
Sfântului Ioan Botezătorul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost
făcut în mod public, însă nu organizând «miting». Nu a organizat un protest de
masă, adunări. Martiriul şi mărturisirea sunt, prin urmare, de trebuinţă din
partea fiecăruia dintre noi, individual54. Şi acesta este cel mai straşnic cata-
clism, deoarece se face de către mulţi, deşi individual, şi generează un protest
54
Aceasta nu înseamnă că protestele de amploare nu îşi au rostul lor. Icoana de la Poarta de
Aramă a fost apărată de mult popor... Ceea ce contestă părintele Metallinos este faptul de a te
feri de mărturisire dacă nu eşti acoperit de o întreagă mulţime care să mărturisească alături de
tine. Dacă se vor găsi mulţi care să protesteze faţă de o lucrare apostată, e bine. Numai că,
întrucât în vremurile noastre râvna se răceşte, e puţin probabil să mai existe proteste masive, şi
atunci nu rămâne decât soluţia mărturisirii individuale.

96
obştesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de
protest”55 [167; 94].
Se poate afirma chiar că mitingurile de protest ale creştinilor faţă de
hotărârile apostaţilor zilei se pot întoarce împotriva Bisericii. Diavolul, Marele
manipulator, poate întoarce repede inimile cele slabe ale celor care şi-au găsit
puterea mărturiei numai în numărul mare al însoţitorilor. Când se pune
problema suferinţei, mulţi dintre manifestanţi sunt gata să o rupă la fugă… E
uşor să scandezi lozinci, e uşor să porţi icoane, dar e greu să suferi… Sfântul
Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, scria: „Cel care nu e gata de bă-
taie, [acela] nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creştin” [183; 86]. „Să
nu tăcem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de jos, ca să
nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui
Dumnezeu, care poate fi limitată chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu
fim osândiţi de hotărârea Domnului” [183; 43].
E înfricoşător acest cuvânt al predaniei, că Biserica ar putea fi „limitată”
la trei ortodocşi dacă ceilalţi ar cădea în apostazie; dar, oricât ar fi de
înfricoşător, totuşi nu e mai puţin adevărat. Avem datoria de a rămâne tari în
adevăr, oricâţi şi oricare ar fi cei care se vor lepăda.
Să rămânem ai lui Hristos şi, sub îndrumarea duhovnicilor noştri, să dăm
mărturia cea bună. Duşmanii Bisericii sunt mulţi şi o lovesc în multe feluri, din
multe părţi. Dar, dacă noi iubim Biserica, o vom apăra cu toată puterea. Şi, da-
că este nevoie, o vom apăra până la capăt.
Să luăm exemplu de la cei care L-au mărturisit pe Hristos în prigoana
comunistă şi să ne hrănim din încurajările şi din mustrările lor:

Nu dor nici luptele pierdute,


nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă,
ce înseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.
(Radu Gyr, Îndemn la luptă [202; 20])
***

55
Fără să fie un demagog, părintele Metallinos face el însuşi ceea ce le cere altora să facă:
vocea sa se face auzită ori de câte ori Biserica este supusă unui nou asalt.

97
Cred că, dacă lumea merge în continuare pe drumul păgânizării, va veni
vremea în care cărţile duhovniceşti vor fi interzise. Nu toate, pentru că nici în
prigoana comunistă nu fuseseră interzise toate. Ci mai ales cele din care
creştinii pot învăţa să se opună duhului apostat şi înţelepciunii lumii acesteia.
Cred că, atunci, texte precum cel din care e luat sfatul părintelui Paisie de a
urma curajului celor zece mucenici de la Poarta de Aramă vor fi considerate
extremiste şi puse la index. Va fi, într-un fel, o nouă răzbunare a diavolului,
pentru că Biserica a luptat împotriva cărţilor eretice, ca să îi ţină pe oameni de-
parte de rătăcire.
Da, vor veni vremuri în care cărţile „rezistenţei creştine” se vor găsi din
ce în ce mai greu… Ar trebui ca astăzi, câtă vreme Dumnezeu ne dă şansa de a
ţine în mână cărţile de aur ale cuvioşilor şi mărturisitorilor Bisericii lui Hristos,
să le apreciem la justa valoare. Nu se ştie câte generaţii vor mai avea o astfel de
şansă. Am scris poezia de mai jos, al cărei titlu este „Mucenicia Cărţilor”, ca un
îndemn la aprofundarea unor astfel de „documente”:
Nu s-au mulţumit să ne ucidă Mărturisitorii;
s-au hotărât să le ucidă şi Cărţile.
Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe;
dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,
ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.
Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns
şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.
„Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse
îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,
şi au încercat să le decapiteze.
Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor
a început să şiroiască sângele, şi ei s-au speriat:
erau sătui de atâţia martiri.
După ce s-au sfătuit îndelung,
au încetat să ucidă Cărţile;
au înţeles că cea mai teribilă prigoană
este sufocarea prin libertate.
Şi au tipărit grămezi de cărţi,
care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale,
dar care nu zideau cu nimic sufletul.
Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva
au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin,
încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.
Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea...

„Doamne, Care ştii că există nu doar litere care ucid,


ci şi litere care ascund viaţă,

98
pentru jertfa celor care le-au scris,
scoate-le la lumină! Trimite-le spre noi!
De când ne-au ucis mărturisitorii
Suntem cam singuri...” [161; 90].

99
ÎN APĂRAREA PROHODULUI

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o adevărată şcoală. Numai


că, în timp ce de multe ori şcolile obişnuite îi silesc pe elevi să înveţe, slujbele
îi învaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să înveţe să Îl iubească şi să
se iubească unii pe alţii. Bogăţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teologi
– vorbitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oameni simpli, neştiutori de carte, au
urcat pe culmile înţelepciunii hrănindu-se doar cu cele auzite la Biserică. Cultul
Bisericii face Tradiţia vie în vremurile noastre. El exprimă învăţăturile
dogmatice ale Bisericii, fiind o cateheză continuă prin care credinciosul este ur-
cat pe treptele cunoaşterii lui Dumnezeu...

Când vorbesc creştinii cu Iuda? Iată o întrebare ciudată. Răspunsul este


simplu. Vorbesc în fiecare an, la slujba Prohodului Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, atunci când cântă: (Starea întâi)
„Vino, necurate,
Ucigaş ucenic,
Şi pricina răutăţii arată-mi-o:
Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi?
Iubitor de oameni
Te prefaci, nebune,
Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,
Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.
Cu ce preţ ai vândut
Sfântul Mir cel ceresc?
Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?
Nebunie-aflaşi, preablestemat satan !
De iubeşti pe săraci,
Şi mâhnit eşti de mir
Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,
Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi?” [203; 15]56
În aceeaşi slujbă, creştinii mărturisitori ai Învierii dau mărturie şi despre
uciderea lui Hristos de către iudei:
„Fariseilor57
Ruşinaţi-vă măcar de morţii

56
Starea I, strofele 60-63.
57
În versiunea veche: „O, iudeilor!”
Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.” [203; 26]58
Strofa a noua de la Starea a treia:
„O, ce nebunie !
Pe Hristos omoară
Cei ce-au ucis pe profeţi” lipseşte însă din Prohodurile tipărite în ultima
vreme.59
Trebuie spus însă că, datorită unor astfel de strofe în Prohod, există un
curent care susţine cenzurarea acestei slujbe bisericeşti. O primă cenzurare a
avut deja loc. Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar
scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor grăbiţi ai zilelor
noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S-au scos în mod special
fragmentele în care era vorba de iudeii care L-au răstignit pe Hristos.
Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în varianta completă:
„Îngâmfat Israil,
Ucigaşe popor !
Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”
Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în total au fost cenzurate
12 strofe din Prohod60. Din prima cântare s-au scos 3 strofe din 76, din a doua 3
din 63, din a treia 6 din 49.
Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ
dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În
momentul în care începem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are inspi-
raţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au
alcătuit sfintele slujbe.
Dacă cenzura s-ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost o excepţie
fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s-a extins şi asupra altor texte liturgice.
(Tragem acest semnal de alarmă pentru ca fenomenul să nu ia amploare.)
Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Troparele Învierii – e
vorba de Troparul Glasulului întâi : „Piatra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii
străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii
viaţă….” [6; 233].
În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar începe cu cuvintele
„Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind…” Nu se mai precizează cine a
pecetluit piatra de la Sfântul Mormânt, trecându-se astfel cu vederea mărturia
Sfintei Evanghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s- au adunat arhiereii
58
Starea a II-a, strofa 49.
59
În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoarece a fost eliminată şi
strofa a şaptea.
60
În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe
www.nistea.com/postul-mare/.

101
şi fariseii la Pilat, zicând: „Doamne, ne- am adus aminte că amăgitorul Acela
a spus, fiind încă în viaţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, porunceşte ca
mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să- L
fure şi să spună poporului: «S- a sculat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe ur-
mă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi
cum ştiţi.” Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind
piatra (Matei 27, 62-66).
Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului ortodox, unii preoţi au
îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în
care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat.
Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din
Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu
aceasta au fost scoase şi slujbele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor
eretici).
Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfântul Ioan de
Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala trecerii de la diferite credinţe şi
confesiuni şi a unirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a
lepădării de credinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a mărturisirii
adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate păcatele dinainte, a făgăduinţei date lui
Dumnezeu de a păzi şi mărturisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate
şi a vieţuirii în virtute” [80; 83].
Nu putem tăia o parte dintr-o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul
slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu-zisă a
Botezului, ci doar o precede. Rostul catehezelor respective era de a-i pregăti pe
cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina adevărului pentru marele
pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici
Ortodoxe au considerat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Botezului,
aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţiunea de a renunţa la ea arată
existenţa unei alte perspective dogmatice.
E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai importantă slujbă
cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei,
slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi marii sfinţi
apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare ortodoxe au această slujbă, şi mari
teologi – cum este Mitropolitul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre
importanţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehetic, dacă va fi
văduvit de amprenta dogmatică va avea roade pe măsură, credincioşii fiind
mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.
„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o respectare cât mai
fidelă a traducerii greceşti, «nimic adăugând sau scăzând, ci întocmai precum
iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din
Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pravoslaviei şi a Cărţii
Sfântului a toată lumea al Şaptelea Sobor, întru carea blestemă pre toţi ereticii

102
luptători de Icoane şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stătut în
vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi
Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Luminătorii carii s-au nevoit şi până la sânge
au stătut pentru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravoslavnicii
împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi,
ajutători şi apărători dreptei credinţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca
Carte, fiind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n-au fost tipărit61,
nici noi n-am găsit de cuviinţă ca chiar în locul lui în Duminica Pravoslaviei,
pre cum iaste în cel grecesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so-
coteli (altfel spus: „lăsându-ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.),
am poruncit ca pe urmă în deosebită filadă62 să se tipărească” [55; 42].
Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este desigur cu neputinţă să
analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile minunate şi pline de semnificaţie din
Sinodiconul Ortodoxiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi
astfel îi va descoperi însemnătatea” [166; 177].
Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel
puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici63. El
explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu-
pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s-au prăşit acum o mulţime
de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi
vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu
i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună
cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei
s-ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi
tuturor următorilor lor – anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod
special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase
au fost deja date anatemei…” [151; 123-124].
Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de completarea
anatematismelor din Sinodicon cu cele privitoare la învăţătura despre „teoria
ramurilor”. Completarea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Ruse din afara Rusiei64, care s-a întrunit la Vancouver, Canada, în 1983 şi care
a avut o poziţie mult mai dură: „Anatema celor care atacă Biserica lui Hristos
61
Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr-o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o greşeală
personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut traducerea. Faptul că greşeala nu a fost
remediată vreme de zeci şi chiar sute de ani arată totuşi că s-a preferat o viaţă liturgică „vădu-
vită” de slujba Sinodiconului.
62
Iniţiativa separării slujbei într-o „filadă separată” a fost de fapt o tentativă – din păcate
reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul liturgic în limba română de Sinodicon. Credem
că, dacă poporul ortodox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de
învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.
63
Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, nu este osândită
doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teologi contemporani cum că s-ar condamna doar
ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.

103
învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise «ramificaţii» ce se deosebesc
în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată
în viitor, când toate «ramificaţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile –
vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii
de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace
pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu
aceşti eretici înainte-menţionaţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc
erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a
creştinilor despărţiţi, să fie Anatema” [194; 16-17].
Într-una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost
întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri
şi în catedrale şi dacă n-ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a
spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor
şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră
nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman,
arhimandritul a continuat: „Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul
dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros-
tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade
Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul
Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama” [55; 173].
Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa
cum mucenicii au apărat învăţătura Bisericii aşa trebuie să o apărăm şi noi
astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie,
lepădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepădarea de Hristos. Să
înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vândut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii
vor să cumpere învăţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevărat.
Dar niciun preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea
învăţăturilor Sfintei Biserici.

64
Cea mai cunoscută personalitate a Sinodului Bisericii Ruse din diasporă a fost Sfântul Ioan
Maximovici (ierarhul făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte se află întregi în Catedrala din
San Francisco, trecut la Domnul în anul 1966). În prezent se fac mari eforturi ca acest Sinod,
care „s-a născut” printr-o hotărâre a Sfântului Patriarh Tihon, să se unească cu Sinodul
Bisericii Ortodoxe din Rusia.

104
DESPRE FALSELE CONVERTIRI

„Iuda n-a vândut pe vrăjmaşul său, ci pe Mântuitorul şi Dătătorul


bunătăţilor” [150; 191].
Teodoret de Cir

În „Introducerea” Evangheliei lui Iuda citim: „Când Iisus s-a ivit pe


Pământ, el a făcut miracole şi mari minuni pentru mântuirea oamenilor65” [186;
20]. Această referinţă are rolul de a lăsa impresia că Evanghelia lui Iuda ar fi
un text prin care se întăreşte credinţa în Hristos. De la începutul Bisericii,
ereticii au încercat să se folosească de cele ale Bisericii pentru a converti lumea
la rătăcire. Au încercat să se prezinte pe ei înşişi ca fiind purtători de Hristos şi
urmaşi ai Sfinţilor Apostoli. Mai mult, prin falsele minuni au încercat să
convingă oamenii că ei ar fi robi aleşi ai lui Dumnezeu. Ereticul Montan, de
exemplu, care era considerat „Paracletul” noii Biserici, a înşelat mulţi oameni
prin profeţiile sale. Una dintre ideile centrale în propovăduirea sa era lupta
împotriva Bisericii apostoleşti.
Eusebiu de Cezareea ne spune: „Duhul cel neruşinat învăţa pe toţi să
batjocorească Biserica întreagă, oriunde s-a răspândit ea, pentru că acest proroc
nu era nici cinstit şi nici primit” [60; 205].
Deşi astăzi învăţăturile montaniste par uşor de vădit ca fiind eretice, totuşi
în secolul al III-lea un apologet foarte cult, şi anume Tertulian, a părăsit
Biserica pentru montanism. Nu e uşor să faci deosebirea între minunile adevă-
rate şi cele false. Darul discernământului e altceva decât agerimea minţii.
Una din cele mai viclene lucrări diavoleşti îi are drept ţintă pe cei care vor
să se convertească la Ortodoxie din motive neîntemeiate. Convertirea trebuie să
aibă drept scop unirea cu Hristos prin intrarea în Trupul Său, care este Biserica.
Intrarea în Biserică din alte motive poate face mai mult rău decât bine…
Ca exemplu, putem lua cazurile în care unii evrei s-au botezat doar de
formă, nu din convingere, ci pentru diferite avantaje lumeşti. Tocmai de
aceasta Sinodul al Şaptelea Ecumenic66 a hotărât: „De vreme ce, oarecare
rătăciţi din legea (religia) evreilor, credeau că pot să ia în râs pe Hristos
Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se încreştinează, dar lepădându-L pe El
(negându-L) în ascuns şi ţinând sâmbăta în taină şi alte lucruri iudaice făcând,
orânduim ca aceştia să nu se primească nici la împărtăşire, nici la rugăciune,

65
În Evanghelia lui Iuda nu este relatată nicio minune…
66
Prin Canonul 8.
nici în Biserică, ci să fie pe faţă evrei, după legea (religia) lor, şi nici pe copiii
lor să nu-i boteze67, nici să cumpere sau să dobândească rob (sclav)68. Iar dacă
vreunul dintre ei se întoarce (converteşte) din credinţă cinstită (sinceră) şi,
biruind datinile şi treburile lor, o va mărturisi din toată inima spre a-i încredinţa
(convinge) şi a-i îndrepta şi pe alţii, acesta să se primească şi să se boteze, şi
copiii lui să fie întăriţi în a se lepăda (abţine) de meşteşugurile evreieşti; iar
dacă nu ar fi astfel, să nu se primească ei în niciun chip” [63; 167-168].
O întâmplare, descrisă în culegerea Povestiri hasidice69, arată că diavolul
putea întoarce o tentativă de botez astfel încât credinţa creştină să fie ruşinată:
„Un om sărac, dar foarte cucernic, din Meserici, a răposat, lăsând în urma lui
un singur fiu, foarte dotat, pe nume Iosif. S-a întâmplat ca tânărul să facă
cunoştinţă cu un vecin creştin, care socoti că ar fi bine să-l convertească la
credinţa creştină. El şi soţia lui se purtară cu multă bunăvoinţă faţă de Iosif, îl
hrăniră, îi dădură haine şi-i îngăduiră să se împrietenească cu fiica lor; astfel,
tânărul se simţi mereu mai atras de ei. La un moment dat, vecinul îi spuse: «Io-
sif, ai ajuns la vârsta când omul se căsătoreşte; creştinează-te şi-ţi vom da de
soţie pe fiica noastră».
Tânărul nu avu tăria să se împotrivească şi se învoi. Foarte bucuroşi,
vecinii l-au dus la o mănăstire, spunând călugărilor că tânărul e gata să
primească botezul; Iosif spuse şi el că a hotărât de bunăvoie să devină creştin.
Monahii îl primiră cu bunăvoinţă, dar îi arătară că trebuie să rămână un timp la
mănăstire, ca să-l pregătească pentru noua credinţă. Îi dădură o chilie în care să
locuiască. Totodată însă, porunciră paznicilor să-l supravegheze atent, ştiind că
evreii vor face totul pentru ca renegatul să revină la credinţa strămoşilor săi.
Era într-o vineri. În oraş se răspândise ştirea că în duminica următoare
Iosif va primi botezul şi apoi se va căsători cu fiica vecinului său. Ţăranii din
împrejurimi se pregăteau să serbeze această zi şi adunară daruri frumoase pen-
tru miri. Evreii, îngroziţi, se simţeau neputincioşi.
Deznădăjduită, mama lui Iosif veni, plângând amarnic, la Maghid70.
Acesta îi porunci să se ducă acasă şi să se pregătească de Şabat. Apoi îşi adună
adepţii. Le cită versetul din Biblie Şi când un suflet va păcătui şi va arăta ne-
credinţă (Leviticul 5, 1) şi începu să-l tălmăcească. Se vedea pe chipul lui că
era zguduit; adepţii se mirau că alesese textul acesta pentru o asemenea
împrejurare neobişnuită.
67
Deşi astăzi se consideră că e important doar botezul unui prunc, indiferent în ce familie
creşte, Sfinţii Părinţi au învăţat că nu era de folos unui prunc să fie botezat de formă şi să nu fie
crescut în credinţa creştină. Canonul acesta nu face discriminare rasială. Precum se vede în
ultima parte a lui, copiii evreilor care se convertesc sincer pot fi botezaţi.
68
Această menţiune era datorată faptului că, având slugi creştine, evreii ar fi putut să le
prigonească pentru credinţa lor sau să le ademenească să treacă la iudaism.
69
Întemeietorul hasidismului – un curent mistic evreiesc cu priză la mase – a fost Israel ben
Eliezer, cunoscut sub numele de Baal Şem Tov, care a trăit în secolul al XVIII-lea.
70
E vorba de Rabi Dov-Ber, cunoscut ca Marele Maghid din Meserici (1710-1772).

106
De patru ori fură adunaţi discipolii în acea zi şi de fiecare dată Maghidul
dădu textului o nouă tălmăcire.
Seara, pe când stătea la «masa» sfântă, el reveni la acest text şi îi dădu noi
înţelesuri. La a şaptea interpretare se auzi deodată zgomotul unei vijelii
puternice şi în faţa Maghidului şi a adepţilor săi se ivi renegatul Iosif!
Iată ce le istorisi dânsul. Dorise din toată inima să devină creştin, fusese
hotărât să se boteze, însă în cursul după-amiezii de vineri şi-a simţit sufletul
bântuit de o puternică frământare: avea remuşcări că se lăsase ispitit, simţea do-
rinţa vie să revină la credinţa părinţilor săi. Era îngrozit că se lăsase târât atât
de departe de lipsa sa de credinţă71. Vroia să fugă, dar n-avea cum să iasă din
mănăstire. Se gândise să sară pe fereastră, dar aceasta era prea sus. În cele din
urmă, se hotărî: «Dacă va fi să mor, cel puţin sufletul meu să dobândească
iertarea!» Şi-a luat avânt şi a sărit, dar în clipa aceea s-a iscat o puternică vijelie
care l-a luat pe sus şi l-a dus până în curtea Maghidului. Abia atunci au înţeles
adepţii că învăţătorul lor mântuise un suflet prin tălmăcirile pe care le dă-
duse…”72 [24; 94-95].
Putem spune că Iosif a trăit o minune: deşi ar fi putut muri când a sărit pe
fereastră, nu a murit, fiind dus în chip miraculos în curtea rabinului Dov- Ber.
Numai că o astfel de minune este înşelătoare. Diavolul ar fi putut să ia sufletul
lui Iosif dacă acesta murea când a sărit, dar s-ar fi produs doar puţină
sminteală. Pe când aşa, ajutându-l să rămână în viaţă, diavolul l-a întărit pe
Iosif în convingerea că adevărul e de partea Marelui Maghid.
Trebuie să înţelegem însă că această întâmplare e prezentată din
perspectivă evreiască. Dacă ar fi fost prezentată din perspectivă creştină,
relatarea ar fi pus în evidenţă faptul că diavolul a fost cel care l-a ţinut pe Iosif
departe de Hristos.
Nu e greu de bănuit faptul că şi gnosticii aveau mărturii similare, potrivit
cărora Dumnezeu îi ţinea departe de credinţa Bisericii. Părintele ereticilor,
Simon Magul, i-a înşelat pe mulţi prin minunile sale. Dar el nu a putut să îi bi-
ruiască pe robii lui Hristos. Dar, ori de câte ori s-au confruntat de-a lungul
istoriei ortodocşii şi ereticii, Dumnezeu a arătat în chip minunat de partea cui
este adevărul.

71
E trist faptul că Iosif nu a avut puterea de a se lupta cu această ispită. Ar fi putut deveni un
mare sfânt, dacă s-ar fi opus unei încercări atât de grele…
72
Relatarea se termină astfel: „Începând din acea zi însă, elevii l-au văzut pe Maghid copleşit
de o mare tristeţe. Erau nedumeriţi. Doar elevul său cel mai iubit, Rabi Susia, îndrăzni să-l
întrebe: «Ar trebui să te bucuri că ai mântuit un suflet; de ce eşti trist?» «Să te lămuresc!»,
răspunse Maghidul. «Ca plată pentru mântuirea tânărului, mi s-a cerut din ceruri să accept ca
sufletul său să revină după ani de zile la viaţa pământească şi să se întrupeze într-unul din
urmaşii mei»” [24; 95]. Învăţătura despre reîncarnare este contrară nu doar Noului Testament,
ci şi celui Vechi. Diavolul nu s-a mulţumit cu faptul că reuşise să îl ţină pe Iosif departe de
Adevăr, ci a reuşit să propovăduiască şi o învăţătură eretică.

107
Numai atunci când credinţa unora a fost slabă, ea a fost îngenuncheată de
puterile întunericului şi oamenii au căzut în înşelare. Dar de vină nu a fost
Adevărul, ci puţinătatea credinţei în El…

108
SFINTELE EVANGHELII ŞI EREZIA ANTISEMITISMULUI

„Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut


răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii…” [77; 169]73
Pastorul evreu Richard Wurmbrandt

Filmul „Evanghelia după Iuda” ne spune că Evangheliile canonice au


devenit din ce în ce mai antievreieşti pe măsură ce din ce în ce mai mulţi
oameni de alte neamuri se converteau la credinţa creştină, şi că acest fapt a
avut un efect covârşitor asupra istoriei lumii până în zilele noastre. Se afirmă
că în Noul Testament, în relatările privitoare la patimile lui Hristos, se găsesc
elemente antisemite. Iuda devine capul de afiş al antisemitismului, de vină
fiind şi modul în care este prezentat în cele patru Sfinte Evanghelii. Trădătorul
Iuda a fost personajul negativ ales ca victimă de către antisemiţii care l- au
considerat reprezentativ pentru poporul iudeu. Evangheliile ar fi deci, într-o
anumită măsură, responsabile pentru fenomenul antisemit, care în secolul al
XX- lea a culminat cu nazismul. Textul Evangheliei după Iuda ne- ar oferi însă
o altă perspectivă a istoriei, în care iudeii nu vor moartea lui Hristos şi în care
Iuda este eroul care Îl ajută pe Hristos să ajungă la moartea care îi aducea
adevărata cunoaştere. Cei care nu cunosc decât superficial învăţăturile
Sfintelor Scripturi pot gândi: „Oare nu era mai bine ca Biserica să nu
primească Scripturile care pot duce la antisemitism? Oare nu ar fi fost mai
liniştită istoria secolului al XX- lea dacă Biserica ar fi primit «Evanghelia
după Iuda» în locul celorlalte patru evanghelii?”
Răspunsul este că, fără cele patru Evanghelii, care sunt stâlp al Bisericii,
lumea ar fi fost într-adevăr alta. O lume mai rea, mai urâtă, mai plină de
duşmănie şi tulburată mai tare de ură interrasială. De ce? Pentru că, în timp
ce învăţătura principală a Evangheliei este iubirea de aproapele, nu se
întâmplă aceasta şi în „Evanghelia lui Iuda”.

73
Mărturia aceasta, dată în închisoarea de la Târgu Ocna, este preluată din volumul lui Ion
Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, 2006. În
prefaţa ei, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa scria: „Din tot ce s-a scris despre închisori,
din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea
aceasta este cea mai adânc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare, cea mai în măsură să
înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cu-
noască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui
Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19)” [77; 6].
Afirmaţia că Scripturile Bisericii ar conţine elemente antisemite este
foarte dură şi poate duce ea însăşi la antisemitism: unii creştini – care nu au
citit Noul Testament, dar află că Evanghelia este antisemită – pot considera
că, întrucât Evanghelia e insuflată de Dumnezeu, şi antisemitismul e bun.
Lucrurile nu stau deloc aşa. Antisemitismul – fie că e vorba de ură îndreptată
spre evrei sau spre celelalte neamuri semite – e o erezie şi creştinii nu pot fi
antisemiţi, iar antisemiţii care se laudă că sunt creştini sunt creştini numai cu
numele. Pentru a arăta însă că Evangheliile Bisericii nu conţin elemente
antisemite, va fi nevoie de o cercetare atentă a acestora…

a) Cuvintele Sfintei Scripturi


Cei care consideră că Sfintele Evanghelii conţin elemente antisemite ar
trebui să ia aminte la întrebarea pusă de Hristos saducheilor: Oare nu pentru
aceasta rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Marcu 12,
24).
Oricine cercetează Sfintele Evanghelii cu frică de Dumnezeu îşi poate da
seama că ele nu sunt decât o mărturie a adevărului. Sfintele Evanghelii ne
învaţă istoria sfântă, aşa cum a fost ea. Indiferent dacă această istorie este sau
nu pe placul omului mileniului al III-lea, pentru care uneori toleranţa este mai
importantă decât obiectivitatea, ea rămâne aceeaşi.
Hristos S-a născut din neamul lui David, Maica Domnului a fost evreică,
Sfinţii Apostoli au fost evrei. Cum putea cineva să inventeze o religie atât de
sinucigaşă încât toţi adepţii să se ridice împotriva întemeietorului religiei
respective? Aşa ceva e imposibil. Iar credinţa la care ne-a chemat Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, nefiind o învăţătură omenească, ci Adevărul descoperit de
Dumnezeu oamenilor, nu putea fi împotriva niciunui neam. Pentru că
Dumnezeu nu are duşmani, Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
Hristos a venit pentru mântuirea tuturor, şi mai cu seamă a iudeilor…
Poate cea mai simplă argumentare a anti-antisemitismului Evangheliilor o
găsim rezumată de cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care – după ce slujind Si-
nagoga prigonise creştinii –, ajungând să fie prigonit de iudei, spune: Nu mă
ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre
mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului (Rom. 1, 16). Şi în-
tăreşte cuvântul: Spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt eu, deci, apostol al
neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din
neamul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus
împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi? Iar
dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina
este sfântă, şi ramurile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi tu,
care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, şi părtaş te-ai făcut
rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mâ-
ndreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate

110
ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu
stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme- te; căci dacă Dumnezeu n- a cruţat
ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa (Rom. 11, 13-21).
Sfintele Evanghelii ne arată că, în raportul dintre Sinagogă şi Hristos sau
în raportul dintre Sinagogă şi ucenicii lui Hristos, iudeii nu au avut de suferit
din partea creştinilor74. Dimpotrivă. Hristos şi ucenicii Săi au fost prigoniţi de
iudei. Cei care susţin că Hristos a murit pe cruce pentru că era considerat
periculos de autorităţile romane calcă în picioare adevărul Scripturilor. Acestea
ne arată că iudeii de multe ori au vrut să Îl omoare pe Hristos…
A început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la
Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la
cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze (Matei, 16, 21).
Şi unii dintre ei voiau să- L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El.
Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le-au zis aceia: „De ce nu L- aţi
adus?” Slugile au răspuns: „Niciodată n- a vorbit un om aşa cum vorbeşte
Acest Om”. Şi le-au răspuns deci fariseii: „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi?
Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar
mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7, 44-49).
Ieşind El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să-L urască groaznic
şi să-L silească să vorbească despre multe, pândindu- L şi căutând să prindă
ceva din gura Lui, ca să- I găsească vină (Luca 11, 53-54).
Mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea,
deoarece iudeii căutau să-L ucidă (Ioan 7, 1).
Mântuitorul Însuşi le spune fariseilor că sunt mai vinovaţi decât părinţii
lor, care au vărsat sângele prorocilor, lăsând să se înţeleagă că vina mai mare ar
fi tocmai uciderea celui profeţit de proroci: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor
făţarnici! Că zidiţi mormintele prorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, şi
ziceţi: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la
vărsarea sângelui prorocilor”. Astfel, dar, mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii
ai celor ce au ucis pe proroci. Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri!
(Matei 23, 29-32).
De altfel, El le spusese iudeilor că, dacă Îl vor omorî, El va învia după trei
zile, dar ei nu au înţeles cuvintele Sale: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile
îl voi ridica”. Şi au zis deci iudeii: „În patruzeci şi şase de ani s-a zidit
templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Iar El vorbea despre templul
trupului Său. Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi- au adus aminte
că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese
Iisus (Ioan 2, 19-22).

74
Singura excepţie fiind când, în grădina Ghetsimani, Sfântul Apostol Petru i-a tăiat urechea
lui Malhus, vrând să Îl apere pe Hristos.

111
Despre vinderea şi prinderea lui Hristos se poate discuta mult. Ne vom
opri însă asupra unui moment-cheie din procesul lui Iisus, când iudeilor le-a
zis Pilat: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră”. Iudeii însă i-au
răspuns: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni” (Ioan 18, 31). E
clar că iudeii vroiau moartea lui Hristos, însă încercau să îi implice pe romani
în uciderea lui Iisus, deşi nu aveau nevoie de un astfel de ajutor.
Haim Cohn, în cartea sa Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus Christos,
scrie: „Tribunalul religios evreiesc ar fi avut dreptul să-l condamne la moarte
pe Iisus numai dacă el ar fi hulit numele Domnului, în prezenţa a două per-
soane. Dar Iisus n-a hulit niciodată numele Domnului. […] Recunoscând
existenţa unui singur Dumnezeu unic, Iisus nu putea fi învinuit de idolatrie. Nu
ştiu dacă vorbele «Fiul lui Dumnezeu» nu reprezintă o interpolare târzie a
autorilor Evangheliei” [38; 61,78].
Citite cu atenţie, pasajele acesta demontează tot demersul făcut de Haim
Cohn – fost preşedinte al Tribunalului Suprem al Israelului –, care încerca să
demonstreze că moartea lui Hristos trebuie pusă pe seama romanilor. Au pur şi
simplu un efect de bumerang. În primul rând pentru că afirmă clar că tribunalul
evreiesc îl putea condamna la moarte pe Hristos dacă ar fi făcut o afirmaţie
care putea fi considerată blasfemie, iar în al doilea rând pentru că, afirmând că
referinţele despre dumnezeirea lui Hristos ar putea fi „interpolări târzii” ale
Evangheliei, arată că nu a înţeles cum trebuie mărturia Sfintei Scripturi. Dum-
nezeirea lui Hristos este unul dintre cele mai importante adevăruri pe care le
aflăm în Sfânta Scriptură – şi nu găsim doar o referinţă marginală la ea, ci
multe şi clare. Una din ele este aceea când Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi:
„Dar voi cine ziceţi că sunt?” Răspunzând, Simon Petru a zis: „Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Iar Iisus, răspunzând, i- a zis:
„Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi- au descoperit ţie
aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15-17).
Faptul că iudeii considerau o hulă faptul că Hristos afirma că este una cu
Părintele Ceresc îl vedem subliniat într-o altă relatare evanghelică: Era atunci
la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Iar Iisus umbla prin
templu, în pridvorul lui Solomon. Deci L-au împresurat iudeii şi Îi ziceau:
„Până când ne scoţi sufletul? Dacă Tu eşti Hristosul, spune- o nouă pe faţă”.
Iisus le-a răspuns: „V-am spus şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac în
numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi,
pentru că nu sunteţi dintre oile Mele. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le
cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în
veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le- a dat, este
mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu.
Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Iarăşi au luat pietre iudeii ca să arunce
asupra Lui. Iisus le- a răspuns: „Multe lucruri bune v- am arătat vouă de la
Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” I-au răspuns

112
iudeii: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi
pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 22-33).
(Un alt pasaj din aceeaşi carte a lui Haim Cohn arată cât de inconsistente
sunt argumentele celor care vor să arate că iudeii nu au vrut moartea lui Hristos
– ba chiar, dimpotrivă, ar fi vrut să îi salveze viaţa: „Auzindu-l pe Iisus
spunând că-i «Fiul lui Dumnezeu», marele preot e cuprins de jale: Atunci
marele preot şi- a rupt hainele şi a zis: «A hulit! Ce nevoie mai avem de
martori? Iată că acum aţi auzit hula lui» (Matei 26, 65). Majoritatea cerce-
tătorilor creştini văd în «ruperea hainelor» dovada că marele preot a considerat
vorbele lui Iisus o profanare a numelui lui Dumnezeu. […] Marele preot şi-a
rupt hainele nu pentru că Iisus s-a proclamat Mesia, săvârşind un delict religios
şi penal, ci pentru că a refuzat mâna care I s-a întins, a refuzat să colaboreze cu
Sanhedrinul şi, în ultimă instanţă, să promită că în faţa lui Pilat nu va face măr-
turisiri care să-l ducă la moarte. Marele preot şi-a rupt hainele nu pentru că
Iisus a profanat numele lui Dumnezeu; el a înţeles că misiunea sa a eşuat şi că
Iisus nu mai poate fi salvat. După ce iniţiase întreaga acţiune de salvare a lui
Iisus, după ce mobilizase Garda Templului şi găzduise sesiunea Sanhedrinului
în propria sa casă, cuprins de o durere imensă, marele preot îşi rupe hainele, vă-
zând cum totul a eşuat” [38; 79]. Sfântul Evanghelist Matei ne arată că
lucrurile au stat altfel: Arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: „A hulit! Ce ne
mai trebuie martori? Iată, acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare?” Iar ei, răs-
punzând, au zis: „Este vinovat de moarte”. Şi au scuipat în obrazul Lui,
bătându- L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme – Matei 26, 65-67. Tentativa de
răstălmăcire a textului de către Haim Cohn este prea evidentă pentru a mai fi
nevoie de comentarii…)
Iudeii vroiau ca romanii să Îl ucidă pe Hristos, pentru ca aceia să poarte
responsabilitatea crimei… Pilat arată aceasta prin cuvintele spuse lui Hristos:
„Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie75. Ce ai făcut?” Iisus a răspuns:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din
lumea aceasta, slujitorii Mei s- ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor” (Ioan
18, 35-36). (Prin aceste cuvinte Hristos Însuşi întăreşte faptul că a fost predat
iudeilor, nu romanilor. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie cuvinte grele despre
„bătrânii evreilor care au pus la cale nelegiuirea uciderii lui Hristos Dumnezeu.
Ei L-au prigonit ca nişte vipere, în ascuns; ei L-au judecat ca nişte criminali, la
adăpostul întunecos al nopţii, adunând în ascuns martori mincinoşi cumpăraţi
cu bani. Ei, ca şi Iuda, L-au osândit în ascuns. Şi azi, unde sunt cele ascunse ale

75
Trebuie menţionat şi faptul că, după prinderea lui Hristos în grădina Ghetsimani, ostaşii şi
comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat. Şi L-au dus întâi la Anna,
căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe
iudei că este de folos să moară un om pentru popor (Ioan 18, 12-14). L-au dus mai întâi la
Anna şi nu la Pilat, pentru că nu Pilat ceruse prinderea lui Hristos…

113
lor, cele pe care ei le credeau pe veci ascunse?! O, toate s-au dat la iveală pe
faţă, înaintea ochilor întregii lumi” [163; 299].)
Un argument suficient că Hristos nu era considerat de autorităţi un
duşman al Imperiului Roman sunt cuvintele lui Pilat: Pilat I- a zis: „Ce este
adevărul?” Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc
în El nicio vină” (Ioan 18; 38).
Cea mai tulburătoare referinţă privitoare la răstignirea lui Hristos pare a fi
cea la momentul în care iudeii i-au cerut lui Pilat moartea Mântuitorului: Şi
Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: „Iată, vi- L aduc pe El afară, ca să ştiţi că
nu găsesc în El nicio vină”.76 Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini
şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: „Iată Omul!” Când L-au văzut deci
arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: „Răstigneşte- L! Răstigneşte-L!” Zis-a
lor Pilat: „Luaţi-L voi şi răstigniţi- L, căci eu nu- I găsesc nicio vină”. Iudeii
i- au răspuns: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că
S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”... Pentru aceasta, Pilat căuta să- L eli-
bereze; iar iudeii strigau zicând: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten
al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului” (Ioan
19, 4-12).
Despre răstignirea lui Hristos de către iudei dă mărturie şi Sfântul
Apostol Pavel: Voi, fraţilor, v- aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu,
care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de
la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus
L-au omorât ca şi pe prorocii lor77; şi pe noi ne- au prigonit şi sunt neplăcuţi
lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici (I Tes. 2, 14-15). Iar Sfântul
Apostol Petru spune: Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în

76
Arătând faptul că era apăsat de faptul că trebuia să condamne un om nevinovat, Pilat repetă
afirmaţia pe care o făcuse cu puţin timp în urmă. Şi o va mai repeta încă o dată…
77
Marele apologet Mihai Urzică relatează o întâmplare legată indirect de această afirmaţie
paulină: „În România, în 1945, marele rabin Şafran, la un congres al tuturor cultelor, ţinut la
Bucureşti, sub ocârmuirea regimului comunist, a cerut, în faţa întregului Sinod al Bisericii Or-
todoxe Române şi a reprezentanţilor celorlalte culte, adunaţi la acel congres, să se termine o
dată pentru totdeauna cu acuzaţiunile aduse împotriva evreilor în legătură cu uciderea lui
Iisus, care, în realitate, a fost condamnat la moarte de procuratorul roman şi nu de evrei, iar
ca urmare ei nu poartă nicio răspundere. Ca răspuns la cutezanţa marelui rabin, s-a auzit
atunci un glas care a răsunat în toată adunarea. Era glasul evreului misionar creştin Richard
Wurmbrandt, care i-a strigat lui Şafran (şi celorlalţi rabini prezenţi) câteva cuvinte cu putere
profetică: Voi, care reprezentaţi Sinagoga şi Îl tăgăduiţi pe Mesia, până nu veţi sta în genunchi
în faţa Crucii şi până nu veţi cere iertare Răstignitului pentru fărădelegea comisă, nu vi se
cade să-I pomeniţi numele! La aceste cuvinte, rostite, ca altădată, de prorocii Vechiului
Testament, tot clerul ortodox, de faţă la acel congres hibrid, a izbucnit în ovaţii şi aplauze, în
timp ce marele rabin şi suita lui au părăsit ostentativ adunarea, într-o larmă generală, iar
congresul s-a spulberat. În aceeaşi zi, Wurmbrandt a fost arestat şi condamnat la 14 ani
închisoare” [156; 296].

114
ţara iudeilor şi în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn78
(Fapte 10, 39).
Hristos nu a spus niciodată că romanii vor să Îl omoare. Sfânta Scriptură
nu ne spune niciodată că romanii Îl considerau periculos pe Hristos. Ne spune
însă, prin voci diferite, că iudeii au plănuit moartea Sa… De cine se temeau
apostolii după răstignirea lui Hristos, de romani sau de iudei? Răspunsul ni-l
oferă tot Sfânta Scriptură: Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii
(duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor,
a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20, 19).
De fapt, responsabilitatea în cazul morţii Mântuitorului e aproximativ
aceeaşi cu cea de la moartea Sfântului Longhin. Iată ce ne spun Vieţile
Sfinţilor: „Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne
mântuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi
prin înviere, dându-Se spre chinuri, ca să Se rănească pentru păcatele noastre.
Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpânirea
lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la
răstignirea lui Hristos. Văzând el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică
cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizându-se,
morţii înviind şi pietrele despicându-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: Iar sutaşul şi
cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au
făcut, s-a temut foarte tare, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost
Acesta. Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Dom-
nului nostru Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au
curs a câştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat
trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să
străjuiască cu ostaşii pe Iisus, Care zăcea în mormânt. Iar când Domnul, cu
mare slavă, a înviat din mormânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe
străjeri, îngerul Domnului, pogorându-se din cer, a prăvălit piatra de pe
mormânt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci
Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s-au
făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele
ce s-au făcut.
Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să
tăinuiască învierea lui Hristos, zicând: «Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe

78
Astfel se explică de ce Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului
şi i-a tăiat urechea dreaptă (Ioan 18, 10). Petru a încercat să se răzbune pe cei pe care îi
considera duşmani ai Mântuitorului. Atunci Iisus i-a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi
cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Şi a pus la loc urechea slugii arhiereului
(cf. Luca 22, 51), arătând încă o dată că biruinţa Sa a fost şi este biruinţa iubirii de vrăjmaş, nu
a răzbunării vechi-testamentare.

115
când noi dormeam»79. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăi-
nuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. […] Şi
şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brâul cel ostăşesc şi luând cu el pe cei doi
prieteni care aveau aceeaşi râvnă ca şi dânsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi
n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul
Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă
vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost
propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dum-
nezeu. Apoi, lăsând cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în
post şi în rugăciune.
Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut
toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea
lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s-au umplut de zavistie şi de mânie şi,
mergând la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită până la Cezarul din
Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a
abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind
pe alt împărat80. Iar Pilat, luând darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la
Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Lon-
ghin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului,
răscumpărând moartea Sfântului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar
poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moartea, ca un potrivnic al Cezarului. Şi
îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadocia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi
să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat
a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care Îl urau pe Dumnezeu, şi cei
doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi
propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos” [216; 172-173].
Cine l-a omorât pe Sfântul Longhin, romanii sau iudeii? L-au omorât
romanii, plătiţi pentru aceasta de iudei. Mântuitorul le profeţise iudeilor despre
prigonirea celor care vor crede în El: „Iată, Eu trimit la voi proroci şi înţelepţi
şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi
şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele
drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele
lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l- aţi ucis între templu şi altar. Adevărat
grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. Ierusalime, Ierusali-
79
Despre această nelegiuire găsim mărturie în Sfânta Scriptură. După ce mironosiţele au
plecat de la mormânt, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele
întâmplate. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor,
zicând: „Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; şi de se va
auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face”. Iar ei, luând
arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în
ziua de azi (Matei 28, 11-15).
80
Iată că mincinoasele acuze proferate iniţial împotriva Mântuitorului – cum că ar fi un
pericol pentru Imperiul Roman – au fost transferate şi asupra creştinilor.

116
me, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori
am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu
aţi voit” (Matei 23, 34-37).
Înainte de a muri, primul mucenic creştin, Sfântul Arhidiacon Ştefan, îi
mustrase pe iudei că se făcuseră ucigaşi ai lui Hristos: „Voi cei tari în cerbice
şi netăiaţi împrejur, la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului
Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l-au
prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea
Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v- aţi făcut voi acum. Voi, care aţi
primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n- aţi păzit- o!” Iar ei, auzind acestea,
fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva Lui. Iar Ştefan,
fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus
stând de- a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe
Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” Iar ei, strigând cu glas mare,
şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându- l afară din cetate,
îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr,
numit Saul81. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne
Iisuse, primeşte duhul meu!” Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare:
„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Şi zicând acestea, a murit (Fapte 7,
51-60).
Aceste ultime cuvinte ale Sfântului Ştefan reiau rugăciunea lui Hristos de
pe cruce: Părinte, iartă- le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Unde este
antisemitismul? Unde este ura faţă de duşmani? Hristos S-a rugat pentru
iertarea celor care L-au răstignit, învăţându-i pe toţi creştinii să îşi ierte
duşmanii, chiar dacă aceştia îi vor supune la prigoane de tot felul. I-a învăţat să
se înarmeze cu arma răbdării şi să rabde până la capăt: „Luaţi seama la voi
înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea
conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor82. Ci mai întâi
Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor
duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce
se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul
Sfânt. Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti
împotriva părinţilor şi îi vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu;
iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13, 9-13).

81
E vorba de Apostolul Pavel, înainte de convertirea sa.
82
În numele teologiei dialogului inter-religios, astfel de cuvinte profetice sunt trecute cu
vederea sau sunt denaturate. Este de neînţeles tâlcuirea pe care o prezintă Jaroslav Pelikan:
„Profeţia lui Hristos: Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va
ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (Ioan 16, 2) se consideră a fi fost împlinită,
printr-o supremă ironie, atunci când unii care s-au dat drept discipoli ai lui Hristos au
considerat persecutarea evreilor ca o închinare adusă lui Dumnezeu” [126; 29]. Profeţia Mân-
tuitorului se referă însă la prigonirea creştinilor…

117
Sfânta Scriptură ne arată că uciderea creştinilor era pe placul iudeilor: În
vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să- i
piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe placul
iudeilor, a mai luat şi pe Petru (Fapte 12, 1-3).
În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea reproduce mărturia lui
Hegesip despre mucenicia Sfântului Iacov: „Întrucât şi dintre conducători mulţi
s-au creştinat, s-a produs o răscoală printre iudei, mai ales printre cărturarii şi
fariseii care spuneau că există primejdia ca întreg poporul să vadă pe Iisus
Hristos Însuşi, de aceea veneau la Iacov şi-i cereau: «Te rugăm să opreşti
poporul, căci el se înşală de prezenţa lui Iisus atunci când crede că El ar fi cu
adevărat Mesia. Te rugăm să convingi pe cei care s-au strâns la sărbătorile
Paştilor în legătură cu Iisus, căci noi toţi avem încredere în tine. Noi şi întreg
poporul mărturisim că tu eşti drept şi că nu cauţi la faţa nimănui. De aceea,
convinge pe oameni să nu se rătăcească în legătură cu Iisus, căci toată lumea şi
noi înşine avem încredere în tine. Urcă-te pe acoperişul templului pentru ca să
te vadă acolo toţi şi cuvintele tale să fie înţelese de toţi! Căci din pricina
serbării Paştilor s-au strâns toate seminţiile, şi chiar şi dintre păgâni». Şi iată
aşa au pus cărturarii şi fariseii amintiţi pe Iacov pe acoperişul templului şi au
strigat către el: «Dreptule, ca unul în care toţi trebuie să ne încredem, întrucât
poporul se înşală mergând după Iisus cel răstignit, vesteşte-ne nouă care e uşa
lui Iisus!». Şi el a răspuns cu glas tare: «De ce mă întrebaţi despre Fiul Omu-
lui?». El «şade în ceruri de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului». Mulţi
s-au lăsat cu totul convinşi şi preamăreau mărturisirea lui Iacov zicând:
«Osana, fiul lui David!». Dimpotrivă însă, aceiaşi cărturari şi farisei ziceau unii
către alţii: «Am făcut rău când am cerut mărturia lui Iacov despre Iisus. Să-l
urcăm deci acolo sus şi de acolo să-i dăm drumul jos, ca în felul acesta să se
îngrozească toţi şi să nu mai creadă în el». Şi au început să strige: «Vai, vai!
Până şi cel drept s-a rătăcit». De aceea au împlinit Scriptura despre care
vorbeşte Isaia: «Să-l dăm la o parte pe cel drept pentru că ne este greu să-l mai
auzim!». De aceea l-au urcat pe acoperiş, de unde l-au aruncat jos pe cel drept.
După care au adăugat: «Să ucidem cu pietre pe Iacov cel drept» şi au început să
arunce cu pietre în el, căci deşi fusese aruncat jos el încă nu murise. Dar
întorcându-se Iacov s-a aşezat în genunchi spunând: «Te rog, Doamne
Dumnezeule şi Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!». Iar în timp ce aruncau
astfel cu pietre în el, unul din preoţii din familia lui Recav şi din urmaşii lui
Rechavim, despre care prorocul Ieremia a mărturisit, strigă: «Opriţi! Ce-i
faceţi? Căci cel drept tocmai pentru voi se roagă!». Şi atunci unul dintre ei, un
piuar, luând un pilug cu care se presează stofele, l-a lovit în cap pe cel drept şi
astfel i-a adus moarte de martir. Şi l-au îngropat tocmai acolo lângă templu,
unde şi azi se mai vede piatra lui de mormânt. Iacov a fost atât pentru iudei, cât
şi pentru păgâni un martor adevărat al mesianităţii lui Iisus” [60; 93-94].

118
Înainte de convertire, Sfântul Apostol Pavel prigonise credinţa creştină –
pustiia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la
temniţă (Fapte 8, 3) –, ba chiar fusese părtaş la uciderea Sfântului Arhidiacon
Ştefan. Ajungând el rob al lui Hristos, iudeii, făcând sfat împotrivă- i, s- au
legat cu blestem zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide
pe Pavel. Şi cei ce făcuseră între ei acest jurământ erau mai mulţi de pa-
truzeci, care, ducându- se la arhierei şi la bătrâni, au zis: „Ne- am legat pe noi
înşine cu blestem să nu gustăm nimic până ce nu vom ucide pe Pavel” 83 (Fapte
23, 12-14).
Această mărturie arată care a fost atitudinea iudeilor faţă de ucenicii lui
Hristos. Nu există însă nicio mărturie care să ateste că vreunul din Sfinţii
Apostoli s-ar fi purtat cu răutate faţă de iudei84. Dimpotrivă, ei s-au purtat cu
iubire, aşa cum îi învăţase Hristos. Şi găsim această mărturie întărită chiar de
cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că mare îmi este întristarea şi
necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la
Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt
israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea
şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel
ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci (Rom. 9, 2-5).
Iată că, deşi fusese prigonit de cei din neamul său, sfântul spune că ar fi
fost gata să primească până şi pedeapsa anatemei, numai să îi fi putut ajuta prin
aceasta pe iudei, pe care îi iubea şi pentru care se ruga… Ar trebui ca, după o
asemenea declaraţie de iubire, nimeni să nu îl mai poată acuza pe Apostolul
neamurilor că ar fi deformat Adevărul pentru a le face rău iudeilor…

b) Vieţile Sfinţilor
Istoria Bisericii ne arată însă că prigonirea creştinilor de către evrei nu s-a
oprit în primele veacuri creştine. Găsim diferite mărturii despre sfinţi care au
primit mucenicia de la evrei în al doilea mileniu după Hristos. Iată, de exemplu
pătimirea Sfântului Mucenic Eustratie de la Pecerska, care e prăznuit pe 28
martie:
„Înainte de a se face monah, Sfântul Eustratie fusese un om foarte bogat
care, atins de dragostea lui Hristos, şi-a împărţit toate averile după cuvântul Lui
şi a intrat în Lavra Pecerska, luând chipul monahicesc. Dar în timpul săl-
baticelor atacuri ale polovţilor asupra cetăţii Kievului din anul 1097 după
Hristos, mănăstirea a fost jefuită şi mulţi creştini şi monahi au fost omorâţi.
83
Tot Sfântul Apostol Pavel spune cum de la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri
de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre… (II Col. 11,
24-25).
84
Repet: în afară de cea în care Sfântul Apostol Petru i-a tăiat urechea lui Malhus, sluga
arhiereului (cf. Ioan 18, 10), pentru că a vrut să Îl apere pe Hristos de mulţimea care îi vroia
moartea. Dar Hristos a pus la loc urechea tăiată, vindecându-l pe Malhus.

119
Sfântul Eustratie împreună cu alţi câţiva credincioşi au fost vânduţi ca robi
unui evreu din Cherson. Acesta îşi bătea joc de credinţa creştină a robilor lui şi
încerca prin toate mijloacele să-i facă să se lepede de ea şi să treacă la religia
mozaică. Văzând că nu au nici o scăpare decât moartea, ei toţi s-au sfătuit să nu
mai mănânce nimic şi mai degrabă să moară aşa, decât să se lepede de Hristos.
Sfântul Eustratie i-a încurajat, i-a întărit şi i-a binecuvântat pe credincioşii cei
împreună cu dânsul pe această cale pe care cu toţii, inclusiv el, hotărâseră să
meargă. Astfel, ei cu toţii au murit de foame, unii după trei zile, alţii după
patru, iar alţii după şapte. Fiind obişnuit cu postirile, Sfântul Eustratie singur a
supravieţuit, fiind încă viu după paisprezece zile de postire totală85. Sângerosul
evreu, văzând că pierduse şi banii pe care îi cheltuise cumpărând robii, s-a
răzbunat pe Sfântul Eustratie, pe care l-a răstignit pe o cruce. Sfântul Eustratie
s-a rugat lui Dumnezeu de pe acea cruce, prorocind şi evreului năpraznică şi
apropiată moarte. Evreul, înnebunit de ură, a străpuns cu o suliţă trupul
sfântului celui pironit pe cruce, şi aşa Sfântul Eustratie şi-a dat sufletul în
mâinile lui Dumnezeu. Aruncându-i-se trupul în mare, el nu s-a dus la fund, ci
a plutit la suprafaţa apei. Minuni mari au început să se facă apoi la sfintele lui
moaşte” [163; 372].
Sfântul Eustratie a pătimit pentru Hristos în veacul al XI-lea. Dar Biserica
are mucenici şi din veacul trecut. Unul dintre cei mai cunoscuţi este părintele
Filumen, noul mucenic. „În ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fântâna lui
Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoanele şi crucea din biserică,
deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti
evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor cre-
dincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Palestina, i-a explicat cu
blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov aparţinea de multe secole creştinilor.
Vrând să evite provocările, atunci când evreul acela intra în biserică să se
roage, părintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târziu86. Scopul
acestui evreu, ca de altfel al tuturor evreilor fanatici, era să transforme cu orice
preţ biserica în loc de închinăciune iudaic. Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în
ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Filumen, părintele a fost atacat cu
toporul şi omorât87 în timp ce săvârşea Vecernia. După aceea, ucigaşii au jefuit

85
Merită făcută o comparaţie: tot aşa, în vremurile de pe urmă, mulţi dintre cei care nu au
fost învăţaţi cu postul vor pieri din cauza lipsei de hrană la care îi vor supune slugile
Antihristului. Şi tot aşa, creştinii nevoitori, obişnuiţi cu înfrânarea, vor găsi resurse să reziste.
86
Prin aceasta nu greşea, nu făcea un compromis. Pentru că, mai înainte de a fi fost a
creştinilor, fântâna lui Iacov fusese un loc important pentru iudei.
87
Teologul Zaharia Raptopoulos spune un lucru ieşit din comun: „În noaptea aceea, în care
stareţul Filumen a fost înjunghiat la Fântâna lui Iacov – pe trupul său găsindu-se 72 de urme de
cuţit –, în timp ce se ruga, părintele Elpidie (fratele său geamăn, un părinte cu viaţă sfântă care
se afla în Muntele Athos – n.n.) auzea fără încetare vocea părintelui Filumen: «Frate, mă
omoară!»” [86; 299].

120
biserica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comunicatul Poliţiei spunea că
făptaşii erau «necunoscuţi»”88 [86; 294].
Într-o predică despre noul mucenic Filumen, Arhiepiscopul Ambrozie de
Neapole şi Samaria a relatat astfel aflarea moaştelor părintelui: „Cu adevărat,
am deschis mormântul şi am scos trupul afară, aşezându-l pe placa de marmură
a unui mormânt alăturat. Hainele erau pe jumătate putrezite, iar monahii le-au
luat ca binecuvântare, ca să le împartă oamenilor. Mâinile puteau fi îndoite.
Piciorul drept, de la oul piciorului în jos, nu mai era, pentru că ucigaşul îl tăiase
cu securea. Lipseau şi degetele de la piciorul stâng. Restul trupului era întreg,
deşi stătuse în mormânt timp de trei ani. În schimb, de la tăietura securii, cra-
niul era despicat şi îi lipsea nasul. Avea încă barbă şi păr. Cineva l-a curăţat cu
un burete îmbibat în vin. Desigur, trupul nu emana niciun miros neplăcut. Nu
fusese mâncat de viermi şi nu avea absolut nicio scobitură. […] Este sfânt? Cu
siguranţă că este sfânt mucenic, pentru că a apărat de evreu locul de
închinăciune ortodox…”89 [86; 305].

c) Nazismul şi credinţa creştină


Una dintre confuziile care se fac în mod obişnuit când se vorbeşte despre
antisemitism se datorează faptului că se pune în responsabilitatea creştinilor
holocaustul. Dar de fapt nu există nicio legătură între nazism şi credinţa
creştină (cu toate că Hitler a invocat în mod viclean credinţa în Hristos, la
începutul ascensiunii sale, pentru a strânge cât mai mulţi adepţi). Mihai Urzică
caracteriza astfel „religia nazistă”: „Neopăgânismul nazist a revenit la pă-
gânătate, a retrezit vechiul cult al lui Thor şi Wotan, a promovat forţa, spiritul
de rasă superioară, precum şi dispreţul faţă de mila creştină şi faţă de iertare,
socotite a fi manifestări psihologice ale inferiorităţii şi laşităţii evreieşti. Aceste
concepţii au dus la lagărele de exterminare în masă, la cele mai demente
cruzimi. În cartea Mitul veacului al XX-lea, a doctrinarului hitlerist Alfred
Rosenberg, se spune: «Mitul crucii creştine este mort; mitul zvasticii, al rasei şi
al sângelui îl înlocuieşte» (p. 680). O asemenea doctrină păgână socotea
Biserica Creştină o piedică în calea afirmării noului regim, ca urmare, Biserica
a fost supusă unei aprige persecuţii, dimpreună cu slujitorii ei, care în adu-
narea păcătoşilor n- au umblat şi pe scaunul hulitorilor n-au şezut (Ps. 1, 1). Şi
astfel, aşa cum Cugetările lui Mao au devenit mai târziu sacre, având putere de
mit pentru comuniştii chinezi, la fel Mein Kampf, cartea doctrinară a lui Hitler,

88
„A fost omorât în biserică. Ucigaşii au intrat înăuntru, l-au lovit cu toporul în frunte şi i-au
scos ochii. Cu a doua lovitură, i-au rupt maxilarul. Părintele alergase spre ieşire, ca să ceară
ajutor […]. L-au omorât în timp ce săvârşea Vecernia şi purta patrafirul la gât” [86; 299] –
teologul Zaharia Raptopoulos.
89
În aceeaşi predică, Arhiepiscopul Ambrozie a relatat vindecarea imediată a unui
arhiepiscop al Iordanului – pe nume Paladie –, care, fiind foarte bolnav, a fost atins cu o
părticică din moaştele părintelui Filumen şi s-a tămăduit imediat.

121
a devenit catehismul fiecărui nazist, gata de orice jertfă pentru cauza hitleris-
mului” [156; 124].
Nazismul sau orice formă de antisemitism şi credinţa creştină sunt
învăţături contrare. Acest adevăr este simplu şi uşor de înţeles chiar şi de către
copii...
La parastasul părintelui Nicodim Măndiţă, unul din marii stâlpi ai
credinţei din România secolului trecut, poetul Ioan Alexandru a povestit un
lucru tulburător. Un om l-a ucis pe fratele unui părinte duhovnic: „Ştiţi ce-a
făcut acest părinte care trăieşte? A mers la el şi i-a zis: «Fratele meu! Tu l-ai
omorât pe fratele meu şi în locul fratelui meu eşti tu fratele meu!», şi l-a sărutat
pe obraz. «Te iubesc ca pe fratele meu»”90. Ce religie aduce omul la un ase-
menea record al iubirii? Ce altă credinţă pune iubirea în centrul ei, aşa cum o
face credinţa creştină? Gestul părintelui poate fi înţeles ca un rezumat al
Sfintelor Evanghelii, ca un rezumat al Legii celei Noi. Hristos, Fiul lui Dum-
nezeu, a venit să ne înveţe Legea iubirii şi iertării. A iubirii care biruie orice
răutate, a iubirii care iese biruitoare din orice încercare şi orice prigoană.
Să citim Sfintele Evanghelii, ca să nu rătăcim neştiind Scripturile, nici
puterea lui Dumnezeu (Marcu 12, 24). Să mergem pe calea cea tare pe care au
mers creştinii vreme de sute şi sute de ani. Iar dacă cineva va încerca să dove-
dească prin cuvinte meşteşugite că Evangheliile sunt mincinoase sau că ne
învaţă cele rele, să nu îl credem. Căci ce poate fi mai adevărat decât cuvântul
lui Dumnezeu? Şi tot aşa să facem şi cu Vieţile Sfinţilor Mucenici, să le sădim
în inimile noastre, pentru a da roada cea bună. Să învăţăm de la ei credinţa,
răbdarea, nădejdea şi iubirea de vrăjmaşi, virtuţile cu care putem birui
înţelepciunea acestui veac şi putem păşi în Împărăţia Cerurilor.

90
Şi Ioan Alexandru a continuat cuvântul la parastas astfel: „Asta schimbă lumea. Un singur
lucru, părinte Nicodim Măndiţă, nu-i aşa că-i aşa? Dumneata ai spus: «omul duhovnicesc»”.
Noi, creştinii, asta mărturisim: că singurele schimbări adevărate nu pot fi aduse decât de oa-
menii duhovniceşti….

122
NOI ÎL RĂSTIGNIM PE HRISTOS

„Iuda trădează, dar el ne reprezintă pe toţi. Să fim sinceri.” [31; 133]


Părintele Ioan Buga

Evangheliile Bisericii ne descriu amănunţit patimile şi răstignirea


Mântuitorului Hristos. Evanghelia lui Iuda trece cu vederea aceste momente
cruciale pentru neamul omenesc. Avem însă de ales nu doar între a ţine seama
de răstignirea lui Hristos şi a o ignora, aşa cum ne învaţă înţelepciunea acestei
lumi. Avem de ales între a înţelege răstignirea aşa cum trebuie sau a o înţelege
potrivnic Adevărului.
Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a istoriei mântuirii noastre, trebuie
să luăm aminte la cuvintele pline de înţelepciune ale Cuviosului Nazarie de la
Valaam: „Fireşte că eşti mâniat foarte pe Iuda vânzătorul, ca şi pe cei care L-au
răstignit pe Hristos şi L-au străpuns cu piroane şi cu suliţă; ci ia aminte la tine
însuţi, ca nu cumva şi tu să te faci vânzător al Trupului şi al Sângelui lui
Hristos91. Iuda a vândut pe Hristos o singură dată; dar tu oare nu-L vinzi pe El
de nenumărate ori, atunci când nu eşti credincios cuvintelor şi poruncilor Sale?
El a suferit răni de la răstignitorii Săi o singură dată; dar tu oare nu-L răneşti pe
El de nenumărate ori cu patimile şi păcatele tale cele neplăcute lui Dumnezeu?
Căci El a răbdat chinuri pentru fiecare păcat al nostru” [200; 143].
Învăţătura aceasta este într-un fel întregită de o minune istorisită de
Sfântul Dimitrie al Rostovului, minune ce are importanţă pentru fiecare creştin:
„Un păcătos şi-a rânduit ca pravilă să se roage în fiecare zi de câteva ori către
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, repetând cuvintele Arhanghelului Gavriil:
«Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!» Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul
său lumesc, s-a îndreptat către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca
mai înainte să se roage după obiceiul său, iar apoi să meargă la lucrul său. Şi
iată, când a început să se roage după obicei, deodată l-a cuprins frica – mai pre-
sus de firea sa, vede cum chipul de pe icoană se mişcă şi Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu i se arată vie împreună cu Fiul Său, pe Care Îl ţine în
preacuratele ei mâini… Pruncului dumnezeiesc i se deschiseseră răni pe mâini,
pe picioare şi pe coastă şi din răni curgea sângele în şiroaie, exact ca pe
91
Acesta este motivul pentru care creştinii cugetă deseori la vinderea şi patimile lui Hristos:
nu pentru a ajunge să îi urască pe ucigaşii lui Hristos, ci pentru ca, văzând greşeala acelora, să
nu o repete la rândul lor, într-o măsură mai mică. Iar cugetarea la vieţile sfinţilor care au primit
mucenicia de la iudei îi ajută să dobândească tărie în credinţă, pentru a sta tari în faţa ispitelor
venite de la diavol, de la trup sau de la lume.
cruce… Văzând acest lucru, păcătosul s-a îngrozit şi a strigat: «O, Doamne!
Cine a făcut aceasta?» Maica Domnului i-a răspuns: «Tu şi ceilalţi păcătoşi;
voi Îl răstigniţi din nou pe Fiul Meu cu păcatele voastre, ca iudeii»” [48;
27-28].
Acesta este adevărul: noi Îl răstignim pe Hristos cu păcatele noastre.
Degeaba cunoaştem adevărul Evangheliilor, degeaba pricepem cum şi de ce a
fost răstignit Hristos. Dacă nu învăţăm să ne iubim aproapele – chiar dacă
aproapele nu crede în Hristos –, nu am învăţat ce este iubirea. Nu trăim iubirea,
şi prin această împietrire a inimii noastre Îl rănim încă şi încă o dată pe
Hristos…
Episcopul Ilie Miniat spunea cu tristeţe: „O, Dumnezeule, creştinii
cinstesc patimile lui Hristos numai cu buzele, dar cu inima sunt foarte departe
de El. Aşa se tânguieşte Dumnezeu prin gura profetului Isaia (Isaia, cap.
XXIX). Însuşi Domnul Hristos în Evanghelia Sa zice: «Făţarnicilor, bine a
profeţit despre voi Isaia, cu buzele mă cinstiţi, iar cu inima sunteţi departe de
mine». Dacă evreii L-au răstignit numai o dată pe Iisus Hristos în Vinerea
Mare, apoi creştinii Îl răstignesc a doua oară în Vinerea Mare din fiecare an.
Unele sunt cele ce se văd şi altele cele ce se fac, fiindcă în aceste zile creştinii
trebuie să se arate mai evlavioşi şi mai plini de mulţumire” [110; 244]. Şi totuşi
mulţi dintre ei nu se arată nici măcar atunci…
Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că „aşa cum unul dintre cei
Doisprezece, Iuda, L-a vândut pe Mântuitorul, aşa şi dintre cei Şaptezeci (de
apostoli – n.n.) s-au aflat unii care L-au părăsit, nu pentru a-L vinde, ci din cau-
za slăbiciunilor şi greutăţilor omeneşti. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi
s- au dus înapoi şi nu mai umblau cu El (Ioan 6, 66)” [163; 25]. Ce folos că
astăzi suntem ucenici ai lui Hristos, dacă mâine Îl vom părăsi, din pricina
păcatelor, răutăţii şi puţinătăţii credinţei noastre?
Cuviosul Filothei Zervakos ne învaţă însă că, şi de ne vom lepăda de
Hristos prin păcatele noastre, trebuie să ne arătăm următori atunci pocăinţei
Sfântului Apostol Petru şi nu deznădejdii lui Iuda: „Apostolul Petru, deoarece
L-a iubit mult pe Hristos, îndată după ce s-a lepădat de El s-a căit, a plâns
amarnic, iar Domnul nostru Iisus Hristos nu numai că l-a primit şi l-a iertat, dar
l-a aşezat şi primul între apostoli. Iuda, pentru că nu L-a iubit pe Hristos, ci a
iubit mai mult banii şi pe diavol, imediat după ce a păcătuit, şi-a pus capăt
zilelor, şi-a predat sufletul şi trupul diavolului, pe care l-a iubit, şi de aceea a
fost osândit la iadul veşnic. […] Apostolul Petru L-a iubit pe Hristos. Când
Hristos S-a arătat după Înviere ucenicilor Săi, de trei ori l-a întrebat pe Petru:
«Petre, Mă iubeşti?» Petru a răspuns: «Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te
iubesc». Întrucât L-a iubit cu adevărat pe Hristos, a devenit dumnezeu după
har. Însă Iuda, pentru că l-a iubit pe diavol, s-a făcut asemănător acestuia. «Şi
între voi unul este diavol», a grăit Domnul către ucenicii Săi, vorbind despre
trădătorul Iuda” [172; 25-26].

124
Iuda a devenit diavol nu după fire, ci după purtare… Iar noi, dacă în loc
să Îl primim pe Hristos în viaţa noastră, ne lepădăm de El prin patimile noastre,
vom deveni Iude. Şi, în loc să primim în inimile noastre Evangheliile Bisericii,
primim Evanghelia lui Iuda şi alte texte rătăcite.
Val Butnaru surprinde cu precizie chirurgicală tendinţa noastră de a
încerca să ne minţim, să trecem cu vederea căderile noastre, de a ne
dezvinovăţi chiar şi atunci când greşelile noastre sunt evidente: „Dorinţa
subliminală de a-l reabilita pe Iuda denotă vina noastră ancestrală şi nevoia de a
o justifica. Pândiţi de capcanele trădării, ne gândim să scăpăm cât mai onorabil
de faptele dezonorante pe care le-am săvârşit. «Evanghelia după Iuda» demon-
strează că trădarea a fost făcută în numele salvării omenirii. Tot aşa cum
trădările ulterioare şi-au găsit alte justificări: «în numele păcii», «în numele
interesului naţional», «în numele generaţiilor viitoare». Într-o dramatizare după
Leonid Andreev (pe care am numit-o «Fratele nostru Iuda»), am presupus că
Trădătorul e chiar frate cu noi, seamănă leit cu noi, ne aduce aminte de crimele
noastre – reale sau imaginare. Şi atunci, decât să purtăm în suflet această
povară, nu e mai simplu să admitem că am făcut un târg cu Iisus, că suntem
învinuiţi pe nedrept, că, de fapt, şi noi am vrut binele omenirii? Codul moral
din interiorul nostru ne înspăimântă. Iar atunci când ridicăm privirile şi vedem
cerul înstelat deasupra noastră, ne înspăimântăm şi mai tare...”92

92
Din articolul „Evanghelia după Iuda”, Jurnal de Chişinău, 21 aprilie 2006.

125
ISPITELE LITERATURII

„PILAT: Ce cauţi în Ierusalim?


ISUS: Am venit la tine să mă răstigneşti.
PILAT uimit: Să te răstignesc? Pentru ce?
ISUS: Ca să mă pot urca în cer, la tatăl meu.
PILAT: Altfel nu poţi, decât dacă te răstignesc eu?
ISUS: Nu te teme, vina îţi va fi iertată la judecata de apoi!
PILAT: Vina? Care vină?
ISUS: Că ai răstignit un nevinovat.
PILAT: Eşti foarte sigur că am să te răstignesc, nu ştiu de ce!
ISUS: Trebuie să mă răstigneşti!
PILAT: Pentru ce?
ISUS: Ca să mă pot urca la tatăl meu!
PILAT: Eu nu sunt pus aici să răstignesc pe oricine are chef! N-am nicio
obligaţie şi răstignesc doar pe cine-mi place mie! Şi pe duşmanii Imperiului, fi-
reşte” [114; 72].
(Alina Mungiu-Pippidi, „Evangheliştii” – fragment)
***
Pentru articolul pe care vreau să îl scriu rândurile de mai sus sunt doar un
pretext: sunt doar o insectă care va fi studiată în laborator… Avem în faţa
ochilor un paragraf luat parcă din Evanghelia lui Iuda, dar în care Pilat ia locul
lui Iuda şi este însărcinat cu ceea ce se vrea a fi misiunea divină a răstignirii.
Întrebare: „E folositoare sau nu o astfel de literatură?”
(Înainte de a răspunde la această întrebare precizez că am inclus citatul de
mai sus pentru că vroiam să am un text de la care să pornesc discuţia. Dacă ar
fi existat o carte-reper care să fie citită de majoritatea cititorilor cărţii de faţă, ar
fi fost indicat să fac referire la ea.).
Există din ce în ce mai multe cărţi care tratează probleme religioase.
Oricât de tare s-ar adânci omul în păcat, la un moment dat tot simte nevoia unei
legături cu viaţa spirituală. Şi atunci, citeşte cărţi precum Al cincilea munte a
lui Paulo Coelho, cărţi care îl fac să cugete la vieţile unor sfinţi sau la persoana
lui Hristos.
Unor cititori astfel de texte nu le plac: „Ce rost are să te joci cu viaţa lui
Hristos şi cu Vieţile Sfinţilor?” Aceştia nu au fost de acord cu adaptarea unor
teme nou-testamentare sau aghiografice nici măcar pentru scopuri morale, din-
tre care cultivarea virtuţilor ar fi fost cel mai important.
Alţii, puţini la număr, e adevărat, nici nu înţeleg astfel de texte. Dar celor
mai mulţi le plac: „Nu te pune nimeni să citeşti aşa ceva. Şi nu e nimic rău în
ele, de fapt. Dacă ai discernământ, poţi citi orice.”
Eu vreau să mă adresez acum celor din ultima categorie. Pentru a le
atrage atenţia asupra faptului că greşesc…
Da, sunt de părere că literatura care deformează întâmplările din istoria
mântuirii nu trebuie citită. Ea ne poate ajuta să înţelegem valoarea unor idei
frumoase, ne poate ajuta să cugetăm la Dumnezeu, dar în acelaşi timp ne viru-
sează cu idei greşite. Idei care cresc în minţile noastre ca aluatul şi, în timp, ne
pot arunca în rătăcire.
Unii au observat anumite similitudini între Evanghelia lui Iuda şi celebra
nuvelă a lui Giovanni Papini „Ispitirea lui Iuda” (tipărită în 193893, în volumul
Mărturiile calvarului), în care diavolul îi propune lui Iuda: „Tu Îl trădezi pe
Iisus numai în cuvânt; în realitate tu îl trădezi pe Caiafa. Mă înţelegi, acum,
Iuda? Eşti dispus, în sfârşit, să Îl serveşti, şi în acest fel, pe Domnul tău?” [121;
12]. Oricum, nu Hristos îi cerea lui Iuda să Îl vândă, ci diavolul îl ispitea pe
Iuda să îşi ajute Învăţătorul, predându-L duşmanilor Săi.
Papini relata că textul său e un rod al imaginaţiei: „Evangheliştii scriu,
laconic, că Satana a intrat în Iuda, că acesta a fost convins şi învins de către
Duşman. Am încercat să-mi imaginez cu ce sofisme, viclenii, înşelăciuni şi
ciudăţenii a putut Satana să pună stăpânire pe sufletul discipolului şi să facă din
el un trădător” [121; 86]. Papini nu a intenţionat să prezinte un produs al
imaginaţiei sale ca fiind un adevăr de credinţă. Imaginaţia e imaginaţie, ade-
vărul e adevăr. Dar nu de puţine ori cititorii şi spectatorii nu au priceperea de a
deosebi graniţa dintre ele…
Alte exemple, de acelaşi calibru: Ultima ispită a lui Hristos, a lui
Kazantzakis, sau şi mai celebrul Cod al lui Da Vinci. Cu ce rămânem după ce
citim astfel de cărţi? Cu nimic bun…
E adevărat că literatura pe care eu o contest aici e apreciată de mulţi. Mai
mult, îi consider pe autorii acestei literaturi un fel de medici care îi ajută să
moară pe cititorii care solicită să li se respecte dreptul la eutanasie. Ştiu,
verdictul meu va părea nefondat, exagerat, chiar ridicol. Dar mi-l asum. Cred
că această literatură nu e nici măcar eutanasiere, pentru că doctorii uşurează
suferinţele bolnavilor luându-le viaţa. Literatura pe care o critic acum nu

93
Tot în 1938, pe scena Comediei Franceze s-a jucat piesa lui Paul Raynal A pătimit sub
Ponţiu Pilat. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: „Părerea căreia mă raliez recunoaşte deplina
vinovăţie a lui Iuda şi constată că argumentele de tip Paul Raynal sunt greşite, oricât ar fi ele de
seducătoare prin mărinimia pe care o dovedesc şi de lăudabilă dorinţa de a voi să
dezvinovăţească un acuzat. Pe Iuda nu se cade însă a-l scoate basma curată, deoarece este
efectiv culpabil şi nu există motive pentru a-l achita. […] Intenţiile dramaturgului Paul Raynal
(altminteri scriitor de bună calitate şi autorul câtorva nobile şi frumoase piese) au fost bune, dar
eroarea lui e totală” [148; 79, 82].

127
uşurează suferinţele sufleteşti ale cititorilor. Ea le otrăveşte sufletele, ducându-i
la o moarte lentă şi mai greu de suportat.
***
Nu vreau să se înţeleagă din cele scrise de mine că Biserica s-ar împotrivi
literaturii. Nu, Biserica se împotriveşte doar literaturii care propovăduieşte
minciuna, păcatul, înşelarea.
Părintele Stăniloae spunea că „Operele de artă sunt opera Duhului Sfânt:
o literatură bună, o poezie frumoasă, sunt opera Duhului Sfânt, dar aceasta nu e
încă toată poezia pe care o poate realiza omul” [146; 92].
În „Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”94 găsim o
poziţie foarte echilibrată faţă de creaţiile culturale: „Propovăduind veşnicul
adevăr al lui Hristos unor oameni care trăiesc în nişte condiţii istorice
schimbătoare, Biserica realizează acest lucru prin intermediul formelor de
cultură specifice timpului, naţiunii, diferitelor grupări sociale. Ceea ce a fost
conştientizat şi trăit de unele popoare şi generaţii, uneori poate fi descoperit din
nou de ceilalţi oameni, devenind ceva intim şi uşor perceptibil pentru ei.
Nicio cultură nu poate fi considerată unica acceptabilă pentru exprimarea
mesajului spiritual creştin. Limbajul cuvintelor sau cel al chipurilor prin care
este exprimată evlavia, metodele şi mijloacele lui, în mod firesc, se schimbă
odată cu mersul istoriei, deosebindu-se în dependenţă de contextul naţional şi
de orice alt context. […]
Biserica se foloseşte de diferitele părţi ale culturii pentru a exprima
adevărul creştin. Iconograful ortodox, poetul, filozoful, muzicianul, arhitectul,
actorul şi scriitorul apelează la mijloacele artei pentru a-şi exprima experienţa
înnoirii lor spirituale, pe care au dobândit-o şi pe care doresc să o
împărtăşească şi celorlalţi.
Cultura profană este capabilă de a fi vehicul al evlaviei. Şi acest lucru
este deosebit de important în cazul în care slăbeşte influenţa creştinismului din
societate, sau când autorităţile civile intră într-o luptă deschisă cu Biserica”
[96; 83].
Iată că Biserica recunoaşte valoarea creaţiilor culturale. Mai bine spus,
Biserica recunoaşte valoarea creaţiilor care sunt cu adevărat valoroase.
Scriitorii trebuie să ţină seama de spaţiul în care pot să se manifeste în libertate.
Şi să înţeleagă că, de fapt, libertatea lor nu a fost micşorată, ci dimpotrivă: li
s-au oferit reperele pentru a realiza opere care transfigurează şi înfrumuseţează
lumea.
Ce trebuie să înţeleagă cititorii creştini? Că, dacă vor degusta literatura
care prezintă o perspectivă deformată asupra lui Hristos, asupra sfinţilor,
asupra vieţii creştine, se vor face vinovaţi de succesul autorilor respectivi. Încu-

94
Prin decizia Sinodului arhieresc ţinut în Rusia în anul 2000, acest document este studiat în
seminariile şi în facultăţile de teologie ortodoxă.

128
rajându-i, se vor vătăma şi pe ei înşişi şi pe cei cărora le vor recomanda astfel
de cărţi.
Şi, pentru că am început cu un citat din Alina Mungiu-Pippidi, voi arăta
cât de strânsă este legătura dintre un autor şi ideile religioase pe care le
propagă:
„ELENA: Când ne-am iubit, puţin îmi păsa dacă eşti fiul lui Dumnezeu
sau nu…
ISUS: Înţelegeţi-mă şi iertaţi-mă! Amândoi! Am fost atât de singur…
propriul meu frate se îndoia de mine, a trebuit să învăţ să trec unele lucruri sub
tăcere…
ELENA: De ce se îndoiau de tine?
ISUS dus pe gânduri: Voiau un singur lucru de la mine: minuni. Nimeni
nu voia să asculte ce aveam de spus.
CHERINTOS: Cam neplăcut, nu? Aici, în Orient, toată lumea e
înnebunită după minuni. De doctrine n-are nimeni chef. Pe căldura asta! Dar o
minune bună, asta mai trezeşte oamenii din amorţeală! Mai ales dacă este şi
scurtă…
ISUS: Mi-e greaţă de minuni. Aş fi vrut să citesc în ei dorinţa de a fi mai
buni. Dar nu citeam nimic, decât o curiozitate grotescă. Şi totuşi, pentru aceştia
trebuia să mor! Avea asta să îi facă mai buni? Era limpede că nu: sacrificiul ar
fi fost inutil, întruparea ratată…” [114; 62-63]
Să comparăm aceste rânduri cu o declaraţie a Alinei Mungiu-Pippidi, cu o
mărturisire de credinţă care ne arată legătura dintre credinţa unui autor şi opera
sa: „Cred ca în Evanghelia coptă a lui Toma, aia în care Iisus nu face nicio
minune, e un simplu predicator genial şi neînţeles…”95.

95
Cotidianul, 27 ianuarie 2006.

129
ICOANA LUI IUDA ÎNTR-O BISERICĂ ORTODOXĂ

„Chiar şi icoana poate fi ne- iconică, neliturgică şi chiar nerugătoare”


[96; 80].
Diaconul Andrei Kuraev

„Venisem la Almaşul Mare să găsesc o biserică. O biserică veche, dintre


cele mai vechi din Ardeal, al cărei altar se sprijină pe milenare inscripţii
romane. O biserică pe zidurile căreia e zugrăvit «apostolul Iuda», trădătorul
care l-a vândut pe Iisus, având creştetul înconjurat de aureolă de sfânt. Voiam
să aflu cum se putuse întâmpla o asemenea erezie. Nădăjduiam să găsesc
explicaţii pentru sanctificarea trădării tocmai într-o biserică din Munţii
Apuseni, să aflu ce cred chiar moţii despre această pictură stranie şi unică în
lume. […] Pictura a fost făcută de un ţăran. De un om al satului, pe la începutul
veacului trecut. Dar e minunată. Naivă şi simplă, din linii puţine, ca şi sufletul
de moţ; sfinţii au cu toţii parcă nişte chipuri de copii. Pure, frumoase,
neîntinate. Singur Iuda, în capătul de miazănoapte al pronaosului, nu are chip. I
se vede bine aureola96, i se văd faldurile bine creionate ale mantiei, mâinile cu-
prinzând punga pe care scrie «30 arginţi», dar chipul i-a fost şters, cine ştie, de
om sau de trecerea anilor.”97
Datorită promovării mediatice a Evangheliei lui Iuda, întrebarea dacă
Iuda a fost sfânt sau păcătos a constituit subiectul multor articole şi emisiuni de
radio şi TV. Această întrebare primeşte – prin mâna zugravului bisericii din
Almaşul Mare – un răspuns şocant: a fost sfânt…
Observând curentul de reevaluare a lui Iuda, care are drept culme
canonizarea acestuia, Octavian Dărmănescu scria: „Mascarada e de înţeles în
neostalinismul corectitudinii politice de azi98. Pentru canonizarea lui Iuda au în-
chiriat fanfare grele, statuia lui e ridicată de pârghii complexe, sfoară e destulă.
«Şanse pentru fiecare!» e dictonul, deci să-nceapă licitaţia pentru şansele lui
Iuda! (…) Aici e Altfel TV, bun venit în lumea dubiului! Marele show al

96
Deşi în Eminia picturii bizantine, „manualul” de referinţă pentru zugrăvirea bisericilor, se
specifică foarte clar că vânzătorul Iuda trebuia reprezentat „fără nimb” [50; 113].
97
Bogdan Lupescu, „Sfântul Iuda din Almaşul Mare”, Formula AS, nr. 417/2000.
98
„Corectitudine politică” în care duhul creştin e sufocat de duhul lumii acesteia, în care
mărturisitorii sunt consideraţi extremişti, în care adevărul e amestecat cu minciuna şi păcatul e
trecut pe lista virtuţilor contemporane. Datorită acestei aplatizări şi nivelări de opinii, Iuda – cu
aureola în jurul capului şi cu preţul trădării în pungă – poate intra pe furiş în sinaxar, fără să
protesteze nimeni.
reabilitării a-nceput: ţineţi aproape! La final, un invitat surpriză: venit tocmai
de la Ierusalim, Iuda ben Simon ne va depăna povestea lui. Şi aşa, cu ultimul
parastas făcut, tămâiat şi înviat, Iuda cel acum sfinţit va fi introdus într-o
torpilă pe care o vor ghida spre corabia de muzeu a Bisericii”99.
Cel mai simplu mod de a lămuri taina icoanei lui Iuda este de a o prezenta
în paralel cu o altă imagine şocantă pentru interiorul unei biserici ortodoxe. E
vorba de celebra frescă din biserica din Petreşti, în care sunt reprezentaţi Mihail
Gorbaciov, George Bush şi Papa Ioan Paul al II-lea. Preotul Alexandru Coman,
ctitorul bisericii, a explicat motivul pentru care a comandat o astfel de repre-
zentare plastică: „Consider că toţi cei trei mari conducători ai omenirii sunt
asemănători lui Constantin cel Mare, care în anul 313 a dat libertate de
manifestare creştinilor şi pe pe care Biserica l-a aşezat lângă apostoli. Tot aşa,
aceşti trei mari oameni au schimbat mersul lumii, lor le datorăm ridicarea şi
libertăţile de astăzi. Biserica ar trebui să-i declare sfinţi, pentru că ne-au izbăvit
de acel sistem opresiv (comunismul)”100.
Dar Biserica lui Hristos, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească,
nu îi poate declara sfinţi pe cei care nu sunt mădulare ale Bisericii. George
Bush este baptist, papa – catolic şi Gorbaciov, deşi a fost botezat ortodox în
copilărie, s-a lăsat înşelat de ateism. Pe de altă parte, şi dacă ar fi fost membri
ai Bisericii, activitatea lor politică nu este un argument suficient pentru
canonizare. Biserica Ortodoxă are nişte rânduieli foarte precise atunci când ca-
nonizează un sfânt, deoarece actul respectiv nu schimbă statutul unei persoane
răposate, conferindu-i în mod automat sfinţenia. Prin canonizare, Biserica doar
recunoaşte sfinţenia unui mădular al Trupului lui Hristos trecut la Domnul.
Biserica nu poate schimba rânduielile canonizării din pricini îndoielnice.
Şi nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, la data pictării bisericii din
Petreşti, papa Ioan Paul al II-lea, Bush şi Gorbaciov erau toţi în viaţă. Cum poţi
spune că cineva ar trebui canonizat câtă vreme se află în viaţă? Dacă în ultima
parte a vieţii se va dovedi duşman al Bisericii? Sau dacă în anii următori se va
dovedi că, deşi era considerat un apărător al Bisericii, de fapt, totul era doar o
paradă menită să îi ascundă adevăratele interese?
Ar fi fost normal ca biserica din Petreşti să nu fie sfinţită până ce
imaginea celor trei personalităţi nu ar fi fost înlocuită cu o altă reprezentare

99
Tentaţia apocrifei, material preluat de pe www.laurentiudumitru.ro/blog/. Textul continuă
trist: „Evanghelia după Iuda pare o glumă proastă. Se doreşte sanctificarea celor 30 de arginţi şi
eficientizarea Ţarinii Olarului. O vor vinde pe toată la pungi mici, ca pământ de la locurile sfin-
te. Urnit din loc, cultul lui Iuda va înflori cu câştig bun, insignele şi tricourile cu el le vor
concura pe cele cu Che Guevara”. Esenţial este ca fiii Bisericii să înţeleagă că miza acestui cult
este tocmai lepădarea de adevărul Sfintei Scripturi, ceea ce este de fapt acelaşi lucru cu
lepădarea de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe care Îl mărturisesc Scripturile.
100
Monitorul de Cluj, 25 august 2001.

131
canonică101. Orice specialist în iconografie va spune răspicat că fresca celor
„trei aleşi” nu are nicio justificare teologică. Mai mult, este pur şi simplu o
imagine care calcă în picioare erminia ortodoxă. Ca şi icoana lui Iuda din
Almaşul Mare. O icoană care răstoarnă învăţătura lui Hristos, a Sfintelor Evan-
ghelii şi a Sfintei Biserici.
Arta ortodoxă este o întruchipare a dogmei. Aşa cum se spune în popor,
pictura bisericii este o Evanghelie în imagini pentru omul neştiutor de carte…
Când pictura bisericii se abate de la rostul ei, urmările sunt grave.
Un exemplu care a produs multă sminteală a fost pictarea unor aşa-zişi
sfinţi catolici102 în bisericile ortodoxe. Sau aşezarea în biserică a unor tablouri
care conţin învăţături eretice, cum este imaginea cu inima sacră a lui Iisus sau a
Fecioarei Maria103. Arta ortodoxă nu numai că nu trece cu vederea rătăcirile
dogmatice, ci le pune în evidenţă, pentru a-i învăţa pe credincioşi să stăruie în
adevăr. Aşa sunt frescele în care e reprezentată corabia Bisericii, în care sunt
Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii Apostoli, în timp ce pe mal stau păgânii şi
ereticii care au prigonit Biserica cea adevărată, eretici îmbrăcaţi în veşmintele
clericale specifice rangului lor. (Printre aceştia, se poate recunoaşte chiar papa.)
În acelaşi duh, în unele biserici ortodoxe este pictat Sfântul Nicolae lovindu-l
cu palma pe ereticul Arie104. Dar în nicio biserică ortodoxă Arie nu este pictat
ca fiind mărturisitor al adevărului sau chiar sfânt…105
Trebuie să afirmăm cu toată tăria că trădătorul Iuda nu poate fi pictat în
biserică în ipostaza de sfânt106. Sfinţii sunt în Împărăţia lui Dumnezeu, iar Iuda
este în iad, aşa cum mărturiseşte Biserica…
101
Una dintre atribuţiile episcopilor este de a veghea asupra construirii bisericilor şi
canonicităţii picturii. Totuşi, înaintea sfinţirii bisericii din Petreşti, ierarhul locului a declarat
şocant că „părintele Coman a avut întotdeauna idei deosebite, oarecum la zi. Sigur că pictura
respectivă nu intră neapărat în tradiţia picturii bizantine, dar şi în erminia bisericilor din
Moldova erau reprezentaţi turcii ca nişte cuceritori etc. Preotul Coman a surprins o realitate, nu
văd un lucru rău în reprezentarea aceea…”.
102
Între ei, Francisc de Asissi, despre care Sfântul Ignatie Briancianinov scria că a ajuns la
„cea mai vârtoasă înşelare demonică” [27; 60].
103
În volumul Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi – un răspuns ortodox
(Editura Deisis, 1994), scris de Preasfinţitul Fotie, Arhimandritul Filaret Motte şi părintele
Patrick Ranson, se găseşte un articol interesant împotriva cultului inimii lui Iisus. Recomand cu
încredere lectura cărţii respective, întrucât se remarcă printr-o mărturie apologetică solid
argumentată patristic. E o carte care demontează pur şi simplu teoriile privitoare la conceptul
de aşa-zise „Biserici surori”.
104
În frescele în care este reprezentat primul Sfânt Sinod Ecumenic.
105
Unul dintre punctele dialogului între ortodocşi şi ereticii monofiziţi cere ridicarea
reciprocă a anatemelor date asupra „sfinţilor fiecărei Biserici”. Mergând în aceeaşi direcţie, un
dialog între ortodocşi şi arieni ar pretinde ridicarea anatemei pronunţate asupra lui Arie. Ceea
ce, la limită, ar putea duce la cenzurarea cărţilor şi la ştergerea icoanelor în care Arie este
prezentat ca eretic… (Dar Biserica lui Hristos nu poate schimba nimic din Hotărârile Sfintelor
Sinoade Ecumenice, pentru că în acele sinoade ierarhii nu au vorbit după mintea lor, ci Duhul
Sfânt a vorbit prin ei.)

132
Pseudo-icoana din Almaşul Mare este pur şi simplu o anti-icoană. Ar fi
fost o greşeală la fel de mare să îl reprezinţi pe unul din Sfinţii Bisericii arzând
în chinurile iadului.
Scopul articolului de faţă nu este de a face reclamă mascată unei
reprezentări artistice necanonice. Ci este tocmai de a atrage atenţia asupra
respectării canoanelor artei ortodoxe. Altfel, cu icoane necanonice, cu biserici
construite modernist, ca nişte săli de spectacole, nu ne putem păstra identitatea
ortodoxă. Legătura dintre dogmă şi artă este reciprocă. Şi, tot aşa cum o dogmă
prin care se mărturiseşte Adevărul naşte o icoană pe măsură şi o biserică pe
măsură, tot aşa o icoană mincinoasă sau o biserică, tip sală de spectacole îşi vor
pune amprenta negativă asupra învăţăturii de credinţă.
Oricum, ar fi bine ca, văzând icoane pictate necanonic sau biserici
ridicate după planuri specifice unor spaţii neortodoxe, să nu ne grăbim să dăm
cu piatra în vinovaţi. Ar fi bine să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem dacă
nu cumva şi noi am fost atinşi de virusul secularismului. Să vedem dacă faptele
şi credinţa noastră sunt sau nu curate. Pentru că degeaba ne vom grăbi să
judecăm scăderile altora, dacă noi înşine ne aflăm în greşeală. Iar dacă ne-am
judecat cu sinceritate pe noi înşine, vom vedea cu alţi ochi greşelile şi chiar
păcatele celor de lângă noi.
Privind la icoana lui Iuda, Emilian Achim – tatăl preotului din Almaşul
Mare – întreabă şi ne întreabă pe fiecare dintre noi: „Ia uitaţi-vă, nu-i aşa că-n
locul albului acela (e vorba de albul care a rămas în locul feţei lui Iuda după
ştergerea trăsăturilor) poate fi pus chipul oricui? Nu-i aşa că poate fi oricine,
orice om, orice biet muritor? Nu-i aşa că oricare dintre noi poate fi Iuda,
trădătorul? Nu că-i aşa?...”107

106
E posibil ca zugravul acestei icoane să nu fi fost conştient de greşeala sa. În Erminia
picturii bizantine se află o atenţionare foarte aspră pentru cei care se apucă de această lucrare
doar din dorinţa de câştig şi care, datorită lipsei de grijă, fac greşeli: „Câţi pentru a banilor
iubire, cu lăcomie, fără evlavie şi cu nebăgare de seamă se apucă de lucrul acesta, bine să ia
seama, aducându-şi aminte de chinuirea din focul Gheenei a lui Iuda, a iubitorului de arginţi, şi
a celor de un nărav cu dânsul…” [50; 23].
107
Formula AS, nr. 417/2000.

133
DEFORMAREA VECHILOR SCRIPTURI

Una din întrebările pe care şi le pune un creştin atunci când ascultă în


Biserică profeţiile din Vechiul Testament despre Hristos este: „Dacă profeţiile
au fost atât de clare108, de ce nu L-au recunoscut iudeii pe Mesia? Şi cum de
evreii de astăzi nu înţeleg că prorocia din Isaia 7,14: Iată, Fecioara va lua în
pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, s-a împlinit în
Hristos, Care S-a întrupat „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”?
Dacă răspunsul la prima întrebare se poate afla într-o mulţime de cărţi
religioase109, fie scrise de Sfinţii Părinţi, fie scrise de părinţi contemporani,
răspunsul la a doua întrebare se poate afla ceva mai greu…
Una dintre explicaţii – nu foarte importantă, totuşi una care nu trebuie
trecută cu vederea – este că evreii de astăzi nu mai citesc versiunea originală a
Vechilor Scripturi… Ei citesc o versiune „aproape” exactă, dar care are totuşi o
diferenţă esenţială: în textul evreiesc de astăzi, în locul profeţiei că „Fecioara
va lua în pântece”, apare „tânăra va lua în pântece”110. Modificarea a fost
făcută pentru ca Hristos, Care S-a născut din Fecioara Maria, să nu fie re-
cunoscut drept Mesia.
Afirmaţia că evreii ar fi deformat – puţin, dar intenţionat – Scripturile
este şocantă, însă există multe mărturii patristice în acest sens. Sfântul Iustin
Martirul, în cunoscutul Dialog cu iudeul Trifon, este între primii scriitori creş-
tini care fac o astfel de afirmaţie: „Eu nu mă încred nici în dascălii voştri care
susţin că Scripturile nu au fost bine traduse de către cei 70 de bătrâni, în timpul
lui Ptolemeu, care a fost împăratul Egiptului, şi încearcă să le explice ei. De
asemenea, voiesc să vă fac să ştiţi că multe Scripturi au fost date afară cu

108
După Învierea Sa, Hristos Însuşi, mergând cu Luca şi Cleopa spre Emaus, le-a tâlcuit
profeţiile mesianice din Vechiul Testament: Începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a
tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El (Luca 24, 27). Iar despre Sfântul Apostol Pavel
citim: Cu tărie şi în faţa tuturor, el înfrunta pe iudei, dovedind din Scripturi că Iisus este
Hristos (Fapte 18, 28).
109
Deşi, oricât de clare ar fi mărturiile că au avut minţile întunecate de diavol, că aşteptau un
Mesia care să le dea putere pământească sau că preferau păcatul virtuţii, ele nu trebuie să
stârnească dispreţul faţă de evreii necreştini de astăzi, care au lepădat darul de a fi popor ales.
110
Sfântul Chiril arată că şi aşa, chiar deformată fiind profeţia, tot ar trebui să fie vădit că ea
se referă la Naşterea lui Mesia din Fecioara Maria: „A părut iudeilor că prin numele de «fată»
nu se arată Maica Domnului şi că nu trebuie să se numească «fecioară». Prin aceasta, ei cred că
este cu putinţă să se oprească şi să se nimicească înţelesul tainei, dacă vor zice ei «fată» şi nu
«fecioară»” [33; 29].
desăvârşire din traducerile111 făcute de către bătrânii care au fost la Ptolemeu.
Din acestea se dovedeşte în chip clar că Cel Răstignit, Însuşi, era propovăduit
ca Dumnezeu şi om şi că avea să fie răstignit şi să moară. Însă, fiindcă ştiu că
pe acestea le tăgăduiesc toţi cei din neamul vostru, nu voi mai începe astfel de
discuţii, ci voi căuta să discut numai cele care fac parte din cele mărturisite de
voi. De altfel, voi le recunoaşteţi pe toate cele ce am spus înainte, afară de
cuvintele: «Iată, Fecioara va lua în pântece», pe care le-aţi tăgăduit, spunând că
s-a zis: «Iată, tânăra va lua în pântece»”112 [174; 232].
Alţi sfinţi ai Bisericii întăresc această poziţie. În lucrarea sa Împotriva
ereziilor (III, 21, 1-3), Sfântul Irineu de Lyon scrie că profeţiile despre Mesia
au fost traduse „în limba greacă de iudeii înşişi mult mai înainte de timpul ve-
nirii Domnului nostru, ca să nu rămână nicio îndoială că iudeii au tălmăcit
anume astfel din dorinţa de a ne face pe plac nouă (creştinilor). Dacă evreii ar
fi ştiut că noi ne vom folosi de aceste mărturisiri ale Scripturilor, ei înşişi, fără
a sta la îndoială, ar fi ars Scripturile, care arată că şi celelalte popoare vor avea
parte de viaţă veşnică... Scripturile au fost traduse după inspiraţia lui
Dumnezeu. Dacă Scripturile au fost traduse cu atâta exactitate şi har dumne-
zeiesc şi dacă prin ele Dumnezeu a rânduit credinţa noastră în Fiul Său,
păstrând pentru noi Scripturile nevătămate în Egipt... Şi dacă această traducere
a Scripturilor a fost făcută până la pogorârea Domnului nostru pe pământ şi
până la apariţia creştinilor, atunci cu adevărat neruşinaţi şi obraznici sunt cei
care vor acum să tălmăcească altfel, când noi îi demascăm tocmai în baza
acestor Scripturi şi îi aducem la credinţa în venirea Fiului lui Dumnezeu.
Credinţa noastră este fermă, neinventată şi unica adevărată, căci are o
mărturie limpede din acele Scripturi care au fost traduse prin mijlocul descris
mai sus. Şi propovăduirea Bisericii este nefalsificată. Căci apostolii, care au
trăit cu mult înaintea tuturor acelora, sunt de acord cu amintita traducere şi
traducerea se acordă cu tradiţia apostolilor. Şi Petru, şi Ioan, şi Matei, şi Pavel,
şi alţi apostoli, ca şi succesorii lor, au vestit toate sentinţele proroceşti aşa cum
sunt conţinute în traducerea patriarhilor” (cea din Septuaginta – n.n.) [10;
271-272].
Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte mărturia Sfântului Irineu: „Cei
şaptezeci de tălmăcitori113 pe drept cuvânt merită mai multă încredere faţă de
toţi ceilalţi. Cei din urmă au făcut tălmăcirea după venirea lui Hristos,
rămânând iudei; de aceea se poate bănui cu deplin temei că ei au spus astfel

111
Am preferat folosirea termenului „traduceri” în loc de explicări, aşa cum apare în
versiunea românească a Dialogului, îndreptând greşeala traducătorului.
112
Am considerat că nu este necesar aici să citez şi restul pasajelor din Septuaginta la care
face referire Sfântul Irineu. Cei interesaţi pot găsi lămuriri în lucrarea Sfântului Iustin Martirul,
Dialog cu Iudeul Trifon, începând cu capitolul 72.
113
Septuaginta poartă acest nume tocmai de la numărul bătrânilor despre care se spune că au
lucrat la traducere.

135
mai mult din ură şi au pus intenţionat prorocirile în umbră. Cei şaptezeci însă,
cu peste o sută de ani înainte de venirea lui Hristos, au făcut această lucrare, şi
mai ales fiind într-un număr atât de mare, încât sunt în afara oricăror bănuieli.
Ei merită cu precădere încredere şi după timpul lucrării, şi după numărul lor, şi
după înţelepciunea cu care au lucrat împreună” [10; 272].
Chiar dacă Sfinţii Părinţi au lăudat traducerea celor şaptezeci de bătrâni,
nu e de mirare că în Tora găsim o critică foarte dură a Septuagintei, care este
comparată cu un idol – cu viţelul de aur. Înainte de a reproduce acest citat din
Tora despre traducerea Septuagintei, Şlomo Laiş scria – în Reflecţii despre
iudaism – că „maxima italiană «traduttore – traditore» (traducerea este o
trădare) nu este altceva decât reluarea unei vechi opinii evreieşti. În tratatul
Seifer Tora (Cartea Torei), referindu-se la Septuaginta, traducerea Bibliei în
limba elenă, la ordinul lui Talmai Philadelphul, învăţaţii consemnează: «Ziua
în care s-a încheiat traducerea Bibliei a fost la fel de grea pentru (poporul)
Israel ca şi ziua în care au făurit viţelul de aur, căci Biblia nu poate fi
nicidecum tradusă»” [98; 34 – 35].
E foarte important modul în care ne raportăm la rostul Vechiului
Testament înainte de a vorbi despre traducerea acestuia. Dacă el a fost revelat
de Dumnezeu doar ca Lege pentru poporul iudeu, nu e de mirare că nu poate fi
„nicidecum tradus”. Noi, creştinii, mărturisim însă că el a fost doar o umbră a
Noului Testament, că Hristos Mântuitorul lumii a fost profeţit de el tocmai ca
şi celelalte neamuri, înţelegând împlinirea acestor profeţii, să vină la credinţa
creştină. (Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul
păgânilor? Da, şi al păgânilor. Fiindcă este un singur Dumnezeu, Care va
îndrepta din credinţă pe cei tăiaţi împrejur şi, prin credinţă, pe cei netăiaţi îm-
prejur. Desfiinţăm deci noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă,
întărim Legea – Rom. 3, 29-31).
Acelaşi Dumnezeu care i-a luminat pe Drepţii Vechiului Testament să
scrie Scripturile i-a luminat pe cei şaptezeci de bătrâni să le traducă, spre
folosul tuturor neamurilor care vor crede în Hristos. Natalia Manoilescu Dinu
vede traducerea Legii Vechi prin prismă creştină: „Cea mai importantă
consecinţă a răspândirii poporului ales printre neamuri a fost traducerea Bibliei
în limba greacă, traducere efectuată în Alexandria în anul 285 î.Hr., eveniment
ce constituie un moment dialectic unic în vederea pregătirii neamurilor pentru
primirea Evangheliei. Prin transpunerea textului sacru în greacă, înţelepciunea
concentrată în cărţile Vechiului Testament devenea accesibilă unui număr mare
de cititori şi, în felul acesta, principalele învăţături din revelaţia mozaică
începeau să fie cunoscute şi de păgâni. Când apostolii vor pleca să
evanghelizeze lumea, vor găsi terenul oarecum pregătit şi este semnificativ
faptul că primele comunităţi creştine din lumea păgână vor fi de obicei
alcătuite din foşti prozeliţi ai iudaismului” [100; 23].

136
În ediţia Noului Testament tipărită la Bucureşti în 1857 citim despre
Septuaginta: „Pe aceasta Biserica la Soboarele a toată lumea o a cetit, şi ca
dintru o adevărată Sfântă Scriptură dogmele credinţei le-a adeverit, şi le-a
întărit, pe aceasta Sfinţii Părinţi o au cetit şi o au tâlcuit, şi cu aceasta au
adeverit şi au întărit învăţăturile lor, pe aceasta toate neamurile creştine la
începutul Legii celei noi ca pe o adevărată Dumnezeiască Scriptură în limbile
lor au tălmăcit-o, aceasta este Scriptura pe care toată Biserica Răsăritului puru-
rea a ţinut-o, şi astăzi o ţine” [3; 552-553].
Întrucât pe vremea Sfântului Teofan Zăvorâtul se punea în Rusia
problema renunţării la versiunea Vechiului Testament tradusă din Septuaginta
şi a înlocuirii ei cu o traducere făcută după versiunea masoreţilor, sfântul a tras
un semnal de alarmă: „Cuvântul lui Dumnezeu nu poate vorbi aşa ori altfel: el
este unul. De aceea ori Biblia evreiască vorbeşte adevărul, şi atunci trebuie s-o
urmăm pe ea; ori cea grecească, şi atunci trebuie s-o aruncăm pe cea evreiască.
Când însă, păstrând în cărţile bisericeşti citirile după textul grecesc, iar în mână
ţi se dă cea evreiască, diferită de prima, atunci ce ţi se impune prin aceasta?
Dacă nu se poate spune că acolo şi aici e adevărul, nu va fi mai lesne de spus că
el nu există nici acolo, nici aici? Adică, fiecare să lepede Biblia şi să nu creadă
deloc în Revelaţie. Cel care, înclinând spre traducere, va începe să gândească
că în Biblia bisericească nu este adevărul, acela nu poate scăpa de ispita că
Biserica nu învaţă adevărul, că acest adevăr trebuie căutat în altă parte, şi să se
lepede de Biserică. Iar cine este mai hotărât – să se lase şi de orice credinţă!...
La noi e lege ca la interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu să facem apel la
Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi tălmăceau Scriptura aşa cum este ea în traducerea
celor şaptezeci. Prin urmare, noua traducere (în limba rusă, care diferă de
traducerea după vechea Septuagintă – n.n.) ne lipseşte de mijlocul de a înţelege
pravoslavnic cuvântul lui Dumnezeu, căci prezintă un text diferit de cel pe care
îl foloseau Sfinţii Părinţi. […] Traducerea din ebraică ne zdruncină din
temelii114. Rezultă noi gânduri, o nouă biserică, o nouă eră: iată care sunt
urmările acestei traduceri!”115 [10; 279].
S-ar putea aduce şi alte citate care să dovedească faptul că diferenţele de
text dintre Vechiul Testament folosit de Biserică şi versiunea masoreţilor se
datorează faptului că Biserica a rămas fidelă Septuagintei. Dacă Septuaginta ar
fi fost tradusă de către creştini, atunci acuzaţia că ar fi fost falsificată „în
favoarea lui Hristos” ar fi avut o oarecare justificare. Dar aşa, fiind tradusă în
secolul al treilea înainte de Hristos, acuzaţiile nu stau în picioare.
114
Întrucât s-ar putea ca unii teologi să nu fie de acord cu poziţia Sfântului Teofan Zăvorâtul,
trebuie observat faptul că el nu făcea decât să continue demersul Sfinţilor Părinţi. Nu există în
Biserica Ortodoxă sfinţi care să fi lăudat vreo versiune evreiască a Noului Testament în dauna
Septuagintei.
115
Avertisment important pentru toţi cei care vor să folosească traducerea Vechiului
Testament după versiunea masoretică, ignorând Septuaginta.

137
E important de menţionat faptul că prima tentativă de falsificare a
profeţiei din Isaia este foarte veche, din perioada traducerii Septuagintei. În
Viaţa Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, citim că atunci „când, după
porunca lui Ptolemeu116, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise şi toate
prorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru acest lucru erau aleşi
oameni înţelepţi din Israil, şaptezeci la număr. Între aceştia era şi Sfântul Si-
meon, ca un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el,
tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul şi, ajungând la cuvintele: Iată
fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, s-a îndoit zicând că nu este cu putinţă
ca o fecioară, neştiind de bărbat, să poată naşte şi, luând cuţitul, a voit să radă
cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a ţinut mâna, zicând:
«Nu fi necredincios faţă de cele scrise, şi a căror împlinire singur o vei vedea.
Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naşte din
Curata Fecioară, Hristos Domnul»”117 [213; 28].
Făcând referire la modificarea profeţiilor despre Hristos, şi în mod special
a celei despre Naşterea Mântuitorului din Fecioară, Sfântul Cosma Etolianul
spunea: „Evreul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori şi Preasfânta
Fecioară a mea e o desfrânată, iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e
de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la evreu? Dacă un om mă ocărăşte,
îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca şi creştin am
datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul meu şi pe Preacurata
Fecioară a mea! […] De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi
pe evrei şi să-i prigoniţi, nu, ci ca să-i plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi
s-au dus cu diavolul. V-am spus ca să ne căim acum până mai avem vreme, ca
să nu se întâmple să Se mânie Dumnezeu pe voi şi să ne lase din mâna Lui şi să
păţim şi noi ca evreii şi chiar mai rău” [194; 37].
Diferenţele dintre Vechiul Testament păstrat de Biserică şi cel păstrat de
Sinagogă sunt importante mai ales pentru cei care leapădă credinţa evreiască şi
vin la Hristos. Aşa cum se vede în Molitfelnic, botezul evreilor este precedat de
catehezele în care la un moment dat preotul îl întreabă pe catehumen:
„Te lepezi de învăţăturile cele potrivnice lui Dumnezeu cuprinse în cartea
ce se cheamă Talmud, pe care rabinii au făcut-o împotriva Dumnezeieştilor
Scripturi, schimbând tâlcuirea lor într-alt chip, scriind şi învăţând basme şi hule
asupra Domnului nostru Iisus Hristos şi despre toţi sfinţii, te lepezi şi le

116
E vorba de Ptolemeu al II-lea, 285-247. Traducerea s-a făcut la Alexandria.
117
În Sfânta Evanghelie vedem adeverirea acestei profeţii: Lui i se vestise de către Duhul
Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul
Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pen-
tru El după obiceiul Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:
Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta,
pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi
slavă poporului Tău Israel (Luca 2, 26- 32).

138
afuriseşti pe ele?” [5; 665]. Şi catehumenul trebuie să răspundă: „Mă lepăd de
toate învăţăturile evreieşti cele de Dumnezeu hulitoare cuprinse în cartea care
se cheamă Talmud şi de toate tâlcuirile ei, şi le afurisesc pe ele” [5; 665].
(După lepădarea de Talmud şi de sinagogă, urmează un alt moment,
lepădarea de Mesia aşteptat de evrei, care va fi, aşa cum arată Tradiţia
ortodoxă, Antihristul. „Întrebare: Te lepezi de mesia cel mincinos aşteptat de
evrei şi îl afuriseşti pe el, şi te lepezi de toţi care aşteaptă venirea lui cea
pieritoare? Răspuns: Mă lepăd de mesia cel aşteptat de evrei şi îl afurisesc pe
el, şi mă lepăd de toţi care aşteaptă venirea lui cea pieritoare” [5; 665]. Iată o
altă rătăcire la care a dus schimbarea Legii celei Vechi pentru ca lumea să nu
înţeleagă că Hristos este Mesia: faptul că evreii îl vor primi ca mesia pe
Antihrist, duşmanul adevăratului Mântuitor. Din profeţiile sfinţilor ştim că
încoronarea Antihristului va avea loc la Ierusalim, oraş care este într-un fel
centrul mondial al marilor religii monoteiste118.)
Ca o concluzie, am putea spune că diferenţa dintre Septuaginta şi
versiunea Vechiului Testament folosită astăzi în lumea evreiască este clară.
Chiar dacă la nivel cantitativ este aproape infimă, la nivel teologic este mare.
Într-un singur loc, o singură modificare să se fi făcut profeţiilor despre Mesia
din Legea cea Veche, şi e foarte mult119. Dacă îngerul i s-a arătat Dreptului
Simeon şi l-a împiedicat să facă modificarea, înseamnă că nu era ceva ce putea
fi trecut cu vederea. Şi, dacă mai târziu Dumnezeu a îngăduit totuşi ca textul să
fie alterat, nu înseamnă totuşi că importanţa greşelii s-ar fi diminuat. Înseamnă
doar că oamenii au sporit în rău şi că nu au mai avut curăţia sufletească a
Dreptului Simeon pentru a-l putea vedea pe înger…

118
Numai că pentru instaurarea lui trebuie reconstruit Templul din Ierusalim, pe locul căruia
se află deocamdată moscheea lui Omar, loc important de pelerinaj pentru lumea musulmană.
119
Nu e de mirare că şi traducerea Septuagintei a avut anumite probleme, care au fost
preluate de versiunile care au tradus-o mai departe, în alte limbi. Dar, oricât de multe ar fi fost
aceste greşeli, ele nu alterau rolul profetic al Legii celei Vechi.

139
ÎMBUNĂTĂŢIREA CANONULUI SCRIPTURISTIC

„Nu ar trebui să separăm Scriptura de Tradiţie” [73; 108].


Timothy Ware120

Într-o scrisoare am primit o întrebare care suna cam aşa: Am citit în


revista National Geographic că e puţin probabil ca Biserica să îşi schimbe
viziunea despre Iuda. Totuşi, ce şanse există? Nu s-ar putea aduna un Sinod
Ecumenic care să fie mai îngăduitor, să treacă Evanghelia lui Iuda între cele
acceptate de creştini?
Nu m-am grăbit să îi răspund. O fac acum, întrucât întrebarea aceasta
şi-au pus-o mai mulţi oameni care nu cunosc bine învăţătura Bisericii.
În Pagina redacţiei din ediţia românească a revistei National Geographic
dedicată prezentării Evangheliei lui Iuda, se află un text semnat de Cristian
Lascu, text care se încheie astfel: „Descifrarea manuscrisului cu Evanghelia lui
Iuda pune într-o lumină nouă episodul «trădării» lui Iisus, dar e puţin probabil
că se va rescrie acea pagină din Biblie. Sentinţa a fost de mult pronunţată şi
este greu de crezut că manuscrisul va fi un act de graţiere” [195; 118].
„Puţin probabil”, „greu de crezut”, … iată formulări care creează
confuzie. Nu e puţin probabil să se rescrie vreo pagină din Biblie. E imposibil,
absolut imposibil. Nu trebuie să existe nici cea mai mică urmă de îndoială în
această privinţă. Nu „este greu de crezut că manuscrisul va fi un act de
graţiere”, ci nu există niciun motiv ca un manuscris, pus în chip mincinos pe
seama lui Iuda, să fie un act de graţiere. „Sentinţa” nu a fost pronunţată la în-
tâmplare, în lipsa tuturor probelor, ci a fost dată după dreptate, fără părtinire.
Iuda a fost vânzătorul lui Hristos… Nu a fost pedepsit de istorie, ci s-a
autocondamnat…
Cât priveşte posibilitatea ca Evanghelia lui Iuda să fie primită în canon,
aceasta este de asemenea nulă. Evangheliile nu au intrat în canon pentru că aşa
a vrut un sfânt sau un sinod, ele au intrat în Canon pentru că ele au fost in-
suflate de Dumnezeu şi scrise de Sfinţii Evanghelişti în duhul adevărului,
pentru mărturisirea adevărului. Nu se putea să le fie alăturată o evanghelie care
să susţină lucruri contradictorii. Atunci Biserica ar fi primit minciuna drept
adevăr.
E adevărat că în zilele noastre unii clerici sunt ispitiţi de erezie.
Îndemnând la luptă „împotriva tuturor curentelor din timpul nostru, care

120
Cel care a devenit episcopul Kallistos Ware.
încearcă să împingă corabia Ortodoxiei în prăpastia haosului şi a dezordinii”,
patriarhul Alexandriei Nicolae al VI-lea a declarat: „Ortodoxia în prezent poate
vădi sânge şi cununi duhovniceşti, prigoane şi dureri. Deopotrivă cu aceasta
însă, se poate vedea că tradiţiile sunt trădate şi călcate chiar de unii ierarhi”121
[10; 211]. Dar nu există ierarhi ortodocşi care să susţină că Evanghelia lui Iuda
este adevărată. Dacă ar face asta, s-ar arăta pe ei înşişi drept apostaţi de la
dreapta-credinţă.
În Biserica Ortodoxă nu e important ce cred unii ierarhi, preoţi sau
mireni. E important ce se stabileşte în sinoade. De-a lungul istoriei, unele
sinoade nu au fost primite de conştiinţa Bisericii – şi au fost considerate Sinoa-
de tâlhăreşti.
Pe de altă parte, unul dintre cele mai mari pericole este înlocuirea
Sinodului cu un Congres Teologic sau cu vreo altă formă secularizată de
stabilire a adevărului de credinţă. Cel mai trist exemplu în acest sens este
Congresul din 1923, când s-a hotărât de către un număr mic de Biserici Au-
tocefale schimbarea modului de calculare a datei Paştilor.122 Rezultatul: chiar
dacă s-a încercat schimbarea calendarului, pentru o calculare considerată mai
exactă din punct de vedere astronomic, practic toate Bisericile Ortodoxe au
rămas la prăznuirea Paştelui după calendarul vechi. Biserica Rusiei, după ce a
primit pentru scurtă vreme calendarul nou, a renunţat la el, datorită protestelor
părinţilor îmbunătăţiţi şi presiunii poporului.
Cât priveşte prerogativele unui Sfânt Sinod Ecumenic, acestea nu sunt
atotputernice. Niciun Sinod Ecumenic nu poate să le contrazică pe cele
anterioare. Sfinţii Părinţi de la Sinodul al şaselea Ecumenic de la
Constantinopol (680-681) au hotărât: „[Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască,
să răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce voiesc să se
convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la cele iudaiceşti sau de la oricare
altă erezie şi la cunoştinţa adevărului să vină, sau vor [îndrăzni] să introducă
expresii noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele hotărâte de noi, dacă
sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi, [înlăturaţi] episcopii din episcopie şi
clericii din cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema” [4; 48-49]123.
121
Despre aceasta, părintele Arsenie Boca a spus un cuvânt foarte important: „Numai
putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi
la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecume-
nice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!” [26; 197].
122
O critică a modului în care s-a schimbat calendarul poate fi găsită în cartea
Arhimandritului Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme – Ecumenismul şi stilismul,
Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006.
123
Condamnarea pronunţată de cel de-al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (787)
face referire precisă la născocirea unei alte evanghelii, potrivnice Evangheliilor Bisericii: „Cei
care cutează să cugete sau să înveţe altfel sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să
dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie
Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau

141
Sfântul Teodor Studitul spunea că „sinod nu înseamnă a se aduna pur şi
simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă sunt mulţi (căci mai bun este, zice
[Scriptura], unul care face voia lui Dumnezeu decât mii care o calcă), ci [a se
aduna] în numele Domnului prin cercetarea şi păzirea canoanelor, şi a lega şi
dezlega nu la întâmplare, ci aşa cum cere adevărul şi canonul şi regula acriviei”
[183; 20].
Aceasta este învăţătura Bisericii. Oricine neagă valoarea Sfintei Tradiţii
neagă de fapt Biserica lui Hristos. Şi nicio hotărâre a Sfintelor Sinoade nu
poate şi nici nu va putea fi răsturnată vreodată de un alt sinod. Sfântul Paisie
Velicikovski răspunde la câteva întrebări pe această temă:
„Jurământul, adică anatema, ce s-a pus mai înainte soborniceşte de către
patriarhii Răsăritului asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, cum
ar fi pentru cei care îşi fac cruce cu două degete sau şi în altele careva se îm-
potrivesc şi nu se supun, o asemenea anatemizare pusă a fost mai pe urmă
dezlegată de vreun Sobor al Răsăritului sau nu? Şi pot oare unii arhierei fără
Sobor şi învoirea şi vrerea patriarhilor Răsăritului să dezlege asemenea jură-
mânt?
Răspuns: un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se
împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două
degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun, este pusă de patriarhii Ră-
săritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii
va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.
Şi mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatema pusă a fost dezlegată de
oarecare Sobor al Răsăritului sau nu? Vă răspund: ce fel de Sobor ar fi acela?
Poate doar acele potrivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost potriv-
nicele lui Dumnezeu soboare ereticeşti care s-au adunat spre răsturnarea
adevărului şi spre întărirea minciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău
credincios sobor în Biserica lui Hristos. […]
Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatema, nici de un arhiereu fără
patriarhii Răsăritului şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată? Vă răspund: nu
numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii
Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru că o asemenea ana-
temizare în veac nedezlegată este” [120; 116-118].
Niciodată vreo evanghelie mincinoasă – fie ea a lui Iuda sau a lui Toma
sau oricare alta – nu va putea fi introdusă în canonul Sfintei Scripturi. Oricât de
mare ar fi apostazia, acest lucru este cu neputinţă. Nici măcar în vremurile de
pe urmă, când pentru pregătirea venirii Antihristului diavolul va atrage mulţi

[îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale
Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan
sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici,
să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie
afurisiţi]” [4; 56-57].

142
clerici de partea sa, Bisericii nu i se va putea impune să primească o altă Evan-
ghelie. Pentru că ar primi în sine otravă şi i-ar duce pe credincioşi spre moarte,
nu spre viaţa cea adevărată la care i-a chemat Hristos.

143
SCRIPTURILE NEW AGE
SAU PERVERTIREA EVANGHELIILOR

Este o grea responsabilitate să afirmi despre actualul Nou Testament,


care stă la baza tuturor bisericilor creştine, că este deformat şi falsificat, dar
nu se află religie mai înaltă decât Adevărul [41; 85].
Edmond Bordeaux Szekely

„Nicio carte nu vă poate învăţa adevăruri mai profunde ca Evangheliile.


Veţi răspunde: «Le-am citit, dar nu am găsit nimic în ele. De aceea căutăm
acum în alte religii: chineză, hindusă, japoneză, musulmană...». Bine, dar
aceasta o faceţi pentru că nu aţi înţeles nimic din nemăsurata Înţelepciune care
se află în Evangheliile scrise pentru voi, şi căutaţi Lumina în alte învăţături, ce
nu vă sunt destinate!
Da, ştiu, sunteţi sătui de texte cunoscute, vreţi să schimbaţi puţin hrana.
Dar este periculos să o căutaţi în învăţături pe care nu le înţelegeţi, care nu sunt
făcute pentru structura voastră, pentru mentalitatea voastră. Ceea ce este pentru
voi este învăţătura lui Hristos. Dar nu aţi citit-o serios şi nici nu aţi meditat
suficient asupra ei. Căutaţi altceva, bine, dar în ce scop?
Adesea urmăm o învăţătură orientală pentru a ne mândri în faţa altora,
pentru a le arunca praf în ochi sau, pur şi simplu, pentru a ne singulariza în faţa
propriilor noştri ochi. Dar aceasta nu serveşte la nimic, aceasta dovedeşte doar
că iubim extravaganţele şi nu simplul adevăr. Îl părăsim pe Hristos, dar pentru
a urma pe cine?” [9; 166].
Citatul reprodus mai sus nu îi aparţine vreunui părinte duhovnicesc cu
viaţă sfântă, îngrijorat de apostazia contemporană. Nu îi aparţine nici măcar
vreunui creştin ortodox, îndurerat de creşterea numărului celor care dispreţu-
iesc Evanghelia înainte de a încerca să îi afle valoarea. Ci îi aparţine celebrului
întemeietor al Fraternităţii Albe Universale, Omraam Mikhael Aivanhov, un alt
„înainte-mergător al Antihristului”, şi face parte din lucrarea Un nou înţeles al
Evangheliilor.
Fragmentul lasă impresia unei ancorări în cunoaşterea Sfintelor Scripturi
şi pare un îndemn adresat celor care vor să caute Adevărul pe meleaguri străine
să renunţe la aceste tentative (deşi din el reiese ideea că învăţătura lui Hristos
nu este valabilă şi pentru cei care au o altă structură spirituală; dar Hristos S-a
întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor şi nu a trasat o hartă care să îi
delimiteze pe aleşii Săi de ceilalţi oameni).
Întreaga învăţătură a lui Omraam este cât se poate de pacifistă, plină de
cuvinte precum speranţă, Dumnezeu, dragoste, linişte, credinţă. Mulţi creştini
consideră că au găsit în poveţele sale resursa necesară pentru a-şi schimba via-
ţa, pentru a merge pe calea păcii şi armoniei, purtându-L pe Hristos în suflete.
Dar învăţătura Fraternităţii Albe, ca toate noile învăţături prin care se
descoperă noi înţelesuri ale Sfintelor Scripturi sau ale credinţei creştine, este o
perfidă deformare a adevărului.
Vom exemplifica această afirmaţie cu comentariul făcut de Omraam
pildei fecioarelor neînţelepte: „«Vegheaţi, căci nu cunoaşteţi nici ziua, nici
ora», zice mirele. Vegheaţi, aceasta nu înseamnă «nu dormiţi», căci fecioarele
erau adormite, atât cele înţelepte, cât şi cele nechibzuite, şi-n pildă nu se spune
că era o greşeală. Vegheaţi, aceasta înseamnă: fiţi în veghere spirituală, căci nu
ştiţi nici ziua, nici ora când mirele va veni. Ori, mirele vine în fiecare zi, iar în
zilele în care candela voastră nu are ulei, nu puteţi intra să participaţi la festinul
la care el vă va invita. Dar dacă veţi avea acest ulei, veţi intra în sala de
sărbătoare şi veţi fi cuprinşi de bucurie; toată lumea în jurul vostru se va mira şi
se va întreba ce vi s-a întâmplat de sunteţi atât de fericiţi şi iluminaţi... (Ce este
antihristic în acest pasaj? Nimic; dar acest pasaj – ca multe altele asemenea –
conţine explicaţii sau lămuriri pline de otrava rătăcirii – n.n.) Acum vă voi
prezenta această pildă sub un aspect practic. Dacă cu cele cinci fecioare
(degetele de la mâna dreaptă) veţi atinge lampa (plexul solar) şi veţi medita
asupra unor subiecte elevate şi divine veţi reumple această lampă cu Forţe şi
Energii pe care le veţi putea utiliza mai târziu. [...] Vă voi indica încă o metodă.
Veţi alege un arbore gros (stejar, fag, mesteacăn...) şi vă veţi rezema de el,
punându-vă mâna stângă la spate, cu palma spre trunchiul arborelui, şi palma
mâinii drepte pe plexul solar. Vă veţi concentra pe energia arborelui, pe care vă
veţi strădui s-o primiţi prin mâna stângă şi să o deversaţi prin mâna dreaptă în
organism. [...]
În loc să preparaţi uleiul alchimiştilor, pentru care unii au pierdut averi,
şi-au ruinat sănătatea fără să poată obţine nimic, niciodată, este preferabil de
mers într-o pădure, să întâlnim arborii, să le vorbim. [...] Comunicarea cu Spi-
ritele arborilor este o artă pe care o posedau vechii preoţi celţi. Acum, oamenii
au pierdut secretul regenerării lor şi înţelegerii Limbajului universal, limbajul
fiecărui lucru din natură; el trebuie regăsit” [9; 140].
Am reprodus acest lung citat mai ales pentru cei care au obiecţii faţă de
rostul poruncii Bisericii de a nu citi cărţi eretice. Dacă în exemplul de faţă
amprenta păgână a ieşit la iveală, în alte cazuri ea nu poate fi sesizată decât de
către creştinii cu solide cunoştinţe teologice.
Să observăm una dintre strategiile clasice ale diavolului de a atrage în
amăgire: dacă în carte ar fi fost vorba direct de tehnicile de energizare sau de
comunicarea cu spiritele arborilor, poate că unii cititori ar fi fost mai circum-
specţi. Dar înşelarea a avut aici patru etape: prezentarea pildei evanghelice cu o
scurtă referinţă exegetică nevinovată, iniţierea în tehnica de energizare prin

145
meditaţie, folosirea energiei arborilor şi comunicarea magică cu spiritele
acestora.
De multe ori, creştinii se lasă înşelaţi de comentariile făcute Sfintelor
Scripturi într-un limbaj modern, uşor accesibil, şi, fiind păcăliţi de spiritul
pacifist în care sunt scrise astfel de cărţi (în care Hristos nu este hulit direct, ci
numai indirect, negându-I-se dumnezeirea), se angrenează în tot felul de
practici oculte – care de care mai nevinovate.
Una dintre metodele cel mai des folosite de diavol pentru a atrage lumea
în înşelare este prezentarea întunericului drept lumină, a minciunii drept
adevăr. Părintele diacon P.I. David observa că ideologia New Age „se consti-
tuie într-o mare provocare pentru creştinism, nu numai fiindcă se propagă cu
atâta forţă, ci mai ales fiindcă atacă creştinismul, deşi îşi anexează fâşii mari
din moştenirea creştină, începând cu Biblia” [46; 424]. Ideea de bază în New
Age este că vremea credinţei creştine a trecut odată cu terminarea Erei
astrologice a Peştilor. Intrarea în Era Vărsătorului ar însemna
autoîndumnezeirea omului, mântuirea prin propriile puteri, nemaifiind nevoie
de existenţa unui Dumnezeu personal124. De altfel, new-age-iştii au preluat
panteismul oriental, negând existenţa unui Dumnezeu Creator şi proniator al
universului. Totuşi, new-age-iştii nu au putut contesta în totalitate valoarea
învăţăturii creştine, şi atunci s-au grăbit să Îl includă pe Hristos în panteonul
Marilor Maeştri.
Dacă Hristos ar fi fost un mare Învăţător, atunci era firesc ca în învăţătura
Sa să se găsească puncte comune cu gândirea neopăgână, să se poată face
paralele care să sugereze că Noua Eră nu neagă mesajul lui Hristos, ci îl con-
tinuă şi îl împlineşte. Aşa cum Legea Nouă a împlinit Legea Veche.
În afara comentariilor scripturistice făcute prin prisma înţelegerii
neopăgâne (precum cele făcute de Omraam, care a avut destui confraţi), nu
s-au putut găsi prea multe alte idei comune Noului Testament şi ideologiei
revoluţionare a Noii Ere. Una dintre explicaţiile invocate a fost următoarea:
dacă în Noul Testament nu se găseşte decât un număr redus de astfel de idei
comune, aceasta se datorează faptului că Biserica a cenzurat Scriptura după
propriile interese.
Un exemplu: new-age-iştii afirmă că învăţătura despre reîncarnare a fost
scoasă din Noul Testament, deşi câteva pasaje care susţin teoria reîncarnării au
scăpat necenzurate (cât de puerilă este argumentarea teoriei reîncarnării cu cita-
te scripturistice îşi poate da seama oricine a înţeles că Fiul lui Dumnezeu S-a
Întrupat pentru a le arăta oamenilor calea prin care să intre în Împărăţia
Cerurilor; că după moarte ne aşteaptă veşnicia şi că în funcţie de faptele noastre
vom ajunge în rai sau în iad). „În anul 325 după Christos, împăratul roman
124
Unele grupări new-age-iste din Occident, unii yoghini, unii practicanţi zen, unii
radiestezişti afirmă că existenţa lui Dumnezeu nu are ca scop decât camuflarea adevăratei lor
orientări, pe care discipolii o cunosc abia după ce s-au lăsat seduşi de primele trepte iniţiatice.

146
Constantin cel Mare şi mama sa, Elena, au scos referirile la reîncarnare din
Noul Testament. La întrunirea din anul 553 după Christos, al doilea Conciliu
din Constantinopol a confirmat această acţiune şi a declarat conceptul de
reîncarnare drept Erezie. Se pare că ei considerau că acest concept ar putea
slăbi puterea tot mai mare a Bisericii, întrucât oferea oamenilor un timp mult
prea îndelungat în care să-şi poată găsi salvarea. Totuşi referinţele iniţiale se
aflaseră acolo; primii părinţi ai Bisericii acceptaseră conceptul de reîncarnare”
– Brian Weiss [169; 22].
Cei care îşi pot imagina că Părinţii de la Sinodul I Ecumenic puteau să
deformeze Scriptura125 nu au idee cine anume erau aceşti Părinţi. Mulţi dintre ei
erau oameni cu viaţă sfântă; între ei se afla Sfântul Spiridon al Trimitundei,
marele făcător de minuni. Dar şi fără ierarhi ca Sfântul Spiridon, tot nu aveau
Părinţii cum să modifice Scripturile. Cea mai clară dovadă că nu s-a cenzurat
nimic se obţine prin cercetarea comparativă a textelor scripturistice din Noul
Testament cu a manuscriselor anterioare secolului al patrulea. Această
cercetare dovedeşte că textele sunt identice. Numai că puţini oameni au atâtea
cunoştinţe lingvistice încât să poată face o astfel de cercetare. De altfel, pe
aceasta s-au şi bazat cei care au relansat suspecta idee că ceea ce ne învaţă
Scriptura actuală e diferit de ceea ce a învăţat Hristos.
New-age-iştii au fost incapabili să dovedească cu documente această idee.
Nu au avut curajul să falsifice chiar una dintre Evangheliile canonice, căci
orice fals ar fi fost uşor de demonstrat. Dar ce au făcut a avut roade asemă-
nătoare...
Vreme de aproape două milenii textele apocrife au circulat în cercuri
restrânse. Ereticii încercau să îşi legitimeze inovaţiile folosindu-se de
argumente din scrierile apocrife, a căror autenticitate era negată de Părinţii
Bisericii. În tentativa de a atrage în rătăcire un număr cât mai mare de fii ai
Bisericii, vrăjmaşul a încercat să speculeze încrederea creştinilor în textele
sfinte şi să scoată la iveală Scripturi fabricate artificial. Punând astfel ereziile
sub numele unor Sfinţi Apostoli sau ale altor ucenici ai Mântuitorului, acestea
s-au dovedit mai uşor de digerat de către oamenii care s-au îndepărtat de
învăţătura tradiţională a Bisericii, tocmai pentru că aveau încredere în Apostolii
sub al căror nume apăreau respectivele scrieri mincinoase.
New-age-iştii s-au folosit de textele apocrife deoarece au găsit în ele
punctele comune de care aveau nevoie pentru a seduce spaţiul creştin.
Motivaţia este simplă. Duhul întunericului care stă în spatele Mişcării
New-Age este acelaşi cu duhul care a inspirat scrierea scripturilor gnostice.
Sfântul Irineu, în celebra sa lucrare Împotriva ereziilor, spunea despre cei
care răspândeau scrieri apocrife că „aceştia, netemându-se de nimic şi

125
Dan Brown, autorul Codului lui Da Vinci, este unul dintre cei mai cunoscuţi
propovăduitori ai acestei idei eretice.

147
publicând scrieri plăsmuite după capul lor, se laudă că deţin mai multe evan-
ghelii decât există. Ei au ajuns la o asemenea îndrăzneală, încât numesc
«Evanghelia adevărului» o lucrare compusă de ei foarte recent şi care nu se
acordă deloc cu datele din Evangheliile apostolilor. Nici măcar Evanghelia nu
poate fi ferită, în cazul lor, de blasfemie” [189; 12].
Înainte de a analiza astfel de texte rătăcite, sunt necesare câteva precizări.
Evangheliile şi Epistolele Noului Testament sunt insuflate de acelaşi Duh
Sfânt. Nu există nicio contradicţie dogmatică între aceste texte sfinte. Şi nici nu
putea exista, deoarece autorii lor, Sfinţii Apostoli, nu scriau după mintea lor,
nu scriau propriile lor păreri, ci scriau Adevărul care le era inspirat de către
Duhul Sfânt.
Până ca Biserica să stabilească care anume texte sunt autentice şi care nu,
au mai circulat şi alte câteva scrieri puse sub numele Sfinţilor Apostoli. Dar
nepotrivirile dintre acestea şi scrierile care erau păstrate cu sfinţenie în Biserică
au determinat excluderea celor a căror origine era neclară şi care conţineau
învăţături dubioase. Sfinţii Apostoli nu aveau cum să deformeze învăţătura pe
care o primiseră din aceeaşi sursă. Hristos nu a propovăduit adevăruri cu două
feţe, ci un singur adevăr: cel care a fost mai apoi propovăduit de către apostoli
în toată lumea.
Pentru un creştin, găsirea unor cât de mici nepotriviri între Noul
Testament şi un text despre care se susţine că este de origine apostolică ar
trebui să fie un argument suficient pentru a înţelege că textul din urmă nu este
autentic. Considerăm că cei care caută să pună preţ pe astfel de texte se deschid
de bună voie înşelării şi ajung la o opinie total deformată asupra persoanei
Mântuitorului. Una dintre cele mai cunoscute scrieri de acest gen este
Evanghelia după Iuda. Ideea centrală este că Iuda ar fi fost cel mai fidel ucenic
al lui Hristos, cel mai înţelept, cel iniţiat în taine care celorlalţi apostoli le erau
străine. El şi-ar fi vândut Învăţătorul la cererea expresă a Acestuia, Care l-ar fi
lăudat pentru fapta sa: „Adevărat îţi spun eu [ţie], Iuda, […] tu îi vei întrece pe
toţi. Căci tu vei jertfi omul care mă înveşmântează” [186; 43].
Cele patru Evanghelii primite de Biserică ne spun însă că lucrurile au stat
cu totul altfel, Iuda făcând voia diavolului şi nu voia lui Dumnezeu:
Făcându- se Cină, şi diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscario-
teanul, ca să-L vândă (Ioan 13, 2). Sfântul Evanghelist Luca întăreşte mărturia
Apostolului Ioan: A intrat satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din
numărul celor doisprezece. Şi, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii şi cu că-
peteniile oastei, cum să- L dea în mâinile lor. Şi ei s- au bucurat şi s- au învoit
să- i dea bani (Luca 22, 3-5).
Din Evanghelia Sfântului Marcu vedem că, în momentul prinderii lui
Iisus, Iuda nu avea mustrări de conştiinţă, ci chiar îi sfătuia pe ostaşi zicând:
Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi- L şi duceţi-L cu pază (Marcu 14,
44).

148
Iar din Evanghelia după Matei aflăm că mai apoi Iuda, cel ce L- a vândut,
văzând că (Hristos – n.n.) a fost osândit, s- a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi
bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat.
Ei i- au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în
templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 3-5).
Împotriva Evangheliei lui Iuda, o scriere gnostică despre care se
consideră că ar fi fost scrisă în jurul anului 150, stau însă nu numai cele patru
Evanghelii, ci întreaga tradiţie a Bisericii. Faptul că în secolul al doilea Sfântul
Irineu de Lyon a demascat minciunile Evangheliei puse pe seama lui Iuda nu
constituie o dovadă forte împotriva apocrifei, ci doar arată că Părinţii Bisericii
nu şovăiau să combată textele eretice.
Merită menţionat faptul că şi Gurdjieff (unul dintre marii lideri ai
neopăgânismului, fondatorul unui sistem spiritual denumit „Cea de-a patra
cale”) a susţinut ideea că Iuda a fost ucenicul cel mai fidel al lui Hristos. În car-
tea sa – de referinţă pentru new-age-işti – Din povestirile lui Belzebul către
nepotul său, acesta susţine chiar că Iuda e prezentat negativ în Sfânta Scriptură
tocmai pentru că evangheliştii nu au înţeles lucrarea lui Hristos: „Iuda este
portretizat aşa cum e în Sfânta Scriptură tocmai pentru a diminua imaginea lui
Iisus Hristos Care, deşi era în apropierea apostolului atâta timp, nu a reuşit să
intuiască ce va face acesta şi cum îl va vinde”126. Altfel spus, Sfinţii Evan-
ghelişti, neînţelegând rolul lui Iuda, nu au făcut altceva decât să micşoreze
slava lui Hristos, descriind vânzarea al cărei autor fusese chiar unul dintre
apostoli…
Gurdjieff a murit cu aproximativ douăzeci de ani înainte de descoperirea
manuscrisului Evangheliei lui Iuda. Deşi ar putea fi vorba doar de o
coincidenţă datorată imaginaţiei, nu e exclus ca similitudinea ideilor sale cu
cele care se regăsesc în manuscris să se datoreze faptului că ajunsese la o formă
de posesie demonică prin care era inspirat de acelaşi duh necurat care îl
inspirase şi pe autorul Evangheliei lui Iuda…
Înainte de a trece la prezentarea unor alte texte eretice, vom cita şi opinia
Centrului pentru Studii de Teologie Aplicată, din cadrul Mitropoliei Olteniei:
„Despre Evanghelia după Iuda se poate spune că un singur lucru este real –
acela că a fost scrisă în perioada creştinismului primar, conţinutul său fiind
doar o prezentare fantezistă şi denaturată a rolului şi faptei de trădare a lui Iuda
Iscarioteanul”127.
Evanghelia lui Iuda, promovată de National Geographic, este o scriere
veche, dar nu este o scriere apostolică – înainte de prinderea lui Hristos, Iuda
nu avea niciun motiv să scrie un astfel de text mincinos, iar după ce L-a vândut
s-a sinucis, neputând fi un mărturisitor al Învierii. Textul pus pe seama lui Iuda

126
www.gurdjieff.org/original.htm.
127
www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=891& Itemid=9.

149
nu este evanghelie, ci antievanghelie. Pentru că esenţa Evangheliei (Evan-
ghelia înseamnă în traducere literală tocmai Vestea cea bună) este că Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, a înviat din morţi pentru ca noi să biruim păcatul şi moartea
şi să devenim fii ai Împărăţiei Cerurilor…
„Teologii” de la National Geographic au adus în secolul al XXI-lea
frenezia provocată în secolul trecut de descoperirea Bibliotecii de la
Nag-Hammadi (găsită în anul 1945). La momentul respectiv, evenimentul a
avut un răsunet mondial, pentru că au fost dezgropate un număr mare de
manuscrise gnostice (datarea lor fiind aproximată la anii 350-400 d.Hr.). Se
presupune că originalele ale căror copii au fost descoperite acolo fuseseră
redactate după sfârşitul primului secol.
Între textele găsite la Nag-Hammadi se aflau Evanghelia după Toma,
Evanghelia după Maria, Evanghelia după Filip, Evanghelia egiptenilor şi
Evanghelia adevărului. Cel mai cunoscut dintre ele este Evanghelia după
Toma, care a beneficiat de o largă răspândire în mediile new-age-iste. O primă
întrebare ar putea fi următoarea: dacă textul este autentic, de ce nu a fost inclus
până acum de către Biserică între textele canonice? Doar Dumnezeu nu ţine
lumina sub obroc. Dacă scrierea i-ar fi aparţinut Sfântului Apostol Toma, cu
siguranţă Părinţii Bisericii ar fi cercetat-o şi ar fi tâlcuit-o alături de Sfintele
Evanghelii.
Să presupunem că Evanghelia după Toma ar fi fost cunoscută într-un
mediu foarte restrâns şi că, aşa cum pretind autorii new-age-işti, vremea ca
acest text important să fie cunoscut a sosit. Dar conţine ceva important această
evanghelie? Douglas Groothuis observa că un număr mare de rostiri din ea (48
din cele 114 pe care le conţine) se pot regăsi în Noul Testament. Preluarea a
adus doar mici modificări.
Rostirile care conţin ceva nou sunt impregnate de o mentalitate gnostică:
„Iisus a spus: Cel care caută să nu înceteze căutarea până ce găseşte; şi, când va
găsi, el va fi uluit, el se va minuna şi el va domni peste Totul” – rostirea 2 [187;
19]. „Mama m-a născut, dar adevărata Mamă mi-a dat viaţă” – rostirea 101
[187; 41] (tema Mamei cereşti este des întâlnită în literatura new-age).
Găsim între rostiri un citat care pare scos din textele panteiste hinduse:
„Eu sunt întregul. Întregul a ieşit din mine. Întunericul a ajuns la mine. Tăiaţi
lemne: eu sunt acolo. Ridicaţi o piatră şi mă veţi găsi acolo” – zicerea 77 [187;
37].
Mai reproducem un singur citat, care arată incompatibilitatea clară dintre
învăţătura propovăduită de Fiul lui Dumnezeu şi cea pe care o întâlnim în
pseudo-Evanghelia după Toma: „Acolo unde sunt trei zeităţi, ele sunt doar
zeităţi. Acolo unde sunt două sau una, eu sunt cu ea” – rostirea 30 [187; 27].
Considerăm că după reproducerea citatului de mai sus încercarea de a dovedi
autenticitatea acestui text este inutilă.
„Cât priveşte aşa-zisa «evanghelie» a lui Toma – ne spune părintele Ioan

150
Filaret –, faceţi o comparaţie între această «evanghelie» şi celelalte Evanghelii
şi cărţi ale Noului Testament şi singuri veţi observa totala deosebire care există
între ele, pentru că nu sunt scrise în acelaşi duh al adevărului” [62; 26].
(În prefaţa traducerii pe care a făcut-o Evangheliei după Toma, Vasile
Andru scria: „Are acest text atribute divine suficiente pentru a deveni canonic?
[…] Am discutat aceasta şi cu teologi şi înalţi clerici români, între alţii cu pă-
rintele Dumitru Stăniloae, cu mitropolitul Antonie Plămădeală, cu
arhiepiscopul Casian Gălăţeanul. Tema rămâne deschisă. Cărturarii,
intelectualii, sunt primii entuziaşti ai acestui text”128 [187; 12]. Din fragmentele
reproduse din respectiva scriere se poate înţelege uşor că nici nu se pune
problema includerii sale în canonul Sfintei Scripturi, aşa cum ar vrea Vasile
Andru. Tema este deci închisă.)
În Evanghelia Vărsătorului este prezentată o fantomatică ceremonie
iniţiatică prin care Iisus ar fi devenit Hristosul: „Frate, omule, cel mai brav
dintre oameni, ai trecut cu bine toate testele templului. De şase ori ai fost
judecat în faţa dreptăţii; de şase ori ai primit cele mai înalte onoruri care se pot
da omului; acum eşti gata să primeşti ultimul grad. Aşez această diademă pe
fruntea ta şi în Marea lojă a cerurilor şi a pământului de-acum eşti Cristosul.
Acesta este marele tău ritual de Paşte. De-acum nu mai eşti un aspirant, ci un
maestru al minţii” [68; 189].
Un text similar cu Evanghelia Vărsătorului a avut şi are o mare
popularitate în spaţiul new-age-ist: este vorba despre Viaţa Sfântului Issa
(publicată de Nicolae Notovici), aşa-zisa relatare a vieţii lui Iisus în intervalul
dintre 12 şi 30 de ani (anii pierduţi)129. Faptul că există oameni care cred că
Iisus a plecat într-o călătorie iniţiatică în Orient dovedeşte clar că ei nu se
mulţumesc să găsească adevărul mântuitor în Sfânta Scriptură, ci caută să gă-
sească adevăruri prefabricate în tot felul de texte care satisfac necesităţile lor
spirituale, adevăruri comode care să poată fi venerate ca idoli.
L.V. Mitrofin afirmă următoarele: „Principala lipsă a cărţii lui Notovici şi
a altor autori care i-au succedat130 constă în aceea că versiunile lor, fără

128
Afirmaţia aceasta conţine doar câteva nume de clerici, dar nici un citat exemplificator. Nu
poate fi deci luată în considerare. Dacă vreun teolog ar susţine Evanghelia după Toma, s-ar
autoprezenta ca fiind neortodox… Cât priveşte orientarea spirituală a lui Vasile Andru, o
putem afla din următoarea declaraţie neortodoxă: „Întrebat odată ce diferenţă văd între Iisus şi
Budha, eu am crezut că sunt posibile următoarele note distinctive: Hristos este un Dumnezeu
care a învăţat să devină om (pentru a-şi putea comunica mesajul civilizator, modelul
ascensional). Budha este un om care a învăţat să devină Dumnezeu (predându-ne, astfel, a doua
lecţie divină, al doilea model de desăvârşire)” [175; 6].
129
O evanghelie apocrifă, Evanghelia copilăriei Mântuitorului, spune că Hristos „se ocupă
cu studiul Legii până la vârsta de treizeci de ani” [189; 123], şi asta de la doisprezece ani, după
ce a vorbit cu cărturarii în Templu (cf. Luca 2, 42-50).
130
Subiectul fiind vandabil, s-au găsit şi alţi autori care să îl dezvolte, deşi nu aveau nici un
punct de plecare solid în susţinerea ipotezei că Iisus ar fi plecat în India…

151
excepţii, nu sunt confirmate de datele documentare. Căutările a numeroşi cer-
cetători în incinta mănăstirii Hemis din Ladakhe nu au dus la niciun rezultat”
[95; 292].
În anii „pierduţi”, Hristos nu a părăsit Israelul… A dus o viaţă smerită
până la vârsta de treizeci de ani, când în poporul evreu se considera că avea loc
„majoratul”, că tânărul ajungea la un prag al maturizării. Dacă ar fi plecat din
Israel să caute adevărul, însemna că nu era Dumnezeu-Om, ci doar un om
iubitor de Dumnezeu… Dacă Hristos ar fi plecat din Israel pentru a fi iniţiat în
India, în Tibet, în Egipt sau în orice alt centru de spiritualitate păgână, atunci
cărturarii şi fariseii nu ar fi avut nevoie de un alt motiv ca să Îl prigonească –
l-ar fi vădit ca partizan al credinţelor idolatre.
Chiar dacă Hristos, venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor,
încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile?
Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii
(verii) Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile (verişoarele) Lui au nu
sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Şi se sminteau întru El.
Iar Iisus le- a zis: Nu este proroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui. Şi
n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor (Matei 13, 54-58).
Apostaţii contemporani caută să deformeze în fel şi chip înţelegerea
persoanei Mântuitorului pe care o propovăduieşte Biserica, să nege
dumnezeirea Sa şi să o înlocuiască cu diferite atribute înşelătoare, între care cel
de Mare Maestru al tuturor timpurilor a avut un real succes. Creştinii s-au lăsat
mai uşor ademeniţi de diferitele forme de neopăgânism care nu treceau cu
vederea existenţa lui Hristos, ci doar propuneau o altă interpretare a mesajului
Său. New-age-iştii au speculat această situaţie (dacă ar fi făcut abstracţie de
persoana lui Hristos, misionarismul lor ar fi fost mult îngreunat), încercând ca
Noul Hristos să nu mai aibă aproape nimic în comun cu Hristosul Noului Tes-
tament.
David Spangler, lider marcant al Erei Vărsătorului, afirma foarte
pragmatic că „este natural să nu ne satisfacă şi să nu avem nevoie de un Cristos
vechi. Ne trebuie ceva mai bun decât prezintă creştinismul tradiţional. Avem
nevoie de un Cristos cosmic, universal, un Cristos al Noii Ere” [68; 205]. Acest
Cristos al Noii Ere este prezentat într-o mulţime de cărţi, într-o mulţime de
ipostaze (chiar dacă aceste ipostaze sunt foarte deosebite între ele, unele dintre
ele conţinând nu numai elemente care contrazic Sfintele Scripturi, ci chiar şi
studiile istorice).
Stewart Easton, conştientizând ca mulţi alţi autori neopăgâni diferenţa
dintre învăţăturile creştine şi noile abordări ale persoanei lui Hristos, încerca să
justifice superioritatea celor din urmă (în mod particular viziunea steiner-istă)
prin existenţa unui criteriu ultim al adevărului: „Trebuie să subliniem că
antropozofia se bazează pe revelaţiile lui Steiner din Cronicile Akashice, iar
învăţăturile sale nu reprezintă nicidecum o interpretare a Bibliei” [68; 193].

152
Despre des invocatele cronici akashice se afirmă că ar fi un fel de
memorie a timpului, un fel de peliculă imaterială pe care se imprimă fiecare
clipă a istoriei. Se mai spune că la aceste cronici au acces numai iniţiaţii,
ceilalţi oameni având datoria de a primi fără rezerve adevărurile la care nu au
acces în mod direct. Despre aceste cronici ar trebui să ne dăm seama că sunt
lucrări ale diavolului chiar numai prin faptul că neagă învăţătura propovăduită
de Hristos (totuşi unele viziuni akashice ar putea fi reale – diavolul fiind destul
de bătrân ca să cunoască amănunte din istoria neamului omenesc şi destul de
tânăr ca să şi le aducă aminte şi să le transmită ucenicilor săi).
Un alt text care s-a bucurat de o bună primire printre creştinii care
cochetează cu neopăgânismul este aşa-zisa Evanghelie eseniană a păcii, făcută
cunoscută de Edmund Bordeaux Szekely. Unii creştini caută să găsească cât
mai multe convergenţe între acest text şi Evangheliile canonice, fără să îşi dea
seama că un astfel de demers nu are nicio şansă în a-i ajuta să cunoască adevă-
rul. Reproducem aici doar un citat din această evanghelie – pentru că îl
considerăm suficient pentru a demonstra că textul răspândit de Szekely nu
poate sta alături de Evanghelia Bisericii: „când ei se botezară singuri, Îngerul
Apei intră în corpul lor şi atunci se scurseră toate abominaţiile şi toate
impurităţile păcatelor lor trecute; cum cade o cascadă de la munte, tot aşa, din
corpurile lor, se scurseră materii abominabile dure sau moi. Şi solul unde s-a
răspândit acel şuvoi a fost murdărit şi mirosul a devenit atât de îngrozitor că
nimeni nu rezista să stea în acel loc. Şi demonii părăsiră măruntaiele lor sub
formă de nenumăraţi viermi care se zvârcoleau în acest noroi poluat de toate
aceste excremente, cu furie neputincioasă, furioşi de a fi expulzaţi din
măruntaiele Fiilor Omului de către Îngerul Apei. Şi asupra acestor viermi a
coborât apoi puterea Îngerului Soarelui. Şi ei pieriră în zvârcoliri disperate, ni-
miciţi de Îngerul Soarelui. Toţi tremurară de teroare când văzură toate aceste
abominaţii ale lui Satana, de care îi eliberaseră îngerii. Şi mulţumiră apoi lui
Dumnezeu pentru a le fi trimis îngerii Săi să-i salveze” [188; 47]. (Dacă nu am
ţine cont de lucrarea diavolului ar fi de neînţeles cum oameni care se consideră
creştini iau în serios astfel de texte blasfemiatoare.)
Ar fi de dorit ca faţă de falsele evanghelii – cum sunt Evanghelia lui
Iuda, Evanghelia lui Toma sau Viaţa Sfântului Issa – fiii Bisericii să aibă
aceeaşi atitudine de respingere pe care Sfinţii Părinţi au avut-o faţă de textele
similare din vremea lor. Sfântul Nichifor Mărturisitorul scria: „Nu se cuvine a
se primi Apocalipsul lui Ezdra şi Zosima, şi cele două martirologii ale
Sfântului Gheorghe şi ale Sfinţilor Martiri Chiric şi Iulita, nici cartea lui Marcu
şi a lui Diadoh; fiindcă sunt lepădate şi neprimite” – Canonul 41 [63; 463].
Dacă Sfântul Nichifor ar fi trăit astăzi, lista lui ar fi conţinut poate sute de
titluri. Pentru că ucenicii diavolului au născocit teancuri de astfel de scrieri,
care de care mai atrăgătoare.
Pentru cei care vor să meargă pe calea mântuirii, învăţăturile celor patru

153
Evanghelii din Sfânta Scriptură sunt suficiente. Iar celor care, citind Sfânta
Scriptură în grabă şi fără atenţie, cred că au găsit nepotriviri mari între Evan-
gheliile canonice, le recomandăm să ia aminte la ceea ce ne-a predanisit
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Dacă Evangheliile s-ar deosebi între ele,
atunci această înrudire dintre parte şi întreg nici nu s-ar vedea şi de mult ar fi
dispărut învăţătura noastră, căci orice împărăţie – spune Domnul – care se
dezbină în sine nu rămâne (Luca 11, 17). Dar aşa, şi prin aceasta străluceşte
puterea Duhului Sfânt, care-i convinge pe oameni ca la judecarea Evangheliilor
să aibă în vedere problemele mari absolut necesare mântuirii şi să nu se lase
vătămaţi sufleteşte de micile şi neînsemnatele deosebiri dintre Evanghelii…”
[85; 20].
Sfântul Isidor Pelusiotul rezumă foarte clar portretul celor care nu vor să
recunoască valoarea Sfintelor Scripturi pe care le-a primit Biserica: „Cei care
cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu suferă
de o boală sau de alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost dictată de
Duhul Sfânt, ceea ce îi arată necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfân-
tul Duh, şi prin asta arată că sunt smintiţi” [194; 19].

154
DESPRE NEGHINA DIN BIBLIOTECĂ

Cineva m-a întrebat: „Am primit cadou de ziua mea cartea Evanghelia
după Iuda. Ştiu că nu e bine să ţin o astfel de carte în casă. Ce să fac cu ea? Să
o arunc?” Întrucât mulţi oameni îşi pun întrebarea ce să facă cu cărţile eretice
pe care le au, voi încerca să prezint răspunsul ortodox oferit de Tradiţie. A
şaptea poruncă bisericească ne cere: „Să nu citim cărţile ereticilor” [7; 337].
Omul de astăzi, învăţat să îşi trăiască libertatea la maxim, vede în aceasta o
sufocare a cunoaşterii. Nu înţelege că tocmai această poruncă îl ajută să nu se
otrăvească. Aşa cum s-a otrăvit şi Adam când a călcat în rai porunca lui
Dumnezeu…
În cartea Scripta aramaică, Constantin Daniel scria: „Esenienii nu sunt
pomeniţi nicăieri în Talmud, întrucât numele ereticilor era un nomen odiosum,
«nume vrednic de ură», şi de aceea nici nu era voie să fie scris şi pronunţat131,
la fel ca acela al divinităţilor păgâne. Un mare rabin din secolul I e.n., Aqiba,
interzice iudeilor să citească Apocrifele, ameninţând pe cel ce le citeşte că va
pierde dreptul la viaţa de apoi. Aceasta e o dovadă sigură că aceste scrieri erau
întocmite de eretici şi singurii eretici care au scris atât de mult au fost esenienii.
Talmudul babilonian care consideră Apocrifele cărţi eretice…” [45; 117].
E clar că nu Biserica a inventat lupta împotriva cărţilor mincinoase. De
fapt, în fiecare tradiţie religioasă au existat conflicte între susţinătorii textelor
considerate canonice şi cele considerate eretice. Adevărul este însă Unul
singur, chiar dacă fiecare tradiţie religioasă pretinde a fi autentică. Numai prin
raportarea la acest Adevăr, care este Hristos, şi la Trupul Său, care este
Biserica Ortodoxă, se poate înţelege care sunt singurele scrieri nemincinoase.
Iar celelalte nici nu au ce căuta în bibliotecile noastre…
***
Trăim într-o lume plină de cărţi, de ziare şi reviste. Marea majoritate a
oamenilor are în casă o bibliotecă, mai mică sau mai mare. Îndrăznesc să spun
că una din oglinzile sufletului este biblioteca… Proverbul „Spune-mi cu cine
eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti” poate fi înţeles şi astfel: „Spune-mi ce cărţi
ai în bibliotecă, ca să-ţi spun cine eşti…”
Această afirmaţie nu este valabilă pentru cei care îşi cumpără cărţi doar
din snobism, pentru a fi consideraţi intelectuali de către cei care le calcă pragul
casei. Şi nici pentru cei care cumpără cărţi doar pentru că au fost seduşi de

131
Cf. Constantin Daniel, Orientalia mirabilia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 143.

155
reclamele care li s-au făcut acestora. Nu este valabilă nici pentru cei care au
biblioteci moştenite de la cine ştie ce rude.
E valabilă însă pentru cei care şi-au adunat cărţile din bibliotecă cu multă
grijă, cu pasiunea unui colecţionar de antichităţi. E valabilă şi pentru cei care,
neavând „patima” cititului, îşi îmbogăţesc totuşi biblioteca, încet, dar sigur.
Nu am de gând să fac o analiză teologică a tipurilor de biblioteci casnice,
mă voi rezuma însă la a face o clasificare a felurilor de bibliotecă din casa
creştinilor. Împărţirea mea nu este făcută în urma unor cercetări sociologice sa-
vante, ci este pur şi simplu rezultatul unor constatări directe… Criteriul după
care voi face împărţirea este simplu: valoarea dogmatică a cărţilor cu conţinut
religios. (O analiză exhaustivă, din perspectivă creştină, a literaturii ar trebui să
ţină seama în primul rând de acest aspect, dar de literatura laică nu ne ocupăm
acum.)
Există biblioteci care au numai cărţi ortodoxe, există altele care au cărţi
amestecate – şi eretice, şi ortodoxe – şi există biblioteci în care există numai
cărţi eretice132. Despre a treia categorie nu vom vorbi, puţine fiind cazurile în
care un ortodox are în bibliotecă doar cărţi eretice.
Despre prima categorie vom constata doar că e o mulţime cu puţine
elemente… Cei mai mulţi posesori ai unor astfel de biblioteci sunt creştini
sporiţi în viaţa duhovnicească sau creştini cu o conştiinţă dogmatică verticală.
E de dorit să înţeleagă că trebuie să aibă grijă de bibliotecile lor şi să nu le
pângărească prin amestecul cu cărţi mincinoase.
În ce priveşte cea de-a doua categorie, subiectul e prea delicat pentru a da
eu însumi vreun verdict. Aşa că voi lăsa să vorbească Predania însăşi…
Una dintre cele mai importante cărţi ale Tradiţiei ortodoxe, Limonariul133,
ne pune în faţa ochilor minţii o întâmplare minunată, relatată de Avva Chiriac,
preotul lavrei lui Calamon, de lângă Iordan:
„Într-o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în
porfiră, împreună cu doi bărbaţi sfinţi şi cinstiţi, că stă la uşa chiliei mele. Am
luat pe femeie drept Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu, iar pe cei doi
bărbaţi care erau cu ea, drept Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Ioan Botezătorul.
Am ieşit afară din chilie şi i-am rugat să intre înăuntru, ca să facă o rugăciune
în chilia mea. Femeia însă n-a vrut. Şi m-am rugat mult timp stăruitor de dânsa,

132
În vremuri de prigoană, cum a fost cea comunistă, ereticii încearcă să răspândească
scrierile lor folosind filiere surprinzătoare. Lidia Stăniloae, fiica părintelui Dumitru Stăniloae,
povesteşte cum odată tatăl ei „a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. «Ia mai slăbeş-
te-mă! – i-a spus directorul de atunci al editurii. Ia mai termină cu toate cărţile astea! Ce tot
vrei să tipăreşti atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă, pentru care
iau valută. N-ai altă treabă?» «Chiar aşa să mă bruftuluiască? Chiar acolo să am greutăţi?»”
[87; 304], întreba cu tristeţe părintele. Totuşi părintele Stăniloae nu s-a descurajat, ci a scris şi a
tipărit mai departe, oricât de mari au fost greutăţile şi piedicile.
133
De care s-au folosit şi Sfinţii Părinţi la al VII-lea Sfânt Sinod Ecumenic.

156
spunându-i: «Să nu mă întorc ruşinat şi înfruntat» şi multe altele. Când ea a
văzut că stărui încă în cererea mea, mi-a răspuns cu asprime:
– Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei să intru?
După aceste cuvinte a plecat. Când m-am deşteptat, am început să mă vait
şi să mă gândesc dacă n-am păcătuit cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era
nimeni altcineva în chilie decât numai eu. Deşi m-am chinuit multă vreme,
totuşi nu m-am găsit vinovat cu nimic faţa de ea. Văzându-mă învăluit de
tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristeţea. Cartea
pe care am luat-o era a lui Isihie, preotul Ierusalimului. Când am deschis
cartea, găsesc scrise la sfârşitul ei două cuvântări ale nelegiuitului Nestorie.
Îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare
de Dumnezeu134. Atunci m-am sculat şi am plecat şi am dat cartea celui care
mi-o împrumutase şi i-am spus:
– Ia-ţi, frate, cartea! N-am avut folos din ea câtă pagubă, şi i-am povestit
cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvântări135 ale
lui Nestorie şi le-a pus pe foc136 zicând:
– Să nu rămână în chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noastre, Sfintei
Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria” [112; 60].
Râvna aceasta pentru Adevăr ar trebui să o avem fiecare dintre noi.
Pentru că, altfel, ţinând la loc de cinste cărţile eretice, vom avea parte în iad cu
cei care le-au scris. Sfântul Ioan Gură de Aur întreba: „Unde e Marcion, unde
Valent, unde Mani, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde
Nestorie, unde sunt toţi cei ce s-au împotrivit adevărului, despre care Biserica a
strigat: «Înconjuratu-m-au câini mulţi» (Ps. 21, 17)? Nu au pierit toţi?” [183;
175-176].
Şi, odată cu răspunsul, sfântul ne şi face o descriere profetică a vremurilor
noastre: „Au fost risipiţi din pricina hulei lor şi au fost alungaţi ca nişte lupi.
[Şi aceasta] pentru că au găsit ca luptători împotriva lor şi războinici curajoşi,
şi păstori adevăraţi pe fericiţii bărbaţi care atunci stăteau în fruntea Bisericilor.
Însă multă deosebire văd între păstorii de atunci şi cei de acum. Aceia erau
războinici, aceştia dau bir cu fugiţii. Aceia se împodobeau cu cărţi şi dogme,
134
Avva Chiriac ţinea în chilie această carte fără să ştie că ea conţine învăţături eretice.
Greşeala lui nu a fost intenţionată. Dacă ar fi ţinut-o ştiind ce conţine, poate că, pentru mândria
cugetului lui, Maica Domnului nu l-ar mai fi cercetat, şi părintele ar fi rămas lipsit de acope-
rământul ei. Aşa cum sunt toţi sectanţii contemporani, care îi hulesc fecioria şi nu o recunosc
drept Născătoare de Dumnezeu.
135
E important de observat că doar o parte din carte era eretică, iar restul era ortodoxă. Încă
din vechime ereticii şi-au amestecat învăţăturile lor cu cele ale Bisericii, pentru a-i putea înşela
pe creştini. În ziua de astăzi găsim cărţi pretins ortodoxe în care, într-un capitol sau în câteva
pagini, e prezentată o învăţătură eclesiologică deformată. Iar paginile respective întinează
întreaga carte.
136
Un Sfânt Sinod Ecumenic (Sinodul Trulan, în Canonul 63) a cerut explicit arderea cărţilor
mincinoase.

157
aceştia cu haine şi lucruri de nimic. Aceştia lasă oile ca nişte simbriaşi şi fug,
aceia îşi puneau sufletul lor pentru oi, urmând Păstorului celui bun” [183;
175-176].
E lesne de înţeles că atitudinea păstorilor reflectă în mare măsură
atitudinea păstoriţilor (căreia îi şi este cauză). Credincioşii de astăzi trec cu
vederea multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Aceasta se vădeşte şi din atitu-
dinea faţă de cărţile eretice.
Întâmplarea descrisă în Limonariu ne arată clar însă că faptul de a avea
astfel de cărţi în bibliotecă implică o formă de părtăşie cu duhurile ereticilor
care le-au scris şi implicit cu ale diavolilor care i-au inspirat.
Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni vor fi dispuşi să mai accepte
faptul că întâmplările descrise în Limonariu (şi în cărţile similare) sunt
adevărate, aceasta nu mă împiedică să mărturisesc că sunt convins de cele isto-
risite acolo.
Cred deci că e bine ca în bibliotecile creştinilor să nu se afle nicio carte
eretică. Preoţii sau profesorii de religie137 pot avea astfel de cărţi numai pentru
a şti ce anume să combată. Nu poţi combate o învăţătură fără să o cunoşti…138
Să revenim la întrebarea: „Ce să facă un creştin care are cărţi eretice în
bibliotecă?” Pentru a răspunde, să vedem ce ne spun canoanele Sfintelor
Sinoade Ecumenice: „Poruncim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenici-
lor), martirologiile, cele plănuite de către vrăjmaşii Adevărului, în chip ca să-i
defăimeze pe mucenicii (martiri) lui Hristos şi ca să-i aducă la necredinţă pe cei
ce le ascultă139 – să nu se răspândească prin Biserică, ci acela să se dea focului.
Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm
anatemei” – Canonul 63, Sinodul Trulan [63; 142].
Iar Canonul 9 al celui de-al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic spune: „Toate
jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au
făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoane trebuie să se predea episcopului
Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulaţie) împreună cu
celelalte cărţi eretice140. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de
ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori
călugăr, să se afurisească” [63; 168].

137
E adevărat că şi unii creştini, cunoscători ai învăţăturii Bisericii, pot citi astfel de cărţi,
pentru a-i ajuta pe cei de lângă ei să se lepede de anumite erezii. Dar pentru o astfel de lucrare
misionară trebuie să aibă binecuvântarea şi sprijinul duhovnicilor lor. Altfel, pot cădea ei înşişi
în gropile de care încearcă să îi ferească pe alţii.
138
În astfel de situaţii, Dumnezeu îi păzeşte pe cei care ţin cărţile eretice în casele lor. Doar şi
Sfinţii Părinţi citau din lucrările eretice pe care le combăteau.
139
Iată care este scopul alcătuirii unor astfel de scrieri – nu cinstirea sfinţilor, ci
propovăduirea „necredinţei”.

158
E lesne de înţeles că sub aceleaşi osânde se aflau şi cei care primeau sau
ascundeau şi alte tipuri de scrieri mincinoase, nu doar falsele martirologii sau
textele iconoclaste.
Comentând canoanele de mai sus, episcopul Nicodim Milaş scria că
„practica veche a Bisericii referitoare la condamnarea cărţilor potrivnice
credinţei şi păgubitoare este în deplină vigoare şi astăzi” [109; 437].
Mai mult decât atât, trebuie precizat faptul că această practică era mai
veche de secolul al VII-lea, când s-a ţinut Sinodul Trulan. Tot episcopul
Nicodim scrie că la primul Sinod Ecumenic s-a condamnat şi s-a interzis citirea
uneia dintre cărţile principale ale lui Arie. Împăratul Constantin a poruncit
printr-un decret special ca toate cărţile scrise de Arie şi de discipolii lui să fie
nu numai interzise, ci şi arse141.
Un gest similar au făcut un grup de preoţi şi credincioşi din Rusia, când
au ars într-o piaţă cărţile mai multor teologi moderni142 care au amestecat
dreapta credinţă cu idei străine.
„Asta e Inchiziţie… Mai rămâne să ardeţi şi pe autorii cărţilor pe care le
consideraţi eretice…” Am auzit replica asta de la mulţi oameni care nu înţeleg
motivul pentru care Biserica cere arderea cărţilor eretice.
E o mare diferenţă între arderea unor cărţi şi arderea unor oameni.
Inchiziţia a aparţinut lumii catolice. Biserica Ortodoxă nu cere moartea
ereticilor, oricât de tare ar cădea în erezie. Biserica vrea întoarcerea păcătoşilor,
nu moartea lor.
E ciudat însă că duşmanii ei sunt în stare să falsifice chiar şi istoria pentru
a-i îndepărta pe oameni de Hristos. În cartea Evanghelia pierdută este
reprodusă mărturia lui David Brakke în care Sfântul Atanasie cel Mare – care a

140
Teodor Balsamon, cel mai mare canonist bizantin, scria: „Este acelaşi lucru a arde cărţile
nelegiuite ale ereticilor sau a le depozita la episcopia Constantinopolului; căci după cum
nimeni nu poate să citească cărţile arse, tot aşa nu poate să facă aceasta nici dacă sunt aşezate
în acel loc ascuns, unde nimeni nu le poate vedea. Aşadar, cel ce va arde aceste cărţi (cum cere
canonul 63 de la Sinodul Trulan – n.n.) şi nu le depozitează la episcopie (în Constantinopol) nu
se pedepseşte potrivit canonului (9 de la al şaptea Sinod Ecumenic – n.n.), deoarece nu a lucrat
împotriva lui” [109; 507-508]. În ziua de astăzi, tipăriturile eretice fiind într-un număr foarte
mare, e aproape imposibil ca hartofilachia constantinopolitană să se ocupe de depozitarea celor
pe care creştinii le-au obţinut într-un fel sau altul. Arderea lor rămâne soluţia cea mai simplă.
141
Cf. Socrate, Istoria bisericească, I, 9 şi Sozomen, Istoria bisericească I, 21. La fel a
procedat împăratul Arcadie cu scrierile ereticilor eunomieni şi montanişti. Nu era vorba de o
implicare a împăraţilor în stabilirea învăţăturii de credinţă; aceştia înţelegeau doar că ereziile
condamnate de sinoade aduc dezbinare în imperiu, şi atunci luptau împotriva lor tocmai în
virtutea chemării lor de a veghea la pacea imperiului. Nu trebuie să se considere însă că
împăraţii au fost un factor de reprimare constantă a ereziei. Au existat şi mulţi împăraţi pri-
gonitori ai învăţăturii Bisericii şi ai cărţilor ortodoxe. Aceştia au mulţi urmaşi printre
întâi-stătătorii lumeşti de astăzi. În timp ce aproape nimeni nu mai ia în serios exemplul
împăraţilor credincioşi.
142
Printre care şi ale părintelui Serghei Bulgakov, care a fost condamnat de Sinodul Rusiei.

159
precizat într-un canon care sunt cărţile nou-testamentare pe care Biserica le
recunoaşte ca fiind autentice – e acuzat că şi-a impus cu violenţă punctul de
vedere: „Este adevărat că în timpul încleştărilor pe care le-a avut cu adversarii
săi din cetatea Alexandriei se pare că143 ar fi recurs la violenţă (bătăuşi care să
îi lovească pe oameni), numai că este improbabil ca asemenea tactici să-i fi
convins pe toţi creştinii din Egipt să nu citească sau să nu folosească alte
scrieri” [94; 217].
Această mărturie este o mărturie mincinoasă. Nu există dovezi istorice
care să o ateste144. E o răstălmăcire a istoriei bisericeşti care facilitează
promovarea ereziilor. De fapt, cine citeşte cu atenţie restul afirmaţiilor lui Da-
vid Brakke poate înţelege că Atanasie cel Mare a fost un altfel de om: „Pentru
creştinii egipteni era un erou, astfel încât fiecare succes pe care l-a repurtat în
a-i convinge pe oameni să se conformeze regulilor lui şi să renunţe la cărţile
«eretice» (şi este într-adevăr greu de măsurat dimensiunea reală a succesului pe
care l-a avut) se datorează în primul rând autorităţii sale personale” [94;
217-218].
E greu de crezut că un om care ar fi instigat la violenţă ar fi avut atâta
autoritate asupra celor care credeau în Hristos, a Cărui propovăduire a fost o
lecţie de iubire a tuturor, chiar şi a vrăjmaşilor. E şi mai greu de crezut că oa-
menii erau dispuşi să primească doar Evangheliile selectate de un astfel de
păstor…
E adevărat, aşa cum arată Sfântul Chiril al Ierusalimului145, şi în Biserică
erau anumiţi păstori care făceau tulburare: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că
merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva
clericilor şi popoare împotriva popoarelor. […] Dacă între apostoli a fost
vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” [37; 251]. Numai că
astfel de păstori făceau sminteală în poporul credincios, şi nimeni nu îi cinstea
ca pe nişte eroi.
Sfântul Atanasie cel Mare a fost un rob al lui Hristos, care a dus o viaţă
de rugăciune şi de nevoinţă deosebită, încercând să urmeze pilda cuvioşilor pe
care i-a întâlnit în pustia Egiptului146. El nu a folosit forţa pentru a impune anu-
mite Scripturi. A folosit doar puterea cuvântului pentru a da mărturie despre
143
Să observăm şi relativitatea afirmaţiei: „Este adevărat că se pare că […]”. Ori e adevărat,
ori se pare. Joncţiunea celor două predicate arată superficialitatea argumentării.
144
E foarte ciudat faptul că volumul Evanghelia pierdută, scris de Herbert Krosney, nu are
nici bibliografie şi nici referinţe bibliografice precise, aşa cum ar fi fost normal pentru un
volum de acest gen.
145
Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost contemporan cu Sfântul Atanasie cel Mare. A trăit
între anii 313 şi 386.
146
Trebuie amintit aici faptul că Sfântul Atanasie a scris cea mai importantă viaţă a Sfântului
Antonie cel Mare, pe care l-a cunoscut îndeaproape. Nu e greu de înţeles faptul că Sfântul
Antonie, părintele monahismului creştin, nu l-ar fi primit în preajma sa pe ierarh dacă acesta nu
ar fi dus o viaţă de sfinţenie.

160
adevăr. Să ne dăm seama că un atac împotriva Sfântului Atanasie şi a
Canonului scripturistic pe care l-a fixat în scris este de fapt un atac împotriva
Bisericii lui Hristos. Biserica Adevărului, care nu foloseşte violenţa pentru a
triumfa. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, e cea care se
luptă prin cuvânt pentru mântuirea credincioşilor. Iar împotriva cărţilor eretice
luptă tot spre binele acestora…
***
Acum, un răspuns la întrebarea: „Ce să fac cu Evanghelia după Iuda”. Eu
cred că trebuie arsă, ca orice carte eretică… Chiar dacă din ce în ce mai puţini
oameni sunt dispuşi să facă acest lucru, totuşi trebuie să ascultăm ce au învăţat
Sfintele Sinoade.
Trebuie totuşi precizat un lucru: că în ziua de azi obştea nu mai e
dreptcredincioasă, societatea nu mai e creştină. Trăim într-o lume
iconoclastă147. E foarte important să înţelegem diferenţa dintre viaţa de azi şi
viaţa din obştea descrisă în atâtea capitole din Limonariu şi în alte cărţi vechi.
Maica Domnului nu a vrut să intre în chilia Avvei Chiriac din pricina
cărţii care conţinea câteva pagini cu învăţături eretice. Să nu înţelegem de aici
că Împărăteasa Cerurilor nu intră sau că nu ocroteşte în nicio casă în care există
cărţi care o hulesc.
Avva Chiriac era stăpânul chiliei sale. El stabilea ce cărţi să ţină în ea.
Astăzi, mulţi creştini trăiesc în familii multiconfesionale, sau chiar – mai rău –
multireligioase148. Sunt obligaţi deci să trăiască lângă cărţi nu doar catolice sau
protestante, ci şi musulmane, budhiste sau aparţinând altor religii. Ei nu trebuie
să se lupte cu aceste cărţi, nici să facă tulburare. Nu aruncând vreo carte pe foc
îi vor ajuta pe ceilalţi să îşi înţeleagă greşeala. Dimpotrivă, dacă vor face aşa
ceva vor fi consideraţi extremişti şi poate că mărturia lor nu va fi înţeleasă. Ei
trebuie să îi convingă pe casnicii lor mai ales prin mărturia propriei vieţi de
sfinţenie…

147
S-a văzut acest lucru şi în râvna cu care unii au susţinut scoaterea icoanelor şi a
simbolurilor creştine din şcolile din România.
148
Asistăm la înmulţirea căsătoriilor dintre ortodocşi şi heterodocşi, sau dintre ortodocşi şi
necreştini. Se trece astăzi cu vederea cuvântul Mântuitorului: „Nu socotiţi că am venit să aduc
pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (e vorba de sabia cuvântului Adevărului, nu
de violenţa fizică – n.n.). Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe
noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36).

161
Partea a III-a:

FEŢELE APOSTAZIEI
Dărâmarea idolilor

162
Nota autorului la ediţia a treia:

Convertirea mea la Ortodoxie a avut ca punct culminant momentul în


care, după o noapte petrecută în rugăciune în peştera Sfintei Teodora de la
Sihla, am auzit într-o noapte o voce nepământească – singura dată în viaţă când
mi s-a întâmplat aşa ceva – care mi-a spus: „Canon: să îi înveţi pe cei din afară
filosofia Sfinţilor Părinţi…” A fost canonul pe care mi l-a dat Dumnezeu
pentru a-mi spăla mulţimea păcatelor…
Din acel moment – când nici nu ştiam că filosofia Sfinţilor Părinţi e
tocmai adevărul despre mântuire – şi până astăzi am simţit călăuzirea lui
Dumnezeu în fiecare pas important al vieţii mele. Chiar şi acum, făcându-mi
doctoratul chiar în Patrologie – după ce ani de zile m-am ferit de studiile
„înalte”, temându-mă să nu devin un cărturar gol pe dinăuntru -, văd cum
Dumnezeu mă creşte, ajutându-mă să înţeleg eu însumi ce mi-a cerut să
mărturisesc altora.
Am scris cartea aceasta cu mare durere în suflet, rugându-mă ca cei
rătăciţi să se apropie de Biserică. Nu e o carte, e un oftat de durere provocat de
faptul că mulţi se lasă păcăliţi de oferta pseudo-spirituală a vrăjmaşului… Aşa
cum m-am lăsat păcălit şi eu, cu mulţi ani în urmă. În Jurnalul convertirii sunt
descrise aceste experienţe pe care mi le amintesc cu tristeţe…
Experienţe similare sunt descrise şi în lucrarea Marii iniţiaţi ai Indiei şi
părintele Paisie, apărută de curând la Editura Egumeniţa. Autorul este
Dionysios Farasiotis, un grec care, după ce i-a cunoscut „la ei acasă” pe cei mai
mari guru din India, s-a lăsat cucerit de Hristos - spre care părintele Paisie
Aghioritul, făcătorul de minuni, l-a îndreptat. Vă recomand din tot sufletul
această carte pe care o consider cea mai tulburătoare descriere a unei convertiri
tipărită până în prezent în România. Implicarea în practicile de meditaţie
orientală este demascată – şi chiar de către un fost practicant – ca fiind o formă
de demonizare… Dacă în Dărâmarea idolilor puteţi citi o teorie, în Marii guru
şi părintele Paisie puteţi citi cum teoria este pusă în practică. Veţi înţelege că
vraja Orientului - pe care poate aţi adulmecat-o citind India secretă a lui Paul
Brunton, este înşelătoare… Veţi vedea că unii maeştrii yoghini sunt închinători
la idoli, deşi nu recunosc asta oficial, veţi vedea cât de mincinoase sunt virtuţile
lor, veţi afla cât de neputincioase sunt puterile lor drăceşti „paranormale” în
faţa harului dumnezeiesc.
Nu sunt poveşti, sunt întâmplări din zilele noastre… Ne e de mare folos
să cunoaştem astfel de întâmplări. Şi tot aşa trebuie să avem vii în faţa ochilor
minţii nenumăratele întâmplări din istoria Bisericii în care Dumnezeu a vădit
adevărul Ortodoxiei şi a dat în vileag minciunile diferitelor erezii, arătând că
lumina nu are nicio părtăşie cu întunericul. Trebuie să avem vii în suflet aceste

163
confruntări şi, atunci când slăbim în credinţă şi ni se pare că Dumnezeu nu Îşi
apără turma de lupii răpitori, să ne aducem aminte de aceste fapte cu adevărat
minunate. Cine nu a citit până acum să citească măcar de acum înainte
întâmplările descrise în Limonariu, acest tezaur ortodox de mare valoare, şi va
înţelege cum lucrează Iubitorul de oameni Hristos pentru a-i întări pe creştini,
mădularele sfântului Său trup, care este Biserica.
Închei aici, punându-vă înainte cuvintele cu valoare de testament pe care
mi le-a spus la ultima mea vizită în Sfântul Munte părintele Iulian, duhovnicul
schitului românesc Prodromu, dându-mi ascultare să Îl mărturisesc pe Hristos
riscând totul, oricâte piedici aş avea în cale:
„Creştinii ortodocşi de astăzi trebuie să iasă fără frică la luptă directă
contra rătăcirii… Chiar dacă vor fi prigoniţi, trebuie să dea mărturia cea bună.
Or să fie prigoniţi creştinii, vor avea plată de la Dumnezeu… Şi, când ne vom
duce la Hristos, cu palmele răstignite, – şi în timp ce îmi vorbea, avva Iulian
şi-a ridicat braţele în formă de cruce – Îi vom spune: «Doamne, pentru Tine am
pătimit! Doamne, pentru Tine am mărturisit dreapta credinţă!» Căci ce folos
vom avea dacă vom duce o viaţă creştină cuminte, dar ne vom teme să dăm
mărturia cea bună?...”

Praznicul Sfintei Mari Muceniţe Tecla,


26 septembrie 2005

164
În loc de introducere:
SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN149

Hristos a Înviat, frate Toma!


Toţi zic zilele acestea: „Hristos a Înviat!”. Dar puţini îşi dau seama cât de
adânci sunt aceste cuvinte, puţini îşi dau seama că aceste cuvinte ar trebui să
aibă un puternic ecou în fiinţa noastră, că nimic nu ar trebui să fie mai
important pentru noi decât faptul că, odată, vom învia. Şi că trebuie să facem
tot ceea ce ne stă în putinţă pentru ca propria înviere să nu ne fie spre osândă.
Bunul meu prieten, noi doi o să ne reîntâlnim cu siguranţă, dacă nu în
lumea aceasta, atunci cel târziu la Înfricoşătoarea Judecată. Eu cred că ne vom
revedea chiar mai devreme (şi mult mi-ar plăcea să ne aducem aminte de
locurile frumoase pe care le-am văzut împreună sau de oamenii pe care i-am
întâlnit; amintirile acestea păstrează în ele ceva din farmecul vârstei la care ne
bucuram de copilărie). Oricum, la Judecata de pe urmă te vei convinge singur
de adevărul celor pe care ţi le scriu acum.
Mărturisesc că m-a bucurat faptul că mi-ai scris, că ai avut deschiderea să
îmi scrii, să mă faci părtaş frământărilor tale. Chiar numai faptul că mi-ai scris
cu atâta sinceritate m-a făcut să mă rog cu râvnă pentru mântuirea ta, şi mai
ales pentru ca Dumnezeu să îţi arate calea pe care trebuie să mergi pentru a
dobândi mântuirea.
Tu ştii cât de bine am cunoscut practicile „spirituale” de care pomeneşti.
Numai Dumnezeu m-a putut izbăvi de ele (într-un fel mă simt vinovat că te-am
molipsit şi pe tine de dorinţa cunoaşterii „adevărurilor tainice”; vraja Orientului
mă fascinase atât de tare încât mi se părea că nu am dreptul să nu vorbesc
despre ea şi altora).
La nelămuririle din scrisoarea ta voi răspunde pe larg mai jos. Dar înainte
de a răspunde consider că este bine să ştii că nu mă pot lăuda cu cine ştie ce
doctorate, nu mă pot lăuda cu cine ştie ce înţelepciune. Dar dacă îmi este
îngăduit a mă lăuda cu ceva, îmi este îngăduit tocmai a mă lăuda că sunt
creştin, adică mărturisitor al Dumnezeului celui Viu, mădular al Sfintei Biserici
care este Trupul lui Hristos...
Înainte de toate vreau să înţelegi că centrul vieţii creştine este Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. Aici este piatra de poticnire. Nu poate mintea omenească să
priceapă cum este aceasta, cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru
mântuirea noastră. Aşa ne-a învăţat Însuşi Hristos, aşa au propovăduit Sfinţii
149
Am introdus în ultimul moment această scrisoare ca introducere a volumului Dărâmarea
idolilor; chiar dacă unele elemente se regăsesc şi în volum, ea conţine elemente de folos pentru
cei care, fără a fi interesaţi de studii teologice savante, vor să cunoască abordarea creştină a
fenomenului neopăgân (nota autorului la ediţia întâi).

165
Apostoli, aşa mărturiseşte Biserica. Nu eşti creştin numai dacă împlineşti
poruncile din Legea cea Nouă. Eşti creştin numai atunci când crezi că Hristos
este Fiul lui Dumnezeu.
Ştiu că ceea ce îţi voi scrie nu are puterea pe care ar avea-o o scrisoare
scrisă de un părinte cu viaţă sfântă. Îmi ştiu neputinţele şi îmi dau seama că
argumentele mele nu te pot convinge automat. Dar să ştii, iubite frate, că nici
dacă ţi-ar fi scris Însuşi Hristos tot nu te-ar fi putut convinge mecanic (între cei
care au văzut minunile Sale s-au aflat şi oameni care nu au crezut că El este
Mesia cel aşteptat).
Poate nu îţi este clar. Cum, Hristos este neputincios, nu poate să te
convingă? O, frate Toma, Dumnezeul cel Atotputernic un singur lucru nu face:
nu calcă în picioare libertatea oamenilor. El nu impune să fie ascultat, nu
impune să fie iubit. Şi de aceea nici nu mântuieşte cu forţa. Dacă Dumnezeu nu
respecta libertatea oamenilor, atunci iadul nu ar fi existat (ce bucurie!...). Iar
raiul ar fi fost plin de oameni fără personalitate, de roboţi fără suflet, de
vieţuitoare care nu iubesc. Şi nu ar mai fi fost rai. Dacă ar fi putut să existe
dragoste fără libertate, atunci cu siguranţă Dumnezeu ne mântuia cu forţa pe
toţi.
Să ştii că şi dacă există mai multe dovezi „raţionale” despre existenţa lui
Dumnezeu, El nu vrea să avem credinţa limitată de o dovadă incontestabilă.
Imaginează-ţi că Dumnezeu ar sta ca un Sfinx, aşezat în mijlocul pieţei. Îţi dai
seama cum s-ar purta trecătorii? Credinţa oamenilor ar fi nimicită pe loc, s-ar
transforma în certitudine. Dacă te întrebi ce rol au avut numeroasele minuni
despre care vorbeşte Biserica, află că ele au avut doar rolul de a întări credinţa,
şi nu de a o anula prin transformarea ei în certitudine.
Să ştii că oricât de mult s-ar chinui oamenii de ştiinţă să demonstreze
existenţa lui Dumnezeu, demersurile lor vor fi neputincioase (ei pot să găsească
numai argumente care să întărească credinţa, nu să o determine). Până la
sfârşitul lumii, când Hristos Se va arăta întru slavă şi toţi vor şti că este Fiul lui
Dumnezeu, nimeni nu va putea ucide acest mare dar - al libertăţii omului de a
crede.
Aceasta nu însemnă că Dumnezeu Se retrage din istorie, ci doar că - dacă
Se ascunde - o face tocmai pentru a-i lăsa omului şansa de a-L descoperi şi de a
se uni cu El.
Poate că te întrebi de ce introducerea scrisorii este cam lungă şi de ce nu
răspund întrebărilor tale. Dar tu mi-ai propus pentru dialog un teren foarte
alunecos, acela al raţionamentelor logice, şi îmi ceri ca, limitându-mă la acest
teren, să argumentez de ce susţin unii preoţi că ai concepţii eretice.
Eu refuz să dialoghez pe terenul pe care mi-l propui, pentru că nu am face
altceva decât să ne contrazicem la nesfârşit. Eu îţi propun altceva: să înţelegi
rostul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, şi că a fi credincios al
Bisericii înseamnă tocmai a fi mădular al Trupului Său mistic, mădular al

166
Bisericii. Sper ca după ce citeşti această scrisoare să ai clară alternativa: ori
intri în Biserică, şi crezi ceea ce învaţă ea, ori stai deoparte şi nu mai afirmi în
chip mincinos că eşti creştin.
Poate ţi se pare prea dură alegerea. Dar aşa este şi viaţa, dură, şi aşa va fi
şi Judecata pentru cei care nu L-au cunoscut pe Hristos. Nu încerc să te sperii
cu chinurile iadului - nu ştiu cât le-ai lua în serios, dar totuşi nu pot să nu
pomenesc că îmi este teamă pentru tine (şi pentru orice om care fără să îşi dea
seama se lasă păcălit de forţele întunericului).
Încearcă să vezi că pentru cel care crede că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, tot ceea ce ţine de propovăduirea Bisericii se leagă direct de
aceasta. Că nimic nu este artificial şi nimic nu este fals şi nimic nu este
denaturat în ceea ce priveşte adevărurile de credinţă.
Ascultă, iubite frate, ceea ce cred eu - şi ceea ce mărturiseşte toată Sfânta
Tradiţie.
Dumnezeul cel în Treime lăudat, în Atotputernicia Sa, a vrut să
împărtăşească şi altor fiinţe lumina şi dragostea Sa. De aceea l-a creat pe om,
după ce a creat mai întâi cosmosul ca un fel de „casă” a omului. Cosmosul nu
are rost în sine, a fost creat din nimic numai pentru ca în el oamenii să poată
creşte - atât trupeşte cât şi duhovniceşte.
Cât despre crearea omului, zic simplu că Dumnezeu l-a înzestrat cu tot
ceea ce îi era necesar: ca să vadă frumuseţile din jurul său, Domnul l-a înzestrat
cu ochi. Ca să poată comunica cu semenii săi, Domnul i-a dat gură ca să
vorbească şi urechi ca să audă. Ca să se deplaseze i-a dat picioare, şi ca să
poată lucra i-a dat mâini. Mai mult decât atât, Domnul i-a dat omului toate
acestea ca prin ele să fie lăudat El. Şi mai mult decât trupul de care am vorbit,
Dumnezeu i-a dat omului suflet viu, ca să Îl cunoască şi să Îl iubească.
„Ce vrea Danion cu toate astea? Eu nu constat că am ochi şi urechi?”
Frăţioare, dacă tu ai fi înţeles cât de minunat a fost făcut omul, nu-ţi mai
spuneam acestea ca unui copil. Dar omul pe care îl descrii tu, care are puteri
paranormale, este foarte diferit de omul despre care îţi scriu eu. Tu îmi scrii
despre omul chemat să devină supraom, să devină un fel de semi-zeu. Eu îţi
scriu despre omul chemat să se îndumnezeiască. „Sfântul” tău are tot felul de
puteri misterioase. Sfântul meu nu are decât dragoste, smerenie, rugăciune şi
nevoinţă. Dar este pătruns de energiile dumnezeieşti şi este mai presus de orice
plăsmuire omenească.
Stai să termin ceea ce am început: dacă omul creat de Dumnezeu ar fi
mers pe calea ascultării, nu ar fi cunoscut niciodată durerea, păcatul sau răul.
Dar Adam a „profitat” de marele dar al libertăţii şi a ales calea morţii. Şi toţi
urmaşii săi au purtat pecetea căderii sale.
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om tocmai pentru a-l ridica pe om din
adâncurile morţii. S-a întrupat, a trăit între oameni, le-a propovăduit calea
mântuirii, şi pentru aceasta a pătimit moarte pe cruce. Şi a Înviat din morţi, cu

167
moartea pe moarte călcând, pentru ca toţi cei din mormântul păcatului să moară
morţii şi să trăiască viaţa cea adevărată.
Firea oamenilor fiind slabă nu era de ajuns ca oamenii să ştie care fapte să
le facă şi care fapte să nu le facă. Dacă ar fi fost aşa, nici nu mai era nevoie să
se întrupeze Hristos, ci ar fi fost de-ajuns să trimită un nou prooroc, asemenea
proorocilor din vechime, şi acesta ar fi răspândit el singur adevărurile credinţei
creştine.
Dar omul a avut nevoie de mult mai mult pentru a-şi îndrepta viaţa. De
aceea a apărut Biserica, a apărut ca o şcoală a mântuirii, dacă îmi este permis să
vorbesc astfel. Sfinţii Apostoli au fost aleşi pentru a boteza popoarele, pentru a
împărtăşi oamenilor harul sfinţitor şi pentru a-L aduce pe Hristos în mijlocul
acestora, pentru a veghea ca turma cuvântătoare să ducă o viaţă sfântă şi să fie
ferită de rătăciri.
La care tu întrebi: de ce sunt preoţii păcătoşi? Dacă Biserica este bună, de
ce slujitorii ei sunt răi? Dar dacă Dumnezeu ar fi putut crea o Biserică în care
toţi slujitorii să fie sfinţi, oare nu ar fi făcut-o? Să ţinem cont că Dumnezeu a
ales preoţi dintre oameni ca noi, şi că dacă noi suntem păcătoşi, preoţii sunt pe
măsura noastră (ca să nu zic că sunt şi în zilele noastre destui preoţi cu viaţă
sfântă, preoţi plini de harul Duhului Sfânt.) Dumnezeu ar fi vrut într-adevăr o
biserică ai cărei toţi slujitori - şi nu numai ei, ci şi credincioşii - să fie sfinţi.
Dar răspunsul pe care l-au dat oamenii nu a fost pe măsură.
Domnul, ştiind slăbiciunea firii omeneşti, a rânduit Biserica astfel încât
mântuirea credincioşilor să nu depindă în exclusivitate de sfinţenia slujitorilor
ei. Dacă mântuirea turmei ar fi depins numai de sfinţenia păstorilor, iadul ar fi
fost supraaglomerat de mult. Dar indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor,
păstorii au puterea de a săvârşi Sfintele Taine, de a boteza, de a da iertare de
păcate, de a liturghisi. Şi chiar dacă pentru diferitele lor păcate unii păstori se
duc în iad, totuşi turma poate merge spre rai. Nu contest marele rol pe care îl
are păstorul, acela de a fi model pentru turmă, vreau doar să explic că
mântuirea credincioşilor nu depinde de păcătoşenia preotului.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „a făcut desfrânare un preot? Păcatul lui
este culmea tuturor păcatelor”. Dar oricât de păcătos este un preot, până când
nu este caterisit sau atâta vreme cât nu gustă şi din mărul ereziei, are încă
puterea de a săvârşi Sfintele Taine.
(Poate că tu eşti nerăbdător să citeşti despre reîncarnare sau altele
asemenea. Tocmai asta fac acum, încerc să îţi explic de ce este adevărată
învăţătura Bisericii.)
Sfânta Tradiţie mărturiseşte că este de-ajuns ca preotul să păstreze
dreapta-credinţă pentru ca turma pe care o păstoreşte să poată merge pe calea
mântuirii.
Credinţa noastră nu este născocită de mintea omenească. Fundamentele ei
sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Învăţătura dogmatică a Bisericii este

168
hotărâtă de Sinoadele Ecumenice, în care Duhul Sfânt îi luminează pe arhierei
şi aceştia stabilesc normele credinţei. Un Sinod Ecumenic nu poate greşi
tocmai pentru că acolo nu oamenii decid, ci Duhul Sfânt care îi luminează.
Unul din criteriile care arată că un Sinod este Ecumenic este acela că nu intră în
contradicţie cu niciunul dintre Sinoadele anterioare şi că Trupul Bisericii -
adică atât clerul cât şi poporul, primesc învăţăturile sale.
Acesta este marele dar al Bisericii: că învăţăturile ei de credinţă nu sunt
plăsmuiri omeneşti, ci sunt adevăruri insuflate de Duhul Sfânt. Un împărat
bizantin, înţeleptul Leon, mărturisea: „primesc cele şapte Sfinte Sinoade
Ecumenice ca pe Sfânta Evanghelie”. Iar un sfânt, Nicodim Aghioritul, afirma
ferm că „cel ce se împotriveşte Sfintelor Sinoade Ecumenice se împotriveşte
Duhului Sfânt, Celui care grăieşte prin Sinoadele Ecumenice, şi se face eretic şi
cade sub osânda anatemei.”
Aici este toată filozofia creştină: vrei să fii al lui Hristos - atunci trebuie
să crezi că El este Fiul lui Dumnezeu şi să faci parte din trupul Lui mistic care
este Biserica. Iar dacă vrei să faci parte din Biserică, atunci trebuie să primeşti
că toate învăţăturile ei sunt adevărate.
Cine primeşte cu bună-ştiinţă toate învăţăturile Bisericii în afară de una
(cum ar fi despre fecioria Născătoarei de Dumnezeu, despre combaterea
apocatastazei sau despre viaţa de după moarte), acela este în afara Bisericii.
Acela poate să fie un om postitor, sau om care se roagă, sau un iubitor de
săraci. Dar cu siguranţă nu este creştin. Ba se află chiar sub anatema Sinoadelor
Bisericii.
Nu ştiu cum aş fi răspuns scrisorii tale dacă nu-mi precizai convingerea ta
că eşti creştin-ortodox. De fapt acesta a fost cel mai important motiv pentru
care ţi-am scris - nădejdea că vei înţelege ce înseamnă să fii ortodox (ceea ce tu
doar îţi imaginezi că eşti), şi că te vei uni cu Biserica cea adevărată.
Una dintre întrebările cel mai des auzite este aceasta: de unde ştiu care
este Biserica adevărată? Biserica adevărată este cea care a păstrat neschimbată
învăţătura Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Apostoli.
Ce să zicem despre protestanţi şi neoprotestanţi? Au vrut să refacă
Biserica primelor veacuri şi au lepădat toată Sfânta Tradiţie. I-a interesat doar
Scriptura, şi au lepădat Predania apostolică. Dar Scriptura nu a apărut din haos,
ci ea a apărut tocmai în cadrul Sfintei Tradiţii. Căci altfel cum s-ar mai fi
mântuit creştinii care au murit înaintea scrierii primelor cărţi nou-testamentare?
După ce s-au ghidat ei, care nu aveau Scriptură? Îi aveau pe Sfinţii Apostoli şi
pe urmaşii acestora.
Sfânta Scriptură aparţine Bisericii. Ca să zicem aşa, Biserica are copy-
right-ul asupra ei. Şi Sfânta Tradiţie este tocmai dicţionarul fără de care nu se
poate înţelege Sfânta Scriptură.
Catolicii sunt îndepărtaţi de adevărul în care ei înşişi au crezut vreme de o
mie de ani. Dacă la al doilea Sinod Ecumenic atât părinţii din Răsărit cât şi cei

169
din Apus au hotărât că cine schimbă Crezul stă sub osânda anatemei, şi apoi
catolicii au schimbat Crezul, nimeni nu are cum să îi ierte de acest păcat. De
s-ar aduna toţi ierarhii ortodocşi ca să îi „ierte” pe catolici, câtă vreme aceştia
nu revin la învăţătura cea curată, iertarea primită nu are valoare.
În învăţătura ortodoxă nu se poate găsi nicio inovaţie teologică;
dimpotrivă, toată Sfânta Tradiţie a fost păstrată cu fidelitate. Succesiunea
apostolică nu înseamnă doar trecerea harului prin hirotonie de la Sfinţii
Apostoli la episcopi şi de la aceştia la urmaşii lor, şi tot aşa până în zilele
noastre (aşa ceva au şi catolicii). Succesiunea apostolică implică şi păstrarea
predaniei înaintaşilor: ori aceasta s-a păstrat întreagă numai în Biserica
Ortodoxă.
Gata cu „introducerea.” Am vrut să înţelegi că dacă îţi scriu, încerc să îţi
scriu nu după mintea mea cea slabă, ci după cum au învăţat Sfinţii Părinţi. Ca
fiu al Bisericii nu pot crede altceva decât au învăţat ei.
Dacă ai înţelege cât de firesc sunt aşezate lucrurile în Biserica noastră,
atunci vei înţelege şi ceea ce îţi scriu mai jos. Dar dacă nu înţelegi autoritatea
dogmatică a Bisericii, s-ar putea ca ceea ce îţi scriu să te rupă şi mai mult de
Biserică. Ceea ce poate că nu ar fi cel mai rău lucru. Poate că este mai bine să
recunoşti că nu vrei să fii ortodox decât să te amăgeşti şi pe tine şi să îi
amăgeşti şi pe alţii. Şi poate că, stând departe de lumină, îţi vei da seama că te
afli în întuneric.
Haide, frate Toma, să vedem ce e cu scrisoarea pe care mi-ai trimis-o.
Zici că ai puteri vindecătoare, crezi în reîncarnare şi altele asemenea. Aş putea
să îţi scriu o carte întreagă, nu doar o scrisoare. Voi încerca să îmi expun pe
scurt părerea despre ideile tale.

1. „Nu îmi place deloc ce văd prin biserici. Asta nu e credinţă. Prefer să
am modul meu de a comunica cu Dumnezeu.”
Chiar dacă nu toţi oamenii din biserică duc o viaţă curată, aceasta nu este
treaba noastră. Biserica este Casa Domnului şi numai în ea putem participa la
sfintele slujbe; cu Hristos nu te poţi uni de unul singur, ci numai ca mădular al
trupului Său.
Să ştii că nu eşti singurul nemulţumit de vieţuirea unora dintre
credincioşi. Crezi că Mirele Bisericii nu suferă văzând cum unele mădulare
păcătuiesc? Şi nu numai Hristos are această durere, ci toţi preoţii şi toţi
credincioşii care duc viaţă de sfinţenie. Aceştia, fără să îi judece pe păcătoşi,
dar judecând păcatul lor, se roagă ca Dumnezeu să îi aducă pe calea cea bună.
Schimbarea în bine nu porneşte din afară: porneşte de la noi. Pentru că dacă noi
suntem mai bine, Biserica este mai bine (iar dacă ai vrea cu adevărat ca
Bisericii să îi fie puţin mai bine, ai face şi tu un prim pas - părăsind rătăcirea în
care te afli; pentru că aşa, criticând fără să facem ceva bun, nu cred că ne este
de folos).

170
Iar privitor la „modul personal” în care vrei să comunici cu Dumnezeu,
mi se pare că eşti ca un naufragiat care se află în largul mării pe o şalupă de
salvare. În barcă se află ghidul de folosire al şalupei, hărţi şi alte instrumente cu
ajutorul cărora naufragiatul poate ajunge la ţărm. Dar, refuzând să folosească
instrucţiunile de conducere a şalupei, el o foloseşte ca pe o barcă. Îşi face două
vâsle şi începe să vâslească la întâmplare.
Omule, nu ai puterea să vâsleşti până la ţărm. Nu te juca cu viaţa. La
Dumnezeu nu poţi ajunge de capul tău, ci numai folosindu-se de harta pe care
El ţi-a dat-o. Şi harta o înţeleg numai fiii Bisericii, cei care primesc
înţelepciunea de a folosi şalupa aşa cum trebuie - nu doar ca pe o barcă.

2. „Cred şi ce zice Biserica despre judecata sufletelor, dar cred şi în


reîncarnare şi în legea karmei”.
Nu îţi dai seama că nu poţi să crezi simultan în reîncarnare şi în Judecata
de după moarte? Ori ne reîncarnăm, că aşa cere implacabila lege a karmei, ori
ne aşteaptă răsplata sau osânda veşnică - după cum a învăţat Însuşi Hristos.
Zici că ţi-a murit duhovnicul care te lăsa să crezi în reîncarnare. Ba chiar
te şi împărtăşea. Ei bine, un preot care împărtăşeşte ereticii poartă în chip
mincinos numele de preot. Pe unul ca acesta Hristos îl va aşeza la Judecată
alături de cei pe care i-a împărtăşit. Şi împărtăşania le-a fost spre osândă.
Prima întrebare pe care ar trebui să o pună orice preot celui care vine la
spovedanie (şi dacă nu mă crezi fă rost de un Molitfelnic şi uită-te în el), este:
„Crezi tu că învăţăturile Bisericii sunt adevărate?”.
Cel ce crede într-o altă învăţătură decât cea a Bisericii nu poate fi
spovedit. Ştiu că mai sunt radiestezişti şi yoghini şi tot felul de oameni cu
practici bioenergetice care vin şi se împărtăşesc „ca să ia putere.” O să vadă ei
la Judecată ce putere o să ia pentru că au luat cu nevrednicie Sfintele Taine.
Auzi prostie: un yoghin să se împărtăşească. Dacă ar fi adevărate
credinţele yoghinilor, dacă ar trebui să ne topim în esenţa dumnezeiască, atunci
împărtăşania ar fi otrăvitoare; pentru că prin Împărtăşanie te-ai uni cu Hristos,
ceea ce ar fi o piedică dacă vrei să îţi anihilezi personalitatea. Babă frumoasă şi
yoghin împărtăşit. Aoleu, câte năzbâtii mai apar...
Încearcă să pricepi că, până nu te vei lepăda de toată erezia, niciun preot
nu îţi poate da iertare de păcate. Are preotul puterea să ierte orice păcat, dar
numai atunci când spovedania este completă. Or, dacă tu ascunzi la spovedanie
păcatul ereziei, care este cel mai mare păcat, cum crezi că poţi primi iertare de
păcate? Doar nu îţi imaginezi că preotul este un fel de vrăjitor care poate ierta
şi păcatele ascunse la spovedanie?
Dacă până acum ai fost părtaş celor care au „furat” Sfânta Împărtăşanie,
fără a fi mădulare ale Bisericii, îţi atrag atenţia cât se poate de serios că pentru
un asemenea păcat poţi să şi mori. Sfântul Apostol Pavel le scria corintenilor
despre o astfel de împărtăşire că „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă

171
îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt
neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 29-30).
Gândeşte-te bine ce vrei: dacă vrei să te uneşti cu Hristos şi să te
împărtăşeşti de Sfintele Taine, trebuie să te lepezi de orice erezie. Deocamdată
însă, nu pot să te ajut cu nimic, ci doar aştept întoarcerea ta. Nu există păcat
care să nu poată fi iertat prin Taina Spovedaniei, şi numai prin pocăinţă sufletul
se poate vindeca de rana pe care i-a făcut-o erezia.
Să ştii că pentru lepădarea de erezie şi primirea în Biserica Ortodoxă a
celor rătăciţi există o slujbă impresionantă, care apare în Molitfelnic. Cei care
vor să fie primiţi în Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească faptul că se
leapădă de toate rătăcirile.
Nu ştiu dacă se va face vreodată o slujbă asemănătoare pentru cei
convertiţi de la credinţe asiatice, pentru cei care au crezut în reîncarnare,
horoscop şi yoga. Pe cei asemenea ţie ar trebui să îi întrebe preotul: „Te lepezi
de credinţa necurată în reîncarnare, de idoleasca ghicire în stele, de toate
superstiţiile şi de toate celelalte învăţături potrivnice adevărului?” Şi numai în
cazul unui răspuns afirmativ i-ar putea primi să se spovedească.

3. „Iisus este cel mai mare maestru al tuturor timpurilor, de la început şi


până la sfârşit”.
Ţi se pare că dacă Îl consideri pe Dumnezeu-Omul doar cel mai mare om
este de ajuns? Unul dintre semnele după care se recunosc foarte uşor ereticii
zilelor noastre este că aproape toţi neagă faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu
adevărat. Ei nu înţeleg diferenţa dintre un om, fie el şi mare „învăţător”, şi Cel
Ce S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Ei consideră că toţi avem în noi
scântei din Dumnezeu, că purtăm în noi fărâme de dumnezeire. Dar noi nu
suntem fărâme de dumnezeire, ci suntem fiinţe create pentru a ne uni în
veşnicie cu Cel Care ne-a creat.
Sfântul Ioan Damaschin afirma că „tot cel ce nu mărturiseşte că Fiul lui
Dumnezeu a venit în trup, că este Dumnezeu desăvârşit şi că s-a făcut om
desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu, este antihrist.” Şi învăţătura
aceasta nu este o născocire omenească, căci Sfânta Scriptură spune acelaşi
lucru: „Orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la
Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist.”(I Ioan 4, 3). Şi cine îşi imaginează că
face bine mărturisind un alt Hristos decât cel pe care Îl cunoaşte şi Îl
propovăduieşte Biserica, acela se face fără să vrea unealtă a diavolului. Dar câţi
oare îşi dau seama că poartă acest „duh al lui antihrist”?
Şi tot privitor la această idee că Iisus ar fi fost cel mai mare maestru
spiritual. A apărut un text despre aşa-zisa viaţă a lui Iisus în Orient, între 12 şi
30 de ani, cu o sumedenie de „dovezi” care de care mai grăitoare. M-am mirat
cât de creduli pot să fie unii creştini, şi să ia în serios un text care nu are nimic
în comun cu duhul Sfintei Scripturi, un text care denaturează adevărul istoric

172
numai pentru a deforma înţelegerea faptului că Iisus este cu adevărat
Dumnezeu.

4. „Deşi preoţii neagă cunoaşterea ocultă, cu siguranţă ei cunosc


învăţătura ezoterică a lui Hristos”.
Ce învăţătură, frate? Doar Hristos S-a întrupat pentru toţi oamenii, nu
doar pentru o ceată de „iniţiaţi.” Nimic nu e ezoteric în Biserică. Nu există nici
măcar o carte pe care să o ţină numai preoţii. Uită-te şi tu că se găsesc de
cumpărat toate cărţile pe care le foloseşte preotul. Şi chiar aşa să fie, să existe
vreo carte ezoterică care să scape ochiului flămând al mass-mediei? Să fim
serioşi! Calea mântuirii este cea pe care Hristos a propovăduit-o oamenilor la
loc deschis; pe această cale au mers toţi sfinţii noştri şi nu pe alta. Pentru că
dacă El ar fi transmis Sfinţilor Apostoli un „creştinism ezoteric”, înseamnă că
ceea ce ar fi cunoscut masele nu era de-ajuns. Ar fi însemnat că esenţa credinţei
creştine nu este dragostea pentru Dumnezeu şi pentru om, ci o oarecare tehnică
de meditaţie. Ar fi însemnat că predania Bisericii este lipsită de valoare. Tu eşti
liber să alegi între ceea ce îţi pune înainte această predanie şi ceea ce îţi oferă
„creştinismul ezoteric” de care nu numai că Părinţii nu s-au împărtăşit, ci dacă
ar fi auzit de el l-ar fi respins din toate puterile (iar „creştinismului ezoteric” i-
ar fi spus pe nume: apostazie).
Se spune în mod greşit despre Părinţii făcători de minuni că deţin această
cunoaştere ezoterică, şi că au puteri paranormale. Părinţii care au dobândit
darul facerii de minuni nu au făcut altceva decât să meargă pe calea
Evangheliei şi să ducă crucea cea grea a ascultării şi a nevoinţelor. Ei nu au
practicat nicio tehnică specială (am auzit teoria conform căreia puterea lor vine
de la „tehnica isihastă”; dar isihasmul nu este o tehnică asemănătoare celei
yoghine, ci este o rugăciune de care ştie toată lumea, nu este ezoterică. Şi o
parte dintre Părinţii care au dobândit darul facerii de minuni nu se rugau cu
„rugăciunea lui Iisus”, aşa că nu putem găsi aici cheia facerii de minuni. Ci
numai cheia sălăşluirii lui Hristos în inimă - ceea ce este cu adevărat o
minune).
Cred că cea mai clară dovadă a superficialităţii „creştinismului ezoteric” a
dat-o Însuşi Hristos când, întrebat fiind de arhiereul Anna asupra învăţăturii
Sale, a răspuns: „Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în
sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.
De ce mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată
aceştia ştiu ce am spus Eu.” (Ioan 18, 20-21).
Iată cât de simplu este nimicită teoria diavolească despre existenţa unui
creştinism pe care Hristos l-ar fi propovăduit numai unui număr restrâns de
iniţiaţi. Chiar dacă Sfinţii Apostoli, fiind cei chemaţi de Dumnezeu să
răspândească dreapta-credinţă în lumea întreagă, au ştiut mai multe din
învăţăturile Sale decât cei care L-au auzit vorbind doar de câteva ori, totuşi

173
ceea ce ştiau Sfinţii Apostoli era tocmai învăţătura pe care au primit-o pentru a
o propovădui la rândul lor oamenilor. Hristos a precizat foarte clar că
învăţătura Sa despre dobândirea Împărăţiei Cerurilor era tocmai cea rostită în
sinagogă în faţa mulţimilor, şi deci orice tentativă de a vorbi despre anumite
scurtături rezervate iniţiaţilor este străină de învăţătura Mântuitorului

5. „De când fac exerciţii cu bioenergie m-am lăsat de fumat”.


Îţi garantez că puteai să te laşi şi dacă făceai „exerciţii” cu spovedania
sinceră. Aşa diavolul fumatului a plecat din politeţe, ca să cedeze locul unui
diavol mai mare... Şi ce bioenergie, frăţioare? Ai auzit tu că sfinţii noştri au
făcut cursuri speciale înainte de a vindeca? Istoria Bisericii nu cunoaşte astfel
de tehnici vindecătoare, dar în acelaşi timp istoria ereziilor este plină de aşa
ceva. S-au trezit toţi ereticii plini de „puteri dumnezeieşti”, şi spun că au
aceleaşi puteri pe care le-au avut sfinţii doctori fără-de-arginţi... Chiar aşa să
fie? Înseamnă că este mai importantă vindecarea trupească decât păstrarea
învăţăturii de credinţă.
Numai că Hristos nu a fost doar Doctor al trupurilor; El a vindecat
trupurile numai atunci când aceasta se făcea şi spre tămăduire sufletească.
Orice tămăduire „miraculoasă” ce presupune practici vindecătoare străine
experienţei Bisericii se face cu puterea diavolului. Pentru tămăduirile trupeşti
Biserica are Taina Sfântului Maslu, unde până în zilele noastre au loc tămăduiri
minunate, numai că din smerenie nu sunt trâmbiţate peste tot. Ca să nu mai
vorbim despre Părinţii cu viaţă sfântă, pentru ale căror rugăciuni sunt uşurate
atâtea şi atâtea suferinţe...
„Da, vor zice unii eretici, dar noi nu tot prin rugăciune vindecăm? Şi
doar tot lui Iisus ne rugăm.” Pot ereticii să se roage până obosesc, erezia lor stă
ca un perete între ei şi Dumnezeu. Şi faptul că bolnavul pentru care s-au rugat
se vindecă este pentru ei semn că ruga le-a fost ascultată. Nu îşi dau seama
săracii că cel care le-a „ascultat”-o era chiar duşmanul adevăratei sănătăţi.
Ţine minte: vechile predanii spun că ereticii nu au voie nici măcar să intre
în vreo biserică, pe atât de mare este rătăcirea lor. Chiar dacă în zilele noastre
mai intră, de obicei fără ca preotul să ştie cu cine are de-a face (sau, chiar dacă
ştie, îi îngăduie doar-doar or porni pe drumul cel bun).
La un părinte de lângă Moscova, care nu vroia să facă uitată niciuna
dintre predaniile Părinţilor, a venit la slujbă un „mare învăţător” (nu-mi
amintesc numele lui) cu vreo cinci discipoli. Ştiind că nu au venit să ia aminte
la slujbă, ci numai ca să se „încarce” de energie, părintele a oprit Sfânta
Liturghie şi i-a rugat să iasă afară, precizând că nu are cum să continue slujba
câtă vreme ei se află în biserică. Au făcut gălăgie, că în alte biserici sunt primiţi
(unul i-a arătat chiar o icoană pe care o ţinea în braţe), dar părintele nu i-a băgat
în seamă. Au plecat de bunăvoie, ameninţându-l că îl dau la ziar. Dar pe părinte
l-a ferit Dumnezeu de asemenea spectacol.

174
După vreo săptămână la el au venit doi dintre acei discipoli: „Părinte, noi
simţeam că este ceva în neregulă, dar dacă ne tot ducea pe la slujbe, ce era să
facem... De-acum vrem să fim ai Bisericii.” Şi i-a primit cu multă dragoste.
Unul dintre ei, care era student la filozofie, a intrat apoi şi la Teologie.

6. „ştiu că totuşi sunt oameni care au primit de la Dumnezeu talantul


vindecării şi care nu au fost condiţionaţi să se lase de fumat.”
Îţi spun un lucru despre aceşti vindecători: deşi pozează în mari sfinţi,
puţini dintre ei duc o viaţă curată - cel puţin din punct de vedere moral; cei mai
mulţi dintre ei ori trăiesc în curvie, ori fumează, ori cine ştie de care alte păcate
mai sunt stăpâniţi (mândria se simte „la ea acasă”, vindecătorii neştiind ce
însemnă adevărata smerenie, ci doar confundând-o cu un altoi între politeţe şi
iubire dulceagă...).
Totuşi oamenii nu sunt conştienţi că aceşti vindecători nu au cum să
vindece cu putere de la Dumnezeu. Bine, unii afirmă că bioenergia pe care o
folosesc nu are nimic în comun cu Dumnezeu, că este o energie cosmică pe
care o poţi folosi indiferent de credinţa pe care o ai.

7. „dacă mă convingi că este ceva greşit în mulţimea de practici


spirituale în care m-am implicat, nu voi şovăi să le părăsesc şi să mă
spovedesc după aceea; dar numai dacă mă convingi.”
Semeni cu oamenii care sunt atraşi de „vindecările” pe care le fac falşii
tămăduitori, şi nu vor să ţină cont de detaliile care le-ar putea trezi neîncredere
(deşi astfel de detalii există); vor să se vindece şi după aceea, dacă li se pare că
au greşit când au apelat la „doctori” care folosesc puteri demonice, se pocăiesc.
Consideră că aşa rezolvă situaţia: s-au vindecat de boală, s-au spovedit apoi şi
totul e bine. Aşa fac şi cei care din diferite motive merg la „ghicitoare” (ca să
afle cine le vrea răul, dacă sunt înşelaţi de soţiile lor, ...), şi apoi aleargă
victorioşi la spovedanie. Au aflat ce vroiau şi acum consideră că pocăinţa va
şterge tot, ca un burete. Acesta este însă un mod pueril de înţelegere a
pocăinţei.
Atunci când cazi din cauza slăbiciunii, prin spovedanie poţi primi de la
Dumnezeu iertarea păcatelor. Dar când cazi premeditat, gândindu-te că apoi te
vei pocăi, lucrurile sunt ceva mai complicate. E ca şi cum ai ucide cu gândul că
te vei spovedi ulterior (cam aşa era la catolici în perioada de vârf a
indulgenţelor, când pentru o sumă de bani ţi se iertau unele păcate - printre care
şi crima - înainte să le săvârşeşti).
Dacă ar fi atât de simplă obţinerea iertării păcatelor, atunci să ştii că
oamenii ar cădea mult mai uşor în păcate şi spovedania ar fi „deznodământul”
fiecărei aventuri pătimaşe. Că doar nu „costă” nimic.
Fiecare cădere în păcat - şi mai ales în păcatul căderii în rătăcire,
înseamnă părtăşie cu diavolul. Chiar dacă preotul poate da iertare de păcate

175
unui beţiv, de multe ori beţivul revine la sticla sa iubită... Importantă este nu
numai iertarea păcatelor, ci şi îndreptarea vieţii - şi acesta este rostul pentru
care duhovnicii dau anumite canoane celor ce se spovedesc.
De foarte multe ori cei care vor să se pocăiască au de dus lupte extrem de
dure cu patimile care au pus stăpânire pe sufletele lor. Cu atât mai dură este
lupta pe care o ai de dus împotriva demonului rătăcirii căruia i-ai fost fără să
vrei prieten.

8. „Mi se arată deseori în vis un înger care îmi spune dacă să fac sau să
nu fac anumite lucruri, care îmi spune când sunt sărbători şi când trebuie să
merg la biserică. Tot el m-a şi învăţat unele rugăciuni către Maica Domnului.
De ce Biserica zice să nu crezi în vise, când tot ce spune el să fac e bine? Ba
chiar datorită lui o fată a scăpat „întreagă”..., că mi-a zis îngerul că dacă
păcătuiam cu ea îmi scădeau imediat vibraţiile energetice”.
I-auzi ce înger binefăcător ai. Dar pesemne că îngerul tău nu ştie că
vibraţiile tale „scad” şi din alte motive. Câtă vreme eşti în erezie nu te poţi
împărtăşi de harul lui Hristos. Şi dacă „îngerul” pe care l-ai văzut ar fi fost în-
ger, înainte de toate te-ar fi sfătuit să lepezi degrabă rătăcirea. Că mai mare
desfrâu decât erezia nu există. Află că, deşi te învaţă rugăciuni, chiar dacă pare
cel mai bun prieten al tău, cu multă vreme în urmă „îngerul” care ţi se arată s-a
despărţit de Dumnezeu şi l-a urmat pe Lucifer în iad.
Ştiu că îţi este greu să accepţi asta. Noi, oamenii, avem multă nevoie de
ocrotire, avem nevoie să ştim că cineva veghează asupra noastră. Când eram
mic mă tot întrebam: „Dacă Dumnezeu mi-a dat un înger păzitor, de ce nu îl
văd? De ce nu mi se arată când sunt singur şi trist?” O, cât mi-am dorit să îmi
văd îngerul...
Mi s-a întâmplat să fiu de două ori la un pas de moarte: o dată era să mă
înec şi a doua oară să cad în prăpastie. Ştii, în clipele acelea am avut atât de
clar senzaţia că cineva este lângă mine, cum nu îţi pot spune. Am simţit că
într-adevăr un înger stătea aproape.
Cu trecerea timpului mi-am dat seama că e bine că îngerii nu ni se arată.
Dumnezeu ne vrea oameni liberi, vrea ca noi să ştim şi să alegem binele. Dacă
îngerul ţi s-ar arăta des, atunci din slăbiciune omenească ai prefera să asculţi la
fiecare pas îndrumările lui, şi nu te-ai mai osteni să asculţi ce învaţă Biserica.
Dar, din motive pe care noi nu le putem înţelege, Dumnezeu a rânduit pentru
noi o altă cale de mântuire - cea arătată de Biserică şi nu cea arătată la tot pasul
de îngeri. Nimic nu îi lipseşte omului care vrea să se mântuiască dacă ţine
seama de învăţătura Bisericii; iar pe cel care vrea să facă abstracţie de aceasta,
niciun înger nu îl poate ajuta.
Să revin la îngerul tău. Îţi dai seama cât de mult ţi-a crescut încrederea în
el de când te-a sfătuit să nu cazi cu fata aceea? Aşa fac dracii, ne spun să facem
lucruri bune numai ca să ne crească încrederea în ei. Şi aşa lanţurile noastre

176
devin şi mai mari. Pentru că dacă te-ar fi sfătuit să cazi, atunci poate ţi-ai fi dat
seama şi tu ce fel de înger este.

9. „luminile pe care le văd atunci când meditez sunt la fel cu cele


observabile ştiinţific prin metoda Kirlian, la fel cu cele care au apărut în unele
fotografii speciale. Ce văd eu este realitatea energetică şi nimic altceva. Cine
mă poate păcăli?”
Frate Toma, am văzut şi eu fotografii Kirlian, şi nu pot nega faptul că
sunt spectaculoase; am văzut şi fotografii în care, din întâmplare, prin biserică
se vedeau nişte lumini interesante. Am văzut însă fotografii în care duşmani ai
lui Hristos - precum indianca aceia enormă cu Sahaja Yoga - erau înconjuraţi
de lumină puternică. O lumină care semăna cu aura sfinţilor.
Mi-a fost cât se poate de clar că diavolul poate face să apară cele mai
diversificate lumini... şi oamenii lipsiţi de darul deosebirii duhurilor se grăbesc
să se plece în faţa unor astfel de arătări. În zilele noastre înşelarea împrăştiată
de diavol este atât de mare încât până şi „ştiinţa” este chemată să intre în horă.
Afirm cât se poate de categoric că în fotografiile în care apar lucruri
nesesizabile cu ochiul liber (şi în cele de tip Kirlian în mod special) vrăjmaşul
îşi vâră coada. Aşa face şi atunci când morţii apar în poze sau chiar sună la
telefon din alte lumi. Cât despre luminile prinse de peliculă în biserică, stai
liniştit că Duhul Sfânt nu se lasă imortalizat. Că doar nu e mai duhovnicesc un
aparat foto decât un muritor; şi chiar dacă într-adevăr există situaţii în care
omul obişnuit nu vede nimic decât cu ajutorul tehnicii performante, cu ajutorul
razelor de nu ştiu care tip, energia de care se împărtăşesc credincioşii în
Biserică nu este sesizabilă de niciun aparat, oricât ar fi de performant
Cât despre luminile care ies din obiecte, plante, animale sau oameni - şi
sunt observabile la fel de „ştiinţific”, nu ştiu exact ce să zic. Mulţi oameni îşi
pun o mână pe frunte atunci când îi doare capul, şi parcă durerea se linişteşte
puţin. Dar de aici până la a face o întreagă filozofie a energiei care iese din
palme după ce trece prin nu ştiu ce canale este un drum lung.
Ştiind însă cât de uşor se poate infiltra diavolul în încercarea de a vedea
cum stau lucrurile cu aceste energii, Părinţii cu viaţă sfântă au fost cât se poate
de circumspecţi. Ei, care vedeau atâtea lucruri prin darul „vederii cu duhul”, au
considerat că nu este de folos oamenilor să cerceteze astfel de zone în care
diavolul de-abia aşteaptă să intri. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi avut de la Sfinţii
Părinţi cele mai bune scrieri despre acest subiect. Şi tot aşa, dacă era cazul, ar fi
scris şi despre cele nu ştiu câte corpuri energetice despre care vorbesc ocultiştii.
Dacă aveam şapte sau cinci asemenea corpuri, oare Părinţii nu ştiau? În
această privinţă ei au învăţat clar că omul are doar trup şi suflet. Orice altă
împărţire este nejustificată. Părinţii au învăţat deci că nici măcar sufletul nu
este separat de duh (trihotomia trup - suflet - duh provenind de la o înţelegere
superficială a unor versete scripturistice), în vreme ce ocultiştii se găsesc să

177
mai facă şi alte despărţiri.
Ştii care este argumentul lor forte? Aşa numitele călătorii astrale, despre
care doar ai citit şi tu. Cu puterea diavolului unii „iniţiaţi” părăsesc trupul fizic
şi pleacă la distanţe mai mici sau mai mari. Ei consideră că această
independenţă iluzorie a sufletului de trup se datorează sfinţeniei pe care au
dobândit-o, când de fapt alimentarea unui astfel de drum se face de la
benzinăria diavolului. Într-adevăr, mare este îngăduinţa lui Dumnezeu care ar
putea să se opună unor astfel de „excursii mistice”, şi totuşi nu o face.
Totuşi, indiferent ce susţin astfel de „pelerini”, experienţa lor nu
dovedeşte că omul are mai multe corpuri energetice. Dacă aceste călătorii sunt
într-adevăr reale - şi depăşesc nivelul literaturii mistico-fantastice, ele nu
dovedesc decât o anumită independenţă temporară şi relativă a sufletului faţă
de trup. O independenţă oarecum asemănătoare – numai că datorată harului
dumnezeiesc şi nu diavolului – o întâlnim la unii sfinţi care au avut anumite
trăiri duhovniceşti aparte (nici chiar Sfântul Apostol Pavel neputând să
precizeze anumite detalii despre o trăire oarecum asemănătoare: „Şi-l ştiu pe un
astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost
răpit în rai”... II Cor. 12, 4-5)

10. „am încercat să citesc tot ce mi-a căzut în mână despre găsirea lui
Dumnezeu.”
Să ştii că oamenii nu sunt în măsură să discearnă binele de rău decât după
ce au urcat pe culmile sfinţeniei. De aceea Biserica interzice creştinilor să
citească cărţi eretice. Şi această poruncă se aplică foarte uşor şi la filmele care
tratează astfel de subiecte. Adică cum, poţi să mă întrebi, Biserica ne opreşte să
citim reviste despre paranormal şi să vedem filme ca „Dosarele X”?
Iată o altă piatră de poticnire (şi cine vrea să cunoască învăţătura Bisericii
fără să fie fiu al ei va găsi la tot pasul pietre de poticnire). Poruncile Bisericii
interzic creştinilor să păcătuiască, deoarece orice formă a păcatului este poartă
spre iad. Încerc o comparaţie simplă. De exemplu, orice creştin ştie că este un
păcat să se îmbete. De aceea, nu numai că nu va bea prea mult, dar va şi evita
locurile care îl îmbie la băut - localuri, ... . El evită atât păcatul cât şi prilejul de
a păcătui. Tot aşa este şi cu cărţile eretice: ele sunt prilejuri de a cădea în
erezie.
Oamenii care nu au o cultură teologică solidă se lasă foarte uşor înşelaţi
de ceea ce citesc. Cărţile eretice sunt scrise în aşa fel încât să dea impresia că în
ele se găsesc numai lucruri adevărate. Dar adevărul alternează cu minciuna
într-un mod atât de subtil încât omul obişnuit nu îşi poate da seama. Iar faptele
prezentate descriu numai ce poate vedea un om obişnuit - adică dacă pe o
fotografie apare în mod „minunat” chipul unui răposat, concluzia firească este
că mortul a vrut să îşi facă simţită prezenţa. Dar în cartea care conţine
reproducerea unor astfel de poze nu scrie că de fapt diavolul, care se arată şi ca

178
înger de lumină, a imprimat pe filmul fotografic imaginea răposatului numai ca
să convingă lumea de existenţa unei comunicări speciale între cele două lumi
(comunicare care nu are nimic în comun cu modul în care sfinţii veghează
asupra creştinilor).
Te împiedică Biserica să vezi „Dosarele X”? Nu, Biserica nu te poate
împiedica nici să faci păcate mult mai mari. Eşti liber să faci ce vrei (de fapt,
oamenii care îşi trâmbiţează libertatea faţă de Dumnezeu nu îşi dau seama că
sunt legaţi de lanţurile groase ale păcatului şi ale diavolului).
Pare paradoxal, dar a vedea „Dosarele X” nu este foarte diferit de a vedea
filme erotice (iarăşi sunt cam tranşant, dar folosesc această metodă pentru a te
ajuta să înţelegi acrivia dogmatică a Bisericii). Nu toţi cei care văd filme
erotice fac apoi ceea ce au văzut pe ecran, dar minţile tuturor se spurcă prin
gânduri necuviincioase. Tot astfel, deşi nu toţi cei care văd „Dosarele X“ cad în
erezie (cum e credinţa în reîncarnare), aproape toţi îşi murdăresc minţile cu
gânduri eretice.
Lumea Dosarelor X este o lume fascinantă, o lume pe care după ce ai
descoperit-o simţi nevoia să o cunoşti, de care simţi nevoia să te apropii din ce
în ce mai mult. Vraja ei este de necontestat. Şi datorită ei mii de creştini au
lepădat învăţătura Bisericii şi au primit rătăcirea. Nu o mie de suflete, nu zece,
nu o sută, ci un singur suflet să se fi vătămat prin cărţile şi filmele de acest gen
şi era de ajuns pentru ca preoţii să ia măsuri imediate. De ce preoţii? Pentru că
ei sunt păstorii turmei.
Niciun creştin nu are de ce să cadă în păcatul de a vedea astfel de filme şi
de a citi astfel de cărţi (călcând a şaptea poruncă bisericească: „Nu citiţi cărţi
eretice”). Ce poate găsi un creştin în „Dosarele X”? Exemple de virtute?
Exemplele acestea se găsesc în altă parte. Evadarea din apăsătoarea lume coti-
diană? De fapt evadezi de crucea pe care ţi-o dă Dumnezeu pentru a te
deschide pe nesimţite ajutorului diavolesc. Poate găsi lucruri interesante?
Lucrurile interesante pe care le prezintă „Dosarele X” fac parte dintr-un univers
imaginar creat de diavol pentru a îndepărta oamenii de realitate. Ca să nu mai
vorbim de faptul că multe din „minunile” pe care le propagă mass-media
sunt inventate tocmai pentru că astfel de materiale se cumpără bine de tot.
Să revenim la citirea cărţilor eretice. Ar fi absurd ca Biserica să
întocmească o listă cu zecile de mii de titluri eretice şi să o distribuie
credincioşilor. Porunca de a nu citi cărţi eretice este mai simplă. Dar mulţi nu
ştiu care cărţi sunt eretice şi care nu. O precizare poate fi de folos. Dacă vrei să
citeşti o carte care apare fără binecuvântarea arhierească şi ştii că se referă la
lucruri pe care Biserica le combate, atunci este foarte probabil ca respectiva
carte să fie eretică.
Dacă vrei să citeşti o carte „religioasă” despre care nu ştii cum este
văzută de Biserică, atunci lucrurile sunt ceva mai complicate. Era simplu să te
duci la Biserică şi să întrebi un preot cum e cartea, numai că au apărut atâtea

179
rătăciri încât preoţii nici nu au timp să le cerceteze îndeaproape, şi de aceea
până nu citesc o anumită carte nu pot să spună dacă este rătăcită sau nu.
Iar până nu ştii dacă o carte e „bună” sau nu, de ce să o citeşti? Vrei să
afli adevărul? Dacă ai vreo nelămurire într-o anumită problemă religioasă, poţi
citi una dintre cărţile ortodoxe privitoare la acest subiect (prin carte ortodoxă
înţelegând carte care prezintă învăţăturile Bisericii, carte care de obicei apare
cu binecuvântare arhierească). Dacă nu ştii să existe cărţi ortodoxe despre
subiectul respectiv, înseamnă că nu pierzi nimic necitind cartea, deoarece
despre toate lucrurile de folos în Biserică s-au scris o mulţime de cărţi. Şi dacă
totuşi insişti îţi asumi responsabilitatea pentru faptul că deschizi uşa ereziei.
Ei, dar sfaturile privitoare la citit ar trebui să le dau cuiva care crede
învăţăturile Bisericii. Pentru tine cred că nu sunt prea convingătoare.

11. „toată lumea zice că vine o Nouă Eră: până şi stelele spun asta şi nu
ai cum să conteşti acest lucru”.
Nu zice chiar toată lumea că vine Noua Eră, mai sunt alţii care zic că vine
chiar Apocalipsa şi alţii care zic că nu se va schimba nimic... Eu ce pot zice:
niciunul dintre Sfinţii Părinţi nu ne-a pomenit de vreo eră nouă, aşa că teoria
aceasta mi se pare o bazaconie.
Frate Toma, dacă tu confunzi o configuraţie astronomică cu un mesaj
religios, faci o mare greşeală. Ai vreun motiv anume să dai crezare stelelor? De
fapt stelele nu spun nimic, ci oamenii tot scornesc asemenea aiureli. Iar
„cercetarea” stelelor în scopuri spirituale, care poartă numele de astrologie, nu
este decât o altă faţă a vrăjitoriei.
Nu vine nicio Eră Nouă; sau poate vine tocmai o eră nouă în care oamenii
se lasă păcăliţi de astfel de rătăciri, o eră a apostaziei care atrage după sine
pedeapsa lui Dumnezeu. Ar fi trist, chiar foarte trist să fie aşa.

12. „Danion prietene, eu vreau să fac cât mai mult bine celor din jurul
meu, cum a zis şi Hristos.”
Din acest motiv îţi şi scriu această scrisoare (şi nu m-aş adresa cu „frate”,
dacă nu aş nădăjdui că vei iubi mai mult adevărul decât orice altceva, şi dacă
nu aş aştepta să te întorci în Biserica pe care ai părăsit-o fără să ştii prea bine ce
faci. Sper să nu fie ultima dată când îţi mai spun „frate”; cred că şi tu vrei să
fim fraţi în Hristos. Dar dacă vei prefera să crezi minţii tale şi nu adevărului,
atunci nu ştiu cum ar fi mai bine să te numesc. Ştii, dragostea mea nu cere
nimic în schimb, eu te voi iubi şi dacă rămâi în rătăcire, numai că atunci nu vei
avea cum să simţi că ţin la tine. Dragostea adevărată vine de la Hristos şi se
simte numai dacă eşti al lui Hristos.)
Acum văd câte pagini ţi-am scris... Crezi că dacă mi-ai fi fost indiferent
aş fi stat atâta vreme la masa de scris? Poate că aveam şi altceva de făcut. Frate
Toma, îţi vreau tot binele cu putinţă. Adică vreau să mergi pe calea mântuirii.

180
Că ce bine ar fi acela dacă pe pământ ai avea parte numai de bunătăţi, dar pe
lumea cealaltă numai de chinuri? Că acolo duce erezia, direct în iad.
Şi numele tău, Toma, parcă cere o dovadă, cum a cerut Sfântul Apostol.
Parcă ar trebui să îţi dovedesc că adevărul este al Bisericii şi numai al Bisericii.
Zi, vrei să fac o minune? Vrei să ţi se deschidă brusc geamurile? Sau vrei
să apar în această clipă în camera ta? Sunt convins că dacă m-ai vedea acum în
cameră nu ai mai avea nevoie de nicio altă explicaţie.
Dar, frate, nu aşa vrea Hristos să credem în El. Dacă ar fi atât de simplu,
toţi ar crede în El. Dar metoda aceasta de convingere îi este proprie
vrăjmaşului.
Hristos vrea să Îl alegem în deplină libertate. Ascultă pentru ultima dată
ce variante îţi stau înainte: ori crezi învăţătura Mântuitorului, învăţătura
Evangheliei şi învăţătura Bisericii şi mergi pe calea mântuirii, ori crezi în valul
de rătăciri şi după învăţătura Bisericii mergi în iad.
Ştii şi tu faimosul pariu al lui Pascal: „Dacă Dumnezeu nu există şi totuşi
crezi în El, nu pierzi nimic. Dar dacă există şi nu crezi, ai pierdut totul.”
Iată un „pariu” asemănător, pe care mi l-a zis un părinte de la Optina:
„Dacă credinţele păgâne ar fi mântuitoare, cei care ţin cont de învăţăturile
învechite ale Bisericii ar ajunge, chiar dacă mai greu, să fie una cu Dumnezeu.
Dar dacă învăţăturile Bisericii sunt cele adevărate, atunci cine crede ideilor
neopăgâne ajunge direct în iad.”
Adică, frate Toma, dacă m-ai asculta şi ai primi ceea ce te învaţă
Biserica, chiar dacă vine Noua Eră a împlinirii colective, nu pierzi cine ştie ce;
ci chiar dacă te „spiritualizezi” mai lent, tot îţi atingi scopul (de a fi una cu
Dumnezeu). Dar dacă nu vine nicio Eră Nouă, şi lucrurile stau aşa cum învaţă
Biserica, pierzi totul.
Eu nu vreau să te sperii cu pedeapsa veşnică, ţi-am mai zis. Dar pariul de
mai sus mi s-a părut realist şi de aceea ţi-am vorbit despre el.
Şi acum îţi pun înainte minunea: dacă te vei uni cu Hristos, sufletul şi
trupul tău vor fi luminate. Vei cunoaşte dragostea adevărată de Dumnezeu şi de
semeni. Vei merge pe calea mântuirii şi vei dobândi raiul.
Oare ce poate fi mai frumos decât să fii pentru totdeauna alături de
Hristos şi de toţi sfinţii Săi? Oare ce poate fi mai frumos decât a-L cunoaşte pe
Dumnezeu? Vrei să asişti la o minune? Îţi stă în faţă: minunea convertirii tale.
Nu poate fi o minune mai mare decât unirea unui om cu Dumnezeu.
Nu alături de mine te chem. Ci îţi spun: „Vino la Hristos, frate Toma!
Vino alături de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de toţi îngerii şi sfinţii!
Vino să mergi pe drumul cel bun!”
Vei dobândi cugetul Bisericii, vei cunoaşte dragostea lui Dumnezeu şi
nimeni nu ţi-o va putea lua. Ştiu că ţi-e foame de cunoaştere, că acesta este
motivul pentru care te-ai deschis atâtor practici oc sale cu aceeaşi grabă cu care
ulte. Dar cunoaşterea adevărată nu o poate da decât Dumnezeu. Vino la Hristos

181
şi vei găsi răspunsul la toate întrebările tale... Înţelege că, dacă nu ne iubea atât
de mult, El nu S-ar fi răstignit pentru noi.
Hristos S-a răstignit şi pentru tine, frăţioare. Iar pentru a te bucura de
Învierea Sa trebuie să iei asupra ta crucea şi să Îl urmezi. Şi pentru aceasta
trebuie să treci şi tu prin răstignirea propriei cugetări pe crucea dogmatică a
învăţăturilor Bisericii. Altfel nu se poate.
Închei aici, rugându-mă pentru întoarcerea ta.
Hristos a Înviat pentru ca tu şi cu mine şi cu toţi cunoscuţii noştri (adică
toţi prietenii şi duşmanii noştri), precum şi toţi „necunoscuţii” noştri (care
bineînţeles sunt mult mai mulţi), să avem parte de Înviere şi să ne bucurăm în
veşnicie de frumuseţile raiului.
Hristos a Înviat!
Al tău prieten, Danion –

Bucureşti, 15 aprilie 2001

182
DESPRE CUGETUL BISERICII ŞI ŞOAPTELE DIAVOLULUI

„Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi” [166; 187].


Mitropolitul Hierotheos Vlachos

Oamenii caută răspunsuri la întrebările pe care şi le pun. Unii cred însă că


adevărul poate fi descoperit fără niciun efort, şi se miră că adevărurile pe care
le află nu îi împlinesc duhovniceşte…
Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune: „Rezultatele ştiinţelor şi
metodele de atingere a rezultatelor acestora rămân de nepătruns pentru oamenii
ce nu s-au îndeletnicit cu ştiinţele: rezultatele şi metodele atingerii rezultatelor
din ştiinţa ştiinţelor, din ştiinţa care s-a pogorât din cer, din ştiinţa dăruită lumii
de către Fiul lui Dumnezeu, din ştiinţa care îl schimbă pe om cu desăvârşire,
din ştiinţa care îl preface din trupesc şi sufletesc în duhovnicesc, din creştinism,
cu atât mai mult rămân de nepătruns pentru cei care nu s-au îndeletnicit cu
studierea ei legiuită, după metoda rânduită de Dumnezeu. Deci lipsită de
judecată este dorinţa unora ca rezultatele studierii creştinismului, înaltele şi
adâncile lui taine să fie pentru ei pe deplin limpezi fără nicio cercetare preala-
bilă a creştinismului. Vreţi să cunoaşteţi tainele creştinismului? Studiaţi-l...”
[28; 75-76]
Aceste cuvinte ale marelui ierarh rus ar trebui să rămână pentru totdeauna
în minţile celor care vor să afle răspunsul la întrebările legate de adevărul
spiritual. Pe cât de comod este omul modern, care vrea să servească răs-
punsurile la întrebările sale cu aceeaşi grabă cu care serveşte masa într-un
fast-food, pe atât de greu îi este să ajungă la răspunsurile corecte.
Adevărul nu este un obiect, nu poate fi cumpărat cu bani. Cunoaşterea
adevărului necesită nevoinţă, necesită jertfă. Cei care încearcă să afle răspunsul
la întrebările lor fără a face nevoinţa necesară, ori vor afla răspunsurile ade-
vărate, dar nu vor avea maturitatea să le aprecieze valoarea, şi atunci se vor
îndepărta de ele, ori vor afla răspunsuri false, şi nu vor fi în măsură să le
observe falsitatea.
A cunoaşte adevărul presupune a accepta modul în care Dumnezeu vrea
să descopere oamenilor acest adevăr. A respinge acest mod de cunoaştere
înseamnă a respinge rezultatele cunoaşterii la care conduce. Unii se întreabă:
„Cum vede Biserica problema X?”. Şi, după aflarea răspunsului, se grăbesc să
îl conteste numai pentru că nu l-au înţeles. Biserica are o poziţie care poate fi
înţeleasă numai de către cei care au parcurs o treaptă absolut necesară cunoaş-
terii spirituale: înţelegerea valorii Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.

183
„Ceea ce a zis Dumnezeu este limpede că nu-i perfectibil, dar ceea ce a
spus clerul în numele lui Dumnezeu formează o ştiinţă susceptibilă de perfec-
ţionare, asemenea tuturor celorlalte ştiinţe omeneşti. Este nevoie ca, din când în
când, teoria teologică să fie reînnoită, aşa cum este cazul fizicii, chimiei şi
fiziologiei” [70; 6], scria Claude-Henri, conte de Saint-Simon, în lucrarea sa
Noul creştinism.
Numai că, dacă în privinţa cunoaşterii ştiinţifice poate fi vorba de un
progres, şi anumitor teorii considerate o vreme adevărate li se vădeşte
falsitatea, în privinţa cunoaşterii spirituale înnoirea nu îşi poate găsi locul. În
momentul în care adevărul Bisericii nu este un adevăr inventat de oameni, fie
ei şi clerici, ci este descoperit de Dumnezeu pentru binele şi mântuirea
oamenilor, el nu poate fi înlocuit de niciun alt adevăr. Cine crede într-un
progres al adevărului presupune că, în fiecare etapă, adevărul este relativ. Şi că
ceea ce apare de fiecare dată drept nou adevăr va sfârşi prin a fi contrazis de
adevărul care îi succede. Sfânta Tradiţie nu va fi niciodată contestată de către
Părinţii Sfinţi pe care îi are şi îi va mai avea Biserica până la sfârşitul
veacurilor. Asta nu înseamnă că, pe măsură ce noi erezii şi noi provocări
spirituale vor asalta Biserica, aceasta nu va da un răspuns pe măsură. Dar
pentru aceasta nu are nevoie să îşi modifice, să îşi modernizeze învăţătura.
Adevărul nu poate fi modernizat.
Omul contemporan are nevoie nu numai de mărturisirea adevărului de
credinţă, ci şi de lămuriri ce privesc probleme care, deşi nu sunt neapărat
importante, fac parte din frământările sale. „Ce energii există în piramide? Cum
se pot vedea câmpurile energetice? Cum se poate vindeca omul prin propriile
puteri de bolile pe care le are?”
La multe dintre aceste întrebări, scrierile Sfinţilor Părinţi dau răspunsuri
precise şi extinse. Nu este nevoie decât de cel mult o traducere a limbajului
arhaic, astfel încât să poată fi accesibil omului modern.
La alte întrebări, răspunsurile se găsesc mai greu în Tradiţie, şi osteneala
e o condiţie necesară găsirii lor. E adevărat că aşa cum protestanţii au ajuns la
mari rătăciri, tâlcuind în mod greşit diferite versete ale Sfintei Scripturi, la fel şi
un creştin ortodox ar putea tâlcui greşit anumite citate din Sfinţii Părinţi. Pentru
cine se apropie cu inimă mândră de scrierile patristice, vrând să se mândrească
cu cunoaşterea lor, aceste scrieri îi pot fi sabie cu două tăişuri.
Dar cel care se apropie cu smerenie de aceste scrieri, găseşte în ele o
comoară de mare preţ. El nu va cădea în greşeala pe care o face protestantul,
care tâlcuieşte Sfânta Scriptură fără a avea niciun reper la care să se raporteze.
El se va raporta întotdeauna la cugetul Bisericii, şi îşi va modela cunoaşterea
după acest cuget. Şi, ori de câte ori va vedea că Predania Sfinţilor Părinţi
contrazice propria părere, va renunţa fără şovăială la această părere.
Cei care nu vor să primească răspunsurile Bisericii consideră că aceasta
nu este în măsură să propovăduiască adevărul, şi nu poate decât să conteste

184
celelalte învăţături spirituale pentru a se aşeza pe ea însăşi în ipostaza izvorului
cunoaşterii.
Sfântul Dionisie Areopagitul îi scria unui preot: „Să nu te socoteşti
învingător, Preote Sosipatru, pentru că defăimezi un cult şi o doctrină care nu ţi
se par bune. Nici să nu-ţi închipui că dacă le-ai combătut, urmează că părerile
lui Sosipatru ar fi deja adevărate. Pe bună dreptate se poate ca, ţie şi altora, din
pricina multor minciuni şi aparenţe, să vă rămână ascuns adevărul, care este
unic şi tainic. Căci nu este de ajuns ca un lucru să nu fie roşu ca prin aceasta să
fie alb; nici ceea ce nu e un cal să fie în mod necesar un om. Astfel, dacă
voieşti să mă convingi, aceasta să faci: încetează să vorbeşti împotriva altora; ci
astfel să cuvântezi despre adevăr, încât spusele tale să rămână pentru totdeauna
ireproşabile” [49; 56 ].
Acesta este duhul Ortodoxiei: mărturisirea smerită a Adevărului.
Ortodoxia nu înseamnă negare – a patimilor, a ereziilor, a minciunii. Ortodoxia
este mărturisirea luminii, a Adevărului, a lui Hristos.
Această mărturisire implică negarea tuturor formelor de întuneric şi de
minciună. Dar esenţială este în primul rând lumina. Una dintre cele mai
impresionante cărţi scrise în duhul acesta este capodopera Arhimandritului
Vasilios, Intrarea în împărăţie150. Cerându-i-se acestui avvă athonit să scrie
ceva despre rătăcirea ecumenistă, el s-a mulţumit să mărturisească despre
frumuseţea de nespus a Ortodoxiei. Cei care înţeleg mărturia lui nu mai au
nevoie de nicio critică la adresa catolicismului sau a protestantismului. El a
reuşit să prezinte atât de iscusit lumina Ortodoxiei, încât convinge cititorii că
orice altă lumină păleşte în faţa ei.
A fi ortodox înseamnă a răspunde chemării lui Dumnezeu. A fi ortodox
înseamnă a cunoaşte binecuvântarea de a fi în Biserică.
A fi ortodox înseamnă a trăi bucuria pe care o mărturisea Sfântul Ioan de
Kronstadt: „Eu sunt în aceeaşi tulpină şi împreună rânduit cu Biserica cerească
şi cu cea de pe pământ – cu Maica Domnului, cu cinurile îngereşti, cu toţi
sfinţii patriarhi, prooroci, apostoli, arhierei, mucenici, preacuvioşi, drepţi, cu
toţi sfinţii, prin harul lui Dumnezeu” [81; 36].
Tot Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Creştinilor, mai ales ortodocşilor,
care păstrează şi păzesc curate dogmele credinţei noastre de Dumnezeu
predanisite, li s-au dat de către Dumnezeu atâtea bunătăţi şi puteri spre
mântuire, li s-au descoperit atâtea taine ale lui Dumnezeu, încât cei credincioşi,
cu luare-aminte, care se nevoiesc întru credinţa lor, să se mântuiască şi să se
facă moştenitori ai Împărăţiei cereşti şi veşnice” [81; 36].
Şi totuşi, chiar dacă bunătăţile de care se învrednicesc cei care merg pe
calea Bisericii sunt de mare preţ, mulţi oameni îşi pleacă urechile la

150
Traducerea în limba română a acestei minunate cărţi a apărut la Editura Deisis, Sibiu,
1996.

185
propovăduirea dascălilor eretici şi se îndepărtează de Adevăr pentru a se apro-
pia de minciună. Ce s-ar putea face pentru a veni în ajutorul celor înşelaţi de
diferiţii eretici?
„După câte ştiu, n-am polemizat vreodată nici cu elinii, nici cu cei de altă
credinţă, având convingerea că oamenilor oneşti le este de ajuns dacă vor putea
să cunoască în sine şi să vorbească despre însuşi acest adevăr care există în
chip real. Din moment ce acest adevăr, oricare ar fi el, este dovedit cu dreaptă
judecată şi fără greşeală, din moment ce este clar stabilit, atunci orice afirmaţie
străină şi pretins adevărată va fi respinsă, căci este altceva şi neasemănătoare
cu adevărata realitate, mai degrabă părând că este decât ar fi într-adevăr. Nu-i
este de niciun folos celui ce descoperă adevărul să se înfrunte cu unii sau cu
alţii, căci fiecare pretinde că posedă moneda împărătească şi nu are poate decât
un idol înşelător, ceva din vreo parte de adevăr; dacă tu combaţi pe acesta, altul
şi iarăşi celălalt vor căuta ceartă pentru un lucru identic.
După ce această raţiune adevărată va fi fost stabilită cu dreaptă judecată,
rămâne de nerespins de către toţi ceilalţi, ceea ce nu este aşa (conform cu
adevărul) prin sine decade de la starea de neatins a adevărului autentic.
Cunoscând deci bine, după câte cred, acest lucru, nu am provocat nicio discuţie
în contradictoriu, nici cu elinii, nici cu alţii, ci îmi este de ajuns – Dumnezeu să
mă ajute! – să aflu mai întâi adevărul, apoi, odată cunoscut, să-l propovăduiesc
aşa cum se cuvine” [49; 58-59], îi scria Sfântul Dionisie Areopagitul
episcopului Policarp.
Adevărat lucru este că polemicile pe teme religioase sunt neroditoare.
Pentru cei care nu acceptă predaniile Sfinţilor Părinţi, niciun argument nu poate
sta în picioare. Iar cei care le acceptă nu au nevoie de polemică: cercetând
izvoarele Sfintei Tradiţii, vor găsi răspunsuri la întrebările lor.
Din scrisoarea sfântului Dionisie nu trebuie să înţelegem că Ortodoxia nu
cunoaşte spiritul polemic, şi că singura apărare împotriva atacurilor eretice este
afirmarea smerită a adevărului.
Ortodoxia oferă acelaşi răspuns, dar în forme diferite, pentru căutătorii
adevărului. Unora le este de ajuns să citească despre frumuseţea credinţei, alţii
au nevoie de texte apologetice, de combateri ale ereziilor.
Ortodoxia este în aceeaşi măsură atât a Sfântului Dionisie Areopagitul,
care evita polemica, cât şi a Sfântului Irineu al Lyonului, care a scris
voluminoasa lucrare Împotriva ereziilor. Ortodoxia este în egală măsură a
părintelui Sofronie de la Essex, urmaşul Sfântului Simeon Noul Teolog, şi a
părintelui Iustin Popovici, urmaşul Sfântului Maxim Mărturisitorul.
În momentul în care creştinii vor cunoaşte dreapta-credinţă, vor putea
urca pe scara arătată de părintele Sofronie Saharov. Dar, câtă vreme ei stau
departe de învăţătura ortodoxă şi cochetează cu diferitele rătăciri, au mare
nevoie de învăţători asemenea Preacuviosului părinte Iustin.

186
La Sfântul Irineu al Lyonului aflăm o bună caracterizare a ereticilor:
„Toţi ereticii sunt aşa: ei stau pe tronul ciumei, iar cei ce primesc otrava
învăţăturilor lor se pervertesc. (...) Ei Îl dispreţuiesc pe Dumnezeul Care există
şi fac idoli din ceea ce nu este şi îşi creează un tată mai înalt decât Creatorul
nostru şi astfel cred că au găsit ceva mai mare decât Adevărul. De fapt ei sunt
necredincioşi şi hulitori ai Creatorului şi Tatălui lor” [88; 66, 151-152]. Astfel
de hulitori ai lui Dumnezeu încearcă astăzi să dărâme Biserica lui Hristos,
încearcă să spulbere predaniile Sfinţilor Părinţi.
„Eu însumi sunt convins că îndeplinesc o misiune divină chemând
popoarele şi regii la adevăratul spirit al creştinismului” [70; 77], spunea
Claude-Henri, conte de Saint-Simon, prezentând un creştinism care nu are
nimic în comun cu învăţătura Evangheliei. Acelaşi lucru îl afirmă toţi ereticii:
că misiunea lor este divină, şi că ei propovăduiesc adevăratul spirit al
creştinismului, spirit pe care Biserica nu îl cunoaşte.
În cartea Fiii Vărsătorului, Marilyn Ferguson, unul dintre principalii
stâlpi ai păgânismului de factură New Age, făcea apologia unui nou tip de
adevăr, a unui nou tip de cunoaştere: „Conspiraţia Vărsătorului este o formă
deosebită de revoluţie, cu revoluţionari de un stil nou. Ea are în vedere
schimbarea conştiinţei unui număr decisiv de oameni, suficient pentru a
provoca o reînnoire a societăţii.
«Nu putem aştepta ca pământul să se învârtească - a spus filosoafa
Beatrice Bruteau - ca timpurile să se schimbe şi noi să ne schimbăm odată cu
ele, ca revoluţia să vină şi să ne ia cu sine în noul ei curs. Noi suntem viitorul.
Noi suntem revoluţia»” [178; 20].
Vremuri din ce în ce mai tulburi se arată la orizont. Norii negri ai
ereziilor împânzesc cerul. Şi se aude din ce în ce mai tare glasul Ispititorului
care întreabă: „De ce să păstraţi învăţătura Bisericii? De ce nu vreţi să primiţi
în sufletele voastre adevărul şi vă încăpăţânaţi să păstraţi o credinţă care şi-a
pierdut valabilitatea? Nu vedeţi că termenul ei de garanţie a expirat?”.
Ca un ecou al acestei voci, în rândurile creştinilor au apărut din ce în ce
mai mulţi „învăţători”, care încearcă să ia tot ceea ce li s-a părut mai de preţ în
ortodoxie şi să amestece cu o sumedenie de credinţe religioase care par să fie
apropiate de sufletul omului contemporan. Putem reduce mesajul lor la câteva
teme esenţiale: reîncarnare, câmpuri bioenergetice, puteri paranormale,
vindecări miraculoase, incursiuni în timp.
În faţa acestei oferte de practici spirituale, un refuz motivat de un simplu
răspuns: „Sunt ortodox!”, pare să ascundă o teamă de cunoaştere, pare să
ascundă o lipsă de interes pentru cunoaşterea adevărului.
Tipică în acest sens este discuţia contradictorie dintre un creştin-ortodox
şi un neoprotestant, discuţie în care fiecare vrea să îl convertească pe celălalt.
Niciunul nu ştie să argumenteze temeinic de ce adevărul ar fi de partea sa, dar

187
totuşi insistă să îl convingă pe celălalt să se convertească. Niciunul nu vrea să
renunţe la tradiţia în care a fost crescut.
Dar adevărul nu este bicolor. Cine vrea să cunoască adevărul nu trebuie
să pună nicio stavilă în calea acestuia. Şi noi suntem ortodocşi nu doar pentru
că aceasta este credinţa în care ne-am născut. Nu doar pentru că moşii şi
strămoşii noştri au fost ortodocşi. Suntem ortodocşi pentru că am înţeles că
Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos şi că deţine adevărul de credinţă.
În faţa rătăcirilor contemporane nu avem decât două opţiuni: ori primim
învăţătura Bisericii despre acestea, ori ne formăm o opinie personală şi
încercăm să deosebim după mintea noastră ceea ce este bun de ceea ce este rău.
Există două atitudini în cunoaşterea adevărului: ori să plecăm noi în
căutarea lui, ori, dacă Adevărul vine spre noi, să îl primim cu braţele deschise.
Este trist că din ce în ce mai mulţi oameni pleacă în căutarea Adevărului
şi, neştiind cum să caute, trec pe lângă el în grabă. Întrebarea lui Pilat din Pont
răsună astăzi cu putere: „Ce este adevărul?”
Oamenii caută un adevăr care să corespundă imaginii pe care ei înşişi şi-
au creat-o, caută un chip cioplit care să aibă dimensiunile standard. Oamenii au
lucrat pantoful după cum au vrut şi acum caută o Cenuşăreasă căreia să i se
potrivească. Au luat patul lui Procust şi acum încearcă să verifice dacă adevărul
încape în el. Nu ar fi de mirare dacă am găsi în vreun ziar un anunţ gen: „Caut
adevărul. Ofer recompensă substanţială”.
Nu este greu de observat faptul că oamenii nu ştiu să caute Adevărul.
Adevărul nu este o idee, nu este un obiect. Adevărul este o Persoană care vine
spre noi, care iese în întâmpinarea noastră. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa -
a spus Hristos. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”(Ioan 14, 6)
Iată piatra de poticnire: Adevărul este o Persoană. Şi noi putem respinge
sau primi acest Adevăr. Dumnezeu ne-a lăsat liberi. Numai că, dacă Îl vom
ocoli pe Hristos, nu vom putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru ca noi să ne mântuim.
Dacă noi vrem să primim învăţăturile Sale şi să Îi ascultăm poruncile, vom
dobândi mântuirea. Dacă vrem să găsim o altă cale şi încercăm să intrăm în
Împărăţia Cerurilor pe vreo uşă lăturalnică, o vom afla cu siguranţă încuiată.
Nu noi L-am creat pe Dumnezeu, ci El ne-a creat pe noi. Nu Dumnezeu
trebuie să corespundă tiparelor pe care noi ni le-am imaginat, ci pe Dumnezeu
trebuie să Îl primim aşa cum El Însuşi S-a descoperit oamenilor.
Rătăcirile contemporane nu pot fi atacate decât în numele adevărului. O
combatere a acestora doar în numele unei credinţe false - cum este cea
musulmană - nu îşi are rostul. De aceea, înainte de a încerca să respingem valul
de neopăgânism, trebuie să ştim dacă este bine ce facem, să ştim dacă Adevărul
este sau nu de partea noastră.
Pentru credinţa oricărui creştin ortodox există câteva elemente
fundamentale: recunoaşterea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Unul dintre

188
cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi, înţelegerea Bisericii ca Trup mistic al lui
Hristos, păstrarea dreptei credinţe şi trăirea unei vieţi în ascultare de poruncile
Bisericii.
Dacă noi recunoaştem dumnezeirea lui Hristos, dacă noi primim
învăţăturile Bisericii şi ascultăm poruncile ei, atunci mergem pe calea
mântuirii. Numai în momentul în care am înţeles că Biserica deţine adevărul de
credinţă, putem veni în ajutorul celor care s-au lăsat înşelaţi de învăţături
necurate.
Fără niciun triumfalism, afirmăm în faţa lumii întregi că învăţătura
Bisericii este învăţătura cea dreaptă, chiar dacă întotdeauna au fost oameni care
au pus la îndoială adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica. Putem spune că
unul dintre simbolurile credinţei noastre este mâna Sfântului Spiridon,
făcătorul de minuni, mâna prin care s-a vădit puterea Sfintei Treimi. În faţa
ucenicilor lui Arie, care nu credea că Hristos este ipostas al Dumnezeirii, ci
credea doar că este cea mai importantă fiinţă creată, Sfântul Spiridon a luat în
mână o cărămidă care, prin putere dumnezeiască, s-a despărţit în elementele
din care a fost făcută: apa i-a curs sfântului printre degete, văpaia de foc s-a
ridicat şi în mână i-a rămas doar lutul. Aşa a arătat Sfântul Spiridon cum cele
trei ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt unite într-o singură dumnezeire.
Ceea ce mintea omenească nu putea pricepe, Dumnezeu a arătat printr-o
lucrare minunată. De ce a fost nevoie de o minune? Pentru că raţiunea nu poate
deduce dogmele Bisericii în mod logic. Ceea ce ţine de credinţă nu poate fi
înţeles numai cu ajutorul raţiunii. Oricât s-a străduit Arie să înţeleagă taina
Sfintei Treimi, folosindu-se numai de raţiune, nu a reuşit.
Totuşi, arianismul nu a murit nici după minunea făcută de Sfântul
Spiridon. Rătăcirile care neagă dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu se înmulţesc
fără întrerupere şi ecourile lor se manifestă într-un perimetru din ce în ce mai
larg.
Analizând impactul arianismului asupra culturii din vremurile noastre,
Preacuviosul Părinte Iustin Popovici constata că „arianismul nu a fost
înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E
răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviţi la
cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici
la om şi numai la om, şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele
unui om. (...) Protestantismul l-a depăşit în arianism chiar şi pe Arie. Iar
papismul cu etica lui este în mare măsură arian. Cine nu cunoaşte abominabilul
arianism al intelectualilor noştri?...” [133; 33].
În zilele noastre, cultura nu numai că s-a îndepărtat cu mândrie de cult, ci
chiar se străduieşte să fie duşman al cultului, coborându-se din poziţia de
unealtă a lui Dumnezeu în cea de unealtă a diavolului. Dacă cineva ar face o
evaluare critică a culturii contemporane, ar observa pe ea peceţile ereziei. Şi

189
aceste peceţi nu au apărut la întâmplare, ci sunt rodul unei îndepărtări
sistematice de ceea ce înseamnă cugetul Bisericii.
Diavolul găseşte tot timpul argumente pentru a-i ţine lângă el pe cei care,
la un anumit moment, s-au lăsat păcăliţi. Chiar în faţa unor minuni - precum
cea făcută de Sfântul Spiridon - unii eretici au rămas înţepeniţi în rătăcire.
Vedem chiar că istoria Bisericii este plină de minuni care au arătat neputinţa
ereticilor, a păgânilor sau a slujitorilor idoleşti, care au stat împotriva
mărturisitorilor creştini. Totuşi, niciunul dintre aceste semne nu a avut rolul de
a anihila libertatea umană. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca toţi oamenii din lume
să fie obligaţi a recunoaşte că singura credinţă adevărată este cea ortodoxă, ar fi
făcut minuni înfricoşătoare şi, de spaimă, oamenii s-ar fi convertit. Pentru
drept-credincioşi, minunile care au vădit adevărul dreptei-credinţe sunt dovezi
ale dragostei lui Dumnezeu, sunt dovezi că Domnul veghează ca turma să nu
meargă pe căi greşite.
Vom aminti aici de minunea pogorârii luminii sfinte în noaptea de Paşti,
lumină care se pogoară în fiecare an peste Sfântul Mormânt, lumină care arată
că adevărata credinţă este cea ortodoxă. Ar fi normal ca această minune, care
mărturiseşte de secole care este Biserica adevărată, să fie cunoscută în toată
lumea şi toţi oamenii să ia aminte la „mesajul” ei. Dar pe cât este de clar pentru
ortodocşi că această lumină este semn dumnezeiesc, pe atât de clar pare pentru
cei de alte credinţe că totul este o simplă scamatorie care stimulează credinţa
pelerinilor. Minunea este evidentă şi totuşi unii o contestă, fiind asemenea celor
despre care Hristos a zis că „văzând, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu
înţeleg”(Matei 13, 13). Totuşi, au fost multe cazuri de convertiri spontane când
unii oameni au înţeles de ce lumina sfântă se arată numai atunci când ortodocşii
prăznuiesc Sfintele Paşti. Minunea pogorârii sfintei lumini vorbeşte despre
modul în care Dumnezeu respectă libertatea oamenilor. El se face cunoscut
prin anumite semne şi minuni care invită, dar nu forţează; cheamă, dar nu
obligă pe nimeni să vină.
Creştinii ortodocşi nu au nevoie de semne. Ei cred că Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, îi cheamă la mântuire prin glasul Bisericii. Pentru creştinii
ortodocşi nu poate exista minune mai mare decât Întruparea Fiului lui
Dumnezeu. De aceea, drept-credincioşii nu caută minuni, ci caută să devină
părtaşi minunii, care este viaţa veşnică în rai alături de Hristos. Dar deşi cei
întăriţi în credinţă nu au nevoie de minuni, minunile nu lipsesc din Biserică. Se
cade să amintim aici cum a arătat Dumnezeu că numai Biserica Ortodoxă este
Biserica adevărului, că sfânta lumină se pogoară numai la ortodocşi.
Iată relatarea unui arhimandrit, pe nume Calist, despre minunea
întâmplată în anul 1580, pe vremea patriarhului Sofronie al Ierusalimului:
„armenii erau în acel timp rău intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să
dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să vină şi să
îl împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea

190
Sâmbătă. Din cauza lăcomiei, guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă
aşa. Astfel numai armenii cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să
primească lumina sfântă, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul, afară în
curte, şi cuprinşi de mâhnire se rugau la Dumnezeu cu inimi pline de căinţă să-
Şi arate mila îndurării Sale.
În timpul rugăciunii lor o coloană de piatră (care a fost numită mai apoi
«Stâlpul Ortodoxiei» n.n.) s-a despicat şi Lumina sfântă a ieşit prin ea. Văzând
aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins
lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit lumina ortodocşilor, spre
sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au deschis de îndată
porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică
slavoslovind: «Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru... » şi astfel a
fost slujită liturghia.
Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari mahomedani a
mărturisit cu tărie pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Dar când
au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au aprins de mânie şi l-au ars în curtea
sfântă, şi în acest fel el a primit moarte de martir” [206; 15-16]. De ce nu a
venit lumina sfântă la armeni? De ce a venit şi vine numai la ortodocşi? Pentru
că numai credinţa ortodoxă este cea adevărată. Şi Dumnezeu, care cu puterea
Sa a făcut să se crape stâlpul de piatră ca să ţâşnească din el lumina pe care o
aşteptau credincioşii, nu va conteni să reverse lumina Sa duhovnicească asupra
celor care păstrează neschimbată învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Până la sfârşitul veacurilor Stâlpul Ortodoxiei va rămâne alinare pentru
drept-credincioşii care vor fi dispreţuiţi pentru credinţa lor şi sprijin pentru cei
care se vor clătina în credinţă. Din păcate, din ce în ce mai mulţi oameni vor
avea îndoieli privitoare la învăţăturile Bisericii.
Din experimentul comunist, duşmanii credinţei creştine au înţeles că,
oricât de puternic ar fi prigonită Biserica, sângele martirilor nu va înceta să
rodească; şi cu cât mai mulţi oameni dobândesc cununa muceniciei, cu atât mai
mult sporeşte slava Bisericii. Deşi au slăbit-o puternic, zeci de ani de prigoană
nu au putut dărâma Biserica. Şi diavolul a înteţit lupta chiar din interior. Aşa
cum un părinte îşi momeşte copilul cu ceva dulce atunci când vrea să îl
liniştească, la fel şi diavolul i-a momit pe creştini cu „bunătăţile” eretice. De
fapt, i-a servit cu cotorul care rămăsese de la mărul din care a muşcat Adam. Şi
încetul cu încetul, ca vrăjiţi, oamenii au început să mănânce din acest cotor.
Nu mai este nevoie de prigoană: lepădarea vine de la sine, cu multă
eleganţă. Sătui de discursul „învechit” al Bisericii, intelectualii au găsit
învăţături care de care mai incitante, care de care mai misterioase. Scopul
diavolului a fost atins - metoda a dat roade.
Încetul cu încetul rătăcirea s-a întins şi se întinde fără să ţină cont de
stavile. Un părinte spunea că secolul XX a adus omenirii două rele: S.I.D.A. şi
mentalitatea New-Age, mentalitatea Noii Ordini Spirituale. Pe cât de grijuliu se

191
feresc însă oamenii de S.I.D.A., pe atât de puţin se feresc de virusul new-age-
ist, al păgânismului îmbrăcat în haină creştină.
Acest virus are în componenţa sa ispita cunoaşterii spirituale; aşa cum
Dumnezeu îi ajută pe sfinţi să Îl cunoască, la fel şi diavolul îi ajută pe eretici să
cunoască o sumedenie de „realităţi transcedentale”. Oamenii nu mai văd în
erezie un pericol, nu mai sunt capabili să simtă prezenţa Ispititorului. Oamenii
se duc de bunăvoie spre diavol crezând că se îndreaptă spre Dumnezeu. La
drept vorbind, foarte puţini sunt cei care, în inconştienţa lor, vor să ajungă în
chinurile veşnice. Majoritatea sunt bine intenţionaţi, dar vrând să se unească
pentru totdeauna cu Hristos se unesc cu duşmanul Său.
Singurul remediu care există în această situaţie este căutarea adevărului
Bisericii. Numai sorbind apă de la izvorul curat al Sfintei Tradiţii vom putea să
Îl primim în sufletele noastre pe Hristos. Să nu încercăm să ne unim cu Hristos
urmând calea pe care o arată diferiţii „învăţători” care nu au nimic în comun cu
Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aşa cum atunci când vrem să urcăm un munte, nu îi
întrebăm despre dificultatea muntelui pe cei care au poze ale muntelui, ci pe cei
care au urcat muntele, la fel şi despre mântuire, despre unirea cu Hristos şi
despre dobândirea sfinţeniei trebuie să îi „întrebăm” pe cei care au dobândit
sfinţenia.
Sfânta Tradiţie este ca o gazdă primitoare care îşi aşteaptă nerăbdătoare
oaspeţii pentru a-i hrăni cu bunătăţi alese. Să avem curajul de a căuta
răspunsuri la nelămuririle noastre în Tradiţie. Ea este calea cea dreaptă, ea este
izvorul cel curat.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne pune înainte o adâncă învăţătură
patristică: „În Biserică, cum spune Sfântul Grigorie Palama, există «cei învăţaţi
prin experiere», iar apoi cei care-i urmează şi-i cinstesc pe cei încercaţi. Deci,
dacă nu avem propria experienţă în privinţa acestor lucruri, trebuie totuşi să
urmăm învăţătura celor ce Îl văd pe Dumnezeu, sfinţii cei îndumnezeiţi şi
încercaţi. Numai aşa putem avea cugetul Bisericii şi conştiinţa Bisericii. Altfel,
în multe chipuri deschidem calea propriei pierzanii” [166; 187].
Plin de dumnezeiescul har, Părintele Serafim Rose ne spune: „nu trebuie
să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru «a afla câte ceva despre ei».
Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor
polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi
când aceste academii se numesc ortodoxe şi învăţaţii teologi din ele definesc
clar şi explică totul despre sfinţenie, spiritualitate sau theosis, neavând
experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-
le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi
fatala greşeală a teologilor academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara
şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de
trădare a lui Hristos. Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem la Sfinţii
Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura adevăratei vieţi,

192
mântuirea sufletului, chiar dacă prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi
şi vom deveni proscrişii ei. Dacă facem astfel, vom găsi calea de ieşire din
această mlaştină confuză a gândirii moderne, mlaştină care apare din lepădarea
sfintei predanii a Părinţilor. Vom descoperi astfel că Sfinţii Părinţi sunt uimitor
de contemporani prin faptul că vorbesc direct despre lupta creştinilor ortodocşi
de astăzi, dând răspunsuri întrebărilor cruciale ale vieţii şi morţii, întrebări pe
care erudiţia academică, dintr-o teamă nejustificată, de obicei nici nu le pune,
dar, chiar când se întâmplă să o facă, dă un răspuns neconcludent acestor
întrebări puse de către curioşii care nu însetează cu adevărat după nişte
răspunsuri. De la Părinţi vom afla adevărată călăuzire, învăţând smerenia şi
neîncrederea în deşarta noastră înţelepciune lumească, pe care am absorbit-o
împreună cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu
ajutorul celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei pe
adevăraţii Părinţi, care lipsesc atât de mult astăzi, când dragostea multora s-a
răcit (cf. Matei 24, 12) – Părinţi al căror scop este de a ne călăuzi ca fii ai lor, ai
lui Dumnezeu şi ai Cereştii Sale Împărăţii, unde vom petrece şi vom vorbi
veşnic cu aceşti oameni îngereşti într-o fericire negrăită” [73; 16-17].
Aceasta este calea smereniei: să primim în inimile noastre predania
Sfinţilor Părinţi. Omul contemporan însă, plin de iubire de sine, vrea să ajungă
el însuşi la cunoaşterea directă a adevărului. Biserica nu a rezervat această
cunoaştere unui număr limitat de sfinţi: calea sfinţeniei este deschisă şi oricine
merge pe această cale Îl va putea cunoaşte pe Dumnezeu „prin experiere”, cum
L-au cunoscut Sfinţii Părinţi (chiar dacă măsura lor este foarte dificil de atins în
zilele noastre, în care credinţa multora s-a răcit). În secolul XX, de exemplu, un
monah precum Sfântul Siluan Athonitul a putut ajunge asemenea marilor
Părinţi ai Bisericii. Omul contemporan refuză calea „cunoaşterii prin expe-
riere” deoarece aceasta presupune întâi de toate smerenie, apoi nevoinţă,
ascultare şi îndelungată rugăciune. Omul zilelor noastre caută trăiri mistice „la
minut”, caută extazuri imediate şi sfinţire fără efort. Ceea ce nu se poate.
E interesant de remarcat că aceiaşi oameni care se sfiesc să meargă pe
calea nevoinţei, pe care au arătat-o Părinţii, depun eforturi impresionante
pentru a merge pe căi spirituale îndoielnice (de exemplu, oameni care spuneau
că nu pot ţine posturile pe care le-a rânduit Biserica, ţin cu uşurinţă regimuri
mult mai aspre numai pentru a-şi îmbunătăţi capacităţile vindecătoare; ca să
practice o astfel de nevoinţă, aceşti „asceţi” primesc puteri de la diavol).
În zilele noastre este foarte răspândită ideea că Biserica propovăduieşte o
învăţătură pe care au născocit-o slujitorii ei, o învăţătură care conţine adevărul
amestecat cu minciuna. Într-un moment istoric, în care cele mai ciudate
credinţe religioase au pretenţia de a se aşeza la masa dialogului cu credinţa
creştină, o astfel de idee nu mai poate surprinde pe nimeni.
Dar credinţa creştină nu poate dialoga cu alte credinţe deoarece este
singura credinţă mântuitoare, este singura credinţă care îl uneşte pe om cu

193
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a arătat nouă
calea spre cer şi pe aceasta o propovăduieşte Biserica. Cine vrea să separe
Biserica de Hristos comite o crimă, deoarece separă Trupul de Cap.
Un gânditor indian, vrând să arate că recunoaşte frumuseţea învăţăturilor
lui Hristos, a spus: „Daţi-mi-L pe Hristos şi păstraţi voi Biserica şi toate ale ei”.
Cam asta încearcă omul zilelor noastre - să Îl separe pe Hristos de Biserică şi să
Îl înţeleagă după cum îi place. O astfel de concepţie este idolatră; cei care o au
nu se închină lui Hristos, ci ideilor preconcepute, după care vor să modeleze
realitatea.
Hristos nu trebuie cunoscut după cum ni se năzare nouă, ci aşa cum a
vrut El Însuşi să fie descoperit, aşa cum S-a arătat Bisericii. Hristos nu vrea să
fie cunoscut decât ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al sufletelor. Celor
care încearcă să găsească în credinţa creştină tot felul de paralele cu alte
credinţe religioase, Hristos le este piatră de poticnire.
Este foarte greu de înţeles legătura dintre dogmă şi vieţuirea
duhovnicească a creştinilor. Pe cât de simplu este a înţelege de ce Sfinţii Părinţi
s-au luptat cu atâta jertfelnicie pentru apărarea cultului sfintelor icoane, pe atât
de greu este a înţelege de ce au fost atâtea polemici teologice între cei care
susţineau că Hristos a avut o voinţă - cum susţineau ereticii monoteliţi, sau
două - cum învăţau Părinţii purtători de Dumnezeu. Acum se susţine nu numai
ideea că pe mireanul obişnuit nu l-au interesat niciodată astfel de probleme, că
a mers pe calea mântuirii fără să îşi pună probleme dogmatice, ci şi că oricare
ar fi fost adevărul, viaţa sa morală ar fi fost aceeaşi.
Această problemă este una dintre problemele esenţiale şi cine nu o
înţelege cum trebuie, riscă să se îndepărteze de adevăr. Căci atât dogmele, cât
şi ereziile au ecou în vieţuirea celui ce şi le însuşeşte. Dar numai adevărul este
mântuitor. Nu ne putem uni cu Adevărul decât pe calea adevărului. În
momentul în care relativizăm importanţa unui anumit aspect al credinţei
creştine, atunci relativizăm propria noastră relaţie cu Hristos.
Uneori oamenii pot înţelege implicaţiile morale ale unora dintre rătăciri.
De exemplu, oricine îşi poate da seama că teoria conform căreia toţi oamenii se
vor mântui în cele din urmă (apocatastaza), deoarece Dumnezeu nu poate fi
neîndurător cu propria Sa creaţie, are drept consecinţă directă un elan spre o
viaţă de păcat; căci dacă suntem predestinaţi să ne unim cu Dumnezeu pe
lumea cealaltă (chiar dacă petrecem câtăva vreme prin iad), pe lumea asta pu-
tem să ne facem de cap „în linişte”. Dar este aproape imposibil pentru marea
majoritate a credincioşilor să conştientizeze care erau urmările acceptării unor
erezii care celor neînvăţaţi li se par neesenţiale - cum ar fi monotelismul.
Monotelismul arată cât de fină este deosebirea dintre adevăr şi erezie: credinţa
duşmanilor Sfântului Maxim Mărturisitorul era aproape curată; singurul lucru
pe care nu îl primeau era învăţătura despre cele două voinţe ale Mântuitorului,
şi de aceea au fost anatemizaţi de Biserică. Astăzi, cei care au credinţe mult

194
mai rătăcite susţin că în privinţa dogmelor, nuanţele nu sunt chiar atât de
importante.
Dumnezeu nu vrea ca mirenii să fie doctori în teologie; dar vrea ca
mirenii să primească învăţătura propovăduită de Biserică tocmai pentru că
această învăţătură este mântuitoare. Un creştin nu trebuie să respingă o erezie
numai după ce este conştient de urmările ei, ci chiar din momentul în care a
luat cunoştinţă de ea. Creştinul trebuie să primească tot ceea ce au hotărât de
Dumnezeu purtătorii Părinţi la Sfintele Sinoade şi să respingă tot ceea ce au
respins aceştia.
Afirmaţia potrivit căreia pe mireni nu îi interesează învăţătura dogmatică
a Bisericii este rău-voitoare. Pe mireni îi interesează mai ales faptul că Biserica
deţine adevărul de credinţă, şi aceasta le dă o mare siguranţă şi o linişte
binecuvântată. Ei se împărtăşesc de această învăţătură dogmatică nu numai prin
predicile pe care le ascultă, cât mai ales prin slujbele la care iau parte (căci nu
numai predicile au conţinut dogmatic, ci şi textele liturgice).
Recunoscând că pentru mireni este extrem de important să dobândească
aşa-numitul „cuget al Bisericii”, Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul observa că
„mulţi sfinţi mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: «Cred ceea ce au
mărturisit Sfinţii Părinţi». Dacă cineva spunea asta, mărturisea! Adică nu ştia
să aducă dovezi prigonitorilor pentru credinţa lui şi să îi convingă, dar avea
încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: «Cum să nu avem încredere în Sfinţii
Părinţi?»” [118; 321].
Pe mireni îi interesează învăţăturile bisericeşti, chiar dacă nu le
cercetează amănunţit; adâncimea unor amănunte face dificilă înţelegerea lor de
către cei fără pregătire teologică. De fapt, nici cea mai serioasă pregătire teolo-
gică nu este de ajuns pentru a înţelege dogmele. Un geniu ateu poate cerceta o
dogmă şi totuşi nu o poate pătrunde. Necredincioşii nu pot înţelege de ce
învăţătura Bisericii este radical diferită de orice sistem filosofico-religios al
lumii acesteia. În Biserică nu geniile au stabilit dogmele, ci adevărul mântuitor
a fost descoperit prin Duhul Sfânt de Dumnezeu luminaţilor Părinţi, care l-au
răspândit apoi lumii întregi. „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă...” (Fapte Ap.
15, 28) este formula care arată clar că Sfinţii Apostoli - şi urmaşii lor, Sfinţii
Părinţi - nu vorbeau doar după propriile cugete, ci după cum le insufla Duhul
adevărului.
Mărturisind faptul că numai în Biserică, singura deţinătoare a adevărului,
ne putem împărtăşi de adevăr, Sfântul Irineu al Lyonului învăţa că „trebuie să
ne adăpostim în Biserică, să ne lăsăm formaţi la sânul ei şi să ne hrănim din
Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost plantată ca un paradis în această
lume” [131; 69].
Credincioşii ştiu că în Biserică găsesc adevărul şi astfel merg pe calea pe
care îi modelează dogmele, pe calea sfinţeniei, în timp ce înţelepţii închipuiţi
aşteaptă să înţeleagă dogmele cu propriile minţi şi se lasă modelaţi de rătăcire.

195
Şi pe cât sunt de contradictorii învăţăturile înţelepţilor închipuiţi, pe atât de
unitară este învăţătura Bisericii Ortodoxe, care prin Sfânta Tradiţie se
împărtăşeşte de adevărul propovăduit de Mântuitorul Hristos, de Sfinţii
Apostoli şi de urmaşii acestora.
„Biserica, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această
credinţă, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum
ar locui într-o casă. De asemenea, ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora,
ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în
armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi
în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum
soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi
propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii
care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre
Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva decât aceste învăţături, căci
nimeni nu este mai presus de Învăţătorul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici
cel slab în cuvânt nu va împuţina Tradiţia” - Sfântul Irineu al Lyonului [7; 33].
Una şi aceeaşi este învăţătura Bisericii Ortodoxe, şi ea va rămâne neschimbată
până la sfârşitul veacurilor, oricât de grele ar fi atacurile din partea vrăjmaşilor
văzuţi sau nevăzuţi.
Privitor la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „toate să le încercaţi, ţineţi
ce este bine...” (I Tes. 5, 21), trebuie făcute unele precizări. În perioada
comunistă, Bisericii i se reproşa că prosteşte lumea, că o aruncă în întuneric
deoarece respinge cunoaşterea; şi multă cerneală „roşie” a curs împotriva dicto-
nului „biblic”: „crede şi nu cerceta!”. Mulţi oameni s-au îndepărtat de Biserică
numai aflând acest „verset” care ucide aspiraţia firească a omului spre cunoaş-
tere. Dar de fapt acest dicton - şi nimic nu pare mai contrar cunoaşterii decât el,
nu se regăseşte în Sfânta Evanghelie.
Acelaşi diavol care susţinea că Biserica se opune cercetărilor ştiinţifice
strigă astăzi că avem dreptul de a „cerceta toate”, şi de a alege numai după ce
ştim precis ce alegem. Înveşmântându-se în veşminte teologice, acest diavol
reuşeşte să capteze atenţia oamenilor. Căci ce este rău în a cerceta noi dacă
există sau nu reîncarnare? Ce este rău în a vedea ce spun astrele? Că dacă ar fi
ceva rău, ar părea clar că cercetarea „mesajului” lor este de la diavol.
Se uită prea uşor că Biserica a dat o poruncă peste care nu se poate trece.
A şaptea poruncă bisericească spune răspicat: „Să nu citim cărţi eretice”. Iată
că cei care vor să se numească fii adevăraţi ai Bisericii nu au voie să citească
cărţi eretice; şi dacă porunca s-ar fi dat astăzi, ar fi fost extinsă la promovarea
rătăcirii prin orice ramură a mass-mediei. Omul nu poate discerne singur care
este adevărul (dacă ar fi fost aşa, nu mai era nevoie să se adune Sfintele Si-
noade). Atunci când le porunceşte credincioşilor să nu citească cărţi eretice,
Biserica încearcă să îi ferească de rătăcire. Iată cum caracteriza Rolf Nosterud
impactul cărţilor literaturii neopăgâne: „Prin deghizarea conceptelor oculte

196
într-o terminologie creştină, cărţile new-age-iste au introdus, înşelător, o
mulţime de aşa-zişi creştini în cercuri New-Age şi neopăgâne... Observaţi
marea căutare de care se bucură îngerii contrafăcuţi şi distorsiunile feministe
despre Dumnezeu. Întrucât cei mai mulţi dintre «căutătorii de adevăr»
contemporani nu cunosc nici datele şi nu au nici voinţa de a rezista acestor
iluzii seducătoare, o nouă paradigmă - o schimbare în viziunea Americii despre
realitate - transformă cultura noastră... În timp ce naţiunea noastră
raţionalizează păcatul şi idealizează păgânismul, creştinii ar trebui în schimb să
ia aminte la avertismentele Scripturilor ” [76; 63].
Să nu se creadă că turma Bisericii e o turmă pe care păstorii o îngrijesc
pentru ca să tragă foloase de pe urma ei. Biserica este ca o mamă care îi
ocroteşte pe copii, o mamă care îşi însuşeşte durerea copiilor ei. Biserica vrea
ca fiii ei să cunoască cât mai mult şi să fie cât mai sporiţi duhovniceşte. Dar
cunoaşterea ruptă de adevăr este întuneric şi e de datoria Bisericii să arate
credincioşilor care drumuri sunt bune şi care nu.
Se vehiculează ideea că mai sunt şi unele elemente (cum sunt centrii de
forţă sau circuitul energiei cosmice) pe care nu avem de ce să le căutăm în
cărţile bisericeşti, pentru că Biserica nu s-a ocupat decât de dogme.
Despre orice lucru de folos duhovnicesc, Sfinţii Părinţi şi urmaşii lor au
scris sute de pagini. Dacă există un anumit aspect privitor la vieţuirea
duhovnicească despre care Părinţii nu au scris nimic, se poate afirma cu tărie că
nu este decât rodul rătăcirii.
Să luăm exemplul „aurelor energetice”. Oare Părinţii văzători cu duhul
nu ar fi putut scrie tratate întregi, dacă acest lucru ar fi fost de folos celorlalţi?
Numai că, în loc să facă tot felul de descrieri şi catalogări exacte, ei s-au mulţu-
mit să afirme într-un cor că e bine ca orice fel de vedenie să fie respinsă.
Aceasta mai ales datorită faptului că un criteriu raţional de diferenţiere a
vedeniilor nu este suficient (darul deosebirii duhurilor nu este dobândit decât
de cei sporiţi în viaţa duhovnicească; aşa cum vedem în Vieţile Sfinţilor,
aceştia ştiau care descoperiri erau de la Dumnezeu şi care de la diavol).
Pe cât de simplu este expusă această idee în cărţile duhovniceşti, pe atât
de sofisticat sunt prezentate în cărţile neopăgâne criteriile de deosebire a
vedeniilor între „pozitive” şi „negative”. Este uşor de înţeles că autorii acestor
cărţi nu au ajuns la măsura Sfinţilor Părinţi – şi, dacă au scris altfel decât
Părinţii, au făcut-o tocmai pentru că s-au aflat în înşelare. Criteriile expuse în
aceste cărţi, departe de a fi obiective, sunt rodul unei experienţe spirituale
superficiale; se datorează tendinţei de deosebire a duhurilor care ignoră
experienţa Bisericii, singura care se poate pronunţa într-o problemă atât de
delicată.
Exemplul de mai sus este definitoriu pentru cei care, dintr-o dorinţă
sinceră de cunoaştere sau dintr-o curiozitate excesivă, încearcă să găsească
răspunsuri în literatura new-age-istă. Fiind fascinaţi de subiectele interesante pe

197
care le găsesc acolo, nu îşi dau seama că preţul pe care îl plătesc este tocmai
îndepărtarea de adevărul pe care pretind că îl căutau.
Putem să căutăm până la sfârşitul vieţii noastre dovezi despre existenţa
lumilor paralele sau despre centrii de forţă ai universului. Nu vom putea epuiza
subiectul. Sufletele noastre vor fi pline de o dragoste pietistă faţă de semeni şi
faţă de întreaga creaţie, dar vor fi departe de cunoaşterea Dumnezeului Cel
adevărat.
Oricât ar încerca omul să cucerească raiul prin propriile puteri, nu face
altceva decât să se lupte cu Dumnezeul pe care nu are cum să Îl învingă. Dacă
El a rânduit ca omul să meargă pe calea mântuirii în Biserică, atunci cel ce va
încerca să ajungă la destinaţie pe alt drum acela se va rătăci cu siguranţă.
Dacă Dumnezeu ar fi deschis faţă de oricare formă de „spiritualitate” şi
ar fi încurajat orice „experienţă mistică”, atunci ereticii zilelor noastre nu ar
avea de ce să se teamă. Dar atunci Dumnezeu ar fi cu totul altul faţă de Cel
care S-a descoperit poporului ales şi i-a cerut să stârpească idolatria, ar fi altul
decât Cel pe care Îl cunoaştem din Evanghelii.
Dar oricât am încerca noi să schimbăm rânduielile omeneşti (aceasta
fiindu-ne uneori cu putinţă), pe Dumnezeu nimeni nu Îl poate schimba. Nu
există mântuire pentru cel care de bunăvoie se rupe de învăţătura Bisericii.
Vrem sau nu, trăim într-o lume eretică. Pe cât de mulţi oameni afirmă că
ei cred în Dumnezeu, pe atât de puţini cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; mulţi Îl consideră doar cel mai
mare iluminat. Sfântul Chiril a combătut această erezie încă din secolul al V-
lea: „Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de
Dumnezeu şi nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură,
întrucât Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi trupului,
să fie anatema” [35; 47].
Anatema dată de Sfântul Chiril este valabilă şi în zilele noastre, dar
oamenii nu mai vor să mai ţină seama de ea; şi parcă preoţii înşişi uită să o
amintească poporului. Ar trebui poate ca astăzi, un Sinod sau măcar vreun
ierarh îngrijorat de rătăcirile care ispitesc turma, să aibă curajul de a actualiza
anatema Sfântului Chiril: „Oricine spune că Domnul nostru Iisus Hristos nu
este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ci că este doar cel mai mare spirit sau
cea mai elevată creatură, să fie anatema!”.
Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost aproape exclus din
limbajul teologic, o vreme în care, dintr-o deschidere ecumenică îndoielnică,
acest cuvânt nu mai este pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi
canoanele Sfintelor Sinoade sau scrierile Sfinţilor Părinţi găseşte că singurul
cuvânt pronunţat cu privire la eretici este acesta.
Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune limpede: „Să
fie dată anatemei orice erezie...” [63; 64]. Prin acest canon sunt osândite toate
ereziile trecute şi viitoare, şi nicio erezie nu va putea fi apărată sub pretextul

198
lipsei unei condamnări speciale din partea Bisericii. Orice învăţătură care intră
în contradicţie cu învăţătura Bisericii este erezie, şi niciun artificiu logic nu o
poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine meritat. Este adevărat că
ar fi de dorit ca şi în zilele noastre fiecare erezie să fie condamnată de Biserică
cu aceeaşi precizie cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar
dacă din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, astfel de anateme nu se
prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi nu poate fi sugrumat
nimeni. Iar aceştia au dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată
de către eretici.
Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre arhiereii
Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi episcopi, o mărturisire de
credinţă: „Mărturisesc că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea
mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale
celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi tradiţiile Sfintei
Biserici ortodoxe...”. Dar înainte de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tuturor
ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!” [2; 93]. Nimeni nu poate fi
hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a Părinţilor, până
nu mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi anatemizează pe eretici. Aşa cum
„Crezul” este repetat la fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei
care nu mărturisesc „Crezul” fiind îndoielnică), tot la fel, la fiecare hirotonie a
unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.
De altfel, niciun eretic care nu se pocăieşte de rătăcirea sa nu se poate
împărtăşi de bogăţia spirituală a Bisericii. După cum arată Molitfelnicul, la
începutul fiecărei spovedanii, înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşite,
preotul trebuie să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară următoarele:
„«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat în Sfânta şi de-
viaţă-făcătoare Treime? Crezi că soborniceasca şi apostoleasca Biserică este
sădită şi crescută în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că de
atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de vreo oarecare poruncă
sau învăţătură?»
Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să zică Simbolul
Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l înveţi să zică acestea: «Cred
într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a Răsăritului, care stă
din început în toate dogmele ei neclintită şi neschimbată” [5; 54].
Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii nu poate fi spovedit,
pentru că de bună voie stă departe de adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei
Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt, „anatema”, care îi este
propriu, aşa cum nici păstorul nu va renunţa niciodată la câinii care păzesc
turma. Trebuie făcută o precizare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des
acest cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos. Adevărul este
că, dacă nu ar fi apărut ereticii, Biserica nu ar fi folosit acest cuvânt. Deci vina

199
este a celor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a
pedepsit când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze starea de
rătăcire.
Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să facă doctorul, să
îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi dea diagnosticul corect? Dacă nu
i-ar spune adevărul şi i-ar da drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe
alţii. La fel este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu şi-ar
da seama cât de mare este distanţa care îi separă de adevăr. Deci nu Biserica îi
molipseşte de „lepră”, ci ea constată doar că sunt leproşi.
Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop pedagogic, pentru a arăta
ereticilor că merg pe calea întunericului, şi că pentru a merge pe calea mântuirii
trebuie să se lepede de rătăcire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare
încât ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai dogmele
dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să se mântuiască.
Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri care separă poporul lui
Dumnezeu de restul lumii. Cine vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă
autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea acestor „graniţe”
Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte, fiecare dintre ei fiind gata să apere cu
preţul vieţii adevărul de credinţă.
Ca să nu se creadă că vremea Părinţilor care au iubit Ortodoxia mai
presus decât propria lor viaţă a trecut, amintim un fragment din mărturisirea de
credinţă a cunoscutului avvă Filothei Zervakos, unul dintre sfinţii secolului
XX:
„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să mă fi jertfit şi să
mă jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere
timpul. Nu primesc, resping şi anatemizez: orice impietate, necredinţă, slavă
deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei
ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice. Nu accept niciun fel de inovaţie
sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe
sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul VII Ecumenic declară: «Toate
inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de pururea
pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»” [211; 182].
Scrierea unei cărţi despre pericolul neopăgân şi despre modul în care
Biserica îl respinge ar putea părea fără sens într-o ţară creştină cum este
România. Dar un studiu îndelungat asupra grupărilor eretice din ţara noastră,
precum şi discuţiile cu diferiţi creştini care se consideră ortodocşi, deşi se
îndepărtează de învăţătura Bisericii în înţelegerea unor anumite probleme
dogmatice, a avut ca rezultat conştientizarea dezvoltării fenomenului neopăgân
în ţara noastră şi nevoia de a trage un semnal de alarmă.
România a fost realmente inundată de râurile rătăcirilor şi a ajuns să
„clocească” ouăle multora dintre cucii întunericului (cucul este o pasăre care nu
îşi cloceşte singură ouăle, ci le depune în cuiburile altor păsări; după ce puii de

200
cuc ies din găoace, încep să îi arunce afară din cuib pe ceilalţi, pentru a rămâne
singurii stăpâni ai teritoriului). Ţara noastră este cuibul în care fel de fel de
cuci, care de care mai „iniţiaţi”, vin şi îşi lasă ouăle. Din păcate, puii lor cresc
foarte repede şi se luptă din toate puterile să stăpânească cât mai mult din cuib.
Sondajele arată că populaţia României este majoritar ortodoxă, şi că
Biserica Ortodoxă este recunoscută ca fiind Biserica naţională. Problema
rătăcirilor duhovniceşti nu ar fi prea îngrijorătoare dacă peste 80% dintre
români (câţi s-au declarat în sondaje ortodocşi) ar trăi ca fii ai Bisericii. Există
însă trei probleme serioase privitoare la calcularea acestui procent.
Prima problemă este numărul mare de persoane care şi-au declarat formal
apartenenţa la Biserica Ortodoxă, dar care - chiar dacă vin din când în când la
Biserică - au anumite concepţii eretice (cred în reîncarnare, merg la
„vindecători”, fac yoga, ...). Or o persoană care crede în reîncarnare sau în
altele asemenea stă sub anatema Sfintelor Sinoade Ecumenice şi a Sfinţilor
Părinţi. Oricât de bună la suflet ar fi, oricât de multe fapte bune ar face, o ase-
menea persoană s-a rupt fără să îşi dea seama de Biserica din care a făcut parte.
A doua problemă este numărul mare de eretici care ascund faptul că au
părăsit Biserica pentru a nu trezi în rândurile preoţilor o reacţie promptă şi
pentru ca lupta împotriva sectelor să fie de proporţii reduse. Dacă de exemplu
s-ar face public faptul că mai puţin de 40% dintre locuitorii unui anumit judeţ
din ţara noastră au rămas ortodocşi, atunci ierarhul locului ar fi obligat să ia
măsurile necesare pentru a stârpi rătăcirea, după cum arată şi Canonul 123 al
celui de-al optulea Sinod local de la Cartagina: „Dacă vreun episcop va fi
neglijent faţă de eretici, ori în privinţa condicilor, ori în privinţa scaunelor, să
se admonieze de către episcopii sârguincioşi vecini şi să i se arate neglijenţa lui
ca să nu aibă cuvânt de apărare; iar dacă din ziua în care a fost admoniat, până
în şase luni petrecând în aceeaşi eparhie, nu ar purta de grijă în privinţa celor ce
sunt datori a se întoarce în unitatea sobornicească, cu unul ca acela să nu intre
în comuniune, până când nu va îndeplini acest lucru (...)” [63; 296]. În
momentul de faţă, având sondaje care nu fac altceva decât să lase impresia că
activitatea grupărilor eretice este redusă, nu putem fi conştienţi de amploarea
reală a fenomenului.
Cea de-a treia şi cea mai gravă problemă este următoarea: numărul de
creştini se recunoaşte nu după ce spun sondajele, ci după ce „spun” bisericile în
zilele de duminică, după numărul de credincioşi care vin la Sfânta Liturghie
(există în multe cazuri impedimente reale care îi împiedică pe creştini să vină la
sărbătorile din timpul săptămânii - serviciu, şcoală, ..., - deşi în unele cazuri,
mai ales la unii pensionari, „impedimentul” principal este pierzătoarea de suflet
patimă a comodităţii). Aşa cum într-o bătălie nu contează doar câţi au rămas pe
câmpul de luptă, ci contează şi câţi au dezertat, la fel şi în ceea ce priveşte
numărul de creştini nu contează atât ce spun sondajele, cât contează numărul
celor care vin la slujbele Bisericii. Acest număr nu poate fi cunoscut direct de

201
către ierarhi. De fiecare dată când la vreo parohie se slujeşte o liturghie arhie-
rească, pentru respectiva comunitate este sărbătoare şi vin la biserică şi tinerii
şi bătrânii, nevrând să rateze un asemenea eveniment (din punct de vedere
practic, este foarte greu pentru episcopi să ţină legătura cu sutele de parohii pe
care le păstoresc). Când arhiereul vine la vreo parohie şi găseşte biserica
arhiplină, nu poate să nu se bucure. Dar numai preotul paroh ştie câţi dintre
acei oameni vin de obicei la slujbă, sau câţi au venit chiar din parohiile vecine
pentru a-l vedea pe episcop slujind.
Din păcate, la astfel de momente festive prea puţini preoţi consideră că
este potrivit să aducă la cunoştinţa ierarhului starea reală a parohiei. Pentru a
nu tulbura frumuseţea momentului, mulţi se mulţumesc să se bucure că a venit
atâta lume.
După căderea dictaturii comuniste, numărul celor care s-au apropiat de
Biserică a crescut considerabil. Numărul celor care veneau la slujbă în perioada
comunistă era, incontestabil, mult mai mic. Creşterea a fost firească şi s-a
datorat libertăţii religioase recunoscute de către stat (ca să nu mai amintim
elementele secundare care au facilitat-o: introducerea religiei în şcoli, crearea
paracliselor în spitale...). În aceste condiţii, cel care afirmă că numărul real de
credincioşi ortodocşi este mult mai mic decât arată statisticile, riscă să intre sub
incidenţa ridicolului.
De aceea pentru a argumenta semnalul de alarmă pe care încerc să îl trag
prin intermediul acestor rânduri, voi trece la statistici mult mai precise.
Capitala României, oraşul Bucureşti, are peste două milioane cinci sute de mii
de locuitori şi aproximativ trei sute de parohii. Un calcul estimativ arată că şi
dacă toate bisericile ar fi arhipline, mai mult de 10 % dintre bucureşteni nu ar
avea – fizic - cum să încapă în ele. Dar, tot aşa cum la bisericile unde slujesc
preoţi mai cunoscuţi, lumea se înghesuie ca la târg, tot aşa la celelalte biserici
mai rămâne destul loc liber. O statistică obiectivă arată că mai puţin de 10%
dintre bucureşteni vin duminica la slujbă.
Deşi procentul de mai sus poate părea ambiguu, întâlnim o situaţie
asemănătoare în marea majoritate a parohiilor rurale. Deşi oamenii de la ţară
sunt mai credincioşi, întâlnim foarte puţini tineri în biserică (şi foarte mulţi în
locurile în care se pierd sufletele...). Dacă dintr-o parohie de 400 de persoane -
dintre care s-au declarat ortodoxe 60%, la biserică vin numai 50, nu este
obiectiv să ne mulţumim cu rezultatul sondajului „oficial”. Mai ales că sunt
destule sate în care, deşi sondajele arată liniştitor triumful Ortodoxiei, numărul
persoanelor care merg la diferitele adunări neoprotestante depăşeşte numărul
celor care merg la biserică. Numărul celor care merg în noaptea de Paşti la
biserică este într-adevăr mare. Dar nu toţi cei care merg atunci la biserică sunt
cu adevărat credincioşi. Noaptea de Paşti este pentru mulţi un spectacol şi,
după ce vin „să ia lumină”, se duc la cele mai pătimaşe petreceri.

202
Pentru unii ca aceştia se mâhnea Sfântul Calinic de la Cernica: „Ah!
Aceştia sunt fiii luminii, cum îi numeşte Apostolul pe toţi creştinii? «Ca fiii
luminii să umblaţi» (Efeseni 5, 8). Sunt oare aceştia ucenici ai lui Dumnezeu -
Omul Iisus? Sunt ei copii ai Sfinţilor? Moştenitori ai atâtor mucenici, care ne
călăuzesc şi care şi-au vărsat sângele şi care şi-au dat viaţa prin mii de chinuri,
ca să nu facă vreun păcat care după înfăţişare era vrednic de iertare, adică să se
lepede de credinţă numai cu gura, dar să o păstreze în inimă? De unde provin
toate acestea? Din slăbirea credinţei. E limpede că ne-am apropiat de acele
nenorocite timpuri de care a vorbit Domnul îndoindu-Se, că atunci când va veni
pe pământ, va găsi oare credinţa pe care a sădit-o cu atâtea pilde şi a cultivat-o
cu dumnezeiescul Său sânge” [166; 9].
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, creştin este numai cel care ia parte la
slujbele Sfintei Biserici. A existat chiar o pravilă care spunea că „cel care
lipseşte la mai mult de trei liturghii să fie scos din comunitate!”. Dacă s-ar mai
ţine cont de ea astăzi, atunci bisericile ar fi aproape goale (dar şi cei care ar
rămâne, ar fi creştini adevăraţi, nu numai cu numele...).
E adevărat că Biserica dovedeşte îngăduinţă şi înţelegere pentru cei
păcătoşi şi că, până când se va stabili mai precis de către un sinod dacă cei care
vin la biserică numai la sărbătorile „mari” pot sau nu pot fi împărtăşiţi, aceştia
mai au încă libertatea de a se considera „buni credincioşi”.
Totuşi, putem considera modul în care ei înţeleg Biserica drept o erezie
soteriologică: li se pare că dacă au fost botezaţi şi dacă îşi imaginează că se vor
pocăi înainte de moarte, atunci au tot ce le trebuie ca să se mântuiască. Dar nu
aceasta este înţelegerea corectă a Bisericii: Biserica este Trupul lui Hristos în
care cine nu trăieşte ca mădular viu, se usucă şi moare. Rolul Sfintei Biserici
nu este numai de a boteza şi de a da iertare de păcate celor aflaţi în pragul
morţii, ci este acela de a creşte sufletele în urcuşul duhovnicesc spre Împărăţia
Cerurilor.
Revenind la ideea că foarte puţini clerici sunt conştienţi de amploarea
fenomenului neopăgân, vom accentua ideea că lucrurile nu trebuie să rămână
aşa. Încetul cu încetul, cu cât preoţii şi ierarhii vor înţelege cât de mare este
asaltul neopăgân, cu atât replica dată va fi mai roditoare. Pentru a da un
exemplu pentru felul în care ierarhia Bisericii poate afla starea reală a
baricadelor rătăcirii, vom reproduce un chestionar alcătuit în 1984 de Vatican -
prin Secretariatul pentru Unirea Creştinilor - chestionar trimis Conferinţelor
episcopale şi dicasteriilor cu scopul de a înlesni cunoaşterea şi combaterea
caracatiţei neopăgâne (oricât am critica spiritul iezuit al Vaticanului, uneori se
dovedeşte mai folositor decât melancolia balcanică):
„1) Vă rugăm să indicaţi în ce măsură se pune problema sectelor în ţara
sau regiunea dumneavoastră. Indicaţi, de exemplu: tipurile de secte (de origine
creştină sau de altă origine...), importanţa numerică a adepţilor lor; ce
atractivitate exercită asupra catolicilor?

203
2) Care sunt principalele probleme pastorale puse de acest fenomen?
Care grupuri de catolici sunt mai lovite? Tinerii? Familiile?
3) Cum a intervenit Biserica din ţara sau regiunea dumneavoastră în faţa
acestui fenomen? A făcut, de exemplu, un recensământ al sectelor, a făcut
cercetări, a elaborat un directoriu, un plan de acţiune pastorală...?
4) Care sunt cauzele aparente ale succesului sectelor la catolicii din ţara
sau regiunea dumneavoastră? (Condiţii socio-culturale sau politice speciale,
nevoi religioase sau psihologice nesatisfăcute...)?
5) Ce atitudine evanghelică este bine de adoptat în faţa acestui fenomen?
6) Vă rugăm să ne indicaţi principalele documente sau cărţi publicate (de
către catolici sau şi de către membrii altor Biserici sau comunităţi eclesiale,
care trebuie, la rândul lor, să facă faţă acestei probleme) cu privire la
problematica sectelor în ţara sau regiunea dumneavoastră.
7) Care sunt persoanele cele mai competente care ar putea participa, în
viitor, la aprofundarea acestei consultări?” [190; 36].
Chestionarul acesta (cu toate insuficienţele sale) ar putea fi o lecţie
pentru cei care cred că nu trebuie să ne ostenim combătând mişcările eretice
din vremurile noastre. Totuşi, un astfel de chestionar (chiar făcut de ierarhii
ortodocşi) nu rezolvă prea multe probleme. Feţele înşelării sunt cât se poate de
schimbătoare, asemenea culorii cameleonului. Doar chestionarul de mai sus
provine din mediul catolic contemporan - mediu destul de pervertit prin mai
multe „filiere” neopăgâne (de la „avva” Teilhard de Chardin până la tehnicile
Zen practicate în unele mănăstiri catolice). Dar chiar dacă unele forme ale
rătăcirii vor scăpa vigilenţei celor care pot întocmi astfel de chestionare, cel
puţin celelalte forme vor fi tratate cu seriozitate.
Din păcate, foarte puţini dintre creştini iau în serios semnalele de alarmă
privitoare la răspândirea rătăcirilor (tăcerea nu este totală - există şi clerici care
prin predici sau scrieri combat aceste rătăciri). Pe cât de mare este vina
clericilor care nu veghează asupra turmei, pe atât de mare este vina păstoriţilor
care nu vor să ia aminte la povăţuirile păstorilor. Mai mult chiar, cea mai mare
parte dintre cei rătăciţi nu vrea să recunoască în aceste povăţuiri o chemare la
pocăinţă, ci se mulţumeşte să păstreze o atitudine de superioritate.
Pentru a înţelege modul în care creştinii aflaţi în rătăcire privesc
încercările preoţilor de a feri turma de erezie cităm un fragment din Scrisoarea
către părinţii care-şi prigonesc copiii:
„Nu era nicio sărbătoare religioasă în calendarul creştin ortodox. Era pur
şi simplu într-o miercuri. Parohul a avut ca invitat un alt preot. S-au citit
douăsprezece evanghelii (se pare că se slujea Sfântul Maslu, la care se citesc
şapte sau opt şi nu douăsprezece evanghelii - n.n.). Răstimp în care cei doi
predicau: «Fiţi cu băgare de seamă, iubiţi credincioşi, zise invitatul, că au
apărut tot felul de secte, păziţi-vă copiii!»... «Da, completă parohul, şi la noi în
oraş se află puternica sectă Elta, foarte periculoasă»... şi tot aşa, când cu o

204
evanghelie, când cu puternica «sectă periculoasă», şi dă-i, şi dă-i, ca la
minunatele lecţii de «ateism ştiinţific» de acum câţiva ani când, vai! deodată un
urlet puternic a întrerupt slujba. Dacă sub domnia satanicului de acum câţiva
ani cineva întrerupea slujba de ateism ştiinţific, îl păpau «băieţii cu ochi
albaştri», acum însă, dă-i şi dă-i, când cu evanghelia, când cu «periculoasa
sectă», a răsunat un urlet, şi iar o evanghelie, şi iar un urlet, în sfârşit, totul s-a
terminat cu un scheunat prelung... Oameni buni, urlase şi scheunase în timpul
slujbelor oficiale în sfânta catedrală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt o femeie!
Lumea era îngrozită, şi atunci răsună altă voce în biserică: «oameni buni, nu
acesta este adevărul despre ELTA, citiţi revista cu acest nume, duceţi-vă la
cursurile filialei din oraşul nostru, adică mergeţi la izvoare... ». Vocea era... un
copil! O parte din oameni s-au înghesuit în jurul lui şi al prietenilor săi:
«Spune-ne, spune-ne tu, copilule, adevărul!», îl rugau ei atât în biserică, cât şi
afară (...).
Am scris că «lupii au intrat în altarele Domnului». Să demonstrăm în
continuare acest mecanism diabolic. Preotul a spus un neadevăr în Sfântul
Altar (chipurile, prin avertizarea asupra sectei n.n.). Adică o minciună. Aceasta
se numeşte blasfemie. Lupul, când urlă în pustie, îi răspunde un alt lup. În
cazul de faţă, al doilea lup a fost femeia care a urlat (...).
Când am relatat acest caz nemaipomenit cuiva care cunoaşte care sunt
aceste relaţii în cadrul clerului, omul mi-a răspuns: «O, să nu crezi cumva că
cei doi preoţi au făcut ce-au făcut de capul lor». Cu alte cuvinte, tot jalnicul
spectacol (adică demascarea pericolului sectar! n.n.) a fost dirijat de mai sus,
adică de superiorii în grad bisericesc” [185; 17].
Am reprodus - cu strângere de inimă - acest fragment, care arată foarte
expresiv cum este privită misiunea păstorilor de a veghea asupra turmei. Nu era
anormal ca o persoană posedată să urle în timpul slujbei (doar pentru aceasta
sunt aduşi demonizaţii în biserică, pentru a fi eliberaţi din lanţurile diavoleşti).
Dar este anormal ca cineva să tragă concluzia că aceste urlete, care dovedeau
tocmai faptul că pe diavol îl ardea puterea dumnezeiască invocată în rugăciune,
se datorau unei predici apologetice.
Dacă s-ar fi dus la ELTA sau la oricare altă grupare eretică, demonizatul
nu ar fi avut de ce să urle, s-ar fi simţit „în familie”. Este bine să se înţeleagă că
numai în Biserică demonizaţii pot afla tămăduire. Deşi există o sumedenie de
grupări eretice sau de „vindecători” care pretind că alungă duhurile necurate,
de fapt acolo liniştirea celui bolnav este superficială şi se datorează tocmai
acceptării ereziei (există unele „vindecări” care par atât de spectaculoase - cu
urlete, zgomote stranii, miros de fum - încât sunt uşor de confundat cu cele
reale, care au loc numai în Casa Domnului).
Dacă bolnavul ar părăsi calea întunericului şi ar vrea să se întoarcă în
Biserica Ortodoxă, atunci diavolul, simţind că îl pierde din gheare, l-ar chinui
din nou până când Dumnezeu va socoti că este momentul să Îşi arate puterea

205
tămăduitoare. Şi, o altă piatră de poticnire: mai de folos îi este celui demonizat
să moară în suferinţă, decât să accepte o vindecare de moment care îi va aduce
chinuri veşnice.
Este tulburător modul în care ereticii se împotrivesc încercărilor
păstorilor Bisericii de a-i întoarce pe drumul cel bun (cazul prezentat mai sus
fiind clasic). Dacă cei rătăciţi ar fi căutat cu inima curată adevărul, atunci, după
cum arată Sfântul Atanasie cel Mare, „n-ar fi căzut în atâta neruşinare încât să
se împotrivească şi celor ce, căzând ei, voiesc să-i ridice, ba să-i socotească
mai vârtos duşmani pe cei ce-i îndeamnă la dreapta credinţă. Dar precum se
vede, ereticul este cu adevărat viclean şi are inima stricată şi aplecată spre
necredinţă în toate privinţele. Căci, iată, fiind respinşi în toate şi goliţi de orice
înţelegere, nu se ruşinează, ci ca fiara numită de miturile eline «hidră», după ce
sunt ucişi şerpii dinainte, naşte alţi şerpi, întrecându-se cu ucigătorul lor prin
naşterea altora, aşa şi duşmanii şi urâtorii lui Dumnezeu, plângând sufleteşte pe
ruinele argumentelor ce le-au folosit, născocesc alte şi alte argumente prosteşti.
Şi socotind că adevărul e duşman al lor, născocesc obiecţii noi împotriva lui, ca
să se arate prin toate şi mai duşmani ai lui Hristos” [17; 390].
Este oarecum delicat să afirmăm că toţi ereticii sunt vicleni şi aplecaţi
spre necredinţă „în toate privinţele”. Este bine să nu se treacă cu vederea faptul
că unele rătăciri par foarte logice, că par bine argumentate scripturistic (exem-
plu: teoria mântuirii tuturor, apocatastaza). Uneori este extrem de dificil a
convinge pe cineva că se află în rătăcire. O persoană poate spune că practica
yoga a ajutat-o să fie mai bună, mai echilibrată. Dar o astfel de bunătate este
urâciune înaintea Domnului. Dracul mâniei se retrage tocmai pentru a face loc
dracului ereziei. De multe ori, oamenii judecă superficial realitatea şi în numele
progresului spiritual devin slujitori ai întunericului.
Uneori faptele de caritate pe care le fac ereticii le sunt piedică pentru a
ajunge la Hristos (chiar donaţiile făcute mănăstirilor, orfanilor sau bolnavilor).
Ei se gândesc că, dacă fac atâta bine, înseamnă că sunt pe placul lui Dumnezeu.
Dar pe placul lui Dumnezeu nu pot fi, câtă vreme resping adevărul Bisericii.
Totuşi, ereticii sunt oameni ca şi noi, cu suflet ca şi noi, cu probleme ca şi
noi. Sunt ieşiţi dintre noi. Să înţelegem că Hristos S-a răstignit pentru toţi
oamenii, şi că oricând ereticii se pot pocăi şi pot dobândi Împărăţia Cerurilor.
Creştinii zilelor noastre sunt asaltaţi de mulţimea ereziilor care se
înmulţesc din zi în zi. Conştient de imposibilitatea practică de a le combate cu
acrivie pe fiecare în parte, cunoscutul părinte duhovnicesc Epifanie
Teodoropoulos afirma: „ca să se combată toate neghiobiile ce se scriu
împotriva creştinismului ar trebui următoarele: creierii să fie munţi, copacii
tocuri, marea cerneală şi câmpiile hârtie” [180; 162]. Ne-ar fi fost peste putinţă
a combate toate aceste neghiobii. Am încercat să lămurim măcar câteva dintre
ele.

206
Ar fi foarte bine dacă cei care citesc această carte ar fi capabili să
înţeleagă măcar o parte din „tehnica” prin care vrăjmaşul atrage lumea în
erezie. Cel care priveşte cu atenţie observă că „tehnica” este aproape aceeaşi.
Sau mai bine zis, cu toată varietatea amănuntelor, ecuaţia are câteva constante
care nu sunt greu de observat. Şi chiar dacă aici nu sunt prezentate decât câteva
dintre aceste constante, ele înlesnesc punerea în evidenţă a întregului arsenal
diavolesc.
Atunci când vrem să ştim mai mult despre modurile în care se manifestă
înşelarea, este bine să înţelegem că unul dintre motivele principale pentru care
cei de lângă noi s-au lăsat amăgiţi este tocmai faptul că au avut prilej de
sminteală. Foarte puţini sunt cei care au părăsit Biserica după ce au înţeles că
ea este Trupul lui Hristos. Majoritatea a părăsit-o tocmai pentru că nu crede
aceasta, pentru că a avut de ce să se smintească şi această sminteală i-a oferit o
perspectivă deformată asupra Bisericii. De multe ori, comportamentul
creştinilor (adică al nostru) lasă de dorit. Şi uneori chiar şi al păstorilor. Deci,
înainte de a ne pripi să îi judecăm aspru pe cei care au căzut în îngrozitorul
păcat al ereziei, să ţinem seama şi de modul în care am reuşit să îi convingem
că suntem cu adevărat ai lui Hristos.
Bineînţeles că ideal ar fi ca oricât de mari ar fi smintelile, oamenii să nu
părăsească Biserica; dar diavolul, artizanul acestor sminteli, face totul ca
sminteala să fie cât mai mare şi cât mai mulţi oameni să caute adevărul în altă
parte. Oferim mai jos o mostră clasică de sminteală, un extras din „Taxele
Cancelariei Apostolice” - o broşură ce conţinea tarifele de răscumpărare a
păcatelor prin indulgenţele care au fost atât de răspândite în spaţiul catolic:
„Uciderea unui episcop - 36 tournois, 9 ducaţi; uciderea unui abate - 24
tournois; uciderea unui preot - 18 tournois, 4 ducaţi; uciderea unui mirean - 2
tournois, 4 ducaţi; uciderea soţiei de către un soţ care vrea să se recăsătorească
- 8 tournois, 2 ducaţi; infanticid -4 tournois, 1 ducat; avort 4 tournois, 1 ducat;
incest -4 tournois; depravare - 4 tournois; iertarea pentru orice fel de crimă - 80
tournois, 20 ducaţi” [25; 82].
Citirea acestei liste stârneşte indignare, pentru că oricine îşi dă seama că
o asemenea neguţătorie nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei, ci numai
cu duhul întunericului. Este firesc că au existat oameni ca Martin Luther, care
au înţeles că Biserica Catolică se afla pe drumul spre prăpastie. Nu este
greşeala reformatorilor că s-au îndepărtat de o instituţie care semăna foarte
puţin cu Biserica primelor veacuri; dacă li se poate reproşa ceva cu îndreptăţire,
este faptul că nu au ştiut să caute adevărul în Ortodoxie, în Biserica Mamă, din
care catolicismul, care şi-a însuşit un duh străin, duhul lumii acesteia, s-a
desprins... Da, mulţi s-au îndepărtat în veacul al XVI-lea de Biserica Catolică
tocmai datorită refuzului de a accepta că harul iertării păcatelor se poate
cumpăra cu bani, de a accepta acest nou tip de simonie îmbrăcată într-o falsă
binecuvântare.

207
Chiar dacă în Biserica Ortodoxă nu există statornicite rânduieli care să
poată produce o asemenea tulburare, totuşi, la anumite biserici şi chiar
mănăstiri există - şi nu e bine să trecem cu vederea - anumite „rânduieli
locale”, care au produs sminteală (şi vor mai produce până când ierarhii vor lua
măsurile cuvenite). Să ne aducem aminte cât de aspru predicau Sfinţii Părinţi
împotriva clericilor căzuţi în păcatul ereziei. Ei predicau aşa tocmai pentru că
existau preoţi care sminteau poporul. Dacă în zilele noastre nimeni nu mai
predică împotriva unor astfel de scăderi (în afara mass-mediei care nu o face
pentru îndreptarea situaţiei, ci numai pentru defăimarea Bisericii), aceasta se
întâmplă nu pentru că situaţia s-a remediat, ci pentru că nu prea mai sunt voci
care să cuvânteze „contra curentului”.
Cartea aceasta nu este o carte scrisă împotriva cuiva, nu este scrisă pentru
a condamna pe cineva, nici pentru a da cu piatra în cei căzuţi în erezie. Vrea să
fie o mână întinsă celor căzuţi în prăpastia pierzării, sau mai degrabă, un
îndemn adresat credincioşilor de a-i ajuta pe cei căzuţi să se ridice.
Dacă, citind această carte, cineva îşi dă seama că fratele sau mama sa au
fost atinşi de virusul ereziei, şi încearcă să îndepărteze acest virus, atunci
această carte nu a fost scrisă degeaba. Sau dacă un singur cititor îşi dă seama că
diavolul l-a păcălit şi l-a rupt de Hristos, şi dacă se întoarce fără şovăială
„acasă”, pocăindu-se, atunci acel cititor va putea simţi că această carte îi este
dedicată. I-aş mulţumi că a avut răbdarea să o citească, trecând cu vederea
neajunsurile ei, şi i-aş cere să mă pomenească în rugăciunile sale... 151
Să ţinem minte îndemnul Sfântului Ioan Damaschin: „Fraţilor, să stăm pe
piatra credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le-au pus
Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să izvodească şi să strice zidirea

151
„Domnule Danion Vasile, vă rog să arătaţi îngăduinţă faţă de mine şi să îmi împărtăşiţi
câteva lucruri. Să mă iertaţi pentru îndrăzneala mea, dar am citit un articol dubios despre
dumneavoastră si aş vrea să mă pot încredinţa că am o imagine corectă despre dumneavoastră.
Dacă doriţi, îmi răspundeţi, dacă nu, nu. Eu sunt doar un om păcătos, cu o curiozitate pe care o
puteţi demonta răspunzând. Am înţeles că o anumită perioadă aţi considerat yoga ca pe calea
sau ca pe o cale spre Dumnezeu. Vreau să ştiu dacă consideraţi acea perioadă ca o rătăcire (deşi
căderile sunt uneori folositoare) în afara Bisericii Ortodoxe, în afară de calea spre Dumnezeu.
Mai practicaţi vreo formă de yoga? Mai simpatizaţi cu filosofii si idei orientale yoghine?
Actualmente sunteţi în ascultare faţă de Biserică prin părintele duhovnic? Mărturisiţi crezul
ortodox si nimic altceva? Iertaţi-mi curiozitatea şi nu mi-o luaţi în nume de rău, vă rog. Aştept
e-mail-ul dumneavoastră. Doamne-ajută!” Am primit cu tristeţe această scrisoare, şi am fost
surprins de faptul că, după toate cărţile publicate până acum, nu a fost clară ruperea mea de
rătăcirile yoghine şi primirea în întregime a învăţăturii ortodoxe. Articolul în cauză, singurul
articol de acest gen, a apărut pe un site ortodox, şi mai mulţi cititori mi-au scris că au încercat
să îmi ia apărarea. Un bătrân din Pateric a răbdat toate defăimările, dar nu şi pe aceea că este
eretic. Aş vrea ca cele scrise în capitolul precedent să fie considerate o mărturisire de credinţă,
nu doar expunerea unei învăţături bisericeşti. Am scris pentru că am crezut în adevărul celor
mărturisite...

208
Sfintei lui Dumnezeu soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie
oricui ar voi, după puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica” [132; 47].
Să Îl iubim pe Hristos, să ţinem poruncile Sale şi să Îl mărturisim
celorlalţi. Aceasta este calea mântuirii. Între cele mai frumoase cuvinte despre
această cale se află şi cele pe care ni le spune Avva Efrem Aghioritul: „Domnul
a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: «Cel care este sluga Mea
credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în
numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa
oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel
care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela
voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri».
Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi
în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor,
dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va
naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va
arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.
După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum
vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi
purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu
lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem
neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi
aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune
răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin
această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi” [53; 11].

209
„RELIGIA” NEW-AGE

„Armonie, justiţie şi claritate,


Simpatie, lumină şi adevăr.
Nimeni nu va pune căluş libertăţii,
Nimeni nu va îngreuia spiritul,
Mistica ne va da cunoaştere.
Omul va învăţa din nou să gândească
Datorită Vărsătorului, Vărsătorului...” [170; 11].
- din textul melodiei Aquarius –

Există o mare varietate de grupări care sunt componente ale Mişcării


New-Age. Deşi foarte puţine dintre ele recunosc apartenenţa la mişcare, totuşi
această apartenenţă nu este greu de demonstrat dacă ţinem seama de similitu-
dinile existente între trăsăturile fundamentale ale acestor grupări şi
caracteristicile Mişcării.
Cu toate că între grupările respective există divergenţe datorate unor
diferenţe doctrinare (cum ar fi cele dintre radiestezişti şi yoghini), totuşi ceea
ce le desparte este mai puţin semnificativ decât ceea ce le apropie: dorinţa de a-
i rupe pe oameni de Biserică şi a le inocula credinţe care de care mai
îndoielnice.
Pe cât de multe grupări recunosc credinţa în venirea unei Noi Ere, pe atât
de puţine recunosc totuşi apartenenţa la Mişcare. Dacă Mişcarea ar fi mai
unitară, cu o structură precisă şi cu o conducere unică, independenţa grupărilor
mai mici ar fi pusă în pericol de forţa grupului majoritar.
Forma de organizare clasică pentru New-Age este reţeaua, o structură
care permite o comunicare bună şi o colaborare fructuoasă pentru diferitele
grupări care mimează un orizont spiritual larg, capabil să împlinească cele mai
diferite aspiraţii. Diversitatea de opţiuni creează un adevărat labirint pentru cel
ce este însetat de cunoaştere, un labirint plin de capcane, care are atât de multe
ieşiri încât reuşeşte să ascundă calea spre Dumnezeu şi să arate doar căile spre
cel care ia chipul unui înger de lumină: diavolul.
Nu este greu de înţeles de ce există polemici între astfel de grupări.
Arătând punctele slabe ale unei grupări surori, o grupare încearcă astfel să îi
racoleze adepţii. Arătând cu degetul spre scăderile celeilalte grupări, aceasta in-
sinuează că ea este de fapt singura păstrătoare a adevărului.
Orgoliul specific fiecăreia dintre aceste mişcări, cum că ar deţine secretul
celui mai scurt drum spre desăvârşire, este unul dintre magneţii care îi ţin
aproape pe discipoli. Ideea părăsirii grupului ajunge să se confunde cu ideea
sinuciderii spirituale.
Grupul devine a doua mamă. Devine un idol care cere devoţiune totală şi

210
a cărui părăsire implică repercursiuni grave asupra celui care s-ar încumeta să o
facă. O mulţime de entităţi - de fapt duhuri ale întunericului - stau la pândă
pentru a sancţiona abaterile de la exigenţele grupului. Şi aceste entităţi duc o
luptă crâncenă pentru a-i aduce înapoi pe cei care au părăsit grupul, sau pentru
a-i împiedica pe cei care şi-au conştientizat rătăcirile să facă publice concluziile
la care au ajuns.
S-a pus foarte des întrebarea dacă spiritualitatea New-Age constituie sau
nu o nouă religie. Este evident că, atât pentru creştini cât şi pentru cei implicaţi
în Mişcare, problema unei „religii New-Age” nu se poate pune în termeni de
specialitate.
Pentru new-age-işti, împotrivirea faţă de tradiţia creştină este considerată
de mare importanţă. Ei consideră că vremurile în care omul vroia să se apropie
de Dumnezeu sunt depăşite şi că acum omul trebuie să devină el însuşi Dum-
nezeu. Pentru creştini, de la Întruparea Mântuitorului Hristos şi până la sfârşitul
lumii nu are cum să mai apară o altă nouă religie care să îi călăuzească pe
oameni spre Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca toţi oamenii
să devină fii ai Părintelui Ceresc. Din perspectivă creştină nicio altă credinţă
apărută după Întruparea lui Hristos nu mai este vrednică de a fi considerată
religie.
Şi totuşi, din motivele pentru care mahomedanismul este considerat - deşi
impropriu - religie, şi New-Age-ului i se pot observa trăsăturile care îi dau
aparenţa unei religii. Ca omul obişnuit să identifice fenomenul New-Age cu o
religie ar avea nevoie cel puţin de următoarele elemente: de un întemeietor, de
o credinţă comună unui număr mare de oameni, de anumite texte considerate
sacre, de anumite temple în care să se săvârşească cultul şi de anumiţi slujitori
ai acestui cult.
Ar fi o greşeală să căutăm conformismul în Mişcarea New-Age. Totuşi,
nu este greu să observăm elementele care dau New-Age-ului aparenţa unei
religii. Templele new-age-iste au înfăţişări extrem de variate: de la o simplă
sală de sport până la o vilă construită în mijlocul naturii, de la o cameră de
apartament mai spaţioasă până la un primitor ashram ultra-modernizat. Nu
există un unic întemeietor, există în schimb mai mulţi maeştri care susţin că au
chemarea de a fi mentori spirituali ai noului Veac. Între precursorii acestor
mentori, pe poziţia de profeţi, stau câteva nume de rezonanţă, dintre care
amintim aici doar pe Elena Petrovna Blavatsky, pe Alice Ann-Bailey şi pe
Rudolf Steiner. Rolul pe care Vechiul Testament îl are pentru creştini îl au
scrierile acestor „profeţi” pentru new-age-işti. Iar scrierile maeştrilor contem-
porani, sau culegerile din „apoftegmele” mai cunoscute ale acestora, care
conţin sfaturile practice prin care omul îşi poate depăşi condiţia, sunt un Nou
Testament pentru cei care aşteaptă să se transforme în semi-zei.
Pe cât sunt de variate învăţăturile maeştrilor, pe atât de variat este cultul.
Oferta este şi aici foarte largă, trecând de la meditaţii îndelungate asupra

211
centrilor de forţă subtilă până la exerciţii de respiraţie, de la tehnici de curăţare
a intestinelor cu apă sărată (pentru ca „energia” să circule mai uşor) până la
repetarea fără oprire a unor formule magice.
„Religia New-Age” are la bază o diversitate de credinţe. Dacă în
rândurile de mai sus am amintit câteva dintre diferenţele existente între
grupările New-Age, să stabilim care sunt principalele lor caracteristici comune.
1. Aşteptarea unei perioade de dezvoltare spirituală la nivel planetar,
aşteptarea unei Ere noi în care va domni armonia socială, pacea, dragostea,
înţelegerea între oameni de diferite religii; a unei Ere în care desăvârşirea nu va
mai fi „acaparată” de credincioşi care se supun unor porunci religioase, ci va fi
accesibilă tuturor;
2. Aşteptarea unui „Mesia” (Maitreya), care are rolul de a aduce pacea
globală (caracteristică substituită deseori cu venerarea maestrului considerat
reprezentant al divinităţii);
3. Ideea că cei două mii de ani de propovăduire a credinţei creştine nu au
adus lumii decât dezbinări şi conflicte, şi că ieşirea Soarelui din semnul
zodiacal al Peştilor trebuie să aducă după sine şi sfârşitul închinării la Hristos;
4. Răspândirea concepţiei asupra ciclicităţii timpului (clasică pentru
hinduism) şi a credinţei în reîncarnarea din al cărei lanţ se poate ieşi prin efort
personal;
5. Ideea că prin cunoaşterea sinelui oamenii ajung să cunoască scânteia
divină ascunsă în ei şi să conştientizeze că sunt identici în esenţă cu Dumnezeu,
că Dumnezeu se confundă cu creaţia Sa (pan-teism);
6. Folosirea practicilor magice păgâne („valorile” care au fost prigonite
de creştini sunt acum scoase la iveală, idolii fiind ridicaţi la loc de cinste);
7. Dezvoltarea puterilor paranormale, considerate ca aparţinând zestrei cu
care se naşte fiecare om (telepatie, telekinezie, puteri vindecătoare, …);
8. Încercarea de a intra în contact cu „ghizii spirituali” din lumile paralele
(sau cu spiritele morţilor) şi prevederea unor evenimente viitoare (direct sau
prin intermediul unui medium);
9. Răspândirea multiculturalismului, a curentului care va amesteca toate
concepţiile culturale astfel încât să se şteargă pecetea pusă asupra culturii şi
civilizaţiei în cele aproape două milenii de propovăduire a credinţei creştine;
10. Promovarea unei noi tradiţii: tradiţia creştină este substituită sincretic
de diferite alte tradiţii, unele dintre ele aparţinând vechilor civilizaţii (cea
egipteană, cea hindusă, …). Din religia creştină sunt extrase numai elementele
comune şi altor credinţe, şi aceasta nu cu scopul de a recunoaşte valoarea celei
creştine, ci cu scopul de a mări credibilitatea credinţelor cu care este în mod
artificial asemuită;
11. O nouă perspectivă asupra credinţei creştine: Hristos nu mai este
privit ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Mântuitor al lumii, ci doar ca un mare
maestru, ca un mare înţelept ale cărui învăţături au fost deformate de slujitorii

212
Bisericii; se caută învăţătura ezoterică a lui Hristos, despre care se afirmă că nu
are aproape nimic în comun cu ceea ce propovăduieşte Biserica;
12. Deplasarea sentimentului religios prin înlocuirea dogmelor cu
experienţa imediată; în timp ce „tradiţia” era impusă, „experienţa personală”
este căutată cu pasiune;
13. Căutarea „realizării spirituale” ca scop al existenţei individuale şi
trezirea unei aşa-numite „conştiinţe planetare” ca scop al existenţei colective;
14. Promovarea libertăţii de a trăi plăceri trupeşti de orice fel, libertate
care se bazează pe o nouă abordare a noţiunilor de păcat şi de rău; rău este
considerat numai ceea ce îl împiedică pe om să devină supraom;
15. Transformarea membrilor grupului în indivizi lipsiţi de personalitate,
educaţi să se supună fără discernământ liderului grupului sau preceptelor mai
mult sau mai puţin morale care stau la baza comunităţii respective; acolo unde
se pretinde că se dezvoltă personalitatea, ea se „dezvoltă” într-o singură
direcţie, în armonie cu învăţăturile maestrului şi în limita admisă de acesta
(orice abatere de la sacrele indicaţii este urmată de pedepse, excluderea din
grup fiind considerată drept una dintre cele mai aspre);
16. Pregătirea omenirii pentru o nouă ordine politică: aşteptarea unei
conduceri mondiale capabile să pună capăt războaielor şi tensiunilor etnice şi
să creeze o lume fără frontiere.
Acestea sunt coordonatele principale după care poate fi recunoscută o
organizaţie new-age-istă. Nu sunt însă decât foarte puţine grupări care au toate
caracteristicile enumerate mai sus. Este de ajuns însă ca o grupare să aibă doar
câteva din aceste caracteristici pentru a putea fi considerată new-age-istă. Ba
chiar este de ajuns acceptarea unei singure rătăciri (cum este credinţa în
reîncarnare), pentru ca gruparea respectivă să fie eretică (chiar dacă restul
învăţăturilor ar fi ortodoxe).
Nu există nicio grupare spirituală contemporană care să recunoască în
întregime învăţătura Bisericii şi ale cărei practici să nu contravină Tradiţiei
Sfinţilor Părinţi. E evident că aici nu facem referire la diferitele organizaţii
ortodoxe care îşi desfăşoară activitatea cu binecuvântarea ierarhiei, fără a ieşi
din Biserică, şi care prin acţiunile lor sunt de un real sprijin păstorilor Bisericii
în planul filantropic sau în cel misionar. Există însă posibilitatea ca şi aceste
organizaţii, în cazul în care din motive părut duhovniceşti ar voi să „scape” de
autoritatea ierarhiei, să se rupă de Însuşi Capul Bisericii, adică de Hristos.
Principalul criteriu după care o mişcare poate fi considerată new-age-istă
este ruperea de învăţătura Bisericii. Învăţătura new-age nu este altceva decât
marea erezie a vremurilor noastre. A spune despre o grupare contemporană că
este eretică este acelaşi lucru cu a spune despre ea că se încadrează în Mişcarea
New-Age.
Dacă o mişcare eretică din primele secole creştine ar fi adusă în zilele
noastre, ar putea fi inclusă fără greşeală în lista grupărilor new-age-iste. Două

213
ar fi motivele principale: primul, acela că mare parte dintre grupările new-age-
iste nu fac altceva decât să reactualizeze vechile erezii, reafirmând valoarea
păgânismului combătut cu atâta iscusinţă de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Al doilea motiv este că o mişcare care acum câteva sute de ani era
oarecum izolată, având un singur duşman (Biserica) şi prea puţini colegi de
breaslă, astăzi se află încadrată într-o reţea extinsă, cu zeci şi sute de grupări
eretice care prin larma lor încearcă să acopere vocea Bisericii.
Ceea ce include o grupare în marele val New-Age este tocmai erezia; şi
bineînţeles, la baza fiecărei erezii nu stă numai o rătăcire a minţii omeneşti cât,
mai ales, cel care s-a ridicat primul împotriva rânduielii dumnezeieşti: diavolul.
Trebuie făcută o precizare: dacă toate grupările eretice contemporane sunt
new-age-iste (chiar dacă formal nu sunt incluse în marea reţea), reciproca nu
este valabilă. Erezia apare numai acolo unde învăţătura adusă de Hristos este
deformată, numai acolo unde membrii ai trupului lui Hristos părăsesc credinţa
în care au fost botezaţi (considerăm termenul de „erezie” ca îndepărtare de
adevărul propovăduit de Biserica Ortodoxă; de aceea nu suntem de acord cu
folosirea aceluiaşi termen pentru desemnarea abaterilor de la învăţăturile
celorlalte „religii” tradiţionale). Există şi grupări de orientare new-age-istă care
nu au nicio legătură cu credinţa creştină şi care nu pot fi considerate eretice.
Sunt păgâne în întregime. De exemplu, în momentul în care o grupare
reformistă hindusă ar vrea să răspândească într-o anumită zonă a Indiei noi
forme de meditaţie prin care ar afecta în mod serios ceea ce acolo este
considerat ca tradiţie, am putea observa spiritul new-age-ist, fără a putea spune
că avem de-a face cu o erezie.
Ar fi fost mult mai greu ca înşelarea new-age-istă să se răspândească dacă
singura ţintă ar fi fost spaţiul creştin. Atunci creştinii ar fi conştientizat mai
uşor că de fapt New-Age-ul nu este decât o alternativă prin care diavolul
substituie învăţătura propovăduită de Fiul lui Dumnezeu.
Astăzi, în momentul în care reţeaua New-Age este extinsă în toată lumea,
în momentul în care un mare număr de oameni este încadrat în filialele
Mişcării, riscul de a fi situat în afară poate părea ridicol, şi apartenenţa este
asumată fără a fi bănuite consecinţele.
Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că între grupările new-age-iste
există unele care trag un fals semnal de alarmă pentru a „feri” lumea de
pericolul spiritual care este adus de către Mişcarea New-Age. De la răspândirea
unor materiale tipărite şi până la organizarea de conferinţe, aceşti falşi salvatori
ai societăţii nu încearcă decât să racoleze noi adepţi. Deşi în rândurile lor există
persoane care cred că duc lupta cea bună şi sunt gata să îşi dea viaţa pentru a
feri lumea de înşelare, acestea nu îşi dau seama că de fapt lucrează tot în slujba
vrăjmaşului.
Şi nu este suficient să constatăm faptul că o anumită grupare este de
factură new-age atunci când vrem să convingem un membru al ei să se separe

214
de ea. Nu este de ajuns enumerarea unor principii fixe, ci trebuie cunoscut
sistemul religios al grupării respective. Pentru că ceea ce pentru o grupare este
lege, pentru alta poate că nu înseamnă nimic. Ceea ce la o grupare este
considerat ceva grotesc, la alta poate fi considerat firesc. Amănuntele sunt de
mare importanţă.
Motivele pentru care o persoană intră într-o astfel de grupare rătăcită,
devenind practicant al „religiei New-Age”, sunt variate. Iată câteva dintre ele:
„1. Căutarea apartenenţei sau a stării de comuniune, ca reacţie faţă de o
societate dură şi depersonalizantă;
2. O nevoie de a obţine răspunsuri precise, factori de siguranţă într-o
lume aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiţionale par să cedeze
sub şocul permanentelor repuneri în discuţie;
3. O căutare a integralităţii într-o lume totală, de natură psiho-corporală şi
psiho-spirituală, care va da naştere în special unei multitudini de grupuri de
terapii ce funcţionează ca înlocuitori de religii;
4. O nevoie de recunoaştere socială, de participare şi de angajare activă,
prezentă în special în straturile defavorizate din punct de vedere social;
5. Revendicarea unei identităţi culturale, prin promovarea cultelor
autohtone, în special în ţările lumii a treia;
6. O căutare nepotolită a transcendenţei şi a experienţei religioase
personale directe, într-o civilizaţie profund tehnicizată, care pare să-şi fi pierdut
de mult sufletul;
7. Căutarea unei direcţii spirituale şi a unui conducător harismatic care să
„stea la cârmă”;
8. Aspiraţia către o viziune pozitivă asupra viitorului, privit ca o „nouă
eră” într-o lume în care teama colectivă creşte odată cu violenţa, conflictele
armate şi tulburările planetei” [165; 32].
Lista de mai sus are un cusur. Nimeni nu îşi vrea răul; cei care cad în
cursa rătăcirii nu o fac pentru a se duce în iad. Ei caută acolo împlinirea pe care
nu au ştiut să o găsească în Biserică. Iniţiativa de a călca porunca lui
Dumnezeu nu i-a aparţinut lui Adam, ci diavolului care l-a ispitit. Tot el este
„principalul motiv” care îi atrage pe cei care se apropie de mişcările eretice.
Să observăm şi o altă listă a elementelor de racolare folosite de grupările
New-Age-iste:
„- un proces subtil de iniţiere a convertitului şi de descoperire progresivă
a adevăraţilor săi interlocutori;
- folosirea tehnicilor de dominare: love-bombing, „o masă gratuită într-un
centru internaţional pentru prieteni”, tehnica de flirting-fishing (prostituţia ca
metodă de racolare);
- răspunsuri frumoase şi gata pregătite; prieteni; câteodată se impun unele
decizii celor racolaţi;
- ademeniri;

215
- oferirea de bani, de medicamente;
- impunerea unei abandonări necondiţionate faţă de fondatori, faţă de
lider;
- izolare; controlarea procesului raţional al gândirii; eliminarea oricărei
informaţii sau influenţe externe (familie, prieteni, ziare, reviste, televiziune,
îngrijiri medicale etc.); tot ceea ce ar putea să rupă fascinaţia şi procesul de
asimilare a sentimentelor, a atitudinilor şi a metodelor de comportament;
- cei ce au fost racolaţi sunt separaţi de viaţa lor trecută; se insistă pe
comportamentele lor greşite din trecut, ca de pildă folosirea drogurilor,
greşelile pe tărâm sexual; folosirea ironiei ca răspuns la problemele psihice;
lipsa relaţiilor sociale etc. ;
- metodele de alterare a conştiinţei care duc la perturbări de cunoaştere
(„bombardament intelectual”); folosirea unor locuri comune ce împiedică
reflecţia: sisteme logice închise; limitarea gândirii reflexive;
- menţinerea celor racolaţi într-o stare de ocupaţie continuă, fără a-i lăsa
niciodată singuri; îndemnuri şi formare continuă cu scopul de a-i aduce la o
stare de exaltare spirituală, de conştiinţă fără putere, de supunere automată la
comenzi; nimicirea rezistenţei şi a negativităţii; a răspunde la teamă într-un
mod care adesea creează o teamă şi mai mare;
- o concentrare puternică asupra leader-ului; anumite grupuri ajung chiar
să diminueze (în cazul „sectelor creştine”) rolul lui Cristos în avantajul
fondatorului” [190; 19].
Vrem sau nu, trebuie să recunoaştem că ne aflăm în faţa unei strategii de
racolare foarte bine pusă la punct. Şi replica dată ar trebui să fie pe măsură.
Sociologii contemporani au stabilit cinci criterii după care se pot
recunoaşte grupările eretice considerate periculoase:
„- putere: în mâinile cui se află de fapt aceasta?
- lider: este acesta autocrat sau respectă persoana?
- structura internă: care este marja de libertate? Care sunt regulile sale
privind formarea, viaţa comunitară, viaţa conjugală şi familială?
- finanţe: de unde provin? Cum sunt utilizate? Cine le controlează?
- viaţa adepţilor: cum se fac recrutarea, inserţia şi protecţia socială sau
formarea profesională?” [165; 116].
Poate cel mai interesant element al criteriilor de mai sus este încercarea
de a observa apartenenţa la o grupare eretică după ecourile rătăcirii în viaţa
socială a adepţilor. De altfel, dacă ereziile nu ar avea şi efecte negative în plan
social, atunci grupărilor eretice - din perspectivă sociologică - nu li s-ar putea
reproşa nimic.
Pentru apărarea credinţei creştine trebuie să se ţină cont şi de alte criterii.
În ultimele decenii au apărut din ce în ce mai multe grupări religioase
„civilizate”, care nu numai că nu fac probleme autorităţilor civile, ci
dimpotrivă: datorită unei toleranţe religioase duse la extrem sunt privite ca

216
factor de stabilitate a lumii care se clădeşte astăzi.
Privind neopăgânismul contemporan putem simţi suflarea întunecată a
diavolului. Să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a păzit să nu cădem în
cursele ereziilor, şi în acelaşi timp să luăm aminte la cât de variate sunt ma-
nifestările acestora.

217
LISTA „NEAGRĂ” A RAMIFICAŢIILOR NEOPĂGÂNE

„Nu mă bucur când văd atâtea forme de erezie pe care Biserica nu le


condamnă. Ar trebui să fie mai prezentă...” [52; 60]
Părintele Dumitru Stăniloae

Printre simbolurile clasice new-age-iste se află curcubeul - semn


internaţional al păcii, emblema Yin-Yang, razele de lumină, pentagrama -
steaua magică cu cinci colţuri şi culoarea verde - culoarea considerată simbol al
ultimei speranţe, al supravieţuirii şi al aşteptării armoniei universale. Curcubeul
nu mai este înţeles ca semn al legământului vechi-testamentar dintre Dumnezeu
şi om, ci ca punte de la om la supraom, arc universal de la sufletul individual
spre supra-sufletul lumii. Modul în care s-a deviat sensul acestui simbol
scripturistic este specific gândirii Noii Ere; pentru ca înşelarea să nu se
lovească de obstacole prea mari, ci să se strecoare cu uşurinţă, se încearcă şi
uneori se reuşeşte deturnarea unor elemente specifice credinţei creştine.
Căutarea formelor de manifestare new-age-istă numai acolo unde găsim
simbolurile mai sus menţionate se aseamănă căutării duşmanului - în vreme de
război - numai în locul în care se ştie că are tabăra. Dar „fauna” new-age-istă
este extrem de variată, şi se întinde chiar şi în locurile în care numai cu greu i
se mai pot observa caracteristicile. În ultima vreme, încercând să-şi ascundă
originea diavolească, această fiică a ereziilor de altădată se străduieşte să intre
chiar pe uşile bisericilor ortodoxe.
Conglomeratul new-age-ist are elemente cât se poate de diferite: de la
promovarea capacităţilor paranormale până la tehnicile aberante de „yoga
creştină” sau chiar până la desfrâul tantric. De la îndeletnicirile „savante” - cu
forme de ocultism care nu sunt nimic altceva decât vrăjitorie cosmetizată (cum
ar fi alchimia sau folosirea energiei magice a piramidelor), până la cele băbeşti
(superstiţiile de tot felul între care tălmăcirea viselor ocupă un loc de frunte).
De la vindecările cu bioenergie sau studierea experienţelor „mistice” din stările
de moarte clinică până la terapia prin râs, sau chiar până la terapia prin violenţă
fizică (aşa cum se practica de exemplu în comunitatea „marelui iniţiat”
Rajneesh). Peste tot numai lupi răpitori în haine de oi.
Este foarte dificil să scrii o listă completă a ramificaţiilor păgânismului
contemporan. Deşi până în prezent au avut loc mai multe tentative de acest gen,
totuşi fiecare dintre ele are anumite lipsuri.
Bunăvoinţa cercetătorilor fenomenului New-Age a fost contrabalansată
ori de lipsa informaţiilor suficiente, ori de prea mult zel pătimaş. Un exemplu
grăitor este lista întocmită de Teodor Roszak şi inclusă în cartea „Animalul
neterminat”:
Renaşterea iudeo-creştină, Noua credinţă penticostală, (Comunităţi şi

218
secte Isus), Adunări charismatice în cadrul marilor biserici, „Right on” -
purtătorul de cuvânt al Frontului Salvării Creştine, Casa dragostei şi a păcii în
San Francisco - Rabbi Shlomo Carlebach.
Religii orientale Zen, Budism tibetan, Tantrism, Yoga, Sufism, Subud,
Baha’i, Misticism natural taoistic, I-Ging, Guru individuali, precum şi mişcări
de masă, Conştiinţa Krishna - Maestru Bhaktivedanta, Meditaţia
Transcedentală - Maharishi Mahesh Yogi, „Divine Light Mission” – Ma-
haradshi, „Healthy-Happy-Holly Organisation: 3 HO” - Yogi Bhanjan, Yoga
totală - Maestru Satchitananda, Yoga Ananda Marga - calea fericirii, Meher-
Baba, Sri Aurobindo, Maestru Muktananda, Sri Chinmoy, Kirpal Singh, Guru
Bawa, Bagwan Shree Rajneesh, Gopi Krishna, Maestru Buda Free John, Baba
Ram Dass.
Ştiinţe ezoterice, Ştiinţa religioasă comparativă - revistă a
tradiţionaliştilor, Grupuri ezoterice: Teozofie - ştiinţa divină, Antropozofie -
Rudolf Steiner, Gurdjieff - Ouspensky, J.G. Benett, Alice-Ann Bailey,
Cabalism, Astrologie, „Astrologie umanistică” - Dane Rudhyar, Alchimie -
ştiinţa secretă, Tarot -joc ocult de cărţi, Magie, Vrăjitorie, Ghicire pământeană
- câmpuri de forţă, Istorie ocultă (despre Atlantida, ...).
Terapii eupsihice, Psihiatria Jung, Terapie de formă, Psihosinteză,
Terapie primară, Arica, Seminar Erhard, „Centering”, Psihologie umanistică,
Psihologie transpersonală, Logoterapie, Jocuri Synanon, „Silva Mind Control”,
Dinamică spirituală - A. Everett.
Vindecare spirituală, Vindecare integrală, Acupunctură, Terapie de
polaritate, Autogeneză, Homeopatie, Naturopatie, Hipnoterapie, Seminare
Aura, Chirurgie cerebrală, Interpretarea curcubeului, Terapie Yoga Asana,
Biotonică, Astrologie medicală.
Terapii corporale, Recepţie senzorială, Integrare structurală - Rolfing,
Planificare structurală, Bioenergetică, Orgonomie - energie primară cosmică,
Metoda Alexander, Metoda Feldenkreis - tehnica de corp, Masaj, Stereometrie
- învăţătura corpului, T’ai Chi Ch’uan, Aikido şi alte forme ale meditaţiei
orientale
Neoprivitivism şi păgânism, mitologie filozofică - Carl Gustav Jung,
Mircea Eliade, J. Campbell, Cult magic - al vrăjitoarelor şi şamanism - Don
Juan, Rolling Thunder, primitivism ales voluntar ca stil de viaţă, Acomodare la
ştiinţa primitivă şi ritualuri primitive.
Organicism (Organizaţia vie), Misticism ecologic, Culte ale alimentaţiei
naturale, Bioritm, Alimentaţie vegetariană.
„Ştiinţa sălbatică”, Stări modificate de conştiinţă, Biofeedback, Înţelegere
suprasenzorială şi parapsihologie, Cercetarea viselor, Psihometrie, Cercetare
psihedelică, Fotografie Kirlian, Maşini Schmidt, Câmpuri de viaţă, Cercetarea
conştiinţei dezbinate, Hipnoza călătoriei în timp, Fizica vizionară - universul ca
şi conştiinţă, sisteme psihoenergetice, Domenii de graniţă parapsihologice -

219
fizice, tanatologie - ştiinţa morţii.
Centre de cercetare: Institut al ştiinţei spiritelor - Edgar Mitchell,
Fundaţie pentru cercetarea spiritelor, Jocuri spirituale - Jean Houston, Centrul
de cercetare Kundalini, Centrala pentru premoniţie.
Psihologi, spiritişti, grupuri oculte, Edgar Cayce, Uri Geller, Echankar,
„One World Family”, Cercetarea piramidelor.
Psihotronică, Manipularea creierului prin droguri şi electronică, light-
show-uri şi spectacole multimedia, grupuri de studii O.Z.N., Science-fiction,
Fascinaţia filmelor, Literatura despre vrăjitoare şi magie, Fantezie metafizică
cf. [64; 43-48].
Lista este mai lungă şi, din păcate, conţine şi câteva domenii care nu au
nicio legătură cu ghiveciul new-age-ist (cum sunt Botanica, Electronica,
Agricultura organică sau chiar „Munca fizică sănătoasă”).
Cercetătorii fenomenului neopăgân cunosc faptul că includerea
electronicii nu este chiar întâmplătoare - căci unul dintre mijloacele de care se
foloseşte diavolul este şi acesta (în cazurile în care pe benzile magnetice se
înregistrează din senin vocile „morţilor”, în cele în care „morţii” sună la telefon
de pe lumea cealaltă, ...). Dar includerea electronicii în lista new-age-istă - fără
nicio menţiune auxiliară, nu poate stârni decât îndoiala celor care o citesc faţă
de realitatea pericolului new-age-ist. Iar faptul că a fost inclusă aici până şi
munca fizică (despre care nimeni nu poate contesta că făcută cu măsură este de
folos trupului şi chiar relaxează sistemul nervos) trezeşte neîncrederea celor
care vroiau să afle care sunt rătăcirile de care trebuie să se ferească. De aceea
precizăm că nu putem fi de acord cu lista lui Teodor Roszak.
O listă care conţine şi elemente greşite riscă să nu îşi atingă scopul, ci
poate duce chiar la efecte contrare. Fiind conştienţi de acest pericol, am
preferat să nu alcătuim o nouă listă, ci să prezentăm o alternativă la acest efort
de observare a fenomenului neopăgân - unul dintre scopurile esenţiale pentru
care a fost scrisă această carte fiind acela de a-i ajuta pe cititori să recunoască
ei înşişi care sunt manifestările după care se poate recunoaşte virusul eretic.
Pentru cei interesaţi de o identificare precisă enumerăm totuşi un exemplu
de listă a celor mai importante personalităţi new-age-iste: Pierre Teilhard de
Chardin, Raymond Moody, Elisabeth Kubler Ross, Elena Petrovna Blavatsky,
Alice Ann Bailey, Elena Ivanovna Roerich, Anton Szandor La Vey, Fritjof
Capra, David Bohm, Arnold Graf Keyserling, Sri Aurobindo, Benjamin Creme,
David Spangler, Karl H. Pribram, Johann Quanier, Rupert Sheldrake, George
Trevelyan, Francisco Varela, Robert Muller, Morris Berman, Leopold
Brandstatter cf. [170; 54].
Deşi este incompletă, lista de mai sus este importantă pentru că include o
parte dintre vârfurile de atac ale păgânismului. O astfel de listă ar putea fi
îmbunătăţită periodic, pentru că noi exponenţi ai ideologiei new-age-iste apar
în fiecare an. Din acest motiv însă nimeni nu s-a încumetat până acum să se

220
implice într-o asemenea cercetare. Mai ales că în cele mai multe cazuri oamenii
obişnuiţi nu citesc numai lucrările autorilor consacraţi (al căror număr nu este
extrem de mare), ci citesc şi tonele de literatură „spirituală” emanate de
grămada celor care speculează interesul cititorilor faţă de subiectele oculte (şi
cine oare ar putea să studieze această grămadă de autori cu pretenţii savante,
grămadă care se modifică necontenit?).
După ce am văzut cum arată un model de listă a practicilor şi liderilor
New-Age, vom încerca să mai reducem puţin din haosul creat în jurul acestui
fenomen. Chiar termenul de Eră Nouă indică faptul că ne aflăm în faţa unor
probleme care nu erau cunoscute generaţiilor trecute, sau mai exact erau
cunoscute doar unui număr restrâns de „iniţiaţi”.
Majoritatea practicilor new-age-iste nu sunt noi, sunt vechi tehnici
păgâneşti scoase din adâncurile pământului de excavatorul Satanei. Chiar dacă
ele sunt foarte vechi, ele par surprinzător de noi pentru omul care nu are cunoş-
tinţe solide privitoare la istoria religiilor. Problema reîncarnării, deşi cunoscută
de secole în Orientul îndepărtat, a ajuns în vogă în Europa abia în secolul XX,
abia când vrăjmaşul a reuşit să slăbească încrederea oamenilor în cele
propovăduite de Biserică.
Vom prezenta mai jos unele criterii după care recunoaştem caracterul
new-age-ist (adică păgân) al practicilor „spirituale”. Credincioşii nu au
cunoscut, nu cunosc şi nici nu au cum să cunoască vreun folos real din practici
parabisericeşti (prin astfel de practici vieţuirea duhovnicească slăbeşte).
Biserica oferă tot ceea ce ne trebuie pentru a merge pe calea mântuirii. Celor
care vor să ne înveţe să folosim fantomatice „energii benefice”, să le
răspundem că noi avem putinţa de a ne uni cu mult mai mult decât toate
energiile din lume: avem putinţa de a ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sfântul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Celor care promit vindecări miracu-
loase să le răspundem că noi avem posibilitatea de a primi vindecare de la
Atotputernicul Dumnezeu prin Taina Sfântului Maslu, şi că orice alte „puteri
vindecătoare” nu pot veni de la Cel Ce a rânduit Bisericii să ţină această slujbă
pentru cei bolnavi trupeşte sau sufleteşte.
Ispita „noului” este într-adevăr mare. Să ne gândim nu numai la practicile
neopăgâne, ci şi la conexiunile new-age-iste cu politica, medicina, ştiinţa şi
tehnica modernă. Din punct de vedere politic gândirea Noii Ere susţine cu
succes dărâmarea graniţelor care există între state, în numele promovării ideii
„cetăţeniei planetare”, a „ţării fără graniţe”. Aparatura modernă pune în
evidenţă existenţa a tot felul de câmpuri energetice şi a puterii care iese din
palmele „vindecătoare”. Cercetătorii descoperă tot felul de teorii care vin în
sprijinul concepţiilor panteiste (chiar dacă aceste „descoperiri” au anumite
lacune, ele sunt trecute cu vederea, important fiind ca gândirea neopăgână să
fie susţinută de o „solidă” argumentare ştiinţifică: exemplu - „Taofizica” lui
Fritjof Capra). Cât despre modul în care „universurile paralele” îşi fac simţită

221
prezenţa (prin imprimarea chipului celor morţi pe pelicule fotografice, prin
filmarea a tot felul de entităţi spirituale sau prin spectaculoasa comunicare cu
fiinţe de „dincolo” prin intermediul calculatoarelor), prea puţini se ostenesc să
cerceteze originea unor astfel de manifestări misterioase. Maşinăria new-age-
istă are o sumedenie de conexiuni a căror combatere superficială duce la
negarea unor fenomene reale, iar studierea fără dreaptă-socoteală poate duce la
îndepărtarea de dreapta-credinţă.
Totuşi, chiar dacă această ispită a noului (care reactualizează ispita
cunoaşterii ce l-a făcut pe Adam să piardă raiul) este mare, cel ce vrea să
meargă pe calea mântuirii se ţine departe de tot ce este străin Sfintei Tradiţii.
Când cineva vrea să cunoască mai mult despre urcuşul duhovnicesc trebuie să
caute „informaţii” despre acest urcuş numai la cei care l-au cunoscut
îndeaproape, la Sfinţii Părinţi sau la Părinţii contemporani. Nu există nicio
tehnică care să poată suplini ceea ce ne învaţă ei. Biserica este Mireasa lui
Hristos şi Mirele a avut grijă să nu îi lipsească nimic; de aceea nu are nevoie de
niciun fel de „anexe”.
Invaziei de ezoterism răspândit în zilele noastre trebuie să i se răspundă
printr-o atitudine fermă de ancorare în Tradiţie. Vreme de două mii de ani
Biserica a respins orice formă de cunoaştere ezoterică cu care diavolul a
încercat să o ademenească. Creştinii nu au de ce să încerce să cunoască astfel
de practici; ei pot să caute în Tradiţie tot ceea ce vor să cunoască privitor la
viaţa duhovnicească.
Privitor la elementele care ţin de viaţa spirituală pe care nu le găsesc
prezentate în Sfânta Tradiţie, creştinii trebuie să înţeleagă următorul lucru: ori
Sfinţii Părinţi nu au vrut să scrie despre ele în mod explicit, ori au scris despre
lucruri similare şi nu am fost noi capabili să observăm aceasta (sau nu ne-am
ostenit îndeajuns să cercetăm), ori nu au avut cunoştinţă despre ele.
a) În primul caz, ştiind că anumite elemente privitoare la realităţile
duhovniceşti nu pot fi lămurite în mod strict raţional, Sfinţii Părinţi au refuzat
să le transmită mai departe prin scris. Ceea ce au făcut însă - în marea majori-
tate a cazurilor - a fost precizarea faptului că orice „apariţie” sau vedenie
misterioasă trebuie respinsă (deşi ştiau că unele descoperiri sunt de la
Dumnezeu, că uneori cei care urcă pe calea sfinţeniei au diferite viziuni duhov-
niceşti). Fiind circumspecţi, ei au considerat că o descriere prea amănunţită a
criteriilor de recunoaştere a descoperirilor dumnezeieşti poate fi nefolositoare.
Unele criterii de deosebire nu sunt accesibile decât celor sporiţi şi pot fi
vătămătoare pentru cei care ar încerca să le înţeleagă fără a avea pregătirea
cuvenită.
Citim în Vieţile Sfinţilor că uneori aceştia vedeau anumite lumini care
aveau o anumită semnificaţie duhovnicească (arătau unde se aflau îngropate
moaşte de sfinţi, arătau starea duhovnicească a celor care îi căutau, ...); ei
aveau darul deosebirii şi ştiau să deosebească lucrarea diavolului de cea a lui

222
Dumnezeu. Dar tot în Vieţile Sfinţilor sunt pomeniţi şi oameni care s-au lăsat
înşelaţi de unele lumini pierzătoare de suflet, nevrând să ţină seama de
avertizările Sfinţilor Părinţi; trebuie amintit că această cunoaştere
duhovnicească în care este inclus darul deosebirii duhurilor nu se transmite ca
o tehnică ocultă, nu se învaţă mecanic, nu se moşteneşte; ea nu se datorează
unei cunoaşteri parabisericeşti, ci dimpotrivă - este rodul vieţuirii pe calea de
care ştiu toţi, dar puţini vor să şi meargă: calea arătată de Sfânta Tradiţie.
Despre elementele de care Sfinţii Părinţi au avut cunoştinţă, dar au
considerat că nu se pot fixa în scris ca să nu fie vătămătoare pentru cei care nu
sunt sporiţi în viaţa duhovnicească, este clar că nu are rost să ne interesăm, căci
curiozitatea ne-ar fi poartă spre pierzanie.
b) În cazul al doilea lucrurile sunt ceva mai simple. De exemplu, ni se
pare că nu găsim în scrierile patristice lămuriri privitoare la contactarea
„ghizilor spirituali” care pot fi întâlniţi cu ajutorul faimoaselor cristale de cuarţ.
Dacă Sfinţii Părinţi nu s-au referit în mod special la aceşti „ghizi” (care cunosc
o sumedenie de lucruri interesante), ei s-au referit în schimb la contactarea
oricărei fiinţe spirituale; fără a se opri asupra acestui caz particular, ei au
învăţat că orice apariţie a „călăuzelor spirituale” (îngeri, „entităţi din alte lumi”,
...) trebuie respinsă.
Oricât de iscusite ar fi cursele vrăjmaşului şi oricât de mare ar fi
apostazia, fiii Bisericii trebuie să rămână tari în credinţă şi să nu se lase înşelaţi
de miraculoasele arătări. Creştinii trebuie să se ţină de calea arătată de bătrânul
din Pateric căruia i s-a arătat dracul în chipul lui Hristos. „Bătrânul a închis
ochii şi a spus: «Eu pe Hristos nu voiesc să Îl văd aici». Şi demonul, auzind
aceasta, s-a făcut nevăzut” [199; 316]. Tradiţia ortodoxă învaţă acelaşi lucru
despre vedenii: că şi dacă s-ar arăta cineva având înfăţişarea Mântuitorului, nu
este bine să fie privit. Că dacă este Domnul, nu Se va supăra. Iar dacă este
vrăjmaşul, este de la sine înţeles că este mai bine să nu fie văzut.
Creştinii trebuie să ştie că Hristos nu Se supără dacă din smerenie nu am
vrea să recunoaştem că „vedeniile” ne sunt trimise de Dumnezeu, ci Se bucură
să vadă că suntem exagerat de circumspecţi. Iar dacă „arătările” nu sunt de la
Dumnezeu, cu atât mai mult S-ar bucura El văzând că nu ne-am plecat înşelării
cu care ne ademenesc ele.
Chiar dacă unele elemente „tehnice” ale ofertei de practici spirituale par
noi (în exemplul nostru folosirea cristalelor de cuarţ), esenţiale sunt elementele
de ordin spiritual şi modul în care le-au analizat pe acestea Sfinţii Părinţi. Să
avem deci priceperea de a găsi în scrierile patristice lămuririle care ne-au
scăpat la o privire superficială. Preacuviosul Părinte Serafim Rose scria:
„«Părinţii nu au spus nimic despre evoluţie (sau despre cristalele de cuarţ, sau
despre piramidologia ocultă, sau altele asemănătoare n.n.)» - iată una dintre
scuzele folosite de mulţi ortodocşi spre a crede, de fapt, orice vor ei sau orice
spune „ştiinţa” despre acest subiect. Dar atitudinea noastră faţă de Părinţi

223
trebuie să fie mai serioasă şi mai profundă. A fi credincios Părinţilor nu
înseamnă doar a fi gata să îi cităm, sau să ne simţim „liberi” să credem cum ne
place dacă nu avem ce cita; ci înseamnă a pătrunde în gândirea lor, care e
gândirea Bisericii lui Hristos, şi să avem o filozofie de viaţă bine închegată,
ivită din vieţuirea noastră în Biserică, în armonie cu gândirea Părinţilor” [136;
183].
c) În cel de-al treilea caz al alternativei pomenite mai sus, cel în care
Sfinţii Părinţi nu au avut cunoştinţă despre anumite elemente prezentate de
noile oferte spirituale, este bine să înţelegem următorul aspect: lor, care au fost
biserici vii, nu le-a ascuns Dumnezeu niciun element privitor la viaţa
duhovnicească. Tot ceea ce ţine de calea spre rai, ei au cunoscut şi au mărturisit
în scrieri de o valoare inestimabilă.
Dacă ei au cunoscut tot ceea ce ţine de lucrarea duhovnicească, privitor la
lucrarea drăcească nu au avut cum să cunoască toate tehnicile şi practicile.
Fiind aprinşi de dragoste fierbinte pentru Dumnezeu, Sfinţii Părinţi nu au avut
de ce să îşi piardă timpul studiind în amănunţime practicile vrăjitoreşti din
vremea lor. Sfinţii nu au scris dicţionare de vrăjitorie, ci au scris tratate
împotriva vrăjitoriei de orice fel. Chiar dacă s-au referit în mod particular
numai la anumite practici vrăjitoreşti, ei au combătut orice formă a vrăjitoriei.
Dacă în noua ofertă religioasă găsim elemente pe care nu le vedem
dezvoltate de Sfinţii Părinţi, să ştim că ne aflăm cu siguranţă în faţa unei
înşelări; chiar dacă diavolul reuşeşte să ne pună înainte fapte pe care este
imposibil să le contestăm, şi chiar dacă vedem numai îndemnuri la bunătate sau
lucruri în care nu găsim nimic rău, să ţinem cont de faptul că cel care ne vrea
pieirea nu este o cunoştinţă de-a noastră retardată, ci este Ispititorul care ştie că
oamenii primesc mult mai uşor minciuna dacă este ambalată în adevăr. Oricine
îşi imaginează că intrând într-o aventură spirituală parabisericească va găsi
elemente care să îl apropie de Dumnezeu nu va culege rarele flori de colţ, ci va
cădea cu siguranţă în prăpastie.
După cum am văzut mai sus, spectrul de manifestare a înşelării
neopăgâne este destul de larg. Este de la sine înţeles că Biserica respinge astfel
de credinţe şi astfel de practici nu din teamă, nu dintr-o apărare crispată a ve-
chilor tradiţii. Sfânta Evanghelie conţine profeţii privitoare la răspândirea
rătăcirilor din zilele noastre, iar Părinţii duhovniceşti contemporani nu s-au sfiit
nicio clipă să lupte împotriva lor.
Bună este atitudinea credincioşilor care resping orice fel de idee new-age-
istă numai pentru că nu vor să primească învăţături duhovniceşti din altă parte
decât de la Biserică. Dar este de înţeles şi atitudinea celor care doresc argu-
mente înainte de a-şi însuşi punctul de vedere al Bisericii. De obicei discuţiile
contradictorii între credincioşi şi eretici rămân fără rezultat, pentru că nu există
argumente cu care să fie înduplecaţi cei care nu vor să primească adevărul
Sfintei Scripturi şi nesocotesc Sfânta Tradiţie. Dacă ar exista asemenea

224
argumente atunci ele ar fi prezentate într-o carte fundamentală care ar spulbera
toate încercările de pervertire a adevărului.
Pentru cei care vor să fie fii ai Bisericii, pentru cei care respectă şi iubesc
Sfânta Tradiţie, argumentele împotriva ereziilor nu sunt greu de înţeles. Există
rătăciri care pot fi „demontate” chiar şi numai cu argumente scripturistice, pen-
tru altele este nevoie de citate patristice; în argumentarea nocivităţii unor
grupări eretice sunt suficiente anumite informaţii practice care fac de prisos o
argumentare teologică (un exemplu fiind secta sinucigaşă „Templul
Popoarelor”).
Chiar dacă adevăraţii creştini nu vor avea nevoie de argumente
suplimentare pentru a înţelege nocivitatea oricărei grupări sau practici
parabisericeşti, o cercetare mai atentă le este de folos în cazul în care se
ciocnesc de persoane care au credinţe eretice şi totuşi susţin că păstrează
credinţa ortodoxă.
Fără a epuiza cercetarea fenomenului New-Age, ne vom opri asupra
unora dintre punctele importante cum sunt religia Baha’i sau Mişcarea
Transcedentală. O cercetare asemănătoare privitoare la bioenergeticieni, la
falsele minuni sau la apariţiile O.Z.N. ar fi potrivită pentru a putea completa
această carte. Dar intenţia noastră (chiar dacă în viitor vom aborda cu aceeaşi
obiectivitate şi aceste subiecte) nu a fost aceea de a prezenta un dicţionar al
rătăcirilor, ci numai de a oferi nişte repere clare pentru cel care vrea să se
orienteze în labirintul spiritual contemporan.

225
DESPRE „TRANSCENDENŢA” MIŞCĂRII TRANSCEDENTALE

„Am avut o experienţă reală de agresiune demonică” [157; 50].


- mărturia unui fost instructor de M.T. -

Una dintre cele mai perfide înşelări spirituale răspândite în ultima parte a
secolului XX este Meditaţia Transcedentală. Datorită impactului surprinzător
pe care l-a avut în primii ani de dezvoltare, ea este cunoscută pe o mare parte a
globului pământesc, având peste 3, 5 milioane de adepţi răspândiţi în peste 140
de ţări. În România, practicarea Meditaţiei Transcedentale a primit autorizaţia
de funcţionare (din partea Ministerului de Justiţie) abia după căderea dictaturii
comuniste, în anul 1992, deşi încă din 1981 anumite grupuri de intelectuali au
cochetat cu această „modă” ezoterică (din anul 1982 cercurile
„transcedentalilor” au fost desfiinţate, fiind considerate periculoase pentru
ordinea publică) [43; 108].
Fondatorul Meditaţiei Transcedentale, Maharishi Mahesh Yogi, s-a
născut în India în anul 1911. După absolvirea Facultăţii de Fizică în anul 1942
el a practicat yoga vreme de cinci ani, după care a devenit discipolul lui Guru
Dev. Înainte de a muri, acest maestru l-a însărcinat pe Maharishi să găsească o
cale spirituală mai comodă care să fie accesibilă fiecărui om şi care să nu
necesite cunoştinţe speciale sau eforturi îndelungate.
După ce a pustnicit în Himalaya vreme de doi ani, Maharishi („Marele
Iluminat”) a pus bazele Meditaţiei Transcedentale, a cărei practică avea ca bază
repetarea unor cuvinte cu putere magică, a unor mantre. În anul 1958 el a
întemeiat „Mişcarea mondială pentru regenerarea spirituală a umanităţii”, cu
sediul în India (dar cu activităţi extinse şi în Europa şi în America).
Pentru că nu aparţinea castei brahmane (şi temelia societăţii indiene fiind
tocmai sistemul castelor), în ţara sa Maharishi a fost privit cu reticenţă. Plecând
în America, dornic să racoleze discipoli, în anul 1965 el a reuşit să înfiinţeze
Societatea Internaţională de Meditaţie a Studenţilor. Datorită unei reclame
atrăgătoare (echilibru interior, sănătate, îmbunătăţirea personalităţii), această
societate a primit în primul an 2000 de membri, rata de creştere fiind într-o
primă perioadă de 250% pe an.
De mare efect a fost susţinerea de care a beneficiat Maharishi de la cea
mai faimoasă formaţie muzicală a acelor vremuri, Beatles. Toţi cei patru
membri ai trupei i-au fost discipoli maestrului exact în momentul în care
mişcarea hippy era în plină glorie, exact în perioada în care tinerii care negau
morala şi tradiţiile aveau nevoie de o nouă orientare. Revoluţia anticulturală,
care se manifesta prin aversiunea faţă de valorile Occidentului şi în mod
special faţă de materialismul capitalist, a deschis larg ferestrele cunoaşterii spre
magica şi fascinanta lume orientală.

226
Între anii 1965-1971 numărul studenţilor Universităţii din California care
practicau Meditaţia Transcedentală a crescut de la 40 la 73. 000, adică de mai
mult de 1800 de ori. Răspândirea acestei practici a avut loc cu o viteză
uluitoare. S-a ajuns ca Meditaţia Transcedentală să fie practicată în şcolile de
stat americane, copiii nefiind în măsură să conştientizeze nocivitatea acestei
meditaţii.
După o puternică campanie de protest faţă de răspândirea acestei practici
- despre care guru-ul susţinea că nu are coloratură religioasă şi că este
fundamentată ştiinţific - s-a ajuns la procese publice.
La primul proces (ţinut în New Jersey în ziua de 19 octombrie 1977), s-a
hotărât interzicerea practicării Meditaţiei Transcedentale în şcoli. La procesul
din 11 decembrie 1978 Maharishi a primit lovitura de graţie: procurorul a
dovedit caracterul religios al acestei practici într-un mod surprinzător de simplu
- a tradus în limba engleză un fragment din ceremonia de iniţiere ale cărei
cuvinte nu erau înţelese de către discipoli, ci doar repetate cu atenţie: „Guru în
gloria lui Brahma, Guru în gloria lui Vishnu, Guru în gloria marelui Domn
Shiva, Guru în gloria personificată a lui Brahman, Lui, lui Shri Guru Dev, mă
închin” [157; 51].
Când judecătorul a întrebat ce este ştiinţific în această ceremonie, i s-a
răspuns că astfel de formulări sunt folosite uneori în India şi în cadrul unor
ceremonii laice. Curtea de Justiţie nu a putut accepta un argument atât de naiv,
şi Maharishi a început să piardă din popularitate. Acest proces a vădit fondul
Meditaţiei Transcedentale: înşelarea şi păcălirea oamenilor. Totuşi, mulţi au
continuat să practice Meditaţia Transcedentală chiar şi atunci când reaua
credinţă a iniţiatorului fusese demonstrată.
În anul 1978, fără să fie stânjenit de efectul proceselor publice care îl
vădeau drept lup răpitor, Maharishi a întemeiat „Asociaţia Guvernului Mondial
al Epocii Iluminării”, „părinţii fondatori” fiind cezarii contemporani ai
Filipinelor (Ferdinand şi Imelda Marcos) cf. [128; 270].
S-a observat că efectele acestei practici sunt diferite de ceea ce promiteau
reclamele de popularizare, adică o abilitate sporită de învăţare, o sănătate mai
bună, performanţe în afaceri şi „reducerea conflictelor.”
Un doctor de la institutul Stanford din California care a cercetat
fenomenul a arătat că „nu există nicio diferenţă în encefalograme, frecvenţa
undelor alfa, ritmul cardiac şi respirator, presiunea sanguină, temperatura pielii
şi indici de personalitate între practicanţii Meditaţiei Transcendentale şi un
grup non-meditativ de referinţă (...) Mulţi practicanţi au reclamat efecte
adverse care au continuat şi după întreruperea meditaţiei. Câţiva au declarat că
se simt dependenţi de Meditaţia Transcedentală. Întreruperea practicării le-a
înrăutăţit simptomele, aşa că au reluat-o pentru a nu se simţi mai rău. Unii
aveau câţiva ani vechime în meditaţie înainte de apariţia simptomelor; ele n-au
dispărut nici după întreruperea practicii (...) Unii au comparat-o cu dependenţa

227
de droguri şi se simt prinşi ca într-o capcană; nu vor să mai continue, dar nu se
pot opri” [157; 49].
Mult mai grave decât tulburările trupeşti sunt cele de ordin duhovnicesc.
Golirea minţii produsă de Meditaţia Transcedentală sporeşte riscul posesiunii
demonice. Maharishi însuşi a avertizat asupra acestui pericol, dar a prezentat
demonizarea numai ca rezultat al unui eşec pe calea practicării meditaţiei. Dar
demonizarea nu are loc întâmplător. Dimpotrivă, întreaga practică a Meditaţiei
Transcedentale nu face altceva decât să invoce duhurile marilor zeităţi hinduse
care, după cum arată învăţătura Bisericii, sunt diavoli.
Practicantul Meditaţiei Transcedentale intră în legătură cu aceste zeităţi
rostindu-le mantra specifică, cuvântul magic care face prezentă puterea acestor
duhuri. Din fragedă copilărie, de la vârsta de 3 ani şi până la 24 de ani,
discipolii o invocă pe zeiţa Saraswati, apoi până la 35 de ani pe zeiţa Lakshmi
şi până la 45 de ani pe distrugătorul zeu Shiva. De la această vârstă şi până la
sfârşitul vieţii este invocată Kali, zeiţa morţii.
Un fost practicant mărturisea ce a simţit la un curs de pregătire specială,
când medita între 3 şi 10 ore zilnic pentru a deveni sub îndrumarea lui
Maharishi instructor în Meditaţia Transcedentală: „Acolo am avut o experienţă
reală de agresiune demonică. Noaptea mă trezeam cuprins de frică, simţind
presiunea unui demon ce vroia să intre în mine, exercitându-se fizic asupra
capului şi a corpului meu. I-am poruncit să plece şi am rezistat până a plecat”
[157; 50].
Această confesiune nu face decât să confirme că Meditaţia
Transcedentală este o lucrare drăcească. În cele mai multe cazuri lucrarea
întunericului nu se manifestă la fel de făţiş. Marea majoritate a practicanţilor
sunt atât de deschişi influenţelor vrăjmaşului încât diavolii nici măcar nu
încearcă să intre în ei pentru a le paraliza voinţa. Le este de ajuns faptul că
respectivii practicanţi îşi dedică întreaga viaţă pentru a-i venera. Căci dacă s-ar
constata într-o zi că un număr mare de discipoli au intrat în posesia diavolului,
atunci prea puţini s-ar mai încumeta să se apropie de Meditaţia Transcedentală.
Dacă oamenii ar vedea coarnele celui care ia chip de înger de lumină ar
şti să se ferească. Pentru cei dornici de noi experienţe mistice şi pentru care nu
sunt de ajuns semnalele de alarmă pe care le trag păstorii Bisericii în privinţa
rătăcirilor spirituale, adevărul despre Meditaţia Transcedentală ar trebui să fie o
temă de „meditaţie”. A fost totuşi o luptă foarte grea pentru ca adevărul să iasă
la lumină. Va trece multă vreme până ce asemenea adevăruri vor fi cunoscute
şi despre celelalte grupări spirituale ale căror tehnici de meditaţie sunt care de
care mai „eficace”. De-abia atunci unii se vor lepăda de ele. Dar întotdeauna
vor apărea noi şi noi forme prin care rătăcirea se va manifesta, şi alţi oameni
vor fi gata să plătească un greu tribut dacă se vor lăsa pradă înşelării.
„Numeroase religii diferite, ca şi sisteme religioase de control mintal...
folosesc o mare varietate de căi de acces la meditaţie. În toate formele, în

228
Meditaţia Transcendentală, în budismul Zen, în yoga sau în meditaţia de
tradiţie iudeo-creştină cel care meditează se străduie să învingă distragerile
gândirii sale conştiente. Este important să amintim că meditaţia, în orice formă
ar fi, nu e altceva decât utilizarea legilor divine prin mijloace omeneşti...
Suntem dotaţi cu un mare număr de puteri şi de forţe pe care încă nu le
înţelegem deplin” [76; 158].
După ce am văzut care este adevărul despre „transcendenţa” Meditaţiei
Transcedentale ar trebui să fim foarte circumspecţi când ne sunt aduse înainte
idei precum cea de mai sus. Pentru că nici Meditaţia Transcendentală şi nicio
altă formă de meditaţie orientală nu constă în „utilizarea legilor divine prin
mijloace omeneşti”, ci poate doar în utilizarea unor energii demonice prin mij-
loace care îi transformă pe oameni în robi ai duhurilor întunericului.
Creştinii trebuie să ştie că nu au nevoie de nicio tehnică de meditaţie
pentru a se apropia de Dumnezeu sau pentru a-şi îmbunătăţi randamentul
psiho-motor. Chiar dacă poleiala în care este îmbrăcată oferta de tehnici de
concentrare pare atrăgătoare, conţinutul este mucegăit. De la concentrarea
minţii asupra flăcării unei lumânări până la cea asupra unui obiect banal din
propria locuinţă, de la meditaţia iniţiatică făcută în faţa unei yantre yoghine sau
a unei icoane până la cea făcută asupra unor cuvinte „sacre” (fie ele şi
împrumutate din limbajul bisericesc), nu avem de-a face decât cu o încercare
de pervertire a vieţii religioase.
Diavolul este un artist care atunci când nu reuşeşte să manipuleze fondul
unei probleme se străduieşte să devieze nuanţele care schimbă indicatoarele de
la răspântiile căii duhovniceşti. Exemplele de mai sus ar trebui să fie suficiente
pentru a lămuri această afirmaţie.
Cei care observă similitudini între practicile orientale de meditaţie şi
metoda isihastă de dobândire a rugăciunii lui Iisus să ia aminte la faptul că
aceste asemănări sunt doar exterioare. Şi de la repetarea magică a mantrei
„Iisus” până la rugăciunea în care se repetă cu umilinţă numele Domnului şi se
cere milostivirea Sa, diferenţa pare mică, dar este foarte mare. În primul caz se
consideră că o repetare magică produce o rezonanţă automată cu fiinţa al cărei
nume este invocat, în cel de-al doilea chemarea deasă bate la porţile cerului,
care se deschid numai datorită dragostei pe care Dumnezeu o are faţă de om.
Nu e greu de înţeles că niciun fel de invocare nu are puterea de a-L obliga pe
Atotputernicul Dumnezeu să „intre în rezonanţă” cu creaturile Sale.
Cât priveşte meditaţiile asupra unor obiecte sau fiinţe şi aici nuanţele sunt
extrem de importante. Duşmanii Bisericii, pentru a atrage cât mai mulţi
discipoli, folosesc şi elemente religioase în practicile lor. Pentru a arăta cât de
„curate” sunt astfel de elemente şi meditaţii vom face o paralelă lămuritoare.
În ultima vreme până şi vrăjitoarele, pentru a avea mai multă credibilitate
şi pentru a convinge lumea că nu folosesc puterile întunericului, au început să
„folosească” icoane, cruci, agheasmă, mir şi alte obiecte specifice cultului bise-

229
ricesc. Dar oricât de interesant ar fi circul pe care îl fac, vrăjitoarele rămân tot
unelte ale diavolului, chiar dacă apare tot mai des diferenţierea între cele care
fac magie albă şi cele care fac magie neagră (culmea stupidităţii fiind
„convertirea” unei vrăjitoare care se pocăieşte de la magia neagră la cea
„albă”). Nu există decât un singur fel de magie, şi magia „albă” este de fapt tot
neagră, şi toţi cei care merg la vrăjitoare calcă pe drumul iadului. Aşa a învăţat
şi va învăţa Biserica până la sfârşitul veacurilor, oricât de fardate ar fi practicile
noilor generaţii de vrăjitoare.
Cât despre cugetarea la cele sfinte, trebuie spus că aceasta nu presupune
fixarea atenţiei asupra unei icoane sau a unei cruci. Sfinţii noştri nu au făcut
meditaţii în faţa icoanelor, ci s-au rugat celor reprezentaţi în ele. Nu au căutat
să îşi valorifice iluzorii puteri lăuntrice, ci au căutat numai mila lui Dumnezeu.
Noi nu putem spori duhovniceşte numai prin puterile noastre. Cine
foloseşte astfel de practici magice - cum este repetarea unor cuvinte „sacre” sau
concentrarea asupra unor fiinţe - crede că poate spori doar prin puterile sale.
Concepţia aceasta nu este nouă, este o veche idee păgână, căreia îi stă
împotrivă cuvântul Mântuitorului care a zis: „fără Mine nu puteţi face nimic”
(Ioan 15, 5).
Îndemnul de a nu părăsi turma Bisericii şi izvorul de apă vie care este
Hristos pare mai potrivit ca oricând. Un proverb românesc spune cât se poate
de clar: „Prostul nu învaţă nici măcar din greşelile sale. Deşteptul învaţă chiar
şi din ale altora”.

230
RELIGIA BAHA’I, STÂLP AL NOII ERE

„Credinţa Baha’i ni se prezintă ca fiind forma cea mai pură şi mai


elevată a sentimentului religios... Lumea este în confuzie; cheia tuturor
problemelor sale se află în mâinile Prizonierului din Akka, Baha’u’llah” [208;
1].
Lev Tolstoi

Nu putem vorbi despre păgânismul zilelor noastre fără a aminti de aşa-


numita religie „Baha’i”, apărută în sudul Persiei în secolul al XIX-lea.
Baha’ii susţin că toate marile religii au fost descoperiri parţiale ale
adevărului şi că deplinătatea cunoaşterii a fost adusă de către Baha’u’llah,
Învăţătorul lumii. Ei consideră că religiile nu se resping între ele, că Krishna,
Moise, Iisus, Mahomed au fost marii profeţi trimişi de Dumnezeu pentru a
pregăti lumea pentru „era nouă” care a început prin venirea lui Baha’u’llah.
Religia Baha’i este întemeiată pe ideea falsă că toate religiile anterioare
aveau nevoie de apariţia unui mare profet care să le aducă la desăvârşire.
Baha’ii sunt aparent deschişi faţă de toate credinţele, considerând că profetul
lor a „definitivat” misiunea celorlalţi maeştri spirituali.
Susţinând că îi încurajează pe creştini să îşi practice credinţa, lărgindu-şi
doar orizonturile prin acceptarea ultimului profet, baha’ii deformează complet
creştinismul. Creştinii nu aşteaptă venirea unui alt profet, ci aşteaptă a doua
Venire a Mântuitorului Hristos.
Pentru a-i convinge pe ceilalţi să cadă în cursele lor, baha’ii ascund faptul
că sunt o religie bine organizată. Mulţi oameni sunt înşelaţi de aparenţe şi văd
în Baha’i o speranţă pentru un viitor mai bun. Regina Maria a României, una
dintre multele personalităţi care au fost păcălite de sloganurile pacifiste ale
Baha’i-ului, afirma următoarele: „întristată de lupta continuă dintre credincioşii
diferitelor confesiuni şi obosită de intoleranţa lor reciprocă, am descoperit în
învăţăturile Baha’i adevăratul spirit al lui Hristos, atât de des tăgăduit şi greşit
înţeles, unire în loc de luptă, speranţă în loc de condamnare, dragoste în loc de
ură şi multă încurajare pentru toţi oamenii.” [43; 63]
Iată că avem aici o înţelegere a mesajului lui Hristos radical diferită de
cea pe care o propovăduieşte Biserica, de cea pe care au apărat-o Sfinţii Părinţi
şi de cea care se găseşte în paginile Sfintei Scripturi. Hristos nu i-a acceptat pe
aşa-zişii „profeţi” ai păgânismului şi nici nu a vorbit vreodată despre toleranţa
reciprocă dintre religii; dimpotrivă, i-a chemat pe credincioşii tuturor religiilor
să Îl cunoască pe El ca Fiu al Dumnezeului celui Viu.
Prezentarea Baha’i-ului aşa cum a făcut-o Regina Maria este secretul care
a făcut posibilă trecerea unui număr mare de oameni de la propria religie spre
Baha’i. Urmaşul lui Baha’u’llah, Abdul Baha, susţinea chiar că „omul care

231
duce o viaţă în conformitate cu învăţăturile lui Baha’u’llah este deja un baha’i,
chiar dacă nu a auzit niciodată de Baha’i.” [43; 61].
Venirea Marelui Profet a fost prevăzută în prima jumătate a secolului al
XIX-lea de către Bab („Poarta spirituală”), o personalitate şiită considerată
drept reapariţia miraculoasă a celui de al 12-lea imam musulman, dispărut cu o
mie de ani în urmă. Acest Bab, reformând religia islamică, a elaborat o nouă
religie: el a deformat diferite învăţături din Coran, a redus ritualul şi a
modificat unele prevederi juridice şi sociale. În anul 1844 Bab s-a declarat
înainte-mergătorul Unuia mai mare decât el, care urma să împlinească
profeţiile tuturor marilor religii şi să inaugureze o Nouă Eră în istoria lumii.
După uciderea lui Bab (în anul 1850), în anul 1863 unul dintre discipolii
săi, Mârza Husayn Ali (1817 -1892), s-a autodeclarat cel prevestit de Bab şi şi-
a luat numele de Baha’u’llah („Slava lui Dumnezeu”). Folosindu-se de ideile
lui Bab, el s-a preocupat de răspândirea noi religii. A scris mai mult de o sută
de volume, principala sa carte fiind „Cartea certitudinii”, în care sunt expuse
ideile de bază ale Baha’i-ului.
Învăţăturile spirituale şi sociale ale lui Baha’u’llah sunt următoarele:
„1. Căutarea independentă a adevărului eliberată de superstiţii şi de
tradiţii.
2. Unitatea speciei umane (care este principiul fundamental al credinţei).
3. Unitatea tuturor religiilor.
4. Abolirea oricărei forme de prejudecată: religioasă, rasială, naţională
sau de clasă.
5. Armonia dintre ştiinţă şi religie.
6. Învăţământ universal şi obligatoriu.
7. Egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei.
8. Adoptarea unei limbi auxiliare universale.
9. Abolirea extremelor de bogăţie şi de sărăcie.
10. Distribuirea egală a resurselor naturale care sunt nu numai
proprietatea ţărilor ce le deţin, ci a întregii umanităţi.
11. Rezolvarea conflictului dintre muncă şi capital prin participarea
muncitorilor la gestiunea întreprinderilor.
12. Loialitate şi ascultare faţă de Stat, abţinerea de la politica partizană.
13. Instituirea unui tribunal mondial pentru rezolvarea conflictelor
internaţionale.
14. Dezarmare generală (în limitele necesare pentru a menţine ordinea).
15. Realizarea unei păci permanente şi universale, scopul suprem al
întregii omeniri” [177; 1].
Dat fiind numărul mare de asemănări dintre religia Baha’i şi fenomenul
New-Age, strânsa legătură dintre ele se dovedeşte destul de uşor. Iată câteva
din aceste asemănări:
1. omenirea care nu a putut fi „spiritualizată” prin religiile anterioare va

232
intra datorită religiei Baha’i într-o nouă eră de maturitate spirituală, în care se
va desăvârşi;
2. Baha’u’llah este un model ideal al Noului Mesia, Maitreya;
3. aprecierea faţă de religiile anterioare este superficială, pentru că
acestea nu au reuşit să aducă pacea mondială („În ceea ce priveşte religia,
Scrierile Baha’i proclamă că scopul ei este promovarea armoniei şi unităţii şi
că dacă ea devine sursa urii şi dezbinării este mai bine să nu ai nicio religie.
(...) Învăţăturile Baha’i abandonează imaginile tradiţionale ale lui Dumnezeu
care au fost adaptate capacităţii omenirii în stadiul mai timpuriu din dezvolta-
rea sa” [179; 7]). Altfel spus, mai bine să fii ateu decât să ai credinţă în Hristos,
dacă această credinţă te face să consideri rătăcite celelalte credinţe;
4. atât în religia Baha’i cât şi în ideologia New-Age găsim tentative de
justificare a noilor credinţe prin găsirea de corespondenţe în textul Sfintei
Scripturi (se încearcă găsirea unor profeţii despre Baha’u’llah atât în Vechiul
cât şi în Noul Testament: „aflaţi că întoarcerea lui Hristos a doua oară nu
înseamnă ceea ce cred oamenii, ci mai degrabă înseamnă venirea Celui promis,
care trebuie să vină după El...” [59; 251])
5. atât în religia Baha’i cât şi în Mişcarea New-Age omul este privit ca
rezultat al unei evoluţii duse la extrem („În lumea existenţei omul a traversat
grade succesive până a atins împărăţia umană. În fiecare grad al progresiei sale
a dezvoltat capacitatea de avansare spre viitoarea poziţie şi condiţie. În
împărăţia mineralului, el a atins capacitatea de a promova în gradul vegetalului.
În împărăţia vegetalului el a trecut pregătirile pentru lumea animalului, iar de
aici a intrat în gradul său, în împărăţia umană” [179; 9]);
6. se pune accentul pe faptul că ştiinţa vine să susţină noile idei
religioase, despărţirea anterioară datorându-se viziunii înguste pe care au avut-
o vechile religii. („Nu se poate zbura numai cu o aripă. Dacă va încerca cineva
să zboare numai cu aripa religiei, va ateriza în mlaştina superstiţiei, şi dacă va
încerca cineva să zboare numai cu aripa ştiinţei, va sfârşi în hârtoapa pustie a
materialismului” [43; 62]). Nu este greu a prezenta oamenilor care au o
pregătire ştiinţifică sumară o serie de argumente care sprijină teorii absurde, şi
astfel credincioşii Baha’i sunt înşelaţi şi cu argumente pretins „ştiinţifice”
cărora nu le pot sesiza superficialitatea;
7. datorită interdependenţei dintre planul politic, cel social şi cel religios,
implicarea în sfera politică este serioasă (Comunitatea Baha’i este recunoscută
ca organizaţie neguvernamentală cu statut consultativ la U.N.E.S.C.O. şi
U.N.I.C.E.F.; încă din 1948 colaborează cu O.N.U., având sediu permanent la
New York şi la Geneva);
8. scopul politic este instaurarea unui guvern mondial căruia statele să i se
supună, oamenii de pretutindeni fiind cetăţenii aceleiaşi „ţări”; niciun sacrificiu
nu este prea mare pentru ca unitatea să fie realizată. („De vreme ce v-am creat
pe toţi din aceeaşi substanţă se cade să fiţi un singur suflet, să umblaţi cu

233
aceleaşi picioare, să mâncaţi cu aceeaşi gură, să trăiţi în aceeaşi ţară, ca din
adâncul fiinţei voastre, prin faptele şi actele voastre să iasă la iveală semnele
unităţii şi esenţa detaşării” [179; 4]).
Comparaţia de mai sus dovedeşte (deşi baha’ii nu recunosc aceasta) cât
de bine se integrează Comunitatea Baha’i în marea reţea New-Age.
Răspândirea credinţei Baha’i are loc încet dar sigur. Astăzi sunt în
întreaga lume peste cinci milioane de baha’i, răspândiţi în peste o sută de mii
de localităţi. Enciclopedia Britanică din 1992 preciza că la vremea respectivă
religia creştină era răspândită în 254 de ţări şi islamul în doar 172 de ţări, în
timp ce credinţa Baha’i se răspândise în 214 ţări. De atunci şi până astăzi,
datorită unui misionarism intens, teritoriul în care s-au propovăduit ideile
baha’i a crescut considerabil.
Campania de promovare a religiei Baha’i este atrăgătoare. Se rostesc
cuvinte mari: dragoste, înţelegere, credinţă. Ar fi de dorit ca cei care până la
citirea acestor pagini aveau o părere bună despre Baha’i, considerând-o drept o
credinţă care nu atinge cu nimic învăţătura creştină, să conştientizeze cursa
care li s-a întins. Să îşi dea seama că nu este de ajuns ca mass-media să
vorbească elogios despre caracteristicile unei grupări spirituale pentru ca
aceasta să fie vrednică de laudă şi să înţeleagă că dezinformarea specifică
zilelor noastre constituie una dintre armele cele mai eficace pe care vrăjmaşul
diavol le foloseşte pentru a-i înşela pe oameni.

234
DESPRE SAI BABA - SAU „URMAREA LUI LUCIFER”

„Adevărul meu e inexplicabil şi impenetrabil. Nu este nimic ce eu nu pot


vedea, nu este niciun loc căruia eu să nu-i ştiu drumul, nicio problemă pe care
să n-o pot rezolva. Suficienţa mea este necondiţionată” [157; 127].
- Satya Sai Baba -

În centrul amalgamului de credinţe specifice Noii Ere stă figura


impunătoare a Noului Mesia, Maitreya, Marele Învăţător care aduce lumii
adevărata cunoaştere.
La prima vedere se observă o contradicţie între sloganul clasic new-age-
ist „Do it yourself”- „mântuieşte-te prin propriile puteri” şi ideea unui nou
Învăţător. Dacă în Era Vărsătorului cunoaşterea se dobândeşte nemijlocit, rolul
unui alt Mare Maestru este destul de neclar. Neclară este şi atitudinea pe care ar
trebui să o avem în faţa unui astfel de maestru: dacă toţi suntem scântei din
Dumnezeu, de ce să ne plecăm la picioarele unuia care este egal cu noi?
Dilema a fost aparent soluţionată: Maitreya nu va avea nevoie de un cult
sofisticat, dar învăţăturile sale vor trebui urmate pentru că arată calea cea mai
scurtă spre iluminare. Caracteristicile mai importante ale personalităţii acestui
„Învăţător” sunt următoarele:
1. Va susţine că este reprezentantul divinităţii şi că are misiunea de a
propovădui religia care va aduce iluminarea în masă a omenirii;
2. Va pretinde că aduce pacea mondială şi că tensiunile religioase şi
sociale se vor sfârşi;
3. Va cere de la oameni să îi urmeze învăţăturile (ameninţând că cei
nesupuşi vor avea de suferit);
4. Va face minuni ca să dovedească că are putere absolută;
5. Va lovi cu toată puterea în învăţăturile Bisericii (care „nu au schimbat
lumea în bine”) şi va aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a justifica
faptul că venirea sa a fost profeţită de Însuşi Hristos.
Până acum nu s-a stabilit precis cine este acest Maitreya. O figură
proeminentă care să primească recunoaştere universală încă nu a apărut. Istoria
secolului XX este plină însă de mai mulţi „maeştri” care s-au autointitulat sau
au fost numiţi de alţii Mari Învăţători. Particularităţile acestor „aleşi” au fost
extrem de variate, şi deşi mesajele lor aveau pretenţia universalităţii, fiecare s-a
mulţumit cu propria ceată de discipoli.
Trebuie subliniat faptul că între aceşti prooroci ai lui antihrist se află şi
micii „învăţători locali”, chiar dacă unii dintre ei se învăluie într-o aură de
„smerenie”. Sau chiar dacă nu îşi arogă dreptul de călăuze, câtă vreme
împărtăşesc celorlalţi adevărurile supreme, călăuze sunt; şi comunităţile pe care
le-au întemeiat îi recunosc ca atare.

235
Foarte periculoşi sunt „învăţătorii” de bun simţ – căci există şi din
aceştia. Ei nu vor să atace Biserica, ci vor să extragă din învăţăturile ei tot ceea
ce li se pare folositor. Nu vor să fie cinstiţi de discipoli, fiind conştienţi de
propriile lor slăbiciuni. Nu impun nimic cu forţa, ci respectă libertatea ce-
lorlalţi. Nu duc o viaţă de desfrâu şi din punct de vedere moral au o viaţă
ireproşabilă. Tot ceea ce li se poate reproşa este erezia, îndepărtarea de
învăţăturile creştine. Şi chiar dacă erezia nu este conştientizată ca atare, ei
nevrând să stea sub osânda Bisericii, rătăcirea lor îi face unelte ale diavolului.
Dar astfel de oameni „de bun simţ” sunt foarte rari şi nu ne vom opri asupra
lor. Ci îi vom căuta pe maeştrii înşelăciunii.
Mişcarea Teozofică, precursoare a fenomenului New-Age, care a atacat
creştinismul tradiţional şi a deformat învăţăturile Mântuitorului, a propus şi un
nou Mesia, pe celebrul Krishnamurti. Acesta a fost înfiat de la vârsta de 13 ani
de către Annie Bessant, urmaşa doamnei Elena Petrovna Blavatsky la
conducerea Societăţii Teozofice. Annie Bessant vedea în tânăr pe viitorul
„Educator al lumii”, reîncarnare a marilor maeştri spirituali ai trecutului. Dar în
anul 1919, la vârsta de 31 de ani, fiind covârşit de responsabilitatea de Mesia,
Krishnamurti a rupt relaţiile cu teozofii, afirmând că „nicio religie, nicio sectă
nu dă posibilitatea atingerii adevărului” [128; 73].
Acesta a fost un mare eşec în producţia de maeştri spirituali chemaţi să
revoluţioneze lumea. Krishnamurti nu a fost primul pus în această ipostază
mesianică, ci doar unul din şirul de „mari iniţiaţi”. Dar lui i s-a făcut o reclamă
serioasă şi în prima parte a secolului XX impactul său a fost mai mare decât al
rivalilor săi. Spre deosebire de Krishnamurti, care a dus o viaţă destul de
cumpătată, ultima parte a secolului trecut ne-a obişnuit cu tot felul de maeştri
care trăiesc în lux exorbitant şi duc o viaţă plină de patimi, fiind veneraţi de
mari mulţimi de oameni. Acuzaţiile care li se aduc, pe bună dreptate, nu sunt
luate în seamă de către discipolii care se refugiază în adevăruri transcedentale
precum: „Guru-ul meu se află dincolo de bine şi de rău, deci tot ceea ce face
este perfect” [107; 81]. Dar perfecţiunea aceasta este relativă...
O tentativă luciferică de afirmare a propriei mesianităţi a avut-o Satya Sai
Baba, cel care a reuşit ca prin puteri diavoleşti să îşi convingă semenii că este
Marele Învăţător; şi este venerat ca atare. Numele Satya Sai Baba înseamnă:
„Adevăratul Tată divin şi Mamă divină” (Satya înseamnă adevăr, Sai - Mamă
divină, iar Baba - Tată divin). Sai Baba se consideră încarnarea simultană a lui
Shiva şi a corespondentului său feminin, Shakti.
Puterile demonice incontestabile i-au apărut de la vârsta de 14 ani, în
urma unei zile în care a zăcut în stare de inconştienţă, după care a început să
pretindă că este reîncarnarea unui mistic indian, anume Sai Baba din Shridi.
Comportamentul straniu i-a determinat pe părinţii săi să îl supună unui
tratament special de exorcizare, dar au renunţat la acest tratament deoarece era
extrem de dur.

236
Din punct de vedere creştin se poate afirma că diagnosticul pus de părinţi
(posesiune demonică) este cel potrivit. Aşa se pot explica puterile magice pe
care le manifestă Sai Baba. Căci el nu este un simplu iluzionist, un simplu
farsor. El are puteri asemănătoare cu cele pe care le găsim în viaţa Sfântului
Mucenic Ciprian, acolo unde este descris ceea ce făcea acesta câtă vreme a fost
vrăjitor, până să primească botezul creştin: „ştia felurite năluciri drăceşti; se
deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a
tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce
vătămări şi răni asupra oamenilor (...). Pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh,
pe alţii să plutească cu luntre prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape” [216;
6].
Despre Sai Baba se spune că poate să apară în mai multe locuri în acelaşi
timp, că citeşte gândurile oamenilor, că vindecă bolnavi, că materializează
obiecte. Datorită acestor minuni înşelătoare numărul discipolilor săi creşte.
Unele dintre aceste false minuni sunt chiar filmate şi prin vizionarea lor mulţi
oameni încep să creadă că Sai Baba este ultimul Mare Învăţător trimis de
Dumnezeu.
Mai mulţi clerici ortodocşi au afirmat despre Sai Baba că este doar un
iluzionist. Că el nu materializează celebra vibhuti (cenuşa sfântă pe care o
împărţea pelerinilor), ci că printr-un truc reuşeşte să simuleze că cenuşa îi apare
în mod miraculos în palme (când de fapt cenuşa provine dintr-o pungă ascunsă
sub veşmintele sale). Fără a pune la îndoială cuvântul lor, vom preciza că şi
dacă în cazul cenuşii „sfinte” Sai Baba ar recurge la iluzionism, totuşi există
anumite elemente care arată precis că ceea ce face Sai Baba depăşeşte puterile
unui iluzionist. Citirea gândurilor, de exemplu, este ori un dar pe care îl au
creştinii cu viaţă sfântă, ori o putere magică specifică vrăjitorilor şi celor
asemenea lor.
Ceea ce se ştie cu siguranţă despre Sai Baba este că în loc de a fi un
model spiritual - aşa cum pretinde - este un om plin de vicii. Faptul că foloseşte
în scopuri personale banii pe care îi primeşte pentru a-i folosi în acţiuni carita-
bile este aproape nesemnificativ. Ceea ce mărturisesc foştii săi discipoli este
de-a dreptul uimitor. Sai Baba este un homosexual care sub pretextul purificării
centrilor energetici întreţine raporturi sexuale cu discipolii apropiaţi.
Nemulţumindu-se doar la raporturile fizice, el foloseşte secreţiile seminale ale
acestora în ritualuri oculte, considerate sursă a puterilor lui „supranaturale”.
Acest gen de ritualuri sunt clasice în vrăjitorie. Sai Baba este în realitate
un vrăjitor modern care, pentru a sluji mai bine diavolului, pretinde că este
reprezentantul lui Dumnezeu. El nu se sfieşte să afirme că venirea sa în lume a
fost profeţită de Însuşi Hristos: „Afirmaţia lui Hristos este simplă: «Cel care m-
a trimis pe mine va veni din nou». Apoi a arătat un miel: «Acesta este doar un
simbol. Mielul face Baa, baa. Anunţul acesta a fost întru aşteptarea lui Baba.
Numele lui va fi adevărul», a declarat Hristos. Satya înseamnă adevăr. «El va

237
purta o robă roşie de culoarea sângelui. El va purta o coroană de păr». Mielul
este semnul şi simbolul dragostei. Hristos nu a declarat că el se va întoarce. El
a spus: «Cel care m-a trimis pe mine va veni din nou». Acel Baa, baa este acest
Baba şi Sai. Acesta poartă o coroană de păr şi o robă roşie. Acest Baba a venit.
El nu este numai în această formă, dar este în fiecare din noi ca unul ce
locuieşte în inimă... El este acolo cu roba lui de culoarea roşie” [157; 127].
Megalomania acestui fals „Învăţător” (care umblă îmbrăcat într-o robă
roşie şi care afirmă că până şi părul său bogat apare în profeţiile făcute de
Hristos) este fără margini. El citează deformat cuvintele Mântuitorului, sperând
că astfel îşi va spori autoritatea. Narcisismul său este de-a dreptul paranoic,
orice psihiatru recomandând internarea grabnică a unui om care spune despre
sine lucruri precum: „Eu sunt Dumnezeu. Puterea mea divină este fără limite.
Nu există vreo forţă naturală sau supranaturală care să mă poată opri. (...)
Misiunea mea este să previn întâmplarea acestor lucruri (a holocaustului nucle-
ar) prin restabilirea armoniei şi a legii spirituale a lui Dumnezeu. Să restabilesc
un Dumnezeu, o religie, o limbă care să îmbrace întreaga umanitate” [157;
126]. Sau: „Mă întrupez din eră în eră, ca să-i ocrotesc pe oamenii virtuoşi (...),
pentru a institui moralitatea şi virtutea pe o temelie trainică” [107; 82]. La
citirea unor astfel de afirmaţii apare ca un reflex întrebarea: totuşi, cum de Sai
Baba este luat în serios? Credulitatea oamenilor este mare şi lucrarea diavolului
este greu de observat pentru cei lipsiţi de discernământ. Pentru cei care cred că
numai orientalii lipsiţi de studii universitare pot să venereze un astfel de guru,
reproducem mărturia unui psihiatru din San Diego: „Nu există nicio îndoială în
mintea mea că Sai Baba este divin. Eu însumi sunt complet uimit auzindu-mă
zicând un asemenea lucru, eu care sunt un om raţional, un om de ştiinţă. Cred
că Sai Baba este o încarnare a lui Dumnezeu... Ce ciudat, că doar în urmă cu
câteva zile eram încă aşa de sceptic. Ieri am trăit mai multe miracole... Baba
îmi permite să văd de aproape această putere minunată... Sunt martorul în
carnea mea a unei experienţe uluitoare, de o mie de ori mai surprinzătoare
decât basmele cu zâne pe care le povesteam celor patru copii ai mei... după ce-
am văzut măreţia lui Sai Baba, nu pot decât să accept deplin ceea ce zice” [76;
63]. În prima etapă a racolării se susţine că „Baba nu propagă un nou cult sau o
nouă religie, dar urmăreşte să întărească şi să dezvolte credinţa omului
indiferent de credinţa căreia îi aparţine” [157; 129] (extras din materialul
publicitar al Centrului de studii şi cercetări spirituale Sai Baba - filiala română).
Dar admiratorii fanatici îşi părăsesc propria religie pentru a rămâne „smeriţi”
adoratori ai Marelui Guru. În ashram-ul lui Sai Baba oamenii vin cu evlavie să
îl vadă, şi fără să apuce să spună vreun cuvânt aud cuvinte precum: „Pleacă,
fratele tău s-a vindecat”, sau „Du-te acasă, problema ta s-a rezolvat”. Căci „Eu
sunt totalitatea” [157; 127].
Sunt destui oameni care nu pot lua în serios astfel de afirmaţii delirante.
Dar vrăjmaşul ştie să profite de orice poartă îi este deschisă: când pare stupid

238
ce spune Sai Baba, atunci ne aduce în faţa ochilor Meditaţia Transcedentală.
Pare plictisitoare aceasta, ne călăuzeşte spre o grupare care face vindecări cu
bioenergie. Dacă nu ne simţim bine aici, ne trimite la cine ştie ce formă de
yoga, la cine ştie ce maestru. Şi oferta este foarte mare. Aproape toţi falşii
învăţători au încercat şi încearcă să propovăduiască o pace care nu seamănă
deloc cu pacea pomenită de Evanghelie, deşi pentru a atrage discipoli încearcă
să pozeze în mari sfinţi; unii dintre ei însă nu rezistă prea multă vreme a-şi
ascunde adevăratele feţe şi se arată ca nişte diavoli cu faţă umană. Vom încheia
referirea la „maeştrii” spirituali apăruţi în zorii Noii Ere oprindu-ne asupra
unuia dintre cei mai monstruoşi lideri spirituali pe care i-a cunoscut istoria.

239
JIM JONES SAU „JIM – SPINTECĂTORUL DE SUFLETE”

„Era maestru în materie de manipulare a oamenilor...” [93; 100]


Walt Jones - fost discipol

„Conştient sau nu, expres revendicat sau vag dorit, omenirea actuală
urmăreşte transformarea, iar transformarea e specialitatea mişcării şi
spiritualităţii new-age, a constructorilor ei de paradigmă nouă,
atotcuprinzătoare, infinită, holist-integratoare de totalitate. Această paradigmă
îl „integrase” însă, la vremea sa, şi pe Jim Jones cu „Templul Popoarelor”.
Înainte de catastrofa din jungla guyaneză, mişcarea New-Age considerase
organizaţia lui Jim Jones chiar ca un fel de centru spiritual al ei” [170; 50],
observa Bruno Wurtz, un pertinent analist al neopăgânismului.
Jim Jones este cel care a fondat Secta Templul Popoarelor şi care, după
multe alte mârşăvii, a determinat un număr de aproximativ nouă sute de oameni
să se sinucidă. Poate că niciun alt „guru” nu l-a întrecut în desfrâu, în violenţă
şi în lăcomie; poate că până la venirea antihristului, premergătoare celei de a
doua Veniri a lui Hristos, nimeni nu va mai avea ocazia să profite cu atâta
uşurinţă de încrederea oamenilor şi să scape cu atâta abilitate de rigorile legii.
Din păcate, aceeaşi credulitate pe care o întâlnim la discipolii lui Jim
Jones o întâlnim la marea majoritate a grupărilor eretice contemporane.
Observând Secta Sinucigaşă, să luăm aminte la cei de aproape ai noştri care s-
au lăsat înşelaţi de tot soiul de „maeştri” locali. Aceştia, chiar dacă nu pot sau
nu vor să ucidă trupurile ucenicilor, le ucid sufletele şi le aruncă în focul
iadului; şi, chiar dacă nu îndeamnă la sinucidere, sunt responsabili pentru cei
care îşi iau vieţile ca urmare a unor greşite îndrumări spirituale. Cât despre cei
care ajung în număr mare la spitalele de psihiatrie, ar trebui să ştim că nimic nu
distruge mai repede un suflet decât astfel de „îndrumări” care poartă în ele
şoaptele diavolului.
Masacrul din Guyana este analizat într-o mulţime de cărţi şi reviste.
Înainte de a ne referi la el trebuie să insistăm asupra faptului că prezentarea
acestui caz riscă să aducă o lumină favorabilă asupra grupărilor neopăgâne:
pentru că liderii acestora pot demonstra „cu acte în regulă” că la ei nu au loc
cele întâlnite în secta lui Jim Jones. Noi trebuie să ne ferim de cursa
vrăjmaşului care vrea să recunoaştem diavolii numai dacă sunt negri. Să nu ne
lăsăm înşelaţi de ceea ce se poate afla despre o anumită sectă numai din surse
discutabile; căci, şi asta o dovedeşte suficient de clar „Templul popoarelor”,
este foarte greu să treci de bariera de „cerberi” care păzesc secretele unei secte,
cenzura fiind extrem de severă.
Să începem descrierea traseului spiritual al „Părintelui celor necăjiţi”. Jim
Jones, născut pe 13 mai 1931 în cătunul Lynn din Indiana, a avut în tinereţe o

240
experienţă spirituală foarte variată. În Lynn existau o sumedenie de culte, şi
Jones a trecut pe la toate. O vreme a fost apropiat de penticostali, iar apoi de
metodişti. Considerând că are vocaţie pentru a deveni pastor, nemulţumit de
ceea ce observa în celelalte comunităţi sectante, el a luat hotărârea să iniţieze o
biserică proprie.
La începutul carierei sale de predicator punea un mare accent pe
problemele sociale, îndeosebi pe cea a egalităţii rasiale. În anul 1956 (cu puţin
înainte de explozia contra-culturii hippy şi în plină frământare religioasă),
Jones a inaugurat „Templul popoarelor”. Sprijinit de soţia sa Marceline, el a
adoptat şapte copii, de rasă neagră, albă şi galbenă.
Ca „model spiritual” el a avut un şarlatan din Philadelphia, pe aşa-zis-ul
Părinte „Divine” care îşi ţinea discipolii într-o disciplină de fier. Urmându-i
exemplul, Jones a introdus în „Templul popoarelor” un comitet de interogare
care supraveghea ce se întâmpla în comunitate; el nu se sfia să folosească
bătaia atunci când observa abateri de la regimul de viaţă pe care l-a impus cu
meticulozitate.
Ceea ce îi atrăgea pe oameni la noua sectă era oferta de „vindecări
minunate”. Iată cum suna reclama făcută lui Jones: „Pastorul Jim Jones!...
Incredibil!... Miraculos!... Uimitor!... O slujbă de Tămăduire Profetică Unică.
N-aţi Mai Văzut Niciodată Aşa Ceva! Priviţi Cuvântul Întruchipându-se în
Prezenţa Voastră!
E mâna Domnului, în timpul fiecărei slujbe sunt eliminate tumori... În
faţa ochilor voştri ologii umblă, orbii văd! La fiecare slujbă, mulţi dintre
participanţi sunt chemaţi în faţă şi li se spun amănunte intime (niciodată
stânjenitoare) din viaţa lor pe care numai Dumnezeu o poate revela!
Hristos se arată prin cele mai precise revelaţii şi prin tămăduiri
miraculoase la aceste servicii religioase ale slujitorului său Jim Jones! (...)
Veniţi să Vedeţi Minunile Domnului Chiar Acum!” [93; 74].
O asemenea ofertă era tentantă. Este oferta standard a stolului de păsări
răpitoare care vrea să prindă suflete nevinovate. Jones afirma chiar că prin
harisma sa a înviat din morţi 43 de oameni: „Întrebare: Toate aceste învieri au
avut loc în sânul bisericii (dumneavoastră)?
Jones: „Da, în sânul bisericii. Am avut un procentaj foarte bun, în ultimii
câţiva ani n-am înregistrat nicio moarte printre cei de credinţa noastră” [93;
77]. Un fost discipol îşi aminteşte: „Jim promitea mereu că cine i se alătură nu
va muri niciodată!” [93; 99].
Vorbele nu ar fi fost suficiente şi, aşa cum se întâmplă de cele mai multe
ori, a fost nevoie de înscenarea unor minuni. Cea mai des invocată tămăduire
era izbăvirea de diferite tumori canceroase. Lucrurile se petreceau astfel: Jones
întreba cine vrea să fie tămăduit, câte o bătrână ridica mâna, apoi era dusă la
toaletă de soţia lui Jim, Marceline, care când rămânea în toaletă cu bolnava se
prefăcea că îi scoate de sub fustă „tumoarea” - de fapt erau măruntaie stricate

241
de găină care miroseau urât. Bolnava, văzând „tumoarea”, era convinsă că s-a
vindecat, şi se întorcea în sală în aplauzele publicului.
Se mai foloseau şi alte trucuri, cum ar fi acela al folosirii unor femei care
pretindeau că sunt oloage şi simulau că s-au vindecat pe loc. Astfel de
„minuni” atrăgeau un public din ce în ce mai numeros, Jones având grijă să
oprească orice încercare de demascare a înşelăciunii.
Rătăcirea lui era din ce în ce mai diabolică. Sfânta Scriptură era numită
de Jones „cartea neagră”; în timp ce o călca în picioare striga: „Prea mulţi
oameni privesc spre asta în loc să privească spre mine” [93; 63]. În spirit tipic
new-age-ist, el declara: „Eu nu sunt creştin, eu sunt universalist” [93; 72].
„Universalismul” lui Jones consta în dispreţul faţă de Dumnezeu şi
practicarea celor mai crunte orgii. În mijlocul congregaţiei sale Jones declara
că este singurul care are dreptul la viaţă sexuală, şi uneori poruncea discipolilor
să jure că vor renunţa la orice fel de relaţii sexuale. El decidea asupra înteme-
ierii sau separării familiilor. Multe din cuvântările sale se refereau la viaţa
sexuală, şi existau chiar predici maraton de câte şase ore despre astfel de
subiecte. „Jim se specializase în a folosi problemele sexuale pentru a semăna
discordie între oameni şi pentru a-i face să se simtă cât mai nenorociţi” [93;
91], mărturisea o fostă discipolă.
Jones avea relaţii sexuale nu numai cu multe dintre discipolele sale, ci şi
cu bărbaţi care se lăudau cu acest lucru. Unul dintre foştii săi discipoli, care în
adolescenţă îi fusese victimă, recunoştea: „Adevărul este că îl veneram (...).
Mi-era mai mult decât un tată. Aş fi fost în stare să-mi ucid, pentru el, părinţii”
[93; 89].
Jones a înfiinţat chiar un Birou de căsătorii care reglementa orice gest al
discipolilor, începând chiar de la ţinutul de mână; unul dintre motivele iniţierii
acestui birou era de a îi convinge pe unii bărbaţi să se căsătorească cu femeile
pe care el le lăsase gravide.
Deşi a fost arestat de Poliţia din Los Angeles (în decembrie 1974), a
scăpat fără să sufere pentru faptele sale; aşa scapă de multe ori cei care sunt
„ocrotiţi” de diavol.
„Templul popoarelor”, care se afla în San Francisco, era păzit de cerberi
înarmaţi. Acolo Jones a pus la cale unul dintre cele mai sadice mijloace de
anihilare a personalităţii umane. Copiii erau maltrataţi groaznic de către nişte
bătăuşi specializaţi în aceasta, sau erau supuşi la şocuri electrice pentru a se
„cuminţi”. După astfel de terapii ei se întorceau repetând cuvintele:
„Mulţumesc, Părinte! Mulţumesc, Părinte!” [93; 97].
Uneori câte trei sau patru indivizi săreau să îl pedepsească pe omul pe
care Jones îl considera vinovat. Atâta violenţă surprinde; în puţine grupări
eretice s-au aplicat asemenea terapii, una dintre cele mai cunoscute fiind a lui
Osho, Bhagwan Shree Rajneesh. Pentru acesta bătaia era unul dintre cele mai
importante mijloace de elevare spirituală. Dacă cei care citesc cu încântare

242
literatura „spirituală” pe care a scris-o Osho ar şti cât sadism se manifesta în
ashram-ul său, ar avea anumite rezerve; dar, ca în majoritatea cazurilor,
oamenii aleg o cale spirituală fără să ştie bine ce fac. Dacă pentru discipolii lui
Osho bătaia era liber asumată, pentru discipolii lui Jones însă bătaia era o
pedeapsă de care se fereau în permanenţă.
Datorită prizei pe care o avea la mase şi datorită campaniei de reclame
care i se făcea, Jones avea multe legături cu oficialităţile. După ce a refuzat să
facă parte din Comisia pentru Drepturile Omului, în anul 1977 a ajuns
Preşedinte al Comisiei pentru locuinţe. Dând importante sume de bani (pe care
le strângea de la discipoli), el şi-a făcut relaţii în lumea politică pentru ca să nu
ajungă acolo unde îi era locul: la închisoare.
De mare folos i-au fost numărul mare de scrisori pe care discipolii îl
trimiteau ori de câte ori erau solicitaţi. Organizatorii unei reuniuni la care şi
Jones fusese invitat să vorbească au primit mai mult de o sută de scrisori care
elogiau discursul acestuia. Dar s-a constatat că scrisorile fuseseră expediate cu
o zi înaintea reuniunii respective (manipularea opiniei publice prin scrisori nu
este caracteristică numai lui Jones. Mulţi dintre noii „maeştri” se folosesc de
acest mijloc pentru a îndepărta diferitele bănuieli care planează asupra lor).
Vom trece acum la cea de-a doua etapă a vieţii lui Jones, perioada
petrecută în Guyana. Despre colonia ridicată în junglă de acesta, avocatul
„Templului popoarelor” scria în 1977 că „tot ce am văzut acolo mă determină
să spun că omenirea poate fi mândră de societatea care se ridică în Jonestown.
Am văzut paradisul” [93; 125]. Astfel de mărturii au avut rolul de a atrage un
număr cât mai mare de oameni: câteva sute de oameni au emigrat, părăsind
Statele Unite, pentru a ajunge în raiul terestru din America de Sud.
Motivul „raiului pe pământ” este clasic în literatura new-age, dar în timp
ce acolo se susţine că întreg pământul va deveni rai - şi asta datorită elevării
spirituale a speciei umane - pentru Jones raiul trebuia găsit într-o zonă aflată
departe de civilizaţie, departe de lumea căzută. De fapt trebuia găsit într-un loc
în care riscul ca oamenii legii să afle ce se întâmplă să fie cât mai redus.
Contrar celor afirmate de avocatul „Templului”, o fostă discipolă definea
colonia drept „iadul pe pământ” [93; 122]. Clima era foarte fierbinte, şerpii
veninoşi mişunau în voie, şobolanii se ascundeau peste tot. Atmosfera era
potrivită pentru un film de groază. Cei care vroiau să se întoarcă la casele lor
erau ameninţaţi cu repercursiuni dure.
În colonie viaţa era groaznică. Cei care nu se supuneau lui Jones erau
chinuiţi şi aruncaţi în anumite carcere. Tratamentul violent la care îi supunea
Jones era din ce în ce mai brutal.
Tatăl uneia dintre fetele din colonie, care era îngrijorat de veştile care
veneau de acolo, a primit din partea acesteia următoarele rânduri liniştitoare:
„Te rog, te rog mult, nu te lăsa impresionat de proasta publicitate care s-a făcut
„Templului”. Este absolut de necrezut că presa poate să publice asemenea min-

243
ciuni murdare fără să i se întâmple nimic. Şi totuşi nu mă mir. E cert că o
societate bazată pe inegalitate economică nu poate accepta prea uşor existenţa
unei organizaţii care propovăduieşte egalitatea economică şi rasială. Indiferent
ce cred ei, n-au să reuşească” [93; 130]. Continuând cercetările, tatăl fetei a
aflat că aceasta fusese obligată să semneze o scrisoare nedatată în care
ameninţa că se sinucide, scrisoare pe care Jones ar fi folosit-o dacă ar fi trebuit
să justifice dispariţia fetei.
Sinuciderea nu era un lucru străin pentru cei din colonie: la ordinul lui
Jones discipolii făceau „exerciţii de sinucidere”; aceste exerciţii în care simulau
că îşi pun capăt zilelor aveau rolul de a-i pregăti pentru cazul în care ar fi fost
atacaţi de vreun duşman exterior.
În lumea civilizată ştirile despre tratamentul inuman la care erau supuşi
coloniştii se înmulţeau. Deşi Jones a reuşit pentru o vreme să scape de
controale, până la urmă - în anul 1978 - un congressman american, Leo J.
Ryan, a reuşit să ajungă în colonie. Pentru încercarea sa de a face lumină în
cazul „Jim Jones” a fost ucis de oamenii Templului. De multe ori cine vrea
binele comunităţii îşi asumă un mare risc, şi acest congressman şi l-a asumat.
Venirea lui Ryan în colonie a însemnat pentru Jones începutul sfârşitului.
Conştient că adevărul despre sectă va ieşi la iveală şi că nu mai are nicio şansă
să rămână nepedepsit, Jones a cerut coloniştilor să se sinucidă. Într-un
document extrem de relevant (caseta care conţine înregistrarea ultimelor
momente din viaţa celor din colonie) se aude cum Jones îndemna la sinucidere
colectivă: „«Daţi-vă viaţa cu demnitate! - zbiera Jones - nu muriţi în chin şi în
lacrimi. Isprăviţi cu istericalele!» Pe alţii îi apostrofa direct: «Mamă, mamă, te
rog! (...) Dă-ţi viaţa împreună cu copilul tău! Aşa! În sfârşit eşti liberă! (...)
Dacă tăceţi din gură nu doare. Nu-mi pasă câte ţipete auziţi! Moartea e de un
milion de ori preferabilă acestei vieţi»” [93; 201].
În Guyana au fost găsite aproximativ nouă sute de cadavre. Nouă sute de
oameni care au plecat spre „raiul pământesc” au aflat în locul acestuia moartea.
Cel care pretindea uneori despre sine că este reîncarnarea lui Iisus şi că deţine
puteri divine s-a dovedit a fi un om diabolic; şi cei care l-au urmat au sfârşit
groaznic.
Alain Woodrow observa că „nimeni n-a putut explica încă, în mod
satisfăcător, metodele folosite de acest paranoic seducător, ce s-a bucurat de
încrederea celor mai multe personalităţi politice, pentru a-şi fermeca discipolii
în aşa măsură încât să fie gata să moară pentru el. S-a vorbit de fascinaţia
stranie pe care o exercita asupra mulţimilor, despre damnaţiunea sexuală de
care se folosea, de îndoctrinare, de maltratări corporale şi privaţiuni alimentare,
dar misterul continuă să rămână” [93; 41].
Pentru un sociolog sau pentru un psiholog care nu ţine cont de lucrarea
diavolului, misterul este imposibil de dezlegat. Dar orice om credincios
observă în spatele „Templului popoarelor”, ca şi în cazul oricărei alte grupări

244
eretice, manifestarea forţei de atracţie a diavolului.
Petru Berar, unul dintre cei care au cercetat „cazul Jones” constata cu
surprindere că „niciodată în istoria modernă a religiilor nu a fost atât de rapidă
şi de spectaculoasă, ca în cazul unora dintre noile mişcări creştine sectante,
trecerea de la umilinţă la crimă; trecerea de la proclamarea simplităţii naturale
a omului la cultura drogului şi a perversiunilor celor mai degradante; trecerea
de la iubire şi cultul florilor la cele mai rafinate metode de manipulare a
coreligionarilor, de şantaj şi terorism” [93; 35].
Nu este un lucru plăcut să aflăm cum îşi bate joc vrăjmaşul de oameni ca
noi. Poate că ne gândim că nimeni dintre cei pe care îi cunoaştem nu ar fi atât
de naiv încât să se supună unui regim asemănător celui din „Templul popoa-
relor.” Dar oamenii sunt la fel de naivi ca acum câteva zeci de ani. Căci
„Templul popoarelor” nu este o legendă a secolelor trecute; este un fapt real,
petrecut foarte aproape de zilele noastre.
Jim Jones nu mai apare astăzi pe lista „maeştrilor” Noii Ere, iar faptele
sale sunt blamate de liderii Vărsătorului. Dar aceeaşi putere a întunericului care
l-a călăuzit pe Jones îi ajută pe aceştia să atragă sufletele în rătăcire. Oricum,
„cazul Jones” a generat un anumit ecou în modul în care se manifestă ereziile.
Jean Vernette observa că „datorită unanimei condamnări suscitate de
sinuciderile în masă din Guyana, grupările apărute ulterior caută să devină mai
puţin bătătoare la ochi şi să se «topească» în peisaj, adaptându-se funcţiunilor
sociale asumate. De aici o mai mare dificultate în a le repera. Propaganda şi
prozelitismul se desfăşoară sub acoperirea unor asociaţii educative,
filantropice, culturale” [165; 117].
Este destul de greu a observa faptul că aceste asociaţii sunt susţinute de
puterile întunericului. „Educaţie, filantropie, cultură...”- cuvinte mari. Şi tocmai
de aceea diavolul se slujeşte de ele ca de un paravan. Dar în momentul în care
educaţia, filantropia şi cultura sunt infestate de virusul neopăgân, valoarea lor
se reduce simţitor. Ba chiar rămân valori numai pentru admiratorii
întunericului.
În faţa puzderiei de oferte spirituale este bine să nu uităm un lucru: că
atâta vreme cât ne ţinem aproape de Biserică suntem pe calea mântuirii şi când
ne îndepărtăm de ea ne apropiem de cel pentru care Jim Jones a fost doar o
unealtă, ne apropiem de diavol.

245
„HAINELE NOI” ALE RĂTĂCIRILOR

„Religiile sunt atât de diferite şi teologii lor atât de feroci în credinţele şi


convingerile lor încât apariţia unei religii mondiale este foarte dificilă. Dar
această apariţie este mai aproape decât cred mulţi dintre noi şi asta din două
motive. Mai întâi că certurile ideologice sunt îndreptate în principal asupra
unor detalii şi al doilea că noua generaţie este fundamental spirituală, dar nu
e interesată de teologie.” [220; 180]
- Alice Ann Bailey -

În ultima vreme se aud voci care consideră că „moda” neopăgână se


apropie de sfârşit, şi că dacă fenomenul nu a fost combătut la timp, acum este
prea târziu pentru aceasta. Această afirmaţie are cel puţin două puncte slabe. În
primul rând, chiar dacă momentan febra intrării într-o Nouă Eră s-a diminuat,
totuşi aceasta nu coincide cu o perioadă de declin pentru ideologia new-age-
istă. Considerăm că schimbarea astronomică - şi implicit astrologică - care este
socotită ca fundament al Noii Ere este doar un pretext prin care se motivează
renaşterea păgânismului.
Trebuie repetată ideea că acum două mii de ani, când se consideră că am
intrat sub semnul zodiacal al Peştilor, strămoşii astrologilor contemporani (cu
excepţia celor trei magi de la Răsărit) nu s-au grăbit să anunţe intrarea în Noua
Eră a lui Hristos. Faptul că astrologii au anunţat cu surle şi trâmbiţe numai
sfârşitul Erei creştine, nu şi începutul ei, dovedeşte încă o dată că intrarea în
Era Vărsătorului este doar un pretext folosit pentru justificarea înşelăciunii.
Chiar dacă momentan acest pretext a intrat într-un con de umbră nu
înseamnă că înşelăciunea se află în declin. Se poate afirma fără şovăială că
gândirea Noii Ere este una dintre cele mai mari provocări pe care le-a avut şi le
are de înfruntat Biserica lui Hristos, fapt atestat de numărul din ce în ce mai
mare de creştini care se implică într-o formă sau alta de practicare a „cultului”
neopăgân. Câtă vreme va creşte numărul celor care merg la „doctori
bioenergeticieni”, care fac yoga, care cred în reîncarnare sau consultă
horoscopul, câtă vreme aceştia cred în vise sau în tot felul de „ghizi spirituali”,
epidemia neopăgână este în plină expansiune. Aşa cum împăratul din povestea
lui Andersen avea haine doar în minţile celor care i se supuneau orbeşte, aşa şi
formele de înşelare new-age-istă sunt depăşite numai pentru cei incapabili să
observe realitatea că rătăcirea şi-a schimbat numai formele, nu şi fondul.
Epidemia new-age-istă nu a apărut numai ca urmare a unei schimbări pe
bolta cerească. Ea este rezultatul unui proces care a durat secole întregi, proces
prin care diavolul a semănat în minţile oamenilor îndoiala faţă de învăţătura
Bisericii şi a pregătit terenul pentru ca propovăduirea neopăgână să dărâme
ceea ce a aşezat credinţa creştină. Aşa cum acum aproape două mii de ani

246
Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor au semănat seminţele dreptei-credinţe.
Faptul că asistăm la învierea păgânismului ar trebui să fie un semnal de
alarmă pentru toţi creştinii, şi mai ales pentru arhiereii şi preoţii care poartă
grijă de turma cuvântătoare. Motivul invocat de unii, cum că ar fi de ajuns să
fie propovăduit cuvântul Evangheliei pentru ca ereziile să fie stârpite, este
contrazis de istoria Bisericii.
Vedem că Sfinţii Părinţi nu s-au mulţumit să scrie despre rugăciune,
despre virtuţi sau despre dobândirea vieţii veşnice, ci au scris un număr
impresionant de texte antieretice. Dacă ei înşişi au considerat că este nevoie de
o luptă intensă împotriva ereziilor de orice fel, noi avem datoria de a urma
această luptă cu multă jertfelnicie.
Al doilea punct slab al afirmaţiei potrivit căreia este prea târziu pentru
combaterea rătăcirii New-Age este următorul: între erezii există o legătură de
rudenie strânsă, care se dovedeşte nu numai prin sursa lor comună – diavolul -
ci şi prin ideile pe care le preiau ereziile mai noi de la cele mai vechi. Şi chiar
dacă prin absurd epidemia new-age-istă s-ar fi sfârşit, combaterea ideilor neo-
păgâne ar fi fost de folos celor care s-ar confrunta cu noile forme de erezie.
Nu este greu de observat care sunt primii urmaşi ai gândirii New-Age;
căci ei ne sunt indicaţi chiar de către autorii new-age-işti: sincretismul şi plura-
lismul religios (care plasează dreapta-credinţă pe picior de egalitate cu
credinţele combătute de Sfinţii Părinţi), precum şi o formă de ecumenism care
neagă cât se poate de subtil duhul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, şi care
în numele păcii pământeşti perverteşte învăţătura Mântuitorului Hristos, Fiul
lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră.
Numai creştinii Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu. Celebra parabolă
hindusă despre orbii care îl pipăie pe elefant conţine un dram de adevăr.
Această pildă spune că „trei orbi s-au reunit într-o zi pentru a examina un
elefant. Primul a atins piciorul animalului şi a spus: «Elefantul este precum un
stâlp». Al doilea a palpat trompa şi a spus: «Elefantul este precum un ciomag».
Al treilea om a palpat pântecul şi a declarat: «Elefantul este precum un vas ma-
re». Apoi ei au început să discute despre acest subiect. Un trecător i-a întrebat
care este motivul certei lor. Ei i l-au spus şi l-au rugat să-i arbitreze. Omul a
declarat: «Niciunul dintre voi nu a văzut bine elefantul. El nu are aspectul unui
stâlp, dar picioarele sale sunt ca nişte stâlpi; el nu are aspectul unui ciomag, dar
trompa sa seamănă cu un ciomag, el nu are aspectul unui vas, dar abdomenul
său seamănă cu aşa ceva. Elefantul este o combinaţie a tuturor acestora:
picioare, trompă şi pântec»” [193; 86].
Tâlcuirea clasică a acestei parabole este că fiecare religie cunoaşte doar
un aspect al divinităţii, şi că niciuna nu poate pretinde că este superioară
celorlalte. Dar de fapt credinţa creştină este - şi asta nu o înţeleg alţii - precum
omul care are o vedere bună şi ştie să deosebească un ciomag de un elefant.
Chiar dacă toate celelalte religii încearcă să Îl atingă pe Dumnezeu fiind

247
„nevăzătoare”, nu înţeleg pe cine au în faţă.
Marele yoghin Ramakrishna susţinea că „omul care nu a atins iluminarea
spune, în ignoranţa sa, că religia sa este cea mai bună şi singura adevărată. Dar
când inima sa va fi luminată de adevărata cunoaştere, el îşi va da seama că
dedesubtul tuturor acestor certuri între religii şi credinţe se găseşte Pura
Existenţă, Pura Conştiinţă, Beatitudinea Absolută. (...) Dacă un om este plin de
aspiraţie, indiferent ce religie va urma, ea îl va conduce la Dumnezeu, fie că
este hindus, musulman, creştin sau vedantic. Da, fiecare om îl va găsi pe
Dumnezeu dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală. Există unii care se ceartă
şi spun: «Pentru voi nu există nicio speranţă dacă nu o veţi adora pe Mama
Kali.” Sau «Veţi fi pierduţi dacă nu veţi îmbrăţişa Creştinismul». A spune că o
religie este adevărată şi că celelalte sunt false este o dovadă de dogmatism, şi
este o atitudine greşită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu!”
[193; 86].
Din păcate învăţăturile de acest gen au ecouri serioase. Iată mărturia
decanului James Park Morton, slujitor la Catedrala Episcopaliană Sfântul Ioan
Divinul din New York:
„La Rusalii am invitat principalul rabin din New York, abatele
comunităţii Zen, un hindus - Satchitananda, un indian din America şi imamul
şef al moscheii. Ne-am aşezat toţi în jurul altarului şi ne-am rugat pentru pace,
fiecare în felul nostru. Pe urmă, am primit toţi împărtăşania. Unii membri din
biserică mi-au zis: Dar cum puteţi să faceţi aşa ceva? Ei nu ştiu măcar ce
primesc! Eu le-am zis: ei bine, nici eu nu ştiu de-adevăratelea ce primesc...”
[76; 83].
În armonie cu această poziţie reproducem mai jos un scurt fragment din
descrierea unei slujbe care a creat multă confuzie printre creştini (slujbă
alcătuită parcă după un „tipic” întocmit de Ramakrishna, slujbă care nu a avut
nimic în comun cu duhul Sfintei Scripturi): „Cu evlavie treceau prin faţa
icoanei Maicii Domnului, mulţi aprinzând chiar lumânări: ortodocşi, catolici,
protestanţi, musulmani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, după
cum şi atei convinşi (...) atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la
pământ la cer», deşi unul se închina la Hristos, altul la Mahomed, altul la
Budha...” [197; 49].
Dacă ar fi trăit în zilele noastre sfinţii mărturisitori ai Bisericii, atunci ei
ar fi făcut tot ce le-ar fi stat în putinţă pentru ca astfel de slujbe (care sunt
urâciuni înaintea lui Dumnezeu) să nu aibă loc. Nimeni nu poate fi atât de
făţarnic încât să spună că sfinţi precum Teodor Studitul sau Maxim
Mărturisitorul ar fi participat la o slujbă nelegiuită de felul acesta; iar dacă
sfinţii care sunt stâlpii Bisericii nu ar fi mers la o astfel de ceremonie
neopăgână, atunci este firesc să punem la îndoială dreapta-credinţă a
„ortodocşilor” care au făcut aceasta.
Există anumiţi clerici ce fac declaraţii care nu au nimic în comun cu

248
duhul Sfinţilor Părinţi; afirmaţiile lor sunt combătute cu pricepere de către
părinţii şi ierarhii care păstrează neschimbată învăţătura ortodoxă. Ca exemplu,
afirmaţia potrivit căreia „valorizarea spirituală” dobândită într-o biserică şi cea
dobândită într-o moschee stau pe picior de egalitate a primit de la Părintele
Gheorghios Capsanis, egumenul Mănăstirii athonite Grigoriu, următoarea
replică: „Eu personal mă îndoiesc profund că o biserică şi o geamie (sau o
sinagogă sau orice alt lăcaş religios monoteist) pot conduce pe om la aceeaşi
stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi
că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacă ar ex-
prima credinţa celor care le publică, îmi pare rău să spun, au căzut din credinţa
creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din greşeală. Cu
credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se
propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se
propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde credincioşii nu se
împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumnezeiesc prin ele şi nu
devin mădulare ale Trupului lui Hristos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare
duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Tre-
ime?” [197; 49]. Este cât se poate de evident că lucrul acesta este cu neputinţă.
Nu trebuie să ne mire faptul că ierarhii care s-au îndepărtat de cugetul
Bisericii au o poziţie dură faţă de cei care nu se îndepărtează de Sfânta Tradiţie.
De-a lungul timpului, în afara anatemelor pronunţate de Biserică împotriva
ereticilor au mai existat şi un alt fel de anateme: cele rostite de ereticii înşişi
împotriva Sfinţilor Mărturisitori. Au existat ierarhi, şi chiar sinoade, care au
stat împotriva adevărului şi i-au prigonit pe Sfinţii Părinţi, defăimând dreapta-
credinţă.
Iată cum se îndârjeau împotriva Sfântului Ioan Damaschin (Mansur -
după numele arab al bunicului) prigonitorii icoanelor, ierarhii adunaţi la
Sinodul tâlhăresc din 754: „Anatema lui Mansur, cel cu nume rău şi cu gând
saracinesc. Anatema lui Mansur, închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri
false. Anatema lui Mansur, insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului.
Anatema lui Mansur, învăţătorul nelegiuirii şi falsul tălmăcitor al Sfintelor
Scripturi” [44; 12].
Să observăm ce i-au reproşat ereticii Sfântului Ioan Damaschin: că este
învăţător al nelegiuirii, că este insultător al lui Hristos, că răstălmăceşte Sfintele
Scripturi şi că este duşman al imperiului. Acuzaţii similare sunt aduse de către
cei înşelaţi de diavol creştinilor care apără Sfânta Tradiţie în vremurile noastre.
Diavolul rătăcirii, prin uneltele sale, va face tot posibilul să convingă lumea că
cei care stau împotriva rătăcirilor sunt „învăţători ai rătăcirii şi insultători ai lui
Hristos”. Diavolul nu va ataca frontal, pentru că un astfel de atac ar fi uşor de
observat de către credincioşi. Ci va ataca mişeleşte, sub aparenţa apărării
adevărului.
Când în zilele noastre Părinţi cu viaţă sfântă (precum Părintele Serafim

249
Rose de la Platina sau Părintele Cleopa Ilie) au fost acuzaţi că sunt
fundamentalişti, extremişti sau chiar fanatici, cei care îi prigoneau se alăturau
cetei care i-a prigonit pe Hristos şi pe mărturisitorii Săi. Dar oricât de mult rău
s-ar abate asupra mărturisitorilor contemporani, chiar dacă ar fi anatemizaţi de
sinoade tâlhăreşti, aceasta nu i-ar împiedica să ducă lupta cea bună. Ci
dimpotrivă.
În ceea ce îi priveşte pe creştinii care merg în lăcaşurile altor religii sau în
diferitele case de rugăciune ale ereticilor, auzind că acolo ar fi vreo prezenţă
specială a lui Dumnezeu, că ar avea loc arătări sfinte (a Maicii Domnului sau a
cine ştie cărui sfânt) sau că se fac minuni, aceştia cad în cursele înşelătoare ale
diavolului care îi îndeamnă să alerge tocmai după un fantomatic folos
duhovnicesc aflat în afara Bisericii. Sinodul local de la Laodiceea a hotărât că
„nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt absurdităţi
decât binecuvântări” - Canonul 32, [63; 224]. Fără să îşi dea seama, cei care
caută Împărăţia Cerurilor urcând pe trepte lăturalnice nu vor ajunge mai repede
la Hristos, ci doar la înşelătorul care caută să îi abată pe căile pierzării. Hristos
ne dăruieşte prin Biserică toate binecuvântările cu putinţă, şi de aceea creştinii
nu au niciun motiv să alerge după alte binecuvântări, oricât de „binecuvântate”
ar părea.
În zilele noastre sporeşte numărul celor care, după cum scria Sfântul
Ciprian al Cartaginei, „dispreţuind tradiţia lui Dumnezeu, introduc învăţături
străine, inventate de oameni. Pe aceştia îi mustră Domnul şi-i ceartă în Evan-
ghelia Sa zicând: «Călcaţi porunca lui Dumnezeu ca să stabiliţi tradiţia
voastră». Această crimă este mai gravă decât cea săvârşită de unii apostaţi care
totuşi căindu-se de greşelile lor se roagă lui Dumnezeu şi obţin iertare. Aceştia
vin la biserică şi se roagă în ea; aceia luptă împotriva Bisericii” [221; 446].
Vocea celor care înlocuiesc predaniile înaintaşilor cu propria lor „tradiţie” este
din ce în ce mai puternică. Noi vom afla lumina cea adevărată numai rămânând
adânc înrădăcinaţi în Sfânta Tradiţie; numai aşa Îl vom putea primi în inimile
noastre pe Dumnezeul Părinţilor noştri.
Iar atunci când ne este teamă că dacă vom păstra adevărul anumiţi falşi
păstori se vor ridica împotriva noastră, să ne aducem aminte de Sfântul Maxim
Mărturisitorul, cel căruia i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă pentru a nu mai
propovădui dreapta-credinţă. La întrebarea lui Pyrhus, (fost patriarh al
Constantinopolului, eretic monotelit): „Ce rău ţi-am făcut, avva Maxim, eu şi
cel dinainte de mine, că ne bârfeşti peste tot, învinuindu-ne către toţi de erezie?
Cine te-a cinstit şi te-a respectat aşa de mult ca noi, deşi nu te-am cunoscut faţă
către faţă, din vedere?”, Sfântul Maxim Mărturisitorul a răspuns: „Fiindcă,
precum spui, şi Dumnezeu aude, ca să folosesc cuvintele tale, nimeni nu m-a
cinstit şi respectat ca voi, dispreţuind voi acum dogma creştină, am socotit că e
un lucru îngrozitor să prefer cinstirea mea cinstirii adevărului” [105; 320].
Unde sunt acum episcopii plini de ură care l-au prigonit pe Sfântul Maxim?

250
Unde sunt cei care i-au defăimat credinţa? Au pierit fără urmă. Dar pomenirea
Sfântului Maxim rămâne în vecii vecilor. Mâna sa, tăiată de vrăjmaşii
adevărului, scrie astăzi fără poticnire pe tablele vii care sunt inimile creştinilor.
Să ne fie pildă Sfântul Maxim, şi împreună cu el toţi drept-credincioşii
mărturisitori.
Fără a fi îngăduitori cu rătăcirile, să ne dăm seama că şi noi purtăm o
parte din vina celor care se îndepărtează de Biserică. Căci dacă noi i-am fi iubit
mai mult, dacă i-am fi ajutat să înţeleagă cugetul Bisericii, dacă ar fi simţit din
partea noastră înţelegerea de care aveau nevoie în momentele de tulburare,
poate că nu ar mai fi făcut pasul greşit. Rătăcirea ar fi prins mai puţine suflete.
Singurul mod prin care putem apăra dreapta-credinţă aşa cum se cuvine
este prin cuvântul nostru şi prin trăirea după învăţăturile Evangheliei. Nu
putem lupta împotriva rătăcirii folosind duritatea sau vrăjmăşia, ci numai deve-
nind bisericii vii ale lui Dumnezeu. Numai slujind jertfelnic adevărul, atât cât
ne stă în putinţă şi după cum o cer împrejurările, păstrând dreapta-socoteală dar
şi râvna apărării celor sfinte, îi vom putea câştiga pe ceilalţi. Dar dacă dorinţa
noastră de a-i câştiga se mărgineşte la vorbe goale şi nu este însoţită de
nevoinţă jertfelnică, atunci înseamnă că duhul mucenicesc al Bisericii ne este
străin.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea următoarele: „Poate astăzi ceva mai
mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii
negau unitatea de persoană, monofiziţii au negat umanitatea, arienii au negat
egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos.
Şi asta ne somează să punem şi mai mult în lumină adevărurile Lui” [52; 182].
Arhiepiscopul Averchie Tauşev, unul dintre puţinii ierarhi care au
conştientizat apostazia din vremurile noastre, observa că „sub haina unei
împărăţii înşelătoare, care arată minunat şi îi duce pe mulţi în rătăcire, se arată,
de fapt, pretutindenea o prigoană ascunsă împotriva creştinismului... Această
prigoană este mult mai primejdioasă şi mai înfricoşătoare decât prigoana făţişă,
căci ameninţă cu adevărat să dea cu totul pierzării sufletele – ceea ce înseamnă
moarte duhovnicească” [149; 21]. În această prigoană, ca în toate prigoanele
anterioare, creştinii trebuie să mărturisească dreapta-credinţă cu mult curaj,
oricât ar fi de greu.