Eseu despre particularităţile unei poezii romantice studiate

1. Context
Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 şi publicată în revista Convorbiri literare, în 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, care anunţă marile creaţii ulterioare, culminând
cu „Luceafărul”.

1. 2. Evidenţierea unor trăsături care fac posibilă încadrarea poeziei studiate într-o tipologie, într-un
curent cultural/literar, într-o orientare tematică
Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi
considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.
Specie literară
În poezie sunt asociate, în manieră romantică, mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă
(idilă cu dialog) şi elegie (poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, regret, melancolie).
Curent literar: romantism
Trăsături romantice sunt: tema (iubirea şi natura, condiţia geniului), aspiraţia spre absolut,
motivele literare, atitudinea poetică, amestecul speciilor, dar şi antiteza pe baza căreia este construită
poezia.

2. 3. Prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din
textul studiat
Temă, motiv central, ipostaze lirice, viziune despre lume
La romantici, tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările
sufleteşti ale poetului. Floare albastră aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii paradiziace,
prezentă în idilele eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie, Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, Povestea
teiului, sau în secvenţa idilică din Luceafărul. Depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând tema condiţia
omului de geniu care aspiră la absolut.
Cadrul natural feeric şi protector pentru cuplul de îndrăgostiţi se realizează prin motive
romantice frecvente în lirica erotică eminesciană precum: codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna.
În viziune romantică, se confruntă două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea
cunoaşterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de culoarea albastră) şi lumea iubirii concrete, a
cunoaşterii terestre (simbolizată de „floare”).
Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin – feminin)
sau portrete spirituale (geniul – făptura terestră) care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv se
realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului liric, verbe şi pronume la persoana I singular: „eu”,
„am râs”, „n-am zis”.

3. 4. Ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative
pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie
şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie etc.)

Titlul este simbolul central, având ca punct de plecare un motiv romantic de circulaţie
europeană, ce sugerează aspiraţia spre fericirea prin iubire. Motivul literar asociază substantivul floare,
care simbolizează viaţa, fiinţa păstrătoare a dorinţelor dezvăluite cu vrajă şi culoarea albastră ce
reprezintă în creaţia eminesciană culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului.

Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvenţe poetice, prin alternarea a două planuri,
cosmic-terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/vocea masculină şi iubita. Poezia are o
compoziţie romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziţii: eternitate–viaţă, masculin –
feminin, detaşare apolinică – trăire dionisiacă, vis – realitate, aproape – departe, trecut – prezent.
Prima secvenţă (primele trei strofe) reprezintă monologul fetei care ia forma reproşului şi conţine
simbolurile eternităţii, configurând imaginea lumii reci a ideilor abstracte.
Meditaţia bărbatului, din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă poetică şi se referă
la reacţia îndrăgostitului la reproşurile fetei.
 Secvenţa a treia, care conţine strofele V-XII, este cea mai amplă şi continuă monologul fetei din
prima secvenţă. De această dată, ea adresează chemarea la împlinirea iubirii în spaţiul terestru, în cadrul
naturii feerice.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XIV) este a doua intervenţie a vocii lirice din strofa a patra
şi reprezintă o continuare a meditaţiei bărbatului asupra iubirii trecute pe care o proiectează de această
dată în ideal şi amintire.
Simetria celor patru secvenţe poetice este susţinută de monologul liric al fetei, care exprimă
termenii antinomici (lumea lui – lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.

Imaginar poetic, figuri semantice/tropi

Prima secvenţă poetică (strofele I-III) înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei
începe cu reproşul realizat prin adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar,
într-un aparent dialog, unde alternează propoziţii afirmative şi negative, interogative şi exclamative.
Termenii populari „încalte”, „nu căta” susţin adresarea familiară, iar cele două apelative, „sufletul vieţii
mele” şi „iubite”, dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimă iubirea
sinceră.
În prima strofă, universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumeraţia
simbolurilor eternităţii-morţii: „Iar te-ai cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri nalte?”. Aspiraţia spre
cunoaştere absolută este sugerată de metafora „râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire” şi de mişcarea
ascensională. Domeniul cunoaşterii guvernat de timpul infinit este definit prin intermediul unor metafore
cu valoare de simbol: „întunecata mare” - misterul genezei; „câmpiile asire”- universul de cultură şi
„Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare” - universul de creaţie umană proiectat cosmic.
Avertismentul final „Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”, deşi este rostit pe un ton şăgalnic,
cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin iubire.
A doua secvenţă poetică (strofa a patra) constituie meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei.
Deşi recunoaşte adevărul din vorbele fetei, se detaşează cu o anumită ironie: „Ah! Ea spuse adevărul,/Eu
am râs, n-am zis nimica”.
A treia secvenţă poetică conţine strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la
împlinirea iubirii în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeaţă…”. Spre deosebire de alte idile
eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire; ea încearcă atragerea bărbatului
în paradisul naturii, ca aspiraţie spre refacerea cuplului adamic.
Cadrul natural se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană:
codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Natura de început de lume este, în viziune romantică, un spaţiu
nealterat de prezenţa umană: „Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreaţă”. Imaginile vizuale sunt
asociate cu cele auditive: „Und-izvoare plâng în vale”.
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă
cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: „Şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface
de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura”. Femeia iubită este o apariţie de basm, graţioasă („de-aur părul”),
şăgalnică („Ş-apoi cine treabă are?”), senzual-naivă („Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti”).
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XIV) este a doua intervenţie a vocii lirice din strofa a patra
şi reprezintă o continuare a meditaţiei bărbatului asupra iubirii trecute pe care o proiectează de această
dată în ideal şi amintire: „Și te-ai dus, dulce minune,/Și-a murit iubirea noastră”.
Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea, iar în planul subiectiv, se accentuează lirismul.
Dacă în penultima strofă despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă, separată, la
nivel formal, printr-un şir de puncte de suspensie de restul poeziei, sfârşitul visului de iubire devine o
certitudine. Verbele la timpul trecut („te-ai dus”, „a murit”) susţin tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis
şi realitate, dar şi dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire, pentru ca apoi să se reaşeze în
limitele lor sunt sugerate de repetiţia din penultimul vers („Floare-albastră! floare-albastră!...”) şi, mai ales,
de versul final: „Totuşi este trist în lume!”.

Caracteristicile limbajului poetic

Expresivitatea are surse multiple, în plan morfologic, lexical, stilistic, fonetic şi prozodic.
La nivel morfologic, verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veşnicia naturii („urcă”,
„stă”), verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie, iar verbele la trecut,
din meditaţia bărbatului, redau reflecţia şi distanţarea temporală („am râs”, „te-ai dus”, „a murit”).
 La nivel lexical, vorbirea populară şi limbajul familiar accentuează intimitatea („încalte”, „nu căta”
„mi-i da”, „te-oi ţinea”, „nime”).
Figurile de stil şi imaginile artistice sunt numeroase: epitetul („prăpastia măreaţă”, „trestia cea
lină”); personificarea („izvoare plâng în vale”); comparaţia („roşie ca mărul”); inversiuni („albastra-mi,
dulce floare”); metafora („râuri în soare”); simbolul („floare albastră”, „ceruri- nalte”); repetiţia („Floare-
albastră! floare-albastră!…”).
Muzicalitatea tristă a poemului este conferită de elementele de prozodie: rima îmbrăţişată, ritmul
trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: „gândire” –
„asire”; părţi de vorbire diferite: „dispare” – „floare”). De asemenea, armonia imitativă redă concordanţa
dintre sonoritatea expresiei şi sentimentele exprimate: tristeţea, nostalgia.

4. 5. Susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în textul
poetic studiat
În opinia mea, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană, într-o
viziune lirică proprie. „Floare albastră” îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către
idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit şi la scriitorul romantic german Novalis sau la poetul italian
Leopardi. Motiv romantic de largă circulaţie europeană, de asemenea regăsit şi în alte texte
eminesciene, „Călin (file din poveste)”, „Sărmanul Dionis”, simbolul florii albastre, dobândeşte aici
valoare polisemantică: aspiraţie spre fericirea prin iubire, opoziţie între lumea caldă, terestră şi lumea
rece a ideilor.
În creaţia eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a idealului, iar floarea simbolizează
viaţa, iubirea. Repetiţia din penultimul vers („Floare-albastră! floare-albastră!...”) şi versul final: „Totuşi
este trist în lume!” exprimă nostalgia iubirii ca mister al vieţii.
Concluzie Poezia „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa
de tinereţe, care anticipează marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul „ Luceafărul”,
sinteză a operei eminesciene.