§1.

Forţa majoră în comerţul internaţional1

§1.1. Regimul legal al forţei majore

Aspecte generale şi sediul materiei

Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în contracte, fiind frecvent
întâlnită în practica relaţiilor de comerţ internaţional.
Forţa majoră constituie un risc2, în comerţul internaţional el prezentând anumite aspecte specifice,
care, în cea mai mare parte a cazurilor, au fost relevate de practica arbitrală.
Principiile UNIDROIT reglementează forţa majoră în art. 7.1.7, aşa cum vom vedea în cele ce
urmează.
Regimul său juridic este supus dreptului comun (art. 1.351 C. civ.), atunci când sistemul de drept
român este lex contractus (forţa majoră fiind o instituţie de natură contractuală în dreptul internaţional
privat), iar părţile nu au instituit, prin clauze contractuale, un regim derogatoriu de la aceste reglementări.
Un regim special al forţei majore este reglementat de art. 79 din Convenţia de la Viena (1980), fără
însă ca sintagma „forţă majoră” să fie utilizată explicit în Convenţie3.

Condiţiile forţei majore în comerţul internaţional

2.1. Principalele reglementări în materie

În Principiile UNIDROIT, condiţiile forţei majore se desprind din prevederile
art. 7.1.7 alin. (1), potrivit cărora „este exonerat de răspundere pentru neexecutare debitorul care
dovedeşte că aceasta se datorează unui impediment pe care nu îl poate controla şi pe care nu l-ar fi putut
lua în considerare la momentul încheierii contractului sau pe care nu l-ar fi putut evita ori depăşi”.
În dreptul român, forţa majoră este definită drept orice eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil şi inevitabil [art. 1.351 alin. (2) C. civ.].
Pe cale de consecinţă, forţa majoră este reţinută ca fiind acel eveniment imprevizibil şi
insurmontabil, independent de culpa celui care o invocă (debitorului), survenit după încheierea
contractului şi care face obligaţia debitorului imposibil de executat.

2.2. Particularităţi privind condiţiile de imprevizibilitate şi insurmontabilitate în comerţul

internaţional

2.2.1. Situaţii în care aceste condiţii au fost considerate realizate

1
A se vedea, ca studii generale privind forţa majoră în contractele comerciale internaţionale, în literatura juridică română,
mai ales: T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, op. cit., p. 190-192; O. Căpăţînă, în O. Căpăţînă, B. Ştefănescu, op.
cit., vol. II, p. 61-63; R. Munteanu, Elemente de tehnică juridică..., op. cit., p. 131-162; M.N. Costin, S. Deleanu, op. cit., vol.
II, p. 192-200; S. Deleanu, Contractul de comerţ internaţional, op. cit., p. 155-168. Pentru literatura juridică străină, a se vedea,
mai ales: Ph. Kohn, Force majeure er contrats internationaux de longue durée, în Clunet nr. 3/1975, p. 467 şi urm.; M. Fontaine,
Les clauses de force majeure dans les contrats internationaux, în D.P.C.I., t. 5,
nr. 4/1979, p. 474-506; H. Lesguillons, op. cit., p. 507-532; P. van Ommeslaghe, op. cit., p. 7-59;
M. Fontaine, Droit des contrats internationaux, op. cit., p. 211-247; Schmitthoff, The Law and Practice of International Trade,
op. cit., p. 117 şi urm., care analizează instituţia „frustration”, similară forţei majore în dreptul anglo-saxon.
2
A se vedea, cu privire la riscurile în contractele comerciale internaţionale, supra, acest titlu, C. 3, Subc. 2, S. 1 Subs. 1.
3
A se vedea infra, Partea specială, T. IV, Subt. I, C. 1.
 Cu privire la condiţiile forţei majore de a fi imprevizibilă şi insurmontabilă (de neînlăturat), practica
arbitrală, română şi străină4, a oferit numeroase exemple de situaţii specifice în care aceste condiţii au
fost considerate realizate.
a) O primă situaţie pe care practica arbitrală română a asimilat-o în mod tradiţional cazului de forţă
majoră este aceea a refuzului eliberării sau a anulării autorizaţiei legale de export-import, de către
autorităţile competente5.
S-a statuat că refuzul eliberării autorizaţiei de export-import constituie un caz de forţă majoră6, care
nu cade sub cenzura instanţei arbitrale7, ci, adăugăm noi, a instanţei de contencios administrativ.
Neobţinerea autorizaţiei de export-import produce efecte pe planul executării contractului de
comerţ internaţional – în sensul că împiedică această executare, făcând imposibilă trecerea mărfii peste
frontiera română –, fără a avea efect, în principiu, asupra valabilităţii încheierii contractului respectiv8.
Refuzul eliberării autorizaţiei nu are caracter de forţă majoră în cazul în care refuzul s-a datorat
comportării culpabile a părţii care trebuia să o obţină, care, de pildă, nu a solicitat autorizaţia în timp util9
sau nu a depus în termen util documentaţia necesară pentru acordarea acesteia.
Anularea autorizaţiei de către autorităţile române competente în cursul executării contractului a fost
asimilată, de asemenea, unui caz de forţă majoră10.
Pentru identitate de raţiune cu situaţia refuzului eliberării autorizaţiei de export-import româneşti,
practica arbitrală de comerţ internaţional a considerat că imposibilitatea obţinerii autorizaţiei (de export)
dintr-o ţară străină constituie, de asemenea, un eveniment asimilabil forţei majore11.
b) Este o situaţie de forţă majoră interdicţia importurilor, hotărâtă de un guvern străin, dacă s-a
prelungit timp mai îndelungat (3 luni, în speţă) şi a făcut imposibilă executarea de către debitor a
obligaţiilor la care s-a angajat prin contractul de comerţ internaţional12.
c) Practică arbitrală a considerat, de asemenea, ca fiind situaţii de forţă majoră embargoul13 şi
conflictul armat care a blocat complet căile ferate şi pe cele maritime, făcând imposibilă aducerea
mărfurilor în zonă14.
Ca o apreciere generală, remarcăm faptul că, în practică, a fost considerată îndeplinită condiţia
imprevizibilităţii chiar dacă părţile au fost conştiente de posibilitatea realizării evenimentului, dar nu au

4
A se vedea, cu privire la practica C.C.I. în materie, M.N. Costin, S. Deleanu, op. cit., vol. II,
p. 196-200 şi bibliografia acolo citată.
5
A se vedea, pentru comentarii doctrinare în materie: O. Căpăţînă, J.r.d.c.i. (XLVII), în R.R.S.I.
nr. 4(72)/1984, p. 333-336 (nr. 159-164); idem, Efectele juridice ale autorizaţiei de import-export, în Supl. R.E. nr. 37/1984, p.
8; O. Căpăţînă, B. Ştefănescu, op. cit., vol. I, p. 99-107; O. Căpăţînă, Sinteză de practică arbitrală..., op. cit., p. 10; V. Babiuc,
C. Cunescu, op. şi loc. cit., p. 79-80; O. Căpăţînă, Le régime des autorisations d’exportation et d’importation en droit roumain,
în D.P.C.I., vol. 12, nr. 1/1986,
p. 146-147; R. Munteanu, Elemente de tehnică juridică..., op. cit., p. 149-151. A se vedea, pentru regimul autorizaţiilor de
export-import în România, supra, T. I, C. 1, Sc. 2, S. 3.
6
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 15 din 23 mai 1975 şi nr. 188 din 12 iulie 1980, în Rep.
C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 41.
7
A se vedea: C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 15 din 23 mai 1975 şi nr. 188 din 12 iulie 1980, în Rep.
C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 18-19; C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 161 din 24 iunie 1981 şi nr. 89 din 28 martie 1984, în Rep. C.
Arb.-C.C.I.R. 1987, p. 27-28.
8
A se vedea, mai pe larg, supra, acest titlu, C. 2, S. 2, §4, nr. 22 şi bibliografia acolo citată.
9
A se vedea, în acest sens, C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 178 din 9 iunie 1982, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1987, p. 28. A se
vedea, pentru comentarii, V. Babiuc, C. Cunescu, op. şi loc. cit.
10
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 138 din 29 august 1977, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 41.
11
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 177 din 7 iulie 1978, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 41.
12
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 29 din 23 iunie 1973, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 41.
13
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 25 din 26 mai 1994, în J.C.A., p. 102.
14
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 78 din 10 iulie 1996, în J.C.A., p. 101-102. În speţă a fost vorba de conflictul
armat din Cecenia şi războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan.
putut prevedea momentul când se va produce, amploarea (întinderea) efectelor şi consecinţele sale asupra
contractului.

2.2.2. Situaţii în care aceste condiţii nu au fost considerate realizate

În mult mai numeroase cazuri, practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul internaţional au
apreciat însă că anumite situaţii intervenite pe parcursul executării contractului nu constituie forţă majoră,
nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi insurmontabilitate.
Astfel, în primul rând, s-a arătat că nu sunt asimilabile forţei majore împrejurările materiale precum:
- defecţiunile în funcţionarea utilajelor uzinei producătoare interne care nu au putut fi remediate
decât după un timp mai îndelungat15;
- lipsa capacităţilor întreprinderilor producătoare16;
- lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului17;
- sosirea cu întârziere în portul de îmbarcare a navei maritime angajate de vânzător (în condiţiile
regulilor Incoterms, care prevăd această obligaţie în sarcina vânzătorului, în speţă, ale clauzei C.I.F.),
deoarece vânzătorul trebuia să depună toate diligenţele pentru angajarea altei nave, în vederea respectării
termenului de livrare18;
- întreruperea producţiei la uzina furnizoare internă, din cauza neprimirii la timp a unor utilaje din
import19;
- livrarea cu întârziere de către subfurnizor a unor subansamble, precum şi incapacitatea temporară
de muncă a unor muncitori sau redistribuirea de personal20;
- blocajul financiar. Practica judecătorească21 şi cea arbitrală22 sunt concordante, sub acest aspect;
- criza pieţei financiare23;
- conflictele armate, în cazul în care condiţiile de imprevizibilitate şi de insurmontabilitate nu sunt
îndeplinite24;
- lipsa mijloacelor materiale din cauza dificultăţilor în desfacerea producţiei25;
- imposibilitatea procurării valutei pentru achitarea mărfurilor cumpărate26;
- sechestrul pe bunurile şi conturile bancare ale debitorului27;

15
A se vedea: C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 44 din 21 octombrie 1971, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982,
p. 41, şi comentată de I. Nestor, O. Căpăţînă, J.r.d.i.p. (VI), în R.R.S.I. nr. 2(24)/1974, p. 202-204;
C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 122 din 8 iulie 1977, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 41.
16
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 110 din 1 iulie 1977, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 41.
17
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 30 din 23 iunie 1973, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982,
p. 41-42.
18
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 62 din 24 decembrie 1973, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982,
p. 42
19
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 23 din 25 martie 1977 şi nr. 177 din 11 iulie 1979, în Rep.
C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 42.
20
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 24 din 4 mai 1976, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 42.
21
A se vedea: C.S.J., s. com., dec. nr. 569 din 22 noiembrie 1994, în R.D.C. nr. 5/1995, p. 162; C.S.J., s. com., dec. nr.
355 din 25 mai 1995, în R.D.C. nr. 57/1996, p. 157-158.
22
A se vedea: C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 128 din 6 noiembrie 1997, în J.C.A., p. 102-103;
C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 101 din 29 iunie 1998, în R.D.C. nr. 9/1998, p. 161-163.
23
A se vedea: C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 128 din 26 iulie 1999, în J.C.A., p. 85; C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 99 din 5 mai
2009 şi nr. 100 din 5 mai 2009, în J.A. 2007-2009, p. 188 şi 203.
24
Într-o speţă, conflictul armat din Iugoslavia nu a fost socotit forţă majoră întrucât vânzătorul avea posibilitatea de a
livra marfa pe alte rute de transport spre România. A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot.
nr. 39 din 14 aprilie 1997, în J.C.A., p. 102.
25
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 117 din 15 octombrie 1997, în J.C.A., p. 103.
26
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 29 din 23 iunie 1994, în J.C.A., p. 103.
27
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 73 din 30 aprilie 1999, în J.C.A., p. 103.
 - starea de faliment, partea în cauză fiind autorizată de autorităţile competente pentru a continua
activitatea în scopul achitării datoriilor sale28.
În al doilea rând, practica arbitrală a considerat că nu constituie forţă majoră modificările survenite
în sfera dreptului, atunci când nu sunt imprevizibile, precum o modificare a dispoziţiilor legale (în speţă,
restricţii adoptate de legislaţia vamală), a căror eventualitate părţile au avut-o în vedere la încheierea
contractului de comerţ internaţional, convenind încă de atunci modul de lichidare a obligaţiilor care vor
fi în curs la momentul intrării în vigoare a noii legi29.

2.3. Particularităţi privind alte condiţii ale forţei majore în comerţul internaţional
a) Debitorul care invocă forţa majoră nu va beneficia de efectele acesteia dacă el însuşi se află în
culpă.
Astfel, în practica arbitrală de comerţ internaţional s-a decis că evenimentul de forţă majoră
intervenit la data când debitorul se află în întârziere cu executarea obligaţiei la care s-a angajat prin
contractul de comerţ exterior nu îl apără de răspundere pentru depăşirea termenului convenit30.
De asemenea, debitorul aflat în culpă prin neîndeplinirea unor obligaţii contractuale (în speţă,
neplata la timp a taxelor portuare, ceea ce a provocat contrastalii) nu poate fi apărat de răspundere31.
b) În fine, s-a statuat în sensul că evenimentul de forţă majoră trebuie să intervină după momentul
încheierii contractului32.

§1.2. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în contractele de

comerţ internaţional

Precizări prealabile
Clauzele de forţă majoră sunt extrem de frecvente, putând fi considerate adevărate „clauze de stil”
în contractele privind activităţile de comerţ internaţional.
Clauzele la care ne referim constituie o specie a clauzelor asigurătorii în contractele de comerţ
internaţional şi, ca atare, se subsumează particularităţilor generale ale acestora33.
În dreptul român, regimul juridic al forţei majore, instituit prin prevederile
art. 1.351 C. civ. (respectiv art. 1082 şi 1083 din vechiul C. civ.), are un caracter supletiv, aşa încât părţile
pot să-l completeze sau să deroge de la el prin clauze contractuale.
În comerţul internaţional, părţile aplică frecvent Clauza model privind forţa majoră adoptată de
C.C.I. din Paris în anul 2003 (Publicaţia 650)34, care este o reglementare de soft law. Părţile pot încorpora
contractual această Clauză model fie direct, prin inserarea ei în contract, fie prin trimitere (recepţiune
contractuală). Prevederile Clauzei model fac obiectul analizei în cele ce urmează.

28
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 94 din 23 septembrie 1996, în J.C.A., p. 103-104.
29
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 12 din 11 ianuarie 1980, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982,
p. 42.
30
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 14 din 19 mai 1971, nr. 30 din 11 septembrie 1972, nr. 187 din 1 noiembrie
1977, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 42; C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 25 din 26 mai 1994, precitată; C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr.
30 din 11 iulie 1994, în J.C.A., p. 102.
31
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 21 din 20 aprilie 1976, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 42.
32
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 65 din 25 februarie 1982, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1987,
p. 28-29. În speţă contractul (adiţional) dintre părţi s-a încheiat la două luni după survenirea cazului de forţă majoră.
33
A se vedea, cu privire la clauzele asigurătorii în contractele comerciale internaţionale, supra, acest titlu, C. 3, Subc. 2,
S. 1, Subs. 2.
34
Denumirea oficială este ICC Force Majeure Clause 2003.
 50. Tipuri de definiţii ale forţei majore în contractele de comerţ internaţional
Practica internaţională şi literatura de specialitate au relevat existenţa a trei tipuri de definiţii ale
forţei majore, prin care părţile contractante particularizează condiţiile acestei instituţii.
a) În primul rând, există o definiţie sintetică, în care forţa majoră este particularizată prin condiţiile
(elementele) sale legale esenţiale35.
O definiţie sintetică a forţei majore este cuprinsă în art. 79 alin. (1) din Convenţia de la Viena
(1980).
De asemenea, Principiile UNIDROIT definesc sintetic forţa majoră, în art. 7.1.7 alin. (1), aşa cum
am văzut.
b) În al doilea rând, se întâlneşte o definiţie analitică, în care părţile enumeră limitativ situaţiile pe
care le consideră ca fiind cazuri de forţă majoră.
Situaţiile cel mai des invocate în enumerare – care diferă, desigur, mai ales în funcţie de obiectul
contractului – sunt calamităţile naturale (secetă36, îngheţ, cutremure, inundaţii, incendii, epidemii etc.),
conflictele armate sau alte asemenea situaţii conflictuale grave (stare de război, revoluţie, mobilizare,
rechiziţii, embargo etc.), conflictele de muncă grave (grevele care afectează activitatea economică a uneia
dintre părţi), actele puterii publice (refuzul eliberării autorizaţiilor legale de export-import, a autorizaţiilor
de construcţie sau de exploatare a unui obiectiv economic etc.), dificultăţile de transport, aprovizionare,
restricţia utilizării energiei etc.
Definiţia sintetică este întâlnită în unele contracte supuse sistemului de drept anglo-saxon, cum
sunt, de pildă, contractele de navlosire (charter party)37.
c) În fine, există o definiţie mixtă, care include formularea sintetică a condiţiilor forţei majore,
precum şi enumerarea exemplificativă (exempli gratia) a principalelor cazuri de forţă majoră.
Clauza model a C.C.I. (2003) adoptă soluţia definiţiei mixte, dar într-o modalitate specifică: este
prevăzută formula sintetică generală a forţei majore (în paragraful 1) şi este oferită o listă de evenimente
care se prezumă a întruni condiţiile sintetice ale forţei majore atunci când o parte contractantă, care a
adoptat această Clauză model, le invocă (paragraful 3).
Astfel, în paragraful 1, se prevede că, în lipsa unei convenţii exprese sau implicite a părţilor în sens
contrar, atunci când o parte contractantă nu execută una sau mai multe dintre obligaţiile sale contractuale,
se vor produce efectele forţei majore (prevăzute în paragrafele 4-9), dacă şi în măsura în care această
parte dovedeşte: a) că neexecutarea obligaţiilor sale contractuale a fost cauzată de un impediment (o
piedică) în afara controlului său rezonabil şi b) că ea nu s-ar fi putut în mod rezonabil aştepta să fi luat în
considerare producerea impedimentului la data încheierii contractului şi c) că ea nu ar fi putut în mod
rezonabil să evite sau să depăşească consecinţele impedimentului.
Este de remarcat faptul că nu a fost reţinută condiţia imprevizibilităţii impedimentului, care este
considerată integrată în condiţia b), după cum se arată în Notele explicative ale textului [it. i)].
De asemenea, se relevă ideea că aceste Clauze nu limitează forţa majoră la impedimentele care au
loc după încheierea contractului [Notele explicative, lit. c)]. În consecinţă, există forţă majoră şi în cazul
în care impedimentul s-a produs înainte de data încheierii contractului, dar consecinţele sale nu au fost
cunoscute şi nici nu ar fi putut fi cunoscute la acea dată. Clauzele lasă deschisă posibilitatea părţilor ca,

35
A se vedea, pentru aplicarea în practica arbitrală a definiţiei sintetice a forţei majore,
C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 131 din 7 iunie 2007, în J.A. 2007-2009, p. 144.
36
C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 169 din 24 iulie 2008 şi nr. 171 din 10 iulie 2009, în J.A. 2007-2009,
p. 209 şi 204.
37
În aceste contracte sunt uzuale clauze precum: clauza de război (War clause), clauza de grevă (Strike clause), clauza
de îngheţ (Ice clause). A se vedea, pentru detalii, Partea specială, în contextul analizei contractului de transport internaţional de
mărfuri pe mare, infra. O definiţie analitică a forţei majore este dată în unele Condiţii generale elaborate sub egida
C.E.E.-O.N.U. A se vedea R. Munteanu, Elemente de tehnică juridică..., p. 140-142. Aceste condiţii generale au fost însă extrem
de rar utilizate în practica subiectelor române de drept al comerţului internaţional.
printr-o clauză explicită în contract, să limiteze forţa majoră la impedimentele produse după încheierea
contractului.
Pragul adoptat de Clauza model prin inserarea condiţiilor menţionate ale forţei majore este apreciat
drept „considerabil mai coborât decât imposibilitatea de executare” [lit. a) din Notele explicative].
Într-adevăr, formulări precum „împrejurări (...) în afara controlului (...) rezonabil” sau „care nu ar fi putut
în mod rezonabil să (se) evite” nu sunt sinonime cu imposibilitatea de executare38.
Paragraful 3 al Clauzei model prevede că, în lipsa probei contrare şi cu excepţia cazului în care s-a
convenit altfel în mod expres sau implicit în contract, o parte care invocă această Clauză model este
prezumată a fi întrunit condiţiile prevăzute la literele a) şi b) din paragraful 1 în caz de producere a unuia
sau mai multora dintre următoarele impedimente: a) război (declarat sau nu), conflict armat sau
ameninţarea serioasă cu acestea (incluzând, dar nu limitat la, atac ostil, blocadă, embargo militar),
ostilităţi, invazie, act al unui inamic străin, mobilizare militară extensivă; b) război civil, răscoală sau
revoluţie, putere militară sau nelegitimă, insurecţie, tulburare sau dezordine civilă, violenţă în masă, act
de nesupunere civilă; c) act de terorism, sabotaj sau piraterie;
d) act al autorităţii, legal sau ilegal, achiesarea la orice lege sau ordin guvernamental, regulă, reglementare
sau directivă, stare excepţională, expropriere, achiziţie forţată, sechestrarea fabricilor, rechiziţie,
naţionalizare; e) eveniment natural („act of God”), flagel, epidemie, dezastru natural, precum, dar nu
limitat la, furtună violentă, ciclon, taifun, uragan, tornadă, viscol, cutremur de pământ, activitate
vulcanică, alunecare de teren, maree înaltă, tsunami, inundaţie, pagubă sau distrugere produsă de trăsnet,
secetă; f) explozie, incendiu, distrugerea maşinilor, echipamentelor, fabricilor şi a oricăror alte feluri de
instalaţii, întrerupere prelungită a transporturilor, telecomunicaţiilor sau curentului electric; g) conflict de
muncă generalizat, precum, dar nu limitat la, boicot, grevă şi închidere a întreprinderii, reducere a
ritmului de lucru, ocuparea fabricilor şi localurilor.
În esenţă, aşa cum se arată în Notele explicative [lit. d)], paragraful 3 indică un număr de
evenimente care sunt în general incluse în clauzele de forţă majoră şi prevede o prezumţie în favoarea
părţii care invocă o asemenea clauză, care poate dovedi producerea unuia sau mai multora dintre
evenimentele listate, în loc de îndeplinirea condiţiilor generale din paragraful 1. Astfel, într-un contract
care a trimis la Clauza model, partea care invocă unul sau mai multe dintre evenimentele listate este
prezumată a fi arătat că neexecutarea de către ea a obligaţiilor contractuale a fost cauzată de un
impediment care îndeplineşte condiţiile din paragraful 1 lit. a) şi b).
Este esenţial de subliniat că simpla producere a impedimentului nu duce automat la exonerarea de
obligaţie a părţii care îl invocă. Clauza model a instituit un echilibru al sarcinii probei între părţi, şi anume:
partea care invocă impedimentul trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiei de la lit. c) din paragraful
1, iar cealaltă parte poate să răstoarne prezumţia de care beneficiază cocontractantul său, dovedind că
impedimentul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la lit. a) şi b) din paragraful 1.
În noţiunea de „act al autorităţii”, prevăzută de paragraful 3 lit. d), se încadrează şi refuzul emiterii
unei autorizaţii legale de import-export. Totuşi, în temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile pot
prevedea expres că furnizorul mărfii are obligaţia de a obţine autorizaţia (obligaţie de rezultat – n.n.), caz
în care el nu poate invoca drept impediment de forţă majoră ordinul guvernamental prin care i s-a refuzat
licenţa, cu excepţia cazului în care neobţinerea acesteia este consecinţa unuia dintre celelalte
impedimente de forţă majoră menţionate [a se vedea, în acest sens, Notele explicative, lit. g)].

Principiul libertăţii contractuale este prevalent

Prin clauza de forţă majoră, părţile contractante pot modifica elementele (condiţiile) legale ale forţei
majore, dând acesteia configuraţia juridică adaptată cel mai bine particularităţilor contractului lor.

38
O concluzie similară se desprinde şi din practica românească, după cum am arătat.
 Practica arbitrală de comerţ internaţional a admis în mod constant această facultate a părţilor,
statuând în sensul că acestea pot atribui forţei majore înţelesul pe care îl consideră convenabil, în scopul
de a agrava sau, dimpotrivă, de a micşora răspunderea lor contractuală39.
Cel mai adesea, în practică, părţile atenuează exigenţele legale ale forţei majore şi, mai ales, restrâng
sau elimină cerinţa de insurmontabilitate şi condiţia ca împrejurarea de forţă majoră să facă (absolut)
imposibilă executarea contractului40, ceea ce este de natură a apropia clauza de forţă majoră de cea de
impreviziune (hardship)41.
Clauza model a C.C.I. acordă prioritate voinţei exprese sau implicite a părţilor, în cazul aplicării
prevederilor paragrafelor 1 sau 3, aşa cum am văzut.

§1.3. Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore

Efectele (consecinţele) forţei majore

6.1. Aspecte generale

Forţa majoră are ca efecte absolvirea debitorului de obligaţia de a executa şi exonerarea acestuia de
răspundere pentru neexecutarea obligaţiei afectate de forţa majoră42.
Clauza model a C.C.I. prezintă separat cele două efecte, în paragrafele 4 şi 5. Cel dintâi paragraf
prevede că partea care invocă această Clauză cu succes este, sub rezerva paragrafului 6, absolvită de
sarcina de a-şi executa obligaţiile contractuale, din momentul în care impedimentul a cauzat
imposibilitatea de executare, iar, potrivit celui din urmă paragraf menţionat, aceeaşi parte este, sub
aceeaşi rezervă, exonerată de orice obligaţie pentru daune sau orice altă dezdăunare contractuală pentru
neexecutarea contractului, din acelaşi moment.
Efectele forţei majore se manifestă diferit după cum împiedicarea este temporară sau durabilă. În
primul caz intervine efectul suspensiv, iar în cel de-al doilea poate avea loc stingerea efectelor
(rezoluţiunea) contractului, după distincţiile de mai jos.

6.2. Efectul suspensiv de executare

Forţa majoră produce, în contractele de comerţ internaţional, în primul rând un efect suspensiv de
executare a obligaţiei debitorului afectat.
Primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă datorită faptului că,
în comerţul internaţional, contractele se încheie, de regulă, pe termen mediu şi lung, iar tendinţa firească
a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţă majoră.

39
A se vedea, pentru o hotărâre cu valoare de principiu în acest sens, C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 62 din 24 decembrie
1973, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 40-41.
40
Astfel, de exemplu, în practica arbitrală internaţională s-a considerat valabilă clauza potrivit căreia vânzătorul este
exonerat de răspundere pentru nelivrarea mărfii (în speţă, portocale) dacă face dovada, cu acte oficiale, că, din cauza ploilor
continue, fructele nu au putut fi culese, deşi, în mod evident, ele puteau fi procurate de pe terţe pieţe. A se vedea C.
Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 62 din 24 decembrie 1973, în Rep.
C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 40-41. Idem, pentru clauza potrivit căreia constituie un caz de forţă majoră, exonerator de răspundere,
restricţia mijloacelor de transport feroviar, pe o anumită cale ferată, în perioada de livrare a mărfurilor, deşi transportul ar fi
putut fi efectuat pe o altă rută feroviară sau cu un alt mijloc de transport; a se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 16 din 14 iunie
1975, ibidem.
41
A se vedea, pentru comparaţie între forţa majoră şi hardship, supra, acest titlu, C. 3, Subc. 2, S. 2, Subs. 2, §3.5, nr.
42.
42
Cu privire la efectul exonerator de răspundere, care intervine numai în cazul evenimentelor de forţă majore care sunt
astfel probate, a se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 93 din 29 aprilie 2009, în
J.A. 2007-2009, p. 208.
 O asemenea soluţie este aplicabilă însă numai în cazul contractelor cu termen uzual de executare,
fiind incompatibilă cu situaţia în care contractul conţine un termen de executare esenţial.
Datorită efectului lor, în primul rând suspensiv de executare, clauzele de forţă majoră acţionează
similar clauzelor de adaptare a contractului, mai ales în cazul în care, pe durata suspendării, părţile au
renegociat termenii contractului, iar după încetarea suspendării contractul urmează să îşi producă efectele
în aceşti noi termeni43.
Părţile prevăd, de regulă, că efectul suspensiv al forţei majore se exprimă prin prelungirea
termenului de executare a contractului cu durata situaţiei de forţă majoră (acesta fiind, de fapt, efectul
tipic al suspendării), dar nu este exclusă posibilitatea ca ele să convină ca prelungirea să aibă loc pe o altă
durată sau să stabilească suspendarea executării pe perioada forţei majore, dar fără prelungirea duratei
contractului.
De regulă, efectul suspensiv al clauzei de forţă majoră acţionează în mod automat, atunci când ea
este dovedită, dar este posibil ca producerea acestui efect să fie lăsată la latitudinea debitorului sau chiar
a creditorului.
Principiile UNIDROIT acordă şi ele preferinţă efectului suspensiv, în art. 7.1.7 alin. (2). Se prevede
că, atunci când impedimentul este doar temporar, exonerarea de răspundere pentru neexecutare are efect
pentru o perioadă rezonabilă, având în vedere efectul impedimentului asupra executării contractului.
Acelaşi articol, în alin. (4), conferă părţilor dreptul de a suspenda executarea obligaţiilor lor.
Similar, Clauza model a C.C.I. prevede că, atunci când efectul impedimentului este temporar,
efectele prevăzute de paragrafele 4 şi 5 de mai sus se vor aplica numai proporţional, în măsura în care şi
atât timp cât impedimentul (definit în paragraful 1 – n.n.) sau evenimentul listat (în paragraful 3 – n.n.)
invocate împiedică executarea obligaţiilor contractuale de către partea care a făcut referire la această
Clauză.

6.3. Efectul extinctiv al forţei majore

Efectul extinctiv, de rezoluţiune (reziliere) a contractului, care în dreptul comun constituie
principiul în materie, se produce în comerţul internaţional numai în subsidiar, atunci când situaţia de forţă
majoră durează un timp îndelungat (de regulă, peste 6 luni), stabilit de părţi în contract, sau executarea
contractului devine de la început evident imposibilă.
Rezoluţiunea contractului poate avea loc de plin drept sau pe cale judecătorească ori arbitrală.
Efectul extinctiv al forţei majore este admis de Principiile UNIDROIT, în
art. 7.1.7 alin. (4) [„Nimic din acest articol nu împiedică părţile să-şi exercite dreptul de a rezilia
contractul (...)”].
Clauza model a C.C.I. reglementează efectul extinctiv al forţei majore în paragraful 8. Conform textului,
atunci când durata impedimentului, respectiv a evenimentului listat, invocate potrivit paragrafului 1 sau 3
din Clauză, au efectul de a lipsi pe una sau pe ambele părţi contractante de ceea la ce ele erau îndreptăţite
în mod rezonabil să se aştepte în temeiul contractului, oricare parte are dreptul să rezilieze contractul. Se
remarcă faptul că autorii Clauzei au evitat să prevadă un termen fix pentru rezilierea contractului,
deoarece ar fi fost extrem de dificil să îl determine, având în vedere marea diversitate a împrejurărilor în
care se derulează contractele din comerţul internaţional. S-a preferat o soluţie de referire la cauza
contractului, similară celei adoptate de art. 25 din Convenţia de la Viena (1980) pentru definirea
contravenţiei esenţiale la contract, precum şi de art. 7.3.1 din Principiile UNIDROIT pentru
reglementarea cazurilor de rezoluţiune a contractului (precitat).

43
A se vedea, în acest sens: T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, op. cit., p. 190;
R. Munteanu, Unele consideraţii asupra forţei majore în contractele de comerţ exterior, în R.R.D.
nr. 7/1979, p. 17; idem, Elemente de tehnică juridică..., op. cit., p. 134.
 În cazul survenirii cazului de forţă majoră, care împiedică sau afectează grav executarea
contractului, se ridică problema suportării riscului contractului, precum şi a transferului acestuia de la o
parte contractantă la alta44.

6.4. Principiul libertăţii contractuale privind efectele forţei majore

Debitorul poate să renunţe, în mod expres sau implicit, la efectele forţei majore, care puteau fi de
natură să-l exonereze de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
Această posibilitate a debitorului a fost recunoscută în practica arbitrală de comerţ internaţional45.

6.5. Dezdăunarea uneia dintre părţile contractante atunci când cealaltă parte a obţinut un
profit ca urmare a rezoluţiunii contractului din cauză de forţă majoră
Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.7, permit cocontractantului părţii care invocă forţa majoră de a
solicita dobândă la suma datorată de această din urmă parte, sumă care nu se mai execută ca efect al forţei
majore. Acest articol se coroborează cu
art. 7.4.9 alin. (1), din materia dobânzilor (precitat), care prevede că, dacă o parte nu plăteşte o sumă de
bani la scadenţă, creditorul are dreptul să ceară dobândă pentru acea sumă, „indiferent dacă este sau nu
exonerat de răspundere” (s.n.). În comentariul la
art. 7.4.9 alin. (1) se precizează următoarele: dacă întârzierea este consecinţa unui caz de forţă majoră
(spre exemplu, debitorul este împiedicat să obţină suma datorată din cauza introducerii unor noi reguli în
materia schimbului valutar), dobânda va fi în continuare datorată, dar nu cu titlu de daune-interese, ci cu
titlu de compensare pentru îmbogăţirea debitorului ca rezultat al neplăţii, pentru că debitorul continuă să
primească dobândă pentru suma pe care nu poate să o plătească.
Soluţia este adoptată şi de Clauza model a C.C.I. Potrivit paragrafului 9, atunci când a avut loc
rezoluţiunea contractului (în condiţiile paragrafului 8), iar oricare parte contractantă a obţinut un
beneficiu înainte de data rezoluţiunii, ca urmare a unei prestaţii efectuate de cealaltă parte în executarea
contractului, partea care a obţinut un astfel de beneficiu va fi obligată să plătească celeilalte părţi o sumă
de bani echivalentă cu valoarea acelui beneficiu.
Această soluţie, întemeiată pe principiul restituirii în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, ni se pare a
fi compatibilă cu dreptul român.

Procedura de anunţare a cazului de forţă majoră şi sancţiunea nerespectării acesteia

Sistemul de drept român prevede expres sau prin uzanţe obligaţia părţii care a suferit un caz de forţă
majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.
O prevedere expresă în acest sens există şi în Convenţia de le Viena [art. 79 alin. (4)].
De asemenea, clauzele de forţă majoră inserate de părţi în contract conţin, în majoritatea cazurilor,
prevederi privind procedura de anunţare a situaţiei de forţă majoră.
Obiectul înştiinţării (avertizării) celeilalte părţi îl reprezintă atât survenirea cazului de forţă majoră,
cât şi efectele acesteia asupra executării contractului.
Forma înştiinţării este, de regulă, aceea a comunicării scrise, făcută prin orice mijloc susceptibil de
dovadă (scrisoare, fax, telex, e-mail etc.), dar părţile pot prevedea şi posibilitatea comunicării telefonice,
confirmată ulterior în scris.

44
A se vedea, pentru suportarea riscului în contractele comerciale internaţionale, supra, nr. 7.
45
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 20 din 11 iunie 1971, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 43. În speţă, debitorul a
renunţat implicit la efectele forţei majore, prin faptul că a convenit cu creditorul modificarea contractului după producerea
cazului de forţă majoră.
 Comunicarea trebuie făcută imediat după survenirea împrejurării de forţă majoră. Convenţia de la
Viena (1980) utilizează formula „într-un termen rezonabil”. Părţile folosesc, de regulă, în contract
exprimări de tipul „într-un termen scurt”, „de îndată” sau echivalente.
Sancţiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea forţei majore, prevăzută în
Convenţia de la Viena (1980), de uzanţele comerciale internaţionale şi, de regulă, de părţi în cuprinsul
clauzei este obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care creditorul le-ar fi putut evita dacă ar
fi fost înştiinţat în termen46. Face excepţie, desigur, situaţia în care însăşi anunţarea a fost imposibilă din
cauza cazului de forţă majoră. Sancţiunea mai severă, şi anume decăderea debitorului din dreptul de a
invoca forţa majoră – şi deci înlăturarea, pentru debitor, a efectului exonerator de răspundere al forţei
majore –, trebuie prevăzută explicit în contract.
Un regim de anunţare şi de sancţiune similar este reglementat de Principiile UNIDROIT. Se
prevede că debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa impedimentului şi a consecinţelor asupra
capacităţii sale de a executa contractul. Dacă notificarea nu ajunge la destinaţie într-un termen rezonabil
din momentul în care ia cunoştinţă sau ar fi trebuit să fi luat cunoştinţă de impediment, debitorul datorează
daune-interese pentru prejudiciul rezultat din neprimire [art. 7.1.7 alin. (3)].
Clauza model a C.C.I. impune cerinţa notificării pentru a se produce efectele forţei majore
prevăzute de paragrafele 4, 5, 6 şi 8. Astfel, scutirea debitorului victimă a forţei majore de obligaţia de
executare a contractului se produce de la data când impedimentul a cauzat neexecutarea obligaţiei dacă
notificarea impedimentului este dată fără întârziere sau, în caz contrar, de la data când notificarea ajunge
la cealaltă parte (paragraful 4). Efectul exonerator de răspundere se produce din acelaşi moment
(paragraful 5). Atunci când a avut loc o suspendare a contractului din cauza unui impediment temporar,
partea contractantă a cărei prestaţie obligaţie a fost suspendată este obligată să notifice pe cealaltă parte
de îndată ce impedimentul (din paragraful 1) sau evenimentul listat (din paragraful 3) încetează să
împiedice executarea obligaţiilor sale contractuale (paragraful 6). Rezoluţiunea contractului trebuie, de
asemenea, notificată celelalte părţi într-un termen rezonabil (paragraful 8).

Obligaţia părţilor de a coopera pentru atenuarea efectelor forţei majore

Părţile au obligaţia de a coopera în vederea înlăturării efectelor negative ale forţei majore. Această
obligaţie constă mai ales în necesitatea ca părţile să depună eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor
şi readucerea contractului, pe cât posibil, la situaţia normală, inclusiv, dacă este posibil, prin renegocierea
acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenţei de a-l readapta la noile împrejurări.
Obligaţia de cooperare este pe deplin concordantă cu concepţia asupra forţei majore în comerţul
internaţional, potrivit căreia forţa majoră constituie primordial o cauză suspensivă de executare a
contractului, care trebuie, pe cât posibil, să fie salvat, precum şi cu principiul de drept comun „actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat”.
Principiile UNIDROIT subsumează obligaţia de cooperare în materie cerinţei generale a cooperării
părţilor pentru atenuarea prejudiciilor produse prin neexecutarea contractului, prevăzută în art. 7.4.8
(precitat).
Clauza model a C.C.I. prevede această obligaţie separat, în paragraful 7. Potrivit textului,
cocontractantul părţii care invocă forţa majoră, întemeiată pe această Clauză, este obligat să întreprindă
toate măsurile necesare pentru a limita efectele impedimentului (din paragraful 1) sau ale evenimentului
listat (în paragraful 3) asupra executării obligaţiilor sale contractuale.

Proba forţei majore în comerţul internaţional47

46
C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 98 din 10 mai 2007, în J.A. 2007-2009, p. 205.
47
A se vedea, în materie, mai ales: O. Căpăţînă, în O. Căpăţînă, B. Ştefănescu, op. cit., vol. II,
p. 117-118; Dragoş A. Sitaru, Consideraţii asupra hotărârilor arbitrale pronunţate pentru adaptarea contractelor comerciale
 9.1. Mijloace comune de probă a forţei majore produse în ţară
Partea care invocă situaţia de forţă majoră trebuie să o probeze, mijloacele de probă fiind variate.
a) Astfel, în primul rând, dovada evenimentelor de forţă majoră, atunci când acestea au avut loc pe
teritoriul ţării, se poate face cu avize de forţă majoră eliberate de C.C.I.R., precum şi de camerele de
comerţ judeţene şi a municipiului Bucureşti.
O asemenea competenţă este conferită acestor camere de comerţ prin Legea
nr. 335/2007 a camerelor de comerţ din România [art. 4 lit. j) şi art. 28 alin. (2) lit. i)]. De asemenea,
Statutul C.C.I.R. în vigoare, adoptat la 26 aprilie 2016, prevede că una dintre atribuţiile Camerei naţionale
este aceea de a aviza, la cerere, pentru comercianţii din România, pe bază de documentaţie, existenţa
cazurilor de forţă şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale internaţionale, conform
procedurilor proprii (art. 16 pct. 12).
Aceste avize au, în faţa instanţei arbitrale, o forţă probantă relativă (iuris tantum), în sensul că pot
fi combătute de partea interesată prin orice mijloc de probă, arbitrii având dreptul suveran de apreciere a
puterii doveditoare a avizului eliberat de C.C.I.R., întocmai ca şi a oricărui alt mijloc de probă. Practica
arbitrală de comerţ internaţional s-a pronunţat în mod constant în acest sens48.
b) Proba forţei majore poate fi făcută şi pe cale de expertiză, fie ca unic mijloc de probă, fie în
completarea altor asemenea mijloace. O asemenea posibilitate se desprinde şi din practica arbitrală de
comerţ internaţional49.
c) În ceea ce ne priveşte credem că proba forţei majore în comerţul internaţional se poate face, în
ultimă instanţă, prin orice mijloc, fiind vorba de a se dovedi situaţii de fapt50.

9.2. Mijloace de probă a forţei majore produse în străinătate

Potrivit prevederilor art. 1.091 alin. (2) C. pr. civ., „probaţiunea faptelor este supusă legii locului
unde ele s-au produs ori au fost săvârşite”.
În consecinţă, atunci când împrejurarea de forţă majoră s-a produs în străinătate, sunt admisibile
orice mijloace de probă admise de sistemul de drept de la locul respectiv, inclusiv cele care nu ar fi
cunoscute de dreptul român, ca, de exemplu, instituţia „expertului-martor” (expert witness) din dreptul
anglo-saxon.

9.3. Proba situaţiilor de forţă majoră specifice

În cazul în care situaţia de forţă majoră îmbracă forme specifice, proba acesteia poate prezenta
anumite particularităţi.
Astfel, atunci când forţa majoră constă în refuzul eliberării, de către organul competent, a unei
autorizaţii legale de export-import, dovada se face cu documentul care atestă acest refuz, iar nu printr-un

internaţionale pe termen lung, op. cit., p. 11-12; R. Munteanu, Aspecte privind invocarea forţei majore în cadrul litigiilor de
comerţ exterior, în R.R.S.I. nr. 1(75)/1985, p. 47-55; idem, Elemente de tehnică juridică..., op. cit., p. 165-169; C. Bîrsan, în C.
Bîrsan, Dragoş A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. II, partea I, op. cit., p. 153-154.
48
A se vedea, de exemplu: C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 14 din 19 mai 1971, comentată de I. Nestor,
O. Căpăţînă, J.r.d.i.p. (VI), în R.R.S.I. nr. 2(24)/1974, p. 203-204; C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 28 din
31 ianuarie 1984, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1987, p. 48. În acest ultim caz, instanţa arbitrală a admis că certificatul eliberat de
C.C.I.R. prin care se certifică existenţa unui eveniment de forţă majoră poate fi combătut prin constatările unui raport de
expertiză.
49
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., încheierea interlocutorie din 30 noiembrie 1984, comentată de
O. Căpăţînă, Regimul probator al forţei majore în relaţiile de comerţ exterior, în Supl. R.E. nr. 9/1985,
p. 9-10, şi C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 28 din 31 ianuarie 1984, la care ne-am referit supra.
50
A se vedea, de pildă, pentru proba forţei majore într-un caz de calamitate naturală în agricultură, prin utilizarea de
hotărâri de Guvern emise pentru constatarea aceste situaţii, C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 169 din 24 iulie 2008, în J.A. 2007-2009,
p. 210.
certificat eliberat de C.C.I.R., deoarece, în acest caz, nu este vorba de un eveniment concret de forţă
majoră (precum o calamitate naturală), ci de aplicarea unor dispoziţii legale51.

9.4. Proba cazurilor de forţă majoră notorii

Practica arbitrală a statuat în sensul că evenimentele de forţă majoră care sunt notorii, precum
existenţa stării de război într-o anumită zonă a lumii, pot fi luate în consideraţie de instanţa arbitrală de
comerţ internaţional independent de orice probă administrată în cauză, în măsura în care sunt cunoscute
de arbitri, iar părţile nu le contestă52. Este o aplicare a regulii generale privind obiectul probei53.
În ceea ce ne priveşte, credem că o asemenea soluţie trebuie admisă cu prudenţă, deoarece faptul
pe care arbitrii trebuie să-l urmărească, pentru a pronunţa exonerarea de răspundere a debitorului ce nu
şi-a executat obligaţiile contractuale, este ca forţa majoră să fi afectat în mod concret şi direct posibilităţile
de executare ale debitorului, iar nu existenţa unei situaţii generale de incertitudine pe plan zonal.

51
A se vedea, în acest sens, C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 161 din 24 iunie 1981 şi nr. 89 din 28 martie 1984, în Rep. C.
Arb.-C.C.I.R. 1987, p. 27-28.
52
A se vedea C. Arb.-C.C.I.R., Hot. nr. 21 din 20 aprilie 1976, în Rep. C. Arb.-C.C.I.R. 1982, p. 44. În speţă era vorba
de conflictul armat din Cipru din 1974.
53
A se vedea, cu privire la obiectul probei, infra, acest titlu, C. 7, Subc. 1.