Socializarea este definită mai cu seamă ca legătură între generații.

Departe de a fi un proces pasiv, prin

care copilul „absoarbe” influențele adulților (părinți, educatori, alte persoane din jurul său), o
„programare” socială sau culturală a personalității sale, socializarea presupune deopotrivă acțiunea
copilului asupra adulților. Din punct de vedere sociologic, socializarea a fost definită drept „procesul prin
care copilul neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de
cultură în care s-a născut” (Giddens, 2000).

Sociologul Emile Durkheim a definit (în 1922) socializarea ca acțiunea socială generală care constă în
„educarea metodică a tinerei generații de către cea precedentă” și care înseamnă transmiterea, de la
adulți la copii, a corpusului de norme, reguli și valori sociale. Transformarea copiilor din ființe individuale
(așa cum sunt percepuți de sociologie1 ) în ființe sociale are loc mai cu seamă prin constrângerea
instituțiilor formale, extrafamiliale, de socializare secundară – în speță mai ales prin constrângerea pe
care școala și cadrele sale o fac asupra personalității copilului. Această acțiune constrângătoare
cunoaște, conform sociologului francez, trei faze: 1) dobândirea de către copil a spiritului de disciplină;
2) atașarea sa la grupurile sociale (părăsirea grupurilor domestice); 3) autonomizarea voinței
(emanciparea voinței de grupurile integratoare, în care decizia este una comunitară sau autoritară).

Un alt sociolog, american, Talcott Parsons, împreună cu colaboratorii săi a stabilit că socializarea este un
proces sistemic ca asigură, în același timp, reproducerea funcțiilor vitale ale societăților (precum
stabilitatea normelor, integrarea indivizilor, motivare acțiunii economice, adaptarea la mediu) și
dezvoltarea copiilor și adolescenților, prin traversarea crizelor provocate de interiorizarea acestor
imperative ale societăților.

Jean Piaget, psiholog elvețian, a scris, în 1977, că socializarea copilului are loc prin echilibrarea
mecanismelor de asimilare (adaptarea mediului la sinele personal) cu cele de acomodare (adaptarea
sinelui la mediu). Pe parcursul procesului are loc dezvoltarea cognitivă (în care stadiile de echilibru
alternează cu stadii de dezechilibre); astfel se trece de la respectul unilateral față de adulți (respectul
prin constrângere) la respectul prin reciprocitate (reciprocitatea colectivă).

Educatia/ socializarea ca t rmen mediu intre societate si individ

Pentru oricare dintre membrii unei colectivitati, aceasta este inainte de toate un dat: noului –nascut sau
noului –venit i se impune o realitate sociala constituita, exterioara si constringatoare. Disocierea intre
faptul social si faptul individual si dualitatea de natura a vietii sociale apar ca evidente la inceputul
oricarui biografii individuale. Indentitatea societate- individ este un produs al experentei sociale a
individului (al biografiei sale sociale), experienta in cursul careia are loc interiorizarea elementelor
constiintei collective in constiinta individuala. Prin aceasta, exterioritizare devine interioritate,
constrangerea exterioara se manifesta ca optiune personala, iar constiinta colectiva este simultan
transcendenta si imanenta constiintelor individuale. Miscarea este dubla: dinspre societate catre individ,
ca process de socializare. Vectorul acestei duble miscari ii constituie educatia, aflata astfel pe pozitia de
termen mediu intre faptul social si faptul individual, intre constrangere exterioara si constrangere
interiorizata.
Socializarea primară și secundară

Socializarea este convențional definită ca un proces în două trepte: primară și secundară. Socializarea
primară este prima socializare, pe care individul o trăiește în copilăria timpurie și pe parcursul căreia
devine membru al societății. Socializarea secundară este reprezentată de orice proces care îl pregătește
și îl introduce pe individ în noi sectoare ale lumii obiective din societatea lui.

Socializarea primară, ca proces ce caracterizează existența familială, presupune existența persoanelor

influente din viața copilului mic, desemnate sociologic cu expresii precum „alți semnificativi”, „impuși”
copilului (în sensul în care nu pot fi desemnați sau aleși, ci sunt „dați” în mod natural, prin modul natural
de existență și funcționare al familiei). Definițiile pe care aceste persoane le au asupra realității sunt cele
pe care le transmit și copilului, ca unică modalitate de definire. Atunci când copilul are acces și la alte
persoane influente (dădace, vecini, instituții de socializare extrafamiliale), modalitățile de definire a
realității se multiplică și copilul este pus deja în fața unor opțiuni de alegere.

Lumea pe care copilul o interiorizează prin socializarea primară – fiind sigura existentă și imaginabilă
pentru el – va rămâne mult mai stabil și ferm edificată în conștiința lui și ca persoană matură față de cele
pe care le va cunoaște și adimila mai târziu, prin socializarea secundară; aceasta va fi, pentru întreaga sa
viață, „lumea de acasă”. „În roice caz, lumea copilăriei este astfel constituită încât să inculce individului o
structură nomică, prin care el să aibă încredere că „totul este în regulă” – ca să cităm exclamația, poate
cea mai frecventă, a mamelor în fața copilului care plânge. Decoperirea pe care copilul o face mai târziu,
că unele lucruri nu prea sunt „în regulă”, poate fi mai mult sau mai puțin șocantă, în funcție de
circumstanțele biografice, dar lumea copilăriei este capabilă, în orice caz, să își păstreze, retrospectiv,
realitatea sa distinctă. Oricât te îndepărtezi de ea în viața de mai târziu, în zone în care nu te simți deloc
acasă, ea rămâne lumea de acasă” (Berger și Luckmann, 2008, p. 186).

Socializarea secundară se desfasoara pe tot parcursul vieţii, prin participarea în diferite instituţii sociale:
şcoala, întreprinderea economică, societăţi civile, club-uri, comunităţi religioase, relaţii de vecinătate
etc. Socializarea secundara consta in învăţarea unor comportamente, practici culturale care fac parte
din scenariul tipic al unui anumit segment social. Agenţi de socializare sunt : grupul de persoane
“similare” , prieteni, profesori, colegi la locul de muncă, parteneri de viaţă, leaderi de opinie din mass-
media, etc.

CEI 7 ANI DE ACASA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale
sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună
perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea
care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă
atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al
acestuia.

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului, deoarece ea
reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale, si
împlinite etapele întregului său ciclu de creștere .Părinții sunt primii educatori din viața copilului ,
educația primită de acesta până la șapte ani, fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind,
în primul rând, cadrul existenței biofizice al dezvoltării copilului.

Această perioadă de timp, „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.

Bibliogrfie

Stanciulescu Elisabeta, Teorii sociologice ale educatiei, editura Polirom, Iasi , 1995

lect.dr. Corina Pantelimon Bistriceanu, SOCIOLOGIA EDUCAȚIEI – sinteza de curs –

Educația în familie / Cei 7 ani de acasa!, Studiu de specialitate, ABALARU FLORIANA CRISTINA, Editor:
Marius Dumitrescu