Sunteți pe pagina 1din 135

Conf. univ. dr.

Gabriela Ignat

CONTABILITATE GENERALĂ

(SUPORT DE STUDIU I.D.)

IAŞI - 2019

1
CUPRINS

INTRODUCERE 04
U.I. 1. IMPORTANŢA, OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII
1.1. Importanţa contabilităţii 10
1.2 Obiectul contabilităţii 15
1.3 Sisteme de contabilitate 21
1.4 Metoda contabilităţii 23

U.I. 2. BILANŢUL CONTABIL


2.1 Fundamentarea contabilă a patrimoniului 27
2.2 Activul patrimonial 28
2.3 Pasivul patrimonial 34
2.4 Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanțul contabil 35
2.5 Conținutul și structura bilanțului 36
2.6 Modificări ale patrimoniului și reflectarea lor în bilanț 40

U.I. 3. CONTUL CONTABIL


3.1 Contul contabil – importanță, funcții, conținut și formă grafică 46
3.2 Regulile de funcționare a conturilor 49
3.3 Corespondența conturilor, analiza contabilă, formula contabilă și dubla
înregistrare în conturi 51
3.4 Planul de conturi 54

U.I. 4. BALANŢA DE VERIFICARE 61

U.I. 5. DOCUMENTAREA PROCEDEU AL METODEI CONTABILITĂȚI


5.1 Noțiunea, importanța, întocmirea și prelucrarea documentelor contabile67
5.2 Clasificarea documentelor 68
5.3 Documente justificative, baza înregistrărilor în contabilitate 69
5.4 Registrele contabile 76

U.I. 6 CONTABILITATEA PRINCIPALELOR CATEGORII


ECONOMICE 86
6.1 Contabilitatea capitalurilor 94
6.2 Contabilitatea activelor imobilizate 94
6.2.1 Generalităţi 94
6.2.2 Amortizarea imobilizărilor 96
6.2.3 Documentele folosite în evidența imobilizărilor 98
6.2.4 Grupa 20 „Imobilizări necorporale” 99
6.2.5 Conturile utilizate pentru evidențierea mobilizărilor corporale 104
6.3 Contabilitatea activelor circulante materiale 106
6.3.1 Evaluarea stocurilor 108
6.3.2 Contabilitatea stocurilor 110
6.3.3 Contabilitatea produselor 113
6.4 Contabilitatea terților 113
6.5 Contabilitatea trezoreriei 119
6.6. Contabilitatea cheltuielilor si a veniturilor 123
6.6.1 Delimitări și structuri privind cheltuielile și veniturile 123
6.6.2 Conturile utilizate pentru evidenţa cheluielilor şi a veniturilor 124

2
U.I. 7. INVENTARUL ŞI INVENTARIEREA
7.1 Importanța și funcțiile inventarierii 134
7.2 Clasificarea inventarierilor 134
7.3 Etapele inventarierii 135
7.4 Norme privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și
de pasiv 136

U.I. 8. CALCULAŢIA CONTABILĂ 148


8.1 Importanța și principiile calculației 159
8.2 Metode de calculaţie a costurilor

U.I. 9 SITUAȚIILE FINANCIARE CONTABILE


9.1 Generalități 158
9.2 Forma și conținutul situațiilor financiare ale întreprinderii 160
9.3 Reglementările referitoare la bilanț 163
9.4 Întocmirea situațiilor financiare 165
9.5 Contul de rezultate 167
9.6 Anexa la bilanț. Raportul de gestiune 169
9.7 Situația modificărilor capitalului propriu 170
9.8 Tabloul fluxurilor de numerar 170
9.9 Notele explicative 170
9.10 Raportul administratorilor 171
9.11 Prevederi referitoare la auditarea situațiilor financiare 171
9.12 Aprobarea și depunerea situațiilor financiare și a raportului anual al
întreprinderii 172
9.13 Situațiile financiare anuale simplificate, aprobare, semnare, depunere și
publicare 173

BIBLIOGRAFIE 176

3
INTRODUCERE

Există pentru toate un moment şi un timp pentru toate lucrurile sub cer” şi
contabilitatea se înscrie în prezent în acest reper temporar. Viaţa afacerilor este
reflecţia unei societăţi unde se vrea a câştiga dar fără riscuri, a profita fără a plăti,
a exista fără asumări.
Şi pentru aceasta există celebra formulă a lui Necher „prima regulă a
afacerilor este de a ţine conturile iar neglijarea acestora este primul pas care
conduce la ruină”.
Obiectivul esenţial al contabilităţii a fost şi este de a descrie şi de a măsura
realitatea, de a aminti, de a separa şi de acţiona.
Contabilitatea a fost prezentă în toate civilizaţiile cunoscute. Specialiştii
atestă că ea precede scrisului, deci a facilitat dezvoltarea.
În evoluţia contabilităţii în serviciul umanităţii putem considera 3 etape
istorice:
- Antichitatea: contabilitatea era esenţialmente concretă şi descriptivă, avea
un singur scop şi deci o singură capacitate de a număra, de a socoti;
- Evul Mediu: contabilitatea lega faptele izolate, care altminteri par simple
adăugiri şi se erijează în sisteme;
- Perioada modernă: cu sisteme concrete, devenind modele de contabilitate.
În Antichitate, primul autor notabil a fost Hammourabi. Din vremea sa s-
au păstrat numeroase plăci cuneiforme ce conţin texte referitoare la ţinerea legală
a activităţii contabile. Sumerienii dispuneau de numeroase fişe contabile ce
conţineau cifre şi texte expuse, amestecate, elemente descriptive, care nu aveau
scopul de a afecta operaţiile ulterioare ci numai a face verificările.
Sumerienii aveau finanţişti avizaţi, care foloseau cu eficacitate table
pătrate şi puteau rezolva probleme de dobândă, aranjându-le şi adăugându-le în
capital.
În timpul faraonilor, socotelile egiptene erau mai puţin bine structurate
decât cele babiloniene, dar scribii efectuau deja observaţii statistice şi de
previziune (de exemplu, ţinerea evidenţei zilelor şi orelor de lucru şi evaluarea
costurilor pe zi).
După anul 300 I.C., Egiptul a adoptat limba şi practicile greceşti. În
Papirusul lui Zenon se găsesc scrisori, note, conturi, devize, chitanţe ce au permis
crearea unei imagini despre contabilitatea acestei perioade. Este evidentă
distincţia între conturile de produse agricole şi conturile de fluxuri monetare;
exista deja un calendar, un jurnal ce conţinea detaliile înregistrărilor cotidiene,
conturile generale ce rezumau tranzacţiile efectuate în decursul mai multor zile.
Egiptenii ştiau, de asemenea, să falsifice conturile pentru a redresa
anumite situaţii, în special aprovizionările, ieşirile, reintrările fictive de stocuri,
dând astfel o evidenţă mai mult sau mai puţin îndoielnică (de exemplu, trocul între
o zi de muncă contra unui veşmânt era astfel contabilizată: într-o parte se
înregistra în monedă plata unui salariu, apoi în schimbul monedei, se înregistra
cumpărarea veşmântului, toate acestea neavând nici o legătură în fapt cu nicio
manipulare de bani).
În Grecia antică, contabilitatea era destul de dezvoltată. Aici templele
jucau rolul de bănci.
Aceste adevărate instituţii financiare cunoşteau şi utilizau în această
perioadă cecurile şi poliţele.

4
Atenienii deţineau o societate de logişti compusă din 10 membri ce
verificau conturile publice şi un colegiu de revizori ce practica auditul deciziilor
contradictorii luate de prima societate.
Migala dreptului roman era în profundă armonie cu precizia contabilă.
Ţinerea de documente contabile, era în Roma, pentru şeful familiei o obligaţie
asemănătoare a celei unui comerciant din zilele noastre.
Ciceron a adus importante precizări asupra documentelor contabile
romane. Principalul document era „cartea de cheltuieli şi câştiguri”, alături de care
se foloseau „adversaria” şi „ephemeris”, ce permiteau conservarea şi înregistrarea
diferitelor tipuri de tranzacţii. Dar cel mai complet registru era „Codex rationum”,
care, ca toate registrele putea fi arătat în justiţie.
Contabilitatea romană a fost prima care a dat o idee precisă ritmicităţii în
munca contabilă: operaţiile cotidiene înregistrate în „adversaria” şi „ephemeris”
erau perioadic raportate, o dată pe lună, după eventuala reclasificare.
În Evul Mediu, vocaţia internaţională a civilizaţiei romane a lăsat loc,
încetul cu încetul, autarhiei regimului feudal. Această evoluţie politică, asociată cu
dificultăţile economice, a susţinut raritatea posibilităţilor de scriere, tehnica şi
semnele contabile.
Începând cu secolul al XIII-lea, cunoştinţele antice au fost reinventate. În
perioada schimbărilor, a început utilizarea cifrelor arabe care au luat locul, într-o
manieră lentă, dar progresivă, cifrelor romane.
Preferinţa contabilităţii pentru cifrele romane a fost marcată de un spirit
conservator şi tipicar.
Era dificil de modificat o operaţiune scrisă cu cifre romane decât una
scrisă cu cifre arabe.
Cu puţină abilitate, operaţiunea 33 + 33 = 66, putea fi transformată în 88 +
88 = 176.
În cifre romane, aceeaşi operaţie era astfel redactată: XXXIII + XXXIII =
LXVI şi pentru a fi transformată LXXXVIII + LXXXVIII = CLXXVI, inserarea
de noi cifre era mult mai delicată şi dificilă.
În Evul Mediu, contabilitatea era concretizată prin redactarea unui mic
registru, în care operaţiile erau înregistrate cronologic. Erau descrise în special
operaţiile cu clienţii, furnizorii şi bancherii. Au fost găsite, de asemenea,
înregistrări în formă de articole, dar articol înregistrat în sensul termenului
jurnalistic, adică se apropie mai mult de o descriere de operaţii decât de analiză.
Diversitatea unităţilor de producţie şi de servicii, cât şi complexitatea
creşterii tranzacţiilor, au determinat folosirea unei contabilităţi în partidă simplă,
caracterizată prin naşterea conturilor, descriind un tip de operaţii sau rezumând
activitatea unei unităţi de producţie.
În forma acestor conturi, o coloană era rezervată pentru sporiri şi cealaltă
pentru diminuări. Elementele suprapuse şi coloanele separate au fost înlocuite de
coloane „măritate”, adică una lângă alta.
Nevoile economice au determinat crearea conturilor particulare, cum ar fi
contul „Capital”, „Profit şi Pierdere”.
Toate conturile cunoscute în această perioadă prezentau numeroase
caracteristici comune, cum ar fi: o diversitate de conturi cu o preponderenţă de
conturi de creanţe şi datorii; un efort de prezentare care nu putea să scutească
descrierea.
La sfârşitul Evului Mediu, un mare autor îşi pune amprenta asupra vieţii
contabile. Luca Pacioli, cu a sa „Summa de arithmetica, gemotrica, proportioni et
proportionalita”.

5
Primul autor de operă contabilă, italianul Luca Paciolo descrie şi
modelează conceptual o contabilitate utilizată deja în oraşele italiene. În celebra
„Summa di Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita”,
matematicianul include în capitolul „Tractatus de computis et scripturis”, o
adevărată piatră unghiulară pentru istoria contabilităţii.
Tratatul este prima enciclopedie de gestiune; el a prezentat pentru prima
dată, într-o manieră coerentă, principiile partidei duble (nu a inventat-o, dar a
asigurat elanul acesteia în Europa creştină). A preconizat utilizarea a trei registre
contabile: memoriul, jurnalul şi cartea mare. A recomandat efectuarea
inventarului, a tuturor bunurilor personale şi a exploataţiei comerciantului, şi nu în
ultimul rând, a detaliat ţinerea diferitelor registre:
- memoriul permitea , la început, înregistrarea tuturor operaţiilor fără
analiza în monedă;
- jurnalul, în care se regăseau debitul şi creditul şi care era redactat sub
formă de articole cu dublu scop: de a reclasa operaţiunile cronologic şi de a le
exprima la urmă, într-o singură unitate;
- cartea mare, în care debitele şi creditele erau clare şi diferenţiate cu
precizie cont după cont.
Pacioli a deschis drumul succesorilor dar, nu a indicat de ce şi mai ales
cum debităm sau credităm. A definitivat codificarea în ansamblu de practici
anterioare, stabilind o legătură algebrică.
După Pacioli, în toate ţările europene apare o literatură contabilă
importantă. Dar, alături de câteva lucruri originale, mulţi au recopiat mai mult sau
mai puţin servili lucrurile de referinţă.
Mult mai târziu, Claude Irson a înlocuit termenul „balanţă” cu cel de
„bilanţ”. Pentru el bilanţul reprezintă o situaţie care jonglează înscrisurile
întreprinderii, perioadă cu perioadă, nu pentru a emana bogăţia, ci mai ales pentru
a valida operaţiile precedente şi a împiedica falsificarea înregistrărilor anterioare
şi a servi ca bază fiabilă noilor înregistrări.
Mathieu de la Porte a dat contabilităţii forma clasică, care este astăzi
cunoscută. Lui i se datorează prezentarea actuală a bilanţului cu activul în stânga
şi pasivul în dreapta, cât şi a principiului de a diferenţia patrimoniul
comerciantului de patrimoniul întreprinderii.
Bertrand Francois Barreme este primul autor care preconizează utilizarea
„bilanţului în aer”, adică o situaţie contabilă făcută pe o foaie separată şi nu într-
un registru cu foile cusute.
După Barreme, Edmond Degranges publică în 1795 „Ţinerea de dări de
seamă uşoare”, care a servit ca puncte de referinţă numeroaselor generaţii de
contabili.
Până în prezent, contabilitatea a utilizat toate resursele matematicii
moderne, fizicii, informaticii şi tehnicii comunicaţiilor.
Contabilitatea a fost şi este un veritabil limbaj şi precum multe limbaje, are
o mare flexibilitate, o mare capacitate de rezistenţă asupra esenţialului, o mare
aptitudine de a asimila noutăţile şi de a le integra.
Element de memorie, element de negoţ, baza de acţiune, contabilitatea
deţine un loc extrem de important chiar şi în gestiunea modernă.

6
Unitatea de învățare nr. 1:
IMPORTANŢA, OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1) 07


Instrucţiuni (U.I. 1) 07
1.1. Importanţa contabilităţii. 08
1.2 Obiectul contabilităţi 13
1.3 Sisteme de contabilitate 19
1.4 Metoda contabilităţii 21
Test de autoevaluare 22
Lucrare de verificare 1 23
Rezumat (U.I. 1) 23
Bibliografie (U.I. 1) 23

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1)


Modulul are ca obiectiv familiarizarea studenţilor de la învăţământul la
distanţă cu conceptele, principiile şi normele financiar contabile din
reglementările naţionale Prin însuşirea conţinutului modulului, studenţii vor
dobândi competenţe generale şi specifice.
Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în familiarizarea
studenților cu noțiunile referitoare la obiectul contabilității, metodele de
contabilitate și formele de contabilitate. După finalizarea studiului acestei unități
de învăţare, studenții vor fi familiarizații cu obiectul de studiu, cu structura şi cu
noţiunile de bază ale contabilităţii, vori înţelege rolul contabilităţii în cadrul
sistemului informaţional,

Instrucţiuni (U.I. 1)
Această unitate U.I. necesită cca. 2 ore de studiu individual (S.I.), la care
se adaugă alte 2 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la memorarea
şi înţelegerea noţiunilor specifice (răspunsurile corecte sunt date la finalul testului
şi o lucrare de verificare.

1.1 Importanţa contabilităţii


Contabilitatea a apărut şi a evoluat pe măsura dezvoltării activităţii de
producţie şi de comercializare a bunurilor. Produs al unei activităţi practice şi
teoretice îndelungate, contabilitatea s-a afirmat ca un sistem de cunoaştere şi
gestiune a resurselor societăţii separate patrimonial. De-a lungul istoriei,
contabilitatea a cunoscut o evoluţie a scopului său, de la tehnică de înregistrare a
tranzacţiilor comerciale, către un mijloc de control, având un caracter
probatoriu.
Pentru unii specialişti, contabilitatea apare ca tehnica sau arta
înregistrării, clasificării, prelucrării şi a stocării informaţiilor exprimate valoric
referitoare la tranzacţiile şi evenimentele cu caracter financiar care au loc în
cadrul entităţii juridice. Deşi practica a anticipat drumul parcurs de contabilitate,
influenţând cercetarea aplicată în domeniul contabilităţii, pe baza acestor aspecte
practice au fost conturate funcţii, concepte, principii, procedee şi instrumente
ştiinţifice acestei discipline, care-i conferă caracter ştiinţific.
Definiţia modernă a contabilităţii porneşte de la funcţia de bază a acesteia,
adică furnizarea de date cu caracter financiar despre entitatea economică,
utilizate în procesul decizional.

7
O entitate economică este o întreprindere sau firmă cu patrimoniu propriu,
care-şi desfăşoară activitatea în mod independent, având ca scop realizarea de
produse sau comercializarea bunurilor achiziţionate. Astfel, contabilitatea poate fi
definită ca un sistem informaţional ce măsoară, prelucrează şi furnizează
informaţii financiare despre întreprindere, şi anume asupra modului în care se
consumă capitalul investit de proprietar şi cum se asigură creşterea acestui
capital.
Pornind de la criteriul juridic, contabilitatea surprinde aspecte legate de
exploatarea resurselor din proprietatea întreprinderii.
Contabilitatea sesizează legătura dintre tranzacţii şi luarea deciziilor.
Pornind de la acest lucru, contabilitatea măsoară tranzacţiile derulate de
întreprindere prin culegerea şi furnizarea informaţiilor, arată modul în care se
derulează fiecare tranzacţie, informaţiile furnizate sunt prelucrate şi stocate, fiind
utilizate în momentul luării deciziilor de către utilizatorii din cadrul întreprinderii
şi din afara acesteia.
Contabilitatea poate fi considerată un „sistem cibernetic deschis”, pentru
că datele înregistrate despre activitatea economico-socială pot fi considerate
intrări, iar datele furnizate pentru luarea deciziilor sunt considerate ieşiri.
Contabilitatea nu se opreşte în momentul ieşirii datelor, pentru că
întreprinderea e creată să funcţioneze o perioadă îndelungată, iar activitatea
desfăşurată e consumatoare de resurse şi trebuie să fie producătoare de rezultate.
Contabilitatea furnizează informaţii despre activitatea întreprinderii la
perioade egale, de regulă la sfîrşitul fiecărui an, despre situaţia patrimonială şi
financiară a întreprinderii. În acest sens, contabilitatea poate fi considerată ca o
activitate prestatoare de servicii, deoarece informaţiile realizate sunt puse la
dispoziţia persoanelor fizice sau juridice, care trebuie să ia decizii.
Pentru a scoate în evidenţă caracterul ştiinţific al contabilităţii, trebuie să
clarificăm legătura dintre registrele contabile, calculator şi sistemul informatic
managerial. De multe ori contabilitatea se confundă cu ţinerea registrelor care
stochează informaţiile financiare. Întocmirea registrelor contabile este un proces
contabil prin care tranzacţiile derulate de întreprindere sunt înregistrate pe baza
unor acte (documente) justificative. Acest proces, deşi foarte important pentru
asigurarea calităţii informaţiilor financiare, e considerat ca parte neînsemnată a
contabilităţii.
Partea cea mai importantă e analiza şi interpretarea rezultatelor, precum şi
utilizarea informaţiilor financiare în procesul decizional. În această situaţie,
contabilul trebuie să se ocupe tot mai mult de funcţia informaţională a
contabilităţii, având obligaţia să prezinte cât mai multe variante conducerii şi să
sugereze varianta optimă care să stea la baza luării deciziilor. Dacă deciziile
implică activitatea economică, informaţiile contabile sunt importante în luarea
acestor decizii, pentru că informaţiile furnizate de contabilitate se referă la
resursele existente în cadrul întreprinderii, precum şi la modalitatea de utilizare a
acestor resurse pentru obţinerea rezultatelor scontate.
Informaţia – în sensul larg al cuvântului – este o comunicare verbală,
scrisă sau în imagini despre un eveniment, un fenomen, un obiect sau persoană,
care, fiind înţeleasă, declanşează diferite acţiuni. Conţinutul informaţiilor poate fi
economic, tehnic, cultural, ştiinţific etc. şi, în funcţie de acesta, exprimarea se
poate face în cuvinte, cifre, puncte, imagini sau semne convenţionale.
Informaţiile economice se exprimă în cifre şi reflectă fenomenele
economice care au loc într–o unitate de producţie legate de: existenţa, mişcarea şi
transformarea elementelor patrimoniale, eficienţa folosirii lor în procesul de
producţie şi raporturile economice care apar în procesul social–economic.

8
Informaţiile economice sunt variate şi se pot clasifica după următoarele
criterii:
a) după conţinut:
 informaţii de planificare sau programare;
 informaţii efective;
 informaţii de control.
b) după forma de prezentare:
 informaţii orale;
 informaţii scrise;
 informaţii audiovizuale.
c) după etalonul de exprimare:
 informaţii cantitative;
 informaţii valorice.
d) după sfera de cuprindere:
 informaţii sintetice;
 informaţii analitice.
e) după scopul pentru care sunt folosite:
 informaţii de conducere;
 informaţii de raportare;
 informaţii de corectare a activităţii.
f) după timpul de reflectare:
 informaţii active (curente);
 informaţii pasive (trecute);
 informaţii previzionale (de viitor).
Cunoaşterea completă a activităţii desfăşurate în cadrul unităţilor
economice se realizează cu ajutorul sistemului informaţional economic, care este
reprezentat de totalitatea metodelor, procedeelor şi mijloacelor utilizate în
procesul informaţional – sistem organizat de culegere, înregistrare, transmitere şi
prelucrare a datelor.
Sistemul informaţional economic are ca obiectiv principal asigurarea
datelor şi informaţiilor referitoare la procesele şi fenomenele economice, care au
loc în unităţile economice, necesare organelor de conducere şi control, în procesul
elaborării deciziilor şi transpunerii lor în realitate.
Sistemul informaţional reprezintă un element esenţial în fundamentarea şi
elaborarea deciziei, dar şi un instrument de executare a deciziilor elaborate la
diferite niveluri. Prin aceasta, sistemul informaţional are un rol important în
gestionarea şi controlul asupra activităţii desfăşurate.
Sistemul informaţional economic se delimitează în timp şi spaţiu.
Delimitarea în timp se face pe perioade de gestiune sau pe exerciţii financiar–
contabile, iar delimitarea în spaţiu se face pe verigi ale economiei naţionale şi pe
unităţi patrimoniale.
Informaţiile contabile sunt utilizate în activitatea de planificare, control şi
evaluare.
Planificarea este procesul prin care se previzionează drumul care trebuie
parcurs în realizarea unei activităţi. Acest proces include stabilirea unui scop,
găsirea şi alegerea variantelor optime pentru atingerea lui. Pentru asigurarea unei
planificări cât mai aproape de realitate, cu obţinerea rezultatelor optime, este
necesar ca în momentul planificării contabilul să asigure un set de variante
posibile din punct de vedere financiar şi să indice căile de obţinere a rezultatelor
optime.

9
Controlul este procesul prin care o întreprindere se asigură asupra unor
activităţi ale întreprinderii, dacă acestea corespund. Prin control se vede dacă
planurile sunt realizabile. Se urmăreşte dacă persoanele care iau decizii au primit
delegare de competenţe, dacă deciziile lor aduc o creştere a capitalului investit de
proprietari. Contabilitatea prezintă situaţii din care să rezulte costurile, veniturile
şi rezultatele precum şi abaterile de la nivelul planificat, analizând cauzele
abaterilor.
Evaluarea implică studierea şi măsurarea sistemului de decizii,
urmărindu-se şi o îmbunătăţire a proceselor informaţionale care reflectă realitatea
din întreprindere.
Informaţiile furnizate de contabilitate pot fi prelucrate manual sau cu
calculatorul. Acesta din urmă nu înlocuieşte contabilul, ci îl ajută să prelucreze
informaţiile într-un timp rapid şi să le furnizeze în momentul optim. Utilizarea
calculatorului e uneori criticată, deoarece contabilii renunţă la analiza amănunţită
a tranzacţiilor derulate de întreprindere. Totuşi, calculatorul nu poate să lipsească
în procesul de prelucrare a informaţiilor, el ajutându-ne în furnizarea lor rapidă,
pentru ca deciziile să fie luate în cunoştinţă de cauză.
În unităţile economice informaţiile servesc la rezolvarea problemelor
curente, analiza obiectivă a activităţii desfăşurate în perioada trecută şi la
elaborarea strategiilor viitoare, de perspectivă.
Contabilitatea se caracterizează prin:
 foloseşte un raţionament specific, o terminologie adecvată şi procedee
proprii de culegere şi transmitere a datelor şi a informaţiilor;
 principala sursă de date şi informaţii o reprezintă documentele de evidenţă,
care stau la baza înregistrării fiecărei operaţiuni economice, indiferent de
conţinutul său;
 foloseşte ca principal etalon de evidenţă etalonul monetar.
Principalele funcţii îndeplinite de contabilitate în cadrul evidenţei
economice sunt: de informare, de control, juridică şi previzională.
Funcţia de informare se referă la cunoaşterea patrimoniului, a proceselor
economice, a rezultatelor obţinute şi a tuturor fenomenelor economice, care au loc
într-o unitate economică, permiţând elaborarea deciziilor.
Funcţia de control proprie contabilităţii, prin care se verifică activitatea
desfăşurată, utilizarea şi păstrarea elementelor patrimoniale, respectarea normelor
de consum, folosirea capacităţilor de producţie, înregistrarea corectă a muncii
desfăşurate şi calculul corect al drepturilor cuvenite etc.
Funcţia juridică prin care informaţiile (datele) furnizate de către
contabilitate au şi calitate juridică, fiind simplu de interpretat şi analizat, operative
şi în totalitate oneste.
Contabilitatea se conturează ca disciplină odată cu apariţia în anul 1494 a
primului tratat tipărit, intitulat: Summa di arithmetica, geometria, proportioni et
proportionalita a călugărului franciscan Luca Paciolo. În această lucrare, în partea
I, secţiunea a II–a Tratatus de computis et scripturis (Tratatul de conturi) sunt
prezentate principiile şi metodele contabilităţii în partidă dublă (Scrittura deppia),
a căror utilizare este astăzi generală. De-a lungul timpului, contabilitatea şi–a
perfecţionat continuu metodele şi instrumentele de lucru, reprezentând un element
de progres în dezvoltarea societăţii umane. Trecerea de la o economie
supercentralizată la o economie de piaţă impune şi modificarea unor legi
economice care guvernează economia naţională.
Contabilitatea trebuie să fie flexibilă, ancorată în structura organizatorică a
fiecărei ramuri economice şi să o deservească pe aceasta. În acest sens, este

10
elaborată „Legea contabilităţii“ (nr. 82/1991), cadrul juridic de desfăşurare a
contabilităţii, în care se specifică (sub formă de articole de lege) următoarele :
 importanţa contabilităţii ca instrument de cunoaştere, control şi gestiune a
patrimoniului;
 agenţii economici unde se aplică: regiile autonome, societăţile comerciale,
instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile, persoane juridice şi
persoanele fizice care au calitatea de comercianţi;
 contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională;
 repere pentru principalele obiective ale contabilităţii referitoare la
contabilitatea patrimoniului, a mijloacelor fixe, a valorilor materiale, a
cheltuielilor, a veniturilor şi a profitului sau pierderii;
 modul de efectuare a inventarierilor;
 documentele şi registrele de contabilitate utilizate şi modul lor de
întocmire;
 întocmirea bilanţului contabil şi a contului „Profit şi pierdere”;
 contravenţii şi infracţiuni la lege.

1.2 Obiectul contabilităţii


Contabilitatea este o ştiinţă, o disciplină independentă, cu un obiect
propriu de cercetare şi cu o anumită sferă de aplicare.
Contabilitatea are ca obiective pe de o parte, reflectarea curentă şi
controlul gospodăririi elementelor patrimoniale, aflate în proprietatea agenţilor
economici şi, pe de altă parte, urmărirea activităţii desfăşurate şi stabilirea
rezultatelor economico–financiare.
Obiectul contabilităţii îl reprezintă evidenţa, calculaţia şi controlul, în
expresie valorică, a stării şi mişcării patrimoniului, cu indicarea destinaţiei şi
sursei lor de provenienţă, a mijloacelor economice, a proceselor economice,
precum şi a rezultatelor financiare.
De numele lui Luca Paciolo este legată prima definire a obiectului
contabilităţii: „tot ceea ce, după părerea negustorului îi aparţine pe lume, precum
şi toate afacerile mari şi mărunte în ordinea în care au avut loc”.
Luca Paciolo nu este inventatorul contabilităţii în partidă dublă. El a fost
cel care a promovat-o şi a popularizat-o. Ideile din „Tratatul de conturi şi
înscrisuri” al lui Luca Paciolo au influenţat timp de peste trei secole lucrările de
contabilitate ale autorilor din diferite ţări ale Europei.
După unii autori, existenţa patrimonială e cauza contabilităţii, deoarece
elementele patrimoniale şi modificările acestora constituie materia înregistrabilă a
acestei discipline. Contabilitatea studiază capitalul pus la dispoziţia întreprinderii
de proprietari şi creditori. Acest capital e studiat de contabilitate sub dublu aspect:
aspectul fizic al capitalului: bunuri economice destinate a fi exploatate pe termen
lung sau scurt și aspectul originii capitalului – capital propriu şi obligaţii.
Un alt aspect definitoriu al obiectului contabilităţii îl reprezintă domeniul
său de acţiune. Acestavizează două dimensiuni:
- pe orizontal – delimitează limitele spaţiale ale contabilităţii entităţii economice;
- pe vertical – delimitează legăturile dintre ramurile economiei naţionale.
Conform Legii 31/1990 din 16 nov. 1990 privind societăţile comerciale,
republicată în Monitorul Oficial numărul 33 din 29 ian 1998, societăţile
comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:
a) Societate în nume colectiv;
b) Societate în comandită simplă;
c) Societate pe acţiuni;
d) Societate în comandită pe acţiuni;
11
e) Societate cu răspundere limitată.
a) Societatea în nume colectiv este o societate constituită prin asocierea,
pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane care pun în comun mai
multe bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii.
Asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru acţiunile pe care le desfasoară
în numele societăţii. Societatea este administrată de unul sau mai mulți
administratori, care pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane
juridice. Ei pot fi numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţii care
reprezintă majoritatea capitalului social. În caz de opoziţie a vreunuia dintre
administrator, deciziile vor fi luate de asociaţii care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social. Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru
deciziile referitoare la răspunderile administratorilor, este necesar votul acestor
asociaţi.
b) Societatea în comandită simplă se caracterizează prin prezenţa a două
categorii de asociaţi: comanditaţi, care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat
şi solidar, ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv, şi comanditari, care răspund
numai în limita aportului lor. Asociaţii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice. Legea nu stabileşte un număr minim de asociaţi, dar este obligatoriu să
existe cel puţin un asociat comanditat şi un asociat comanditar. Administraţia
societăţii în comandită simplă se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi.
c) Societatea pe acţiuni este o societate constituită prin asocierea mai
multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin acţiuni, care,
prin modul de transmitere, pot fi nominale sau la purtător.
Acţiunile se emit pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul
împărţirii beneficiilor (sub forma de dividende către acţionari sau a unor cote-părti
din profit către salariaţi), pentru care acţionarii răspund numai în limita aportului
lor. Prin actul constitutive, societatea pe acţiuni se constituie prin aporturile
asociaţilor şi prin subscripţie. Adunările generale ale acţionarilor pot fi ordinare şi
extraordinare. Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 3
luni de la încheierea exerciţiului financiar, iar adunarea extraordinară se întruneşte
ori de câte ori este nevoie. Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai
mulţi administratori, temporari şi permanenţi.
d) Societatea în comandită pe acţiuni este o societate asemănătoare
societăţii în comandită simplă, deoarece cuprinde două categorii de asociaţi:
comanditaţi şi comanditari. Deosebirea dintre ele constă în faptul că, în cazul
societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul social este împărţit în acţiuni, ca şi în
cazul societăţii pe acţiuni după ale cărei reguli este reglementată. Administrarea
societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi, care răspund
nelimitat şi solidar numai în limita aportului lor. Această formă de societate se
întâlneşte rar în practică, fiind preferată societatea pe acţiuni.
e) Societatea cu răspundere limitată, ca şi în cazul societăţii în nume
colectiv, se bazează pe încrederea asociaţilor. Datorită acestui fapt, numărul
asociaţilor este limitat, iar părţile sociale nu se pot vinde. Administrarea societăţii
se face de un administrator, iar conducerea este realizată de A.G.A. Societatea cu
răspundere limitată se poate constitui prin aportul unui singur asociat, care va fi
deţinătorul tuturor părţilor sociale. În cazul societăţilor comerciale rolul
contabilităţii este de a evidenţia constituirea capitalului social, vărsământul
aportului subscris efectuat de asociaţi, majorarea capitalului social, operaţiuni
legate de fuziune, lichidare sau partaj al societăţii comerciale. De asemenea, se

12
evidenţiază rezultatele financiare obţinute de societate şi modul de distribuire a
profitului.
La întreprinderile individuale rolul contabilităţii este de a înregistra
capitalul pus la dispoziţie de întreprinzător, rezultatele financiare obţinute şi
retragerea de capital de proprietar.
În economia de piaţă funcţionează regiile autonome, care sunt
întreprinderi înfiinţate de stat atât la nivel naţional, cât şi local, deci, la aceste
întreprinderi finanţarea este asigurată de stat. Contabilitatea trebuie să înregistreze
capitalul pus la dispoziţie de stat, rezultatele obţinute şi modul de distribuire a
profitului.
O altă categorie de unităţi patrimoniale cu finanţare de stat o reprezintă
instituţiile publice. Rolul contabilităţii este de a înregistra sursele de finanţare
puse la dispoziţie de stat, modul de utilizare a acestor resurse, cu respectarea
strictă a destinaţiei.
Societăţile cooperatiste sunt o altă categorie de unităţi patrimoniale, care
se caracterizează prin exploatarea în comun a terenurilor şi a utilajelor agricole.
Rolul contabilităţii este de a înregistra aportul subscris de proprietari cu utilaje
precum şi rezultatele obţinute în urma activităţii.
Contabilitatea este principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi
control al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute. Principalul obiectiv al
contabilităţii constă în furnizarea unei imagini fidele asupra situaţiei
patrimoniului şi a rezultatelor întreprinderii.
Pentru realizarea acestui obiectiv, contabilitatea trebuie să respecte
următoarele principii:
Principiul continuităţii exploatării
Dacă activitatea economică a întreprinderii prezintă în general un caracter
continuu, întinzându-se pe mai mulţi ani, trebuie să decupăm în perioade
succesive viaţa financiară a întreprinderii. Acest principiu se va aplica în
momentul întocmirii conturilor anuale şi a reluării activităţii întreprinderii. În mod
normal se consideră că întreprinderea îşi desfăşoară în mod continuu activitatea
într-un viitor previzibil dacă nu are intenţia şi nici obligaţia de a se lichida sau de
a-şi reduce sfera de activitate. În cazul recunoaşterii continuităţii trebuie
recunoscute şi celelalte principii contabile.
Principiul costurilor istorice
Acest principiu se aplică în aproape toate ţările, prezentând avantajul simplificării
şi al obiectivităţii asupra fenomenelor şi tranzacţiilor înregistrate în contabilitate.
Bunurile sunt înregistrate la costul de achiziţie sau costul de producţie, în funcţie
de modalitatea de obţinere. În mod concret, acest principiu presupune să nu ţinem
seama de modificările de preţuri pentru bunurile înregistrate în contabilitate. Se
conferă astfel o mare securitate, deoarece toate operaţiunile de intrare pot fi
verificate pe baza documentelor justificative. Aplicarea acestui principiu creează
unele dificultăţi în momentul întocmirii conturilor anuale, deoarece rezultatul e
alterat prin faptul că veniturile şi cheltuielile sunt înregistrate la preţuri din
perioade diferite, veniturile la preţul actual, iar costurile la nivelul preţului din
perioada trecută (cost istoric).
Principiul permanenţei metodelor
Potrivit acestui principiu, se impune să aplicăm aceleaşi metode de evaluare
pentru activele şi pasivele intrate în patrimoniu, precum şi conţinutul conturilor
anuale. Acest principiu permite compararea în timp şi spaţiu a informaţiilor
financiare şi contabile ce privesc activitatea unei întreprinderi. Se consideră că
metodele contabile trebuie să fie constante de la un exerciţiu la altul, dacă se
aplică metoda liniară pentru calculul amortizării sau se aplică metoda FIFO

13
(primul intrat este primul ieşit) de evaluare a consumurilor de stocuri, trebuie să se
aplice aceeaşi metodă şi în exerciţiile financiare ulterioare. Aşadar, dacă nu apare
nici o schimbare excepţională în situaţia unui comerciant, prezentarea conturilor
anuale trebuie să se facă după acelaşi metode contabile.
Principiul independenţei exerciţiilor
Acest principiu presupune decuparea activităţii întreprinderii în perioade contabile
şi determinarea unui rezultat global pe fiecare perioadă, astfel încât să exprime un
raport între efect şi efort. Aplicarea acestui principiu presupune inventarierea
cheltuielilor şi a veniturilor, a obligaţiilor şi a creanţelor, pentru a stabili rezultatul
numai pe baza acelor cheltuieli şi venituri care se referă la perioada curentă.
Principiul prudenţei
Acest principiu presupune aprecierea rezonabilă atât a valorilor activului şi
pasivului, cât şi a faptelor şi tranzacţiilor derulate în exerciţiul curent, astfel încât
să se evite transferul riscului şi a pierderilor cu caracter probabil, ce pot afecta
situaţia patrimonială şi rezultatele întreprinderii în perioada următoare. Se
urmăreşte evitarea supraevaluării activelor şi veniturilor, dar şi subevaluarea
obligaţiilor şi cheltuielilor. În bilanţ, prin constituirea de amortizări şi provizioane,
se reduce valoarea de intrare a activelor şi se majorează pasivele bilanţiere. Prin
anularea provizioanelor în contul de rezultate, apare o creştere a veniturilor,
aşadar cuantumul acestor sume trebuie apreciat cât mai aproape de realitate.
Principiul noncompensării
Evaluarea elementelor de activ şi pasiv trebuie efectuată în mod separat, se
impune să nu compensăm activul cu pasivul, cheltuielile cu veniturile, deci
creanţele cu obligaţiile, veniturile financiare cu cheltuielile financiare, veniturile
din vânzări marfă cu cheltuielile bunurilor vândute.
Principiul relevanţei materiale
Pentru a ţine o contabilitate eficientă, trebuie să luăm în seamă doar acele
tranzacţii care prezintă o importanţă deosebită asupra situaţiei patrimoniale şi
financiare a întreprinderii. Anumite cumpărări de bunuri pot fi înregistrate direct
pe cheltuieli, fără a utiliza conturi de stocuri dacă valoarea bunurilor respective nu
are o influenţă mare asupra rezultatului financiar. Este cazul rechizitelor,
imprimatelor etc.
Principiul recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor
În vederea stabilirii rezultatului financiar trebuie să se asigure o corespondenţă
între venituri şi cheltuieli. Orice venit este urmat de o cheltuială sau invers, însă
această regulă nu se respectă întotdeauna. În funcţie de momentul recunoaşterii
veniturilor şi a cheltuielilor se poate organiza contabilitatea de angajament şi
contabilitatea de trezorerie. În cazul contabilităţii de trezorerie cheltuielile sunt
recunoscute în momentul plăţii, iar veniturile sunt recunoscute în momentul
încasării. Rezultatul financiar apare ca diferenţă între încasări şi plăţi.
Pentru ca rezultatele financiare să fie stabilite în mod corect având la bază
resursele consumate şi rezultatele obţinute în urma exploatării capitalului, şi-a
făcut loc contabilitatea de angajament. Astfel, cheltuielile sunt recunoscute în
urma angajării fondurilor, și nu în momentul plăţii, iar veniturile sunt recunoscute
în urma vânzării bunurilor, aşadar nu în momentul încasării, ceea ce creează însă
foarte multe probleme agentului economic (TVA de plată, impozit pe venit).
Principiul recunoaşterii rezultatului financiar
Rezultatul financiar are la bază venitul din vânzări şi costul aferent acestor
venituri, deci rezultat financiar avem atunci când întreprinderea a valorificat din
ce a produs în afara acesteia. Pentru determinarea rezultatului financiar trebuie
organizată contabilitatea exerciţiului şi nu contabilitatea operaţiunii. Anumite

14
operaţiuni se produc într-o perioadă mai mare de 1 an, deci rezultatul financiar
trebuie stabilit la sfârşitul anului, ci nu la încheierea unei operaţiuni.

1.3 Sisteme de contabilitate


Unul din rezultatele principale ale evoluţiei modului de organizare a
întreprinderii îl constituie modernizarea sistemului de organizare a contabilităţii în
vederea reflectării patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului, creându-se
astfel sisteme de contabilitate cu un singur circuit sau cu două circuite.
Sistemul cu un singur circuit (monoist sau integrat, anglo-saxon)
organizează conturile într-un singur flux în cicuitul economic, pornind de la
capital, aprovizionare, fabricaţia, vânzarea şi realizarea produselor, atât pentru
operaţiuni care privesc relaţiile cu terţii (funcţie externă), cât şi pentru cele ale
gestiunii interne (funcţie internă).
Sistemul cu dublu circuit (dualist) organizează conturile astfel încât
delimitează în circuite distincte pe cele care au ca obiect înregistrarea elementelor
şi operaţiunile patrimoniale legate de schimburile şi relaţiile cu terţii, precum şi
rezultatele financiare, şi într-un alt circuit conturile care înregistrează producţia,
costurile şi rentabilitatea produselor şi serviciilor executate. Se formează astfel
circuitul contabilităţii financiare şi circuitul contabilităţii interne de gestiune.
Contabilitatea financiară sau generală are ca obiect înregistrarea tuturor
operaţiilor care afectează patrimoniul agenţilor economici, măsurarea variaţiilor la
care acesta e supus, ca urmare a proceselor economice, calcularea şi exploatarea
rezultatelor financiare. Scopul său este să prezinte o imagine fidelă a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor societăţii prin întocmirea unor
documente de sinteză (bilanţ, contul de profit şi pierderi şi anexe), după scheme
obligatorii atât ca formă, cât şi conţinut pentru toate unităţile patrimoniale.
Contabilitatea de gestiune sau internă/managerială are ca scop principal
controlul factorilor de producţie în vedera obţinerii unor produse, lucrări, servicii
cu costuri minime. Ea se organizează de fiecare unitate patrimonială în funcţie de
specificul de activitate şi de necesităţile sale. Are ca obiectiv principal calcularea
costurilor de producţie, stabilirea rezultatelor şi a rentabilităţii produselor,
întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe feluri de activităţi, sectoare,
produse, urmărirea şi controlul realizării bugetului cu scopul cunoaşterii
rezultatelor pentru furnizarea datelor necesare fundamentării deciziilor conducerii
societăţii.
Prin separarea contabilităţii financiare de contabilitatea de gestiune şi
realizarea dualismului contabilităţii, funcţiile contabilităţii se prezintă astfel:
Contabilitatea financiară
 înregistrarea completă a tranzacţiilor;
 comunicarea financiară externă (informarea terţilor);
 instrument de verificare şi de probă judiciară şi fiscal;
 instrument de gestiune;
 furnizarea informaţiilor necesare realizării sintezelor macroeconomice;
 informare pentru analizele financiar.
Contabilitatea de gestiune
 determinarea costurilor sectoarelor de activitate, produselor, intrărilor şi
serviciilor;
 determinarea marjelor şi a rezultatelor analitice pe produse;
 producerea şi furnizarea informaţiilor destinate elaborării bugetelor de
venituri şi cheltuieli şi a conturilor previzionale;
 producerea şi furnizarea actualizării indicatorilor din tabloul de gestiune
(de bord);
15
 producerea informaţiilor destinate măsurării performaţelor: rentabilitate,
productivitate la nivelul produselor şi sectoarelor.
Din punctul de vedere al modului de evidenţiere în contabilitate a
tranzacţiilor economice, contabilitatea este în partidă dublă şi/sau partidă simplă.
Contabilitatea în partidă dublă are în vedere elementele patrimoniale
evaluate în expresie bănească în timpul mişcării şi transformării lor sub dublu
aspect:
- aspectul componenţei material;
- aspectul modului de procurare, dobândire şi formare.
Prin înregistrarea în partidă dublă, toate operaţiunile economice care
privesc mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale sunt într-un echilibru
permanent, totdeauna activul este egal cu pasivul.
Contabilitatea în partidă simplă reflectă elementele patrimoniale conform
principiului simplei înregistrări, adică se înregistrează numai natura acestora, fără
a se reflecta în aceeaşi înregistrare modul de dobândire, formare sau provenienţă.

1.4 Metoda contabilităţii

Contabilitatea, ca orice ştiinţă, are o metodă proprie de cercetare.


Trăsăturile metodei contabilităţii constau în faptul că proprietatea este dublu
reprezentată, sub formă de elemente patrimoniale şi sursele lor de formare şi că
permanent reflectă modificările pe care acestea le suportă. Deci contabilitatea are
o singură metodă de cercetare, formată dintr–un ansamblu de procedee
independente, dintre care unele sunt specifice metodei contabilităţii, iar altele se
întâlnesc şi la alte ştiinţe.
Procedeele specifice metodei contabilităţii sunt: bilanţul contabil, contul
contabil şi balanţa de verificare.
Bilanţul contabil este procedeul care prezintă situaţia patrimoniului la un
moment dat, atât sub formă de elemente concrete, numite „active”, cât şi sub
forma surselor care le–au format, numite „pasive” în expresie valorică. Aceasta
este exprimarea globală a elementelor care alcătuiesc patrimoniul.
Bilanţul este un important instrument de conducere şi control.
Contul contabil este procedeul care prezintă existenţa, dar şi toate
modificările unui singur element de patrimoniu. Contul reflectă dinamica
patrimoniului în detaliu, pentru fiecare în parte. Specific pentru conturi este dubla
înregistrare a operaţiunilor economice, prin care se asigură exactitatea şi controlul
matematic al acestora. Exprimarea se face folosind atât etalonul monetar, cât şi cel
natural.
Balanţa de verificare este procedeul care serveşte la verificarea periodică a
exactităţii datelor înregistrate în conturi şi la centralizarea acestor informaţii,
pentru a da o imagine de ansamblu asupra elementelor patrimoniale şi a mişcării
lor în decursul unei perioade. Prezentând situaţia la sfârşitul unei perioade, balanţa
de verificare se foloseşte şi la întocmirea bilanţului, făcând astfel legătura între
aceste procedee.
Procedeele contabilităţii comune şi altor discipline economice sunt
documentaţia, evaluarea, calculaţia, inventarierea.
Documentaţia este procedeul prin care înregistrarea operaţiunilor
economice în contabilitate se face prin consemnarea lor în acte scrise, numite
documente. Acestea se întocmesc în momentul şi la locul unde se produc
operaţiunile economice şi fac dovada efectuării lor.

16
Evaluarea este procedeul prin care se face exprimarea, în etalon monetar
(valoric) a tuturor mijloacelor, proceselor etc., reflectate în contabilitate. Acest
procedeu permite generalizarea şi însumarea în mod unitar a tuturor proceselor
economice din unitate.

Test de autoevaluare (U.I. 1)


Alegeţi răspunsul corect (1-3 variante corecte pentru fiecare întrebare)

1. Metodele contabilității sunt :


a. calculul, costul, balanța
b. bilanț, balanța, cost
c. cont, balanța, bilanț

2 Obiectul contabilităţii îl reprezintă


a. evidenţa, calculaţia şi controlul, în expresie valorică, a stării şi mişcării
patrimoniului,
b. studiul tranzactiilor economice
c. evidenta operativa a achizitiilor, platilor si consumului

.3. Metoda contabilităţii se bazează pe:


a) simpla reprezentare a patrimoniului, simpla înregistrare a operaţiilor economice
şi financiare şi pe calculele periodice de sinteză (balanţe de verificare, bilanţ, cont
de profit şi pierdere etc.);
b)reprezentarea patrimoniului, înregistrarea operaţiilor economice şi financiare şi
pe calculele periodice de sinteză (balanţe de verificare, bilanţ, cont de profit şi
pierdere etc.);
c) dubla reprezentare a patrimoniului, dubla înregistrare a operaţiilor economice şi
financiare şi pe calculele periodice de sinteză (balanţe de verificare, bilanţ, cont de
profit şi pierdere etc.)

Răspunsuri: 1.b,2a,3a

1. Care este obiectul contabilitatii?


2. Care sunt procedeele specifice contabilitatii?
3. Care sunt principiile contabilitatii

Lucrare de verificare 1
1 Prezentați patrimonial unei întreprinderi (3 puncte);
2. Precizaţi care sunt principiile contabilității(3 puncte) ;
3. Procedeele metodei contabilității (4 puncte).

.
Rezumat (U.I. 1)
Contabilitatea este, practic, limbajul codificat al afacerilor, la baza căruia stă
etalonul monetar, care cuantifică orice activitate, de aşa manieră încât ea să poată
fi înregistrată şi standardizată într-o formă concentrată.
Obiectul contabilităţii îl reprezintă evidenţa, calculaţia şi controlul, în expresie
valorică, a stării şi mişcării patrimoniului, cu indicarea destinaţiei şi sursei lor de
provenienţă, a mijloacelor economice, a proceselor economice, precum şi a
rezultatelor financiare.

17
Contabilitatea presupune înregistrarea, evaluarea, gestiunea şi controlul activelor,
capitalurilor proprii şi al datoriilor, precum şi al rezultatelor obţinute.
Ea se clasifică în: contabilitatea curentǎ, care cuprinde lucrările ce se efectuează zi
de zi, pe parcursul perioadei de gestiune şi contabilitatea periodică, care se
realizează la sfârşitul perioadelor de gestiune.
Deşi marea majoritate a unităţilor patrimoniale din România organizează
contabilitatea în partidă dublă, sunt situaţii în care legea permite ţinerea ei în
partidă simplă. Astfel, consiliile locale comunale, unităţile de cult, asociaţiile de
proprietari, asociaţiile şi persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi
independente pot ţine contabilitatea în partidă simplă (cu ajutorul unui jurnal de
încasări şi plăţi).

BIBLIOGRAFIE (U.I. 1)
Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

18
Unitatea de învățare nr. 2:
BILANȚUL CONTABIL
Cuprins (U.I. 2)

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 2) 19


Instrucţiuni (U.I. 2) 19
2.1 Fundamentarea contabilă a patrimoniului 20
2.2 Activul patrimonial 21
2.3 Pasivul patrimonial 22
2.4 Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanțul contabil 23
2.5 Conținutul și structura bilanțului 28
2.6 Modificări ale patrimoniului și reflectarea lor în bilanț 32
Test de autoevaluare 36
Rezumat (U.I. 2) 36
Lucrare de verificare nr. 2 37
Bibliografie (U.I. 2) 37

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 2)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în prezentarea activului și
pasivului, cît și a modificărilor bilanțere care au loc pe parcursul unui exercițiu
financiar.
Activitatea desfăşurată de orice întreprindere duce la modificări în activul şi
pasivul patrimonial. Fiecare operaţie produce o schimbare în echilibrul static
dintre mijloacele economice şi sursele lor de finanţare reflectate cu ajutorul
bilanţului. Respectivele modificări pot fi creşteri sau micşorări, dar în permanenţă
se va menţine egalitatea bilanţieră.
Principale de modificări bilanţiere.
– Operaţii economice şi financiare care produc modificări numai în structura
activului, în sensul creşterii unui element şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se
micşorează alt element, fără ca totalul activului să se modifice.
– Operaţii economice şi financiare care produc modificări numai în structura
pasivului, în sensul creşterii unui element şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se
micşorează alt element, fără ca totalul pasivului să se modifice.

Instrucţiuni (U.I. 2)
Această unitate U.I. necesită cca.2 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugăalte 2 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la memorarea
şi înţelegerea noţiunilor legate structura activului și a pasivului bilanțier si
modificările survenite pe parcursul unui exercițiu financiar. (răspunsurile corecte
sunt date la finalul testului ) şi o lucrare de verificare.

2.1 Fundamentarea contabilă a patrimoniului


Unităţile care desfăşoară activităţi de producţie şi economice, denumite
„agenţi economici” (societăţi comerciale, instituţii publice, regii autonome,
asociaţii etc.) dispun de un patrimoniu, reprezentat de: totalitatea bunurilor
materiale şi nemateriale, dar şi de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică.
Patrimoniul devine obiect de studiu al contabilităţii numai dacă acesta este
utilizat în activitatea economică pentru obţinerea de bunuri şi servicii supuse

19
tranzacţiilor de vânzare–cumpărare sau în activităţi administrative, sociale,
culturale etc.
Pentru reprezentarea patrimoniului, contabilitatea utilizează un procedeu
propriu numit bilanţ contabil.
„Bilanțul este un document de sinteză în care sunt regrupate, la un moment
dat, ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea și ansamblul alocărilor pe
care le-am făcut”.
Bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune descrie separat elementele
de activ și de pasiv ale întreprinderii. Activul se compune din bunurile deținute de
întreprindere și creanțe, structurate în funcție de gradul de lichiditate, iar pasivul
se compune din capitaluri proprii și din datorii contractate de întreprindere și
nerambursate încă, structurate în funcție de gradul de exigibilitate.
Alte definiții ale bilanțului contabil din literatura de specialitate:
Bilanțul constituie „un calcul de sinteză care prezintă situația patrimonială
a întreprinderii la un moment dat”.
Ca reflectare a stării patrimoniale „bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de
gestiune descrie separat elementele de activ și cele de pasiv ale întreprinderii”.
La un moment dat, „bilanțul contabil indică starea resurselor și mijloacelor
unei întreprinderi, exprimând echilibrul financiar”.
Cerința întocmirii bilanțului este arătată de matematicianul Luca Paciolo,
odată cu cristalizarea ca sistem a contabilității, bazată pe înregistrarea în partidă
dublă. Caracterul documentar și informativ economic al bilanțului a fost relevat de
Jaques Savary în 1673 ca „un instrument de control al înregistrărilor contabile și
de cunoaștere a situației economico – financiare a întreprinderii”.
Bilanțul contabil poate fi abordat din punct de vedere conceptual, financiar
și tehnic.
Sub aspect conceptual, bilanțul poate fi definit ca o reprezentare a
utilizărilor și resurselor de care dispune o entitate patrimonială la un moment dat.
Această reprezentare se face sub forma unei egalități ce reflectă echilibrul
valoric între utilizări, denumite active patrimoniale și resurse denumite pasive
patrimoniale.
Din punct de vedere financiar, bilanțul este analizat ca o descriere a
resurselor investite (pasiv) și alocarea acestor resurse (activ), permițând astfel un
început de interpretare a situației financiare a unei întreprinderi.
Din punct de vedere tehnic bilanțul este completat pe baza soldurilor
debitoare sau creditoare ale conturilor indicate de macheta de bilanț, solduri
preluate din balanța de verificare a conturilor, întocmită la finele perioadei pentru
care se completează bilanțul.
Bunurile materiale şi nemateriale, precum şi drepturile şi obligaţiile care
alcătuiesc un patrimoniu, se regăsesc sub denumirea de „active” şi „pasive” ale
bilanţului contabil.
2.2 Activul patrimonial
Activele de bilanţ sunt reprezentate de „mijloacele economice”
diferenţiate între ele după: caracteristici proprii, valoare, durată de utilizare şi
modul de folosire.
Activul cuprinde totalitatea bunurilor economice de care dispune entitatea
economică, clasificate în active imobilizate şi active circulante. De asemenea,
activul înglobează şi cheltuielile în avans.
 Activele imobilizate cuprind acele valori economice de investiţie, de
folosinţă durabilă, cu perioada de utilizare şi lichiditate mai mare de un an. Ele se
clasifică în imobilizări necorporale, corporale şi financiare.

20
Activele imobilizate sunt bunuri economice intrate în patrimoniul
întreprinderii în urma efectuării de investiţii pe termen lung. Deci, capitalul pus la
dispoziţie de proprietari şi creditori e destinat pentru a fi exploatat pe o perioadă
mai mare de 1 an. Activele imobilizate (fixe sau stabile) se caracterizează prin
următoarele aspecte:
rămân în patrimoniu o perioadă mai mare de 1 an fără să-şi modifice starea
iniţială;
recuperarea capitaului investit în bunuri se face pe durata exploatării lor
sau în momentul ieşirii din patrimoniu;
grad redus de lichiditate.
Aceste active se mai numesc şi active fixe şi sunt reprezentate de:
imobilizări necorporale;
imobilizări corporale;
imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale (active intangibile sau active nemateriale)
cuprind acele valori care nu au forma materială concretă, şi anume:
 Cheltuieli de constituire (cheltuieli cu înfiinţarea sau fuziunea, cum ar fi
taxe, cheltuieli de înregistrare, înmatriculare, emitere de acţiuni, prospectare a
pieţei, publicitate);
 Cheltuieli de cercetare – dezvoltare cuprind resursele economice
alocate pentru investiţii, tehnologii noi, dezvoltarea de noi produse
ori lărgirii gamei sortimentale;
 Concesiuni, brevete, licenţe, mărci se referă la cheltuielile effectuate
pentru achiziţionarea drepturilor de exploatare a unui bun, serviciu, în cazul
concesiunilor, a unui brevet, know-how, a unei licenţe, a unei mărci şi a altor
drepturi similare de proprietate industrială şi intelectuală;
 Alte imobilizări necorporale includ active cum ar fi
programele informatice create de întreprindere sau achiziţionate de la terţi în
scopul utilizării pentru nevoile proprii;
 Fondul comercial cuprinde cheltuielile efectuate pentru menţinerea sau
dezvoltarea potenţialului de activitate al întreprinderii: clientela, vadul comercial,
firma, segmentul de piaţă, emblema. Fondul comercial este recunoscut în
contabilitate ca activ necorporal atunci când rezultă din achiziţia unei alte
întreprinderi al cărei cost de achiziţie este superior valorii de piaţă a activelor nete
dobândite (activele cumpărate minus datoriile preluate);
 Avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie sunt
active imobilizate care nu au fost terminate la sfârşitul exerciţiului financiar,
inclusiv sumele de bani achitate în contul activelor necorporale.
Imobilizările corporale (active fixe sau tangibile) cuprind totalitatea
bunurilor materiale de folosinţă îndelungată în activitatea unei firme, cum ar fi
terenuri şi mijloace fixe (clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de
lucru, aparate şi instalaţii de măsurare, control, reglare, mijloace de transport,
animale, plantaţii, unelte, mobilier, aparatură birotică etc.).
Un mijloc fix are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege şi o
durată normală de utilizare mai mare de un an. Dacă bunurile materiale
achiziţionate sau produse de întreprindere nu sunt finalizate, se numesc investiţii
în curs.

Activele imobilizate corporale îşi pierd în timp din valoare ca urmare a


uzurii determinată de utilizarea lor (uzura fizică) şi de progresul tehnic (uzura
morală). Constatarea contabilă a pierderii de valoare suferită de imobilizările
corporale (cu excepţia terenurilor) şi includerea lor pe costuri, se numeşte

21
amortizare. Terenurile sunt considerate ca având o durată de utilizare nelimitată,
fiind singurele elemente ale imobilizărilor corporale care nu se supun amortizării.
Imobilizările financiare (investiţii financiare sau de portofoliu)
cuprind valorile financiare investite de întreprindere în patrimoniul altor societăţi
comerciale, cum ar fi titluri de participare, creanţele ataşate participaţiilor,
împrumuturi etc.
Titlurile de participare sunt titluri de valoare sub formă de acţiuni, părţi
sociale şi alte valori similare investite în patrimoniul altor întreprinderi. Deţinerea
acestor titluri de valoare permite exercitarea unui control în gestiunea unităţii care
a emis respectivele titluri, şi în cazul în care ea înregistrează profit, se pot obţine
dividende.
 Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare altele decât categoriile
menţionate, pe care întreprinderea le deţine şi nu are intenţia sau posibilitatea să le
revândă.
 Creanţele ataşate participaţiilor reprezintă drepturile conferite de operaţia
de acordare de împrumuturi pe termen lung sau mediu firmelor la care
întreprinderea are o relaţie de participare. Alte creanţe imobilizate sunt garanţiile
şi cauţiunile depuse de întreprindere la terţi în vederea garantării bunei execuţii a
unor obligaţii.
 Activele circulante cuprind valori economice care îşi schimbă forma
materială şi utilitatea în cadrul circuitului economic şi au o perioadă de rotaţie mai
mică de un an de zile.
Caracterul dinamic al acestor active de patrimoniu este reliefat şi de
formele diferite pe care le îmbracă în unele faze de activitate, ca de exemplu:
disponibilităţile băneşti se transformă în materiale, materii prime cu prilejul
aprovizionării, care la rândul lor, în faza de producţie, devin produse, produşi şi
care prin valorificare, în faza de desfacere devin temporar creanţe (clienţi) sau
redevin disponibilităţi băneşti.
Activele curente sunt bunuri economice care se găsesc sub forma de
mijloace băneşti sau se transformă în disponibilităţi băneşti într-o perioadă mai
mică de 1 an. În practică şi în teorie aceste bunuri sunt considerate circulante
deoarece îşi modifică starea în cadrul unui ciclu de exploatare. Acestea se mai
numesc şi capital circulant. Ele se caracterizează prin faptul că:
sunt destinate exploatării o perioadă mai mică de 1 an;
îşi schimbă forma în urma utilizării;
au grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările.
Activele curente sunt grupate în funcţie de gradul de lichiditate în bunuri
fizice, valori de primit şi disponibilităţi băneşti. Activele circulante se clasifică în
stocuri şi producţie în curs de execuţie, creanţe, plasamente şi disponibilităţi
băneşti.
Stocurile şi producţia în curs de execuţie
Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor deţinute pentru a fi vândute în aceeaşi
stare ori după prelucrarea lor în procesul de producţie, sau pentru a fi consumate
la prima lor utilizare. Ele sunt concretizate în materii prime şi materiale
consumabile, producţia în curs de execuţie, semifabricate, produse finite, ambalaje
etc.
Materiile prime sunt destinate utilizării lor în procesul de producţie,
participă direct la generarea produselor, regăsindu-se în produsul finit integral sau
parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată.
Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, ambalaje, piese
de schimb, seminţe, materiale de plantat, furaje) sunt destinate utilizării lor în
procesul de producţie şi participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de

22
exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.
Stocurile aflate la terţi reprezintă diverse bunuri care se află în
proprietatea întreprinderii, dar care, fizic, se găsesc în custodie, prelucrare,
consignaţie la terţi.
Obiectele de inventar, adică acele bunuri care au o valoare mai mică decât
limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata
lor de serviciu sau cu durata mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum
şi bunurile asimilate acestora (echipamentul de protecţie, echipamentul de lucru,
îmbrăcămintea specială, instrumentele, verificatoarele etc.).
Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a parcurs toate
fazele de prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, produsele care nu au fost
încă supuse probelor şi recepţiei tehnice sau necompletate în întregime.
Semifabricatele sunt produsele al căror proces tehnologic a fost
terminat într-o fază de fabricaţie şi care urmează să treacă la alte faze de fabricaţie
sau să se livreze terţilor ca atare.
Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele de
fabricaţie prevăzute în procesul tehnologic, fiind depozitate în vederea vânzării
către terţi.
Produsele reziduale sunt produsele rezultate din procesul de fabri-
caţie, cum ar fi rebuturi, materiale recuperabile, deşeuri.
Animalele includ animalele şi păsările crescute şi folosite pentru
reproducţie, animale şi păsări la îngrăşat pentru a fi valorificate, colonii de albine
şi animale pentru producţia de lână, ouă, carne, lapte şi blană.
Mărfurile sunt acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în
vederea revânzării.
Creanţele sau valorile în curs de decontare se referă la sumele de bani,
lucrări sau servicii, bunuri avansate temporar altor persoane fizice sau juridice şi
pentru care se aşteaptă să se primească un echivalent sub forma unei sume de bani
sau a unui serviciu. Acestea pot fi stocuri vândute clienţilor, avansuri în bani
acordate salariaţilor care se deplasează în interes de serviciu. Persoanele care
datorează sume de bani unităţii economice se numesc debitori.
Creanţele comerciale cele mai semnificative sunt compuse din creanţele faţă de
clienţi şi efectele de primit.
 Debitorii legaţi de creanţele comerciale referitoare la vânzarea pe
credit de bunuri, lucrări sau servicii proprii ciclului de exploatare al
întreprinderii, se numesc clienţi.
Efectele de primit sunt titlurile negociabile sub forma de cambie,
bilet la ordin etc., care atestă existenţa unei creanţe în cadrul relaţiilor comerciale
ce va fi încasată pe termen scurt, de obicei până la 90 de zile.
 Creanţele în cadrul grupului apar în relaţiile de decontare între
societatea-mamă şi filialele ei.
 Creanţele privind capitalul subscris şi nevărsat sunt creanţele pe care
întreprinderea le are asupra acţionarilor săi, referitoare la subscrierile
de capital social efectuate şi nedepuse.
 Alte creanţe sunt generate în relaţiile întreprinderii cu personalul, bugetul
statului, asigurările sociale, protecţia socială, debitori diverşi etc.
Titlurile de plasament şi disponibilităţile băneşti cuprind toate valorile economice
care îmbracă forma de bani sau care îndeplinesc această funcţie.
Ele se referă la titluri de plasament, disponibilităţi băneşti şi alte valori
financiare sau de trezorerie.
- Titlurile de plasament se referă la acţiuni şi obligaţiuni pe termen scurt, şi,
spre deosebire de titlurile de participare, a căror posesie depăşeşte un an, de

23
regulă, perioada de rotaţie a titlurilor de plasament este mai mică de un an, în
general.
- Disponibilităţile băneşti în lei şi devize se referă la numerarul din
casierie, depozitele aflate în conturi bancare sau alte valori care pot fi convertite
imediat în bani.
Tot din categoria disponibilităţilor băneşti fac parte şi carnetele de cecuri cu
sau fără limită de sumă, acreditivele şi avansurile de trezorerie. Carnetele de
cecuri cu limită de sumă cuprind valori băneşti înscrise în documente-valoare
utilizate pentru efectuarea de plăţi; acestea se rezervă la bancă într-un contseparat.
Acreditivul este o formă de decontare care conferă furnizorilor siguranţa încasării
creanţelor.
Lichidităţile se menţin într-un cont distinct, la dispoziţia furnizorului, din
care urmează a se efectua plăţile către acesta pe măsura livrării mărfurilor,
executării lucrărilor sau prestării de servicii.
Avansurile de trezorerie reprezintă disponibilităţile băneşti repartizate
angajaţilor în vederea achiziţionării unor bunuri sau servicii şi care urmează a fi
decontate ulterior. În categoria altor valori financiare sau de trezorerie se
cuprind timbrele poştale sau fiscale, tichetele sau biletele de călătorie, tratament şi
odihnă.
 Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut definit, ele
urmând să capete forma finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De
exemplu: cheltuieli înregistrate în avans, active în curs de clarificare, chirii,
taxe, dobânzi plătite anticipat, diferenţe nefavorabile din conversia datoriilor şi
creanţelor în devize (valută) etc.

2.3 Pasivul patrimonial


Din punct de vedere juridic, pasivul cuprinde capitalul propriu şi dato-
riile, sub aspect economic, clasificarea se face în capitaluri şi datorii (financiare şi
de exploatare), iar din punct de vedere financiar valorile se grupează în funcţie de
exigibilitatea (termenul de plată) al lor în capitaluri permanente, pe termen lung şi
datorii pe termen scurt.
Se disting trei grupe de pasive:
A. PASIVE PROPRII ŞI ASIMILATE CELOR PROPRII
B. PASIVE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE
C. PASIVE DE REGULARIZARE
A. PASIVELE PROPRII reprezintă finanţarea proprie a activului de către
titularul de patrimoniu prin contribuţia sa materială sub formă de capital
individual (pentru întreprinderile individuale), capital social (pentru
întreprinderile societare) şi de autofinanţare.
În această categorie sunt incluse şi diferitele rezerve constituite din profit,
subvenţiile pentru investiţii de la buget şi diferitele fonduri ca: fondul de
dezvoltare, fondul de participare la profit, alte fonduri.
B. PASIVELE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE, cunoscute şi sub
denumirea de datorii, arată finanţarea patrimoniului făcută prin atragerea de
capital de la terţi sau prin împrumuturi de la instituţiile bancare.
Datoriile se referă la credite bancare, împrumuturi din emisiunea de
obligaţiuni, datoriile comerciale faţă de furnizori, datorii fiscale, salariale, sociale,
datorii către asociaţi din operaţii de capital, dividende etc.
Creditele bancare se referă atât la finanţările pe termen lung şi mijlociu cât
şi la creditele pe termen scurt, de trezorerie, acordate de bănci. Acestea sunt
purtătoare de dobândă şi sunt garantate cu activele întreprinderii.
Datoriile comerciale faţă de furnizori apar în relaţia cu diverse unităţi

24
patrimoniale de la care întreprinderea se aprovizionează cu materii prime,
materiale, lucrări şi servicii.
Datoriile fiscale, salariale, sociale cuprind obligaţiile de a plăti taxe şi
impozite, salarii şi alte drepturi similare datorate angajaţilor, obligaţiile privind
contribuţia la asigurările sociale, fondul de şomaj, contribuţia la asigurările sociale
de sănătate.
Datorii către asociaţi din operaţii de capital, dividende etc. reprezintă
obligaţiile faţă de acţionari pentru capitalul de rambursat, dividende de
plată,precum şi datoriile în cadrul grupului.
Alte tipuri de datorii, cum ar fi datoriile faţă de clienţii care au plătit în
avans bunurile sau serviciile pe care firma urmează să le livreze sau presteze (aşa
numiţii clienţi-creditori).
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt datorii cu exigi-
bilitate sau valoare incertă ale întreprinderii, şi care se constituie, în general, la
sfârşitul exerciţiului.
Principala diferenţă între provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi
celelalte tipuri de datorii ale întreprinderii constă în incertitudinea care le
afectează pe primele în ceea ce priveşte mărimea sau scadenţa.

C. PASIVELE DE REGULARIZARE sunt surse care nu au un statut


definitiv.
Veniturile în avans sunt acele valori care asigură alocarea pentru
fiecare exerciţiu financiar numai a veniturilor care îi sunt proprii. Ele se referă la
subvenţiile pentru investiţii şi veniturile înregistrate în avans.
Subvenţiile pentru investiţii sau subsidiile de capital sunt obţinute de la
buget sau din alte surse nerambursabile, fiind destinate achiziţionării sau creării
activelor imobilizate (subvenţii pentru achiziţionarea de echipamente) sau
finanţării unor activităţi pe termen lung (de exemplu, prime de dezvoltare pentru
întreprinderile care creează noi locuri de muncă).

2.4 Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanțul contabil


Dubla reprezentare a patrimoniului realizează legătura cauzată dintre
obiectul şi metoda contabilităţii şi reprezintă un principiu de bază al contabilităţii.
Prin „dubla reprezentare” se înţelege reflectarea în contabilitate, cu
ajutorul datelor, a patrimoniului unei unităţi sub cele două aspecte: concret-
materiale şi abstract al provenienţei.
Prezentarea sub dublu aspect a patrimoniului este impusă de necesitatea
cunoaşterii situaţiei economico-financiare a fiecărei unităţi patrimoniale şi se face
în contabilitate cu ajutorul unui procedeu specific numit „bilanţ contabil”.
Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil se face în cele două
secţiuni distincte ale acestuia numite activ şi pasiv, în care se vor înscrie „activele
de bilanţ” şi, respectiv „pasivele de bilanţ”.
Patrimoniul poate fi abordat şi din alt punct de vedere şi anume: utilizări
= resurse. Acestea fiind concretizate astfel:
Utilizări = mijloace reprezentare de existenţe de active şi
Resurse = surse reprezentate de existenţe de pasiv

2.5 Conținutul și structura bilanțului


Termenul de bilanţ provine de la cuvântul italian „bilancia” cu origine în
latină: bi şi lany (două talere), adică o balanţă cu două braţe în care se înscriu
distinct – într–o parte ACTIVELE, iar în cealaltă parte – PASIVELE.

25
Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a
patrimoniului şi se prezintă sub forma unui tabel cu două secţiuni distincte:
ACTIV şi PASIV.
ACTIVUL bilanţului este secţiunea din stânga în care se înscriu
elementele de patrimoniu sub aspectul lor concret, material, după componenţa pe
care o au.
PASIVUL bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi
elemente patrimoniale dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.
ACTIV BILANŢ PASIV

ACTIVE DE BILANŢ PASIVE DE BILANŢ

În cadrul ACTIVULUI sunt delimitate:


 utilizările permanente de resurse sub formă de investiţii;
 utilizările temporare sub formă de stocuri, creanţe, disponibilităţi;
 pierderile generate de o activitate nerentabilă privind utilizarea
resurselor.
În cadrul PASIVULUI sunt delimitate:
 resursele permanente furnizate de proprietar (asociaţi sau individual);
 resursele temporare asigurate de terţi (furnizori, bănci, obligatari);
 resursele rezultate sub forma profitului realizat.
Elementele componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în
expresie valorică şi în mod grupat, sub denumirea de posturi de bilanţ sau articole
de bilanţ.
*) Dacă postul de bilanţ cuprinde active de bilanţ, se înscrie în stânga
bilanţului (adică în Activ) şi va fi un „post de activ”, ca de exemplu: Construcţii,
Materiale consumabile, Animale şi păsări etc.
*) Dacă postul de bilanţ cuprinde pasive de bilanţ se înscrie în dreapta
bilanţului (adică în Pasiv) şi va fi un „post de pasiv”, ca de exemplu: Capital
social, Credite bancare pe termen scurt, Furnizori etc.
Ordinea de înscriere în bilanţ a elementelor patrimoniale se face după criterii
de importanţă şi pondere a fiecărui element.
Între cele două secţiuni ale bilanţului trebuie să existe o egalitate
bilanţieră (valorică), o relaţie de echilibru, ca urmare a faptului că:
 în cele două secţiuni (Activ şi Pasiv) se înscriu aceleaşi elemente
patrimoniale, dar din cele două puncte de vedere diferite;
 fiecare element patrimonial are o origine, iar o sursă de finanţare odată
creată generează un element de patrimoniu.
Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic:
A = P
Schema simplificată a unui bilanţ
ACTIV PASIV
ACTIVE IMOBILIZATE PASIVE PROPRII
– Imobilizări necorporale – Capitaluri proprii
– Imobilizări corporale – Rezerve
– Imobilizări financiare – Fonduri
ACTIVE CIRCULANTE PASIVE–DATORII
– Stocuri şi producţie în curs de – Datorii financiare
execuţie
– Creanţe – Datorii comerciale
– Disponibilităţi băneşti – Datorii fiscale, salariale
ACTIVE DE REGULARIZARE PASIVE DE REGULARIZARE
26
REZULTATE ECONOMICO– REZULTATE ECONOMICO–
FINANCIARE FINANCIARE
– Pierderi – Profit
Prin conţinutul său, bilanţul contabil are o semnificaţie economică şi
una juridică.
Astfel, sub aspectul economic, bilanţul prezintă situaţia elementelor
patrimoniale, iar sub aspect juridic, bilanţul prezintă situaţia drepturilor unităţii,
dar şi a obligaţiilor pe care le are.
Bilanţul este un document contabil obligatoriu şi care se întocmeşte la
anumite intervale de timp: periodic (trimestrial, semestrial) şi anual (la sfârşitul
anului). Datele aceluiaşi bilanţ servesc pe de o parte, la sintetizarea şi
generalizarea elementelor patrimoniale existente la sfârşitul perioadei şi la
caracterizarea activităţii desfăşurate în unitate, în acea perioadă, iar pe de altă
parte, ca bază pentru reînceperea procesului de reflectare a acestora în perioada
următoare. De aici, se foloseşte şi termenul de „bilanţ de închidere”, în care se
oglindesc şi rezultatele economico–financiare obţinute în perioada respectivă şi
„bilanţ de deschidere” (bilanţ iniţial) pe baza căruia se reia ciclul contabil.
Bilanţul, ca procedeu al contabilităţii, este un instrument de conducere
care prezintă situaţia reală a patrimoniului la un moment dat, dar şi rezultatele
economico–financiare obţinute într–o perioadă de timp. Aceste rezultate pot fi sub
formă de Profit sau Pierderi.
Din punct de vedere contabil, pierderile reprezintă mărimea bunurilor
consumate, care nu au putut fi acoperite din veniturile proprii – deci sunt elemente
de activ, în timp ce profitul reprezintă mărimea excedentului veniturilor faţă de
cheltuieli, o importantă sursă de finanţare – deci este un element de pasiv.
Bilanţul contabil este alcătuit din mai multe grupe de bilanţ, atât în
activ, cât şi în pasiv, care cuprind diferite posturi de bilanţ. O schemă de bilanţ
se prezintă astfel:
ACTIV
GRUPA I ACTIVE IMOBILIZATE cuprinde:
– IMOBILIZĂRI NECORPORALE:
 Cheltuieli de constituire;
 Cheltuieli de cercetare–dezvoltare;
 Fondul comercial;
 Alte imobilizări.
– IMOBILIZĂRI CORPORALE:
 Terenuri;
 Amenajări de terenuri;
 Construcţii;
 Echipamente tehnologice;
 Aparate şi instalaţii de măsură;
 Mijloace de transport, control şi reglare;
 Animale şi păsări;
 Mobilier, aparatură de birotică.
– IMOBILIZĂRI FINANCIARE
 Titluri de participare;
 Alte titluri imobilizate.
GRUPA II ACTIVE CIRCULANTE cuprinde:
– STOCURI
 Materii prime;
 Materiale consumabile;
 Obiecte de inventar;

27
 Producţia în curs de execuţie;
 Semifabricate;
 Produse finite;
 Animale şi păsări;
 Ambalaje;
 Mărfuri.
– ALTE ACTIVE CIRCULANTE:
 Clienţi;
 Alte creanţe;
 Casa;
 Disponibilităţi în conturi curente;
 Acreditive.
GRUPA III ACTIVE DE REGULARIZARE:
 Cheltuieli înregistrate în avans;
 Diferenţe de conversie (–).
PASIV
GRUPA I CAPITALURI PROPRII cuprinde:
 Capitalul individual sau social;
 Rezerve;
 Rezultatul exerciţiului (PROFIT);
 Fonduri;
 Subvenţii pentru investiţii.
GRUPA II PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI
 Provizioane pentru riscuri;
 Provizioane pentru cheltuieli.
GRUPA III DATORII
 Credite bancare;
 Furnizori;
 Alte datorii.
GRUPA IV PASIVE DE REGULARIZARE
 Venituri înregistrate în avans;
 Diferenţe de conversie (+).

Această schemă de bilanţ poate fi completată cu alte posturi de bilanţ, în


funcţie de necesitatea de reflectare completă a patrimoniului specific fiecărei
unităţi economice.

2.6 Modificări ale patrimoniului și reflectarea lor în bilanț


Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în
diferite operaţiuni economice, duce la modificarea patrimoniului. Fiecare
operaţiune economică produce o schimbare a structurii şi conţinutului bilanţului
contabil. După fiecare operaţiune economică este necesar să se întocmească un
nou bilanţ, care să reflecte modificarea survenită şi noua situaţie a elementelor
patrimoniale.
Modificările bilanţului ţin seama de următoarele reguli generale, indiferent
de conţinutul operaţiunii economice, de momentul efectuării ei şi de locul de
desfăşurare:
1) Fiecare operaţiune economică modifică concomitent două posturi de bilanţ;
2) Operaţiunea economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi
valoare (sumă);

28
3) Modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse: fie ca semn (plus +
sau minus –), fie ca poziţie în bilanţ (activ sau pasiv);
4) Indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu după
înregistrarea operaţiunii economice, egalitatea dintre activ şi pasiv rămâne
permanent (ca lege de bază a contabilităţii).
Folosind simbolurile de A – pentru activ, P – pentru pasiv şi X – pentru
modificare, aceste reguli generale se pot scrie sub forma unor formule de
modificare a bilanţului astfel:
1) Creşterea unui post activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu
aceeaşi sumă, micşorarea altui post de activ, pasivul rămânând neschimbat:
A + X – X = P
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură
în componenţa activelor de bilanţ.
ACTIV BILANŢ PASIV
+X
Neschimbat
–X
A + X – X = P
2) Creşterea unui post de pasiv, cu o anumită sumă şi în aceleaşi timp şi cu
aceeaşi sumă micşorarea altui post de pasiv, activul rămânând neschimbat:
A = P + X – X
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în
componenţa pasivelor de bilanţ.
ACTIV BILANŢ PASIV
+X
Neschimbat
–X
A = P + X - X
Aceste două modificări poartă denumirea de mişcări permutative şi se
caracterizează prin aceea că nu modifică valoarea totală a bilanţului.
3) Creşterea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu
aceeaşi sumă creşterea unui post de pasiv:
A + X = P + X
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în
sensul +) în componenţă atât a activelor, cât şi a pasivelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+X +X

A + X = P + X
4) Micşorarea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp, şi cu
aceeaşi sumă micşorarea unui post de pasiv:
A – X = P – X
Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în
sensul –) în componenţa întregului patrimoniu.
ACTIV BILANŢ PASIV

–X –X

29
A – X = P – X

Aceste modificări poartă denumirea de mişcări opuse şi se caracterizează


prin aceea că modifică valoarea totală a bilanţului, în sensul şi cu suma
operaţiunii economice înregistrate.
Reflectarea modificărilor intervenite în patrimoniul unei societăţi, prin
întocmirea unui nou bilanţ după fiecare operaţiune economică, în practică nu se
face. Aceasta, pe de o parte, că nu se justifică din punct de vedere economic şi, pe
de altă parte, că pot avea loc mai multe operaţiuni economice în acelaşi timp.
Această situaţie se rezolvă prin folosirea „conturilor contabile”.

30
Test de autoevaluare (U.I. 2)
1. Definiţi bilanţul contabil.
2. Care sunt funcţiile bilanţului contabil?
3. Care sunt tipurile de modificări bilanţiere?
4. Definiţi modificările bilanţiere de structură şi ecuaţiile acestor modificări.
Exemplificaţi.
5. Definiţi modificările bilanţiere de volum şi ecuaţiile acestor modificări.
Exemplificaţi.
6. Care dintre următoarele structuri nu fac parte din pasiv:
a) Prime legate de capital;
b) Cheltuieli de dezvoltare;
c) Rezerve;
d) Rezerve din reevaluare;
e) Rezultatul reportat

1.Activele de bilanț sunt :


a. fonduri puse la dispoziția firmei
b. mijloace economice și resurse umane
c. mijloace economice

2.In categoria pasivelor proprii intră:


a. datoriile fiscale, salariale
b. capital social, profit
c. credite bancare, venituri înregistrate în avans

3.În cadrul imobilizările necorporale intră :


a. cheltuielile de constituire, licențe
b. tiluri de valoare, împrumuturi acordate
c. investitiile financiare, acreditive
4.Activele se impart în :
a. active imobilizate, circulante, de regularizare
b. active de exploatare, financiare, extraordinare
c. active proprii, atrase si imprumutate

5. . În categoria creanțelor intră


a. efectele de plătit
b. clienții
c. acreditivele

Raspuns
1a,2b,3a,4a,5b

Rezumat (U.I. 2)
Bilanţul este un instrument specific metodei contabilităţii, care evidenţiază la un
anumit moment în timp, pe baza principiului dublei reprezentări, în expresie
valorică, echilibrul dintre mijloacele economice şi sursele lor de finanţare precum
şi rezultatele obţinute ca urmare a investirii, consumării şi reproducţiei capitalului.
Mai simplu spus, prin bilanţ se constată ceea ce, la un anumit moment în timp,
unitatea posedă (activ) şi datorează (capitaluri proprii şi datorii).
Principalele elemente ale bilanţului sunt activele, capitalul propriu şi datoriile,
primul regăsindu-se în activul bilanţului, iar ultimele două în pasivul bilanţului.

31
Activul evidenţiază destinaţia şi lichiditatea bunurilor economice (capacitatea lor
de transformare în bani). Din punct de vedere juridic-activul reprezintă totalitatea
bunurilor reale şi creanţelor (drepturi asupra altor persoane sau entităţi
economice), sub aspect economic, activul se împarte în active de investiţie şi
active de exploatare iar din punct de vedere financiar, valorile se grupează în
funcţie de lichiditatea lor (termenul de transformare a bunurilor în bani) în active
durabile, stocuri, active realizabile şi active disponibile (lichidităţi). Activele sunt
resurse controlate de întreprindere care provin din evenimente trecute şi de la care
se aşteaptă să genereze avantaje economice viitoare (beneficii, fluxuri de
trezorerie).
Pasivul reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice, adică a activelor. Din
punct de vedere juridic, pasivul cuprinde capitalul propriu şi datoriile, sub aspect
economic, clasificarea se face în capitaluri şi datorii (financiare şi de exploatare),
iar din punct de vedere financiar valorile se grupează în funcţie de exigibilitatea
(termenul de plată) al lor în capitaluri permanente, pe termen lung şi datorii pe
termen scurt.
Activitatea desfăşurată de orice întreprindere duce la modificări în activul şi
pasivul patrimonial. Fiecare operaţie produce o schimbare în echilibrul static
dintre mijloacele economice şi sursele lor de finanţare reflectate cu ajutorul
bilanţului. Respectivele modificări pot fi creşteri sau micşorări, dar în permanenţă
se va menţine egalitatea bilanţieră.

Lucrare de verificare nr2


(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă,

1. Prezentați un bilant contabil care sa aiba 10 elemente patrimoniale de


active si 6 elemente de pasiv
2. Prezentati 4 tipuri de modificari ale bilantului

BIBLIOGRAFIE (U.I. 2)

Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion


Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

32
Unitatea de învățare nr.3:

CONTUL CONTABIL

Cuprins (U.I.3)

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 3) 44


Instrucţiuni (U.I. 3) 44
3.1 Contul contabil – importanță, funcții, conținut și formă grafică 44
3.2 Regulile de funcționare a conturilor 47
3.3 Corespondența conturilor, analiza contabilă, formula contabilă
și dubla înregistrare în conturi 49
3.4 Planul de conturi 52
Test de autoevaluare 56
Rezumat (U.I. 3) 57
Lucrare de verificare nr. 3 58
Bibliografie (U.I. 3) 58

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 3)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în cunoașterea
funcțiilor și formei contului, a structurii ți a regulilor de funcționare a contului.
După parcurgerea acestei unități de învățare veţi dobândi competenţe pentru:
- Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor;
- Analiza contabilă a operaţiilor economice şi financiare;
- Planul de conturi;
Instrucţiuni (U.I. 3)
Această unitate U.I. necesită cca.6 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugăalte 2 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la memorarea
şi înţelegerea noţiunilor legate de funcționarea conturilor (răspunsurile corecte
sunt date la finalul testului ) şi o lucrare de verificare

3.1 Contul contabil – importanță, funcții, conținut și formă grafică


Bilanţul – ca procedeu al contabilităţii – prezintă situaţia globală a
elementelor patrimoniale existente în unitate la data întocmirii acestuia. Urmărirea
însă neîntreruptă a mişcării elementelor patrimoniale prin întocmirea de bilanţuri
succesive, nu este posibilă, atât ca volum mare de calcule, cât şi ca necesitate de
cunoaştere detaliată a fiecărui element în parte. Această necesitate de cunoaştere
amănunţită a situaţiei reale şi a tuturor modificărilor suferite de elementele
patrimoniale este rezolvată cu ajutorul conturilor.
Prin cont se înţelege un calcul economic, prezentat într–o formă specială,
cu ajutorul căruia se urmăreşte în expresie valorică (uneori şi cantitativă) existenţa
şi mişcarea unui anumit element patrimonial (mijloc economic, proces economic
sau sursă de formare).
Denumirea de cont, provine din cuvântul italian „conto”, care înseamnă
socoteală, evidenţă şi care dă şi denumirea de „contabilitate”.
Între cele două procedee ale contabilităţii, bilanţ şi cont, există şi
asemănări (amândouă se ocupă de patrimoniu), dar şi deosebiri (bilanţul prezintă
totalitatea elementelor patrimoniale, iar contul, existenţa şi toate modificările
fiecărui element patrimonial.

33
Contul este cel mai important procedeu al contabilităţii prin funcţiile pe care le
îndeplineşte:
 funcţia economică (reflectă existenţa şi mişcarea mijloacelor, proceselor şi
surselor economice);
 funcţia statistică (înregistrează toate valorile ce privesc existenţa şi
mişcările elementelor de patrimoniu);
 funcţia de calcul (stabileşte prin calcul existenţa în orice moment a
elementelor de patrimoniu);
 funcţia de control (verifică modul în care se folosesc mijloacele şi sursele
economice);
 funcţia de grupare (înregistrează operaţiunile economice pe feluri de
mişcări – creşteri sau micşorări).
Modificările care au loc datorită operaţiunilor economice pot fi în sensul
„+” (creşteri, sporiri, intrări, obţineri, etc.) şi în sensul „–” (micşorări, scăderi,
ieşiri, reduceri, etc.) (9). Contul trebuie să aibă o formă care să permită
înregistrarea operaţiunilor de „+” şi „–”, în mod distinct, deci două secţiuni,
Aceste două secţiuni poartă denumiri de:
stânga – Debit – simbol D
dreapta – Credit – simbol C
Pe lângă aceste două secţiuni, contul mai mare şi alte elemente obligatorii,
care alcătuiesc structura contului. Fiecare cont trebuie să cuprindă în structura sa
următoarele elemente:
1) Titlul contului, prin care se indică elementul patrimonial a cărui evidenţă
o ţine. De exemplu, contul „Construcţii”, contul „Terenuri”, contul „Furnizori”
etc;
2) Cele două secţiuni (DEBIT şi CREDIT) în care se înregistrează
operaţiunile economice de „+” şi „–”; a debita un cont înseamnă a înscrie o sumă
în debitul contului, iar a credita un cont înseamnă înregistrarea unei sume în
creditul său.
3) Rulajul contului reprezintă totalitatea sumelor de acelaşi fel înscrise într–
o perioadă de timp. Acesta poate fi debitor sau creditor în funcţie de partea
contului în care a fost stabilit;
4) Explicaţia operaţiunilor economice înscrise în cont cum ar fi: data, felul şi
numărul documentului de înregistrare ş.a.;
5) Soldul contului arată existenţa la un moment dat a elementului
patrimonial. El se obţine prin diferenţa dintre totalurile celor două secţiuni ale
contului. Soldul contului poate fi:
debitor dacă D>C
creditor dacă C>D
nul, zero dacă D=C

Fiecare cont poate avea la un moment dat, un singur fel de sold, debitor,
creditor sau egal cu zero.
În funcţie de perioada când se calculează, soldul poate fi: iniţial şi final.
Soldul iniţial este suma înscrisă în cont la începutul perioadei, iar soldul final la
sfârşitul perioadei. Soldurile iniţiale se iau din bilanţ, iar soldurile finale se
calculează cu ajutorul următoarelor formule.
S.f.d. = S.i.d. + R.d. – R.c.
S.f.c. = S.i.c. + R.c. – R.d.
în care simbolurile au următoarea semnificaţie:
 sold final debitor (S.f.d.);
 sold final creditor (S.f.c.);

34
 sold iniţial debitor (S.i.d.);
 sold iniţial creditor (S.i.c.);
 rulaj debitor (R.d.);
 rulaj creditor (R.c.).
3.2 Regulile de funcționare a conturilor
Elementele din bilanţ sunt grupate în două categorii – de activ şi de pasiv,
în funcţie de poziţia în una sau cealaltă secţiune a bilanţului. Legat de acest fapt,
conturile sunt şi ele clasificate în două mari categorii: conturi de activ şi conturi
de pasiv.
Conturile de activ – reflectă existenţa şi modificările unui element (post)
de activ, adică a activelor de bilanţ. De exemplu, contul „Terenuri”, contul
„Materiale consumabile”, contul „Casa” etc.
Conturile de pasiv – reflectă existenţa şi modificările unui element (post)
de pasiv, adică a pasivelor de bilanţ. De exemplu, contul „Capital social”, contul
„Furnizori” etc.
Înregistrarea soldurilor iniţiale, a modificărilor de „+” sau „–” şi a
soldurilor finale în conturi, se face diferit pentru cele două categorii de conturi:
1) Soldurile iniţiale prezentate de posturile din bilanţ se înscriu în debitul
conturilor de activ şi în creditul conturilor de pasiv.
La începutul fiecărei perioade de evidenţă după întocmirea bilanţului iniţial,
are loc şi operaţiunea de „deschidere a conturilor de bilanţ” care constă în trecerea
de la bilanţ la conturi.
Această trecere se face astfel: pentru fiecare post din activul şi pasivul
bilanţului se deschide câte un cont, care va purta denumirea postului respectiv, iar
sumele cu care au figurat posturile în bilanţ se înscriu în conturi, în aceeaşi parte
ca solduri iniţiale – cele din activ (stânga) în debit (stânga) şi cele din pasiv
(dreapta) în credit (dreapta).

ACTIV BILANŢ INIŢIAL PASIV


posturi de activ posturi de pasiv (solduri
(solduri iniţiale iniţiale creditoare)
debitoare)
A=P

CONT DE ACTIV CONT DE PASIV


DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT
SOLD SOLD
INIȚIAL INIȚIAL

2) Mişcările (modificările) de „+” şi „–” se înregistrează astfel:


 modificările de „+” se înscriu în aceeaşi parte cu soldurile iniţiale, adică
în debitul conturilor de activ şi în creditul conturilor de pasiv, ele reprezentând de
fapt creşteri valorice ale soldurilor iniţiale;
 modificările de „–” se înscriu în partea opusă „+” (tocmai pentru a se
diferenţia), adică, în creditul conturilor de activ şi în debitul conturilor de pasiv.
CONT DE ACTIV CONT DE PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

„+” „–” „–” „+”

3) Soldurile finale poate fi debitoare sau egale cu zero pentru costurile de activ şi
creditoare sau egale cu zero pentru conturile de pasiv şi se calculează după
formulele prezentate anterior.

35
La sfârşitul perioadei de evidenţă pentru echilibrarea valorii celor două
secţiuni ale contului, soldurile se înscriu în partea inversă (soldul final debitor în
credit şi soldul final creditor la debit).
După închiderea conturilor, soldurile finale debitoare se trec în activul
bilanţului final, iar soldurile finale creditoare în pasivul bilanţului final – bilanţ
final cu care se încheie o perioadă de evidenţă.
CONT DE ACTIV CONT DE PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

SOLD FINAL DEBITOR SOLD FINAL CREDITOR

ACTIV BILANŢ FINAL PASIV


Solduri finale debitoare Solduri finale creditoare
(posturi de activ) (posturi de pasiv)
A=P

Deci fiecare categorie de conturi (de activ şi de pasiv) funcţionează diferit


după următoarele reguli de funcţionare a conturilor:
I. Conturile de activ încep să funcţioneze la începutul perioadei de evidenţă
prin debitare cu soldul iniţial al postului de activ din bilanţ. În cursul perioadei de
evidenţă se debitează cu toate „+” postului de activ şi se creditează cu toate „–”
postului respectiv. La sfârşitul perioadei de evidenţă poate avea un sold final
debitor sau egal cu zero.
II. Conturile de pasiv încep să funcţioneze la începutul perioadei de evidenţă
prin creditare cu soldul iniţial al postului de pasiv din bilanţ. În cursul perioadei
de evidenţă se creditează cu toate „+” postului de pasiv şi se debitează cu toate
„–” postului respectiv. La sfârşitul perioadei de evidenţă poate avea un sold final
creditor sau egal cu zero.
În mod schematic, aceste reguli se figurează astfel:
CONT DE CONT DE
ACTIV PASIV
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT
Sold iniţial „–” „–” Sold iniţial
„+” (Sold final debitor) (Sold final creditor) „+”

Cunoscând aceste reguli se pot defini (pe lângă Activul şi Pasivul


bilanţului) şi cele două secţiuni ale contului:
DEBIT – secţiunea din stânga contului în care se înregistrează: soldul
iniţial (postul din activul bilanţului), creşterile („+”) unui post de activ şi
micşorările („–”) unui post de pasiv.
CREDIT – secţiunea din dreapta contului în care se înregistrează: soldul
iniţial (postul din pasivul bilanţului), creşterile („+”) unui post de pasiv şi
micşorările („–”) unui post de activ.
Aceste două procedee – bilanţ şi cont – sunt în strânsă dependenţă
reciprocă, conturile îşi au originea în bilanţ, iar bilanţul se întocmeşte pe baza
datelor din conturi.
3.3 Corespondența conturilor, analiza contabilă, formula contabilă și dubla
înregistrare în conturi
Activitatea care se desfăşoară trebuie înregistrată în contabilitate,
utilizând pe lângă bilanţ şi conturile.
Operaţiunile economice modifică întotdeauna două posturi de bilanţ.
Dacă vrem să arătăm acest lucru cu ajutorul conturilor vom constata:
Prima formulă: A + X – X = P, în care cele două posturi sunt de activ, unul cu
„+” şi altul „–”. În locul celor două posturi de bilanţ se vor folosi două conturi,
respectiv un cont de activ cu „+” şi celălalt cont tot de activ cu „–”.
36
După regulile de funcţionare a conturilor – contul de activ cu „+” se
debitează, iar contul de activ cu „–” se creditează.
A + X = D
A – X = C
Făcând acelaşi raţionament pentru următoarele trei formule de modificare
a bilanţului se constată următoarele:
P + X = C
A = P + X – X
P – X = D

A + X = D
A + X = P + X
P + X = C

A – X = C
A – X = P – X
P – X = D
Astfel, un cont nu poate funcţiona decât împreună cu alt cont, unul
modificându–şi secţiunea din stânga – Debitul, iar celălalt secţiunea din dreapta –
Creditul.
Legătura care se stabileşte între două conturi care se modifică în urma unei
operaţiuni economice, se numeşte corespondenţa conturilor, iar conturile sunt
conturi corespondente.
Corespondenţa conturilor se menţionează sub forma unei egalităţi numită
formulă contabilă şi este alcătuită din trei elemente:
1) contul care se debitează (deci contul care îşi modifică debitul cu o sumă) şi
care se scrie în stânga semnului egal;
2) contul care se creditează (deci contul care îşi modifică creditul cu aceeaşi
sumă) şi care se scrie în dreapta semnului egal;
3) semnul egal „=“ care se scrie între cele două conturi corespondente.
Stabilirea corespondenţei conturilor şi a formulei contabile, pentru fiecare
operaţiune economică se poate face cu ajutorul analizei contabile – un
raţionament care presupune parcurgerea următoarelor faze:
 cunoaşterea naturii operaţiunii economice (consum, plată, obţinerea
producţiei, livrarea ei etc.);
 stabilirea conturilor afectate, prin modificarea simultană şi cu aceeaşi
valoare (adică stabilirea conturilor corespondente pentru operaţiunea economică
dată);
 stabilirea felului conturilor (adică „de activ” sau „de pasiv”) şi a sensului
modificării („+”, „–”);
 precizarea secţiunii de „debit” şi „credit” în care se va face înregistrarea;
 întocmirea formulei contabile.
Înregistrarea operaţiunilor economice în conturile corespondente, de două ori
cu aceeaşi valoare (sumă) – odată în debitul unui cont şi a doua oară în creditul
contului corespondent se numeşte dublă înregistrare în conturi. Legătura
reciprocă între debitul unui cont şi creditul altui cont stabilită cu ocazia
înregistrării operaţiilor economice şi financiare în contabilitatea curentă pe baza
dublei înregistrări poartă denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile
între care se stabileşte o astfel de legătură se numesc conturi corespondente.
În funcţie de modificările pe care le produc operaţiile economice sau
financiare în bilanţ, corespondenţa conturilor se poate stabili:
- fie numai între conturi de activ, când modificările se produc doar în activul

37
bilanţului;
- fie numai între conturi de pasiv, când modificările se produc doar în
pasivul bilanţului;
- fie între conturi din ambele părţi ale bilanţului, atunci când operaţia
economică sau financiară produce modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă în
ambele părţi ale bilanţului.
Această „lege” a dublei înregistrări în conturi, alături de principiul
„egalităţii bilanţiere” stau la baza întregii contabilităţi, motiv pentru care aceasta
se numeşte şi „contabilitate în partidă dublă” sau „sistem de contabilitate
digrafic”.
În funcţie de complexitatea operaţiunii economice şi de numărul
conturilor corespondente, formulele contabile sunt:
 formule simple – când un singur cont se debitează şi un singur cont
corespondent se creditează;
 formule compuse – când se debitează sau creditează un singur cont şi se
creditează sau debitează mai multe conturi corespondente.
În aceste formule complexe, valoarea (suma) înregistrată este aceeaşi.
Conturile sintetice reflectă mijloacele, sursele şi procesele economice, în
expresie valorică, pe grupe sau categorii omogene sub aspectul conţinutului lor.
De exemplu, contul „Furnizori” sintetizează datoriile faţă de diverşii
agenţi economici de la care se cumpără materiale, materii prime, piese de
schimb, servicii, mijloace fixe etc. Cu ajutorul conturilor sintetice este posibilă
cunoaşterea situaţiei generale, de ansamblu, a unei anumite grupe de mijloace,
surse şi procese economice.
Conturile analitice dezvoltă conturile sintetice, oglindind părţile
componente ale mijloacelor, surselor sau proceselor economice. Contul
„Furnizori” va avea conturi analitice cu denumirea fiecărui furnizor în parte
(Agroserv, RAJAC, etc.).
Contabilitatea ţinută cu ajutorul conturilor analitice se numeşte conta-
bilitate analitică. Întrucât conturile analitice le dezvoltă pe cele sintetice, toate
regulile de funcţionare a conturilor sintetice se aplică şi la cele analitice.
Înregistrările se fac simultan atât în contul sintetic, cât şi în cel analitic, astfel
încât să se asigure concordanţă între ele, în privinţa soldurilor şi rulajelor.

3.4 Planul de conturi


Contabilitatea foloseşte în activitatea sa un instrument de lucru numit plan
de conturi.
Planul general de conturi, reprezintă sintaxa întregului mecanism de
reprezentare şi calcul al situaţiei patrimoniului şi al rezultatului obţinut. Cu
ajutorul planului de conturi sunt stabilite conturile care se vor folosi la
înregistrarea operaţiunilor economice pentru a se obţine cele mai reprezentative
informaţii necesare conducerii şi controlului întregii activităţii din unitatea
economică.
Planul de conturi permite unificarea contabilităţii şi dă acesteia un caracter
stabil şi unitar. În planul de conturi, care este o listă, se înscriu, după anumite
reguli, toate conturile care se folosesc în contabilitatea unităţii. Conturile se
sistematizează în clase de conturi, care cuprind conturi cu acelaşi conţinut
economic şi au, de regulă, reguli de funcţionare identice. În planul de conturi, pe
lângă denumire, conturile au şi un simbol (format din cifre) şi care uşurează
operaţiunile de utilizare.
Potrivit „Legii contabilităţii” fost elaborat un plan de conturi general,
alcătuit din 9 clase de conturi:

38
 Clasa 1 Conturi de capitaluri
 Clasa 2 Conturi de imobilizări
 Clasa 3 Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie
 Clasa 4 Conturi de terţi
 Clasa 5 Conturi de trezorerie
 Clasa 6 Conturi de cheltuieli
 Clasa 7 Conturi de venituri
 Clasa 8 Conturi speciale
 Clasa 9 Conturi interne de gestiune
 Exemple de conturi:
 Clasa 1 Conturi de capitaluri – cuprinde conturi care ţin evidenţa
capitalului, a diferitelor rezerve, fonduri, dar şi a rezultatelor economico–
financiare.
 Ct. 101 – Capital
 Ct. 106 – Rezerve
 Ct. 121 – Profit şi pierderi
 Ct. 129 – Repartizarea profitului
 Ct. 162 – Credite bancare pe termen lung
 etc.
 Clasa 2 Conturi de imobilizări – cuprinde conturi care ţin evidenţa
imobilizărilor necorporale şi corporale, precum şi amortizarea acestora.
 Ct. 201 – Cheltuieli de constituire
 Ct. 203 – Cheltuieli de dezvoltare
 Ct. 211 – Terenuri şi amenajări de terenuri
 Ct. 212 – Construcţii
 Ct. 281 – Amortizări privind imobilizările corporale
 Clasa 3 Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie – cuprinde
conturi care ţin evidenţa stocurilor de materii prime şi materiale, a obiectelor
de inventar, a produselor, a animalelor şi a ambalajelor.
 Ct. 301 – Materii prime
 Ct. 302 – Materiale consumabile
 Ct. 303 – Materiale de natura obiectelor de inventar
 Ct. 345 – Produse finite
 Ct. 361 – Animale şi păsări
 Ct. 381 – Ambalaje
 Clasa 4 Conturi de terţi – cuprinde conturi care ţin evidenţa drepturilor şi
obligaţiilor, dar şi a diferitelor activităţi.
 Ct. 401 – Furnizori
 Ct. 411 – Clienţi
 Ct. 421 – Personal–salarii datorate
 Ct. 431 – Asigurări sociale
 Ct. 437 – Ajutor de şomaj
 Ct. 441 – Impozit pe profit
 Ct. 444 – Impozit pe venituri de natura salariilor
 Ct. 461 – Debitori diverşi
 Ct. 462 – Creditori diverşi
 Ct. 471 – Cheltuieli înregistrate în avans
 Ct. 472 – Venituri înregistrate în avans
 Clasa 5 Conturi de trezorerie – cuprinde conturi care ţin evidenţa
valorilor băneşti.
 Ct. 512 – Conturi curente la bănci
 Ct. 519 – Credite bancare pe termen scurt

39
 Ct. 531 – Casa
 etc.
 Clasa 6 Conturi de cheltuieli – cuprinde conturi care ţin evidenţa
cheltuielilor efectuate.
Ct. 601 – Cheltuieli cu materiile prime
Ct. 602 – Cheltuieli cu materiale consumabile
Ct. 603 – Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de
inventar
Ct. 606 – Cheltuieli cu animalele şi păsările
Ct. 641 – Cheltuieli cu salariile personalului
Ct. 645 – Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială
Ct. 681 – Cheltuielile de exploatare privind amortizările
etc.
Clasa 7 Conturi de venituri – care cuprinde conturi care ţin evidenţa
veniturilor obţinute din diferite surse.
Ct. 701 – Venituri din vânzarea produselor finite
Ct. 704 – Venituri din lucrări executate şi servicii prestate
Ct. 711 – Variaţia stocurilor
etc.
Clasa 8 Conturi speciale – cuprinde conturi extrapatrimoniale, în afara
bilanţului.
Ct. 803 – Conturi în afara bilanţului
etc.
Clasa 9 Conturi interne de gestiune – cuprinde conturi care ţin evidenţa
decontărilor interne. Utilizarea acestei clase de conturi nu este obligatorie

40
Test de autoevaluare (U.I. 3)

1. Definiţi contul contabil.


2. Care este necesitatea şi importanţa contului?
3. Care sunt elementele care formează structura contului?
4. Care sunt funcţiile contului si în ce constau ele?.
5. Cum argumentaţi regulile de funcţionare a conturilor?
6. Ce se înregistrează cu ajutorul contului?
7. Care este deosebirea dintre cont şi bilanţ?
8. Ce este sistemul conturilor?
9. Ce se înţelege prin debitarea şi creditarea contului şi care este diferenţa
dintre totalul sumelor debitoare, respectiv creditoare şi rulajul debitor,
respectiv creditor?
10. De ce se fundamentează explicarea regulilor de funcţionare a conturilor
pornind de la bilanţ?
11. Care sunt deosebirile dintre cele două părţi ale bilanţului (A şi P) şi cele
două părţi ale contului (D şi C)?

A.Contul 101.2 reprezintă:


a. capital social subscris nevărsat
b. capital social subscris vărsat
c. decontări cu acționarii

B.. Soldul inițial cuprinde


a. totalul valorilor consemnate în debitul sau creditul unui cont
b. situația unei valori determinate în orice moment al exercițiului financiar
c.valoarea existentă in cont la inceputul exercițiului financiar sau în
momentul inființării firmei

C. Structura articolului contabil are în vedere :


a. denumirea părților care intră în relație de decontare
b. valoarea totală a activelor unității patrimoniale
c. data, titlul articolului, explicația și suma

Raspuns Ab,Bc,Cc

REZUMAT
Contul este acel procedeu al metodei contabilităţii care serveşte la reflectarea
fiecărui element patrimonial în parte, în mod analitic, precum şi mişcările pe care
le înregistrează într-o perioadă determinată de timp.
Elementele structurii contului sunt următoarele: denumirea sau titlul contului,
debitul şi creditul, adică cele două părţi ale contului, mişcarea (rulajul) contului,
explicaţia operaţiilor înregistrate şi soldul contului.
Pentru a înregistra în mod corect operaţiile economice sau financiare în conturi,
este fundamental să se stabilească care sunt conturile corespondente implicate şi
în ce parte a conturilor (debit sau credit) urmează să se efectueze înregistrarea,
lucru judecat în funcţie de conţinutul economic al operaţiunii. Acest proces logic
poartă numele de analiză contabilă, adică cercetarea, pe bază de documente, a
fiecărei operaţii economice şi financiare în parte, prin descompunerea ei în
elementele componente, pentru a se putea stabili conturile corespondente şi a

41
părţii acestora (debit ori credit) în care urmează să se înregistreze respectiva
operaţiune.
Etapele analizei contabile pot fi sintetizate astfel:
a) stabilirea naturii şi conţinutului fiecărei operaţii economice şi financiare în
parte, adică definirea ei ca încasare, plată, aprovizionare sau consum de materii
prime, obţinere de produse finite, creanţe sau datorii faţă de bugetul de stat ori
salariaţi, prestare de servicii, înregistrarea amortizării mijloacelor fixe,
constituirea de provizioane etc.;
b) determinarea tipului modificărilor pe care le produce operaţia economică şi
financiară în bilanţ, respectiv care sunt elementele de activ şi de pasiv care se
modifică, precum şi care este sensul modificărilor (creşteri ori micşorări de activ
sau pasiv);
c) stabilirea conturilor corespondente, în funcţie de elementele de bilanţ
modificate;
d) aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor, pentru a se stabili partea
conturilor corespondente (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze
operaţia analizată (stabilirea aşa numitei „formule contabile”).

Lucrare de verificare nr. 3


1. Prezentati Contul si strucura acestuia. (5 puncte)
2. Analiza contabila (5 puncte)

BIBLIOGRAFIE (U.I. 3)
Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

42
Unitatea de învățare nr.4:
BALANŢA DE VERIFICARE

Cuprins (U.I. 4)

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 4)……...………43


Instrucţiuni (U.I. 4)………………………………………………………43
Test de autoevaluare (U.I. 4) …………………………………….………54
Rezumat (U.I. 4) ……………………………..…………………………..54
Lucrare de verificare nr. 4 ………...………………………………….55
Bibliografie (U.I. 4) …………………………………..……………..…...55

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 4)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în familiarizarea
studenților cu noțiunile referitoare la realizarea unei balante de verificare in urma
unui circuit economic

Instrucţiuni (U.I. 4)
Această unitate U.I. necesită cca. 2 ore de studiu individual (S.I.), la care
se adaugăalte 2ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserata o lucrare de verificare. Aceasta din urmă se va transmite pe
adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă,

Contabilitatea, ca sursă de informaţii pentru conducerea, organizarea şi


desfăşurarea activităţii unei unităţi economice, trebuie să reflecte realitatea. În
acest scop, contabilitatea utilizează un instrument propriu de verificare a
respectării conceptelor de bază: dubla reprezentare din bilanţ şi dubla
înregistrare în conturi, instrument numit – balanţa de verificare.
Balanţa de verificare este un tablou care cuprinde: simbolul şi denumirea
conturilor folosite în cursul perioadei de gestiune, soldurile iniţiale, rulajele
debitoare şi creditoare şi soldurile finale.
Balanţa de verificare este, practic, un tablou enumerativ al tuturor conturilor
din Cartea Mare, care furnizează informaţii în legătură soldurile iniţiale şi finale,
rulajele, totalul sumelor, la data întocmirii ei. Ea este un instrument de sinteză a
informaţiilor reflectate în conturi la un anumit moment (lună, trimestru, semestru,
an).
Conţinutul şi forma de prezentare a balanţelor de verificare poate fi diferit în
funcţie de:
a) tipul conturilor pentru care se întocmesc:
- balanţe de verificare ale conturilor sintetice şi
- balanţe de verificare ale conturilor analitice.
b) complexitatea informaţiilor pe care le conţin:
- balanţe de verificare cu o singură egalitate;
- balanţe de verificare cu două egalităţi;
- balanţe de verificare cu trei egalităţi;
- balanţe de verificare cu patru egalități.
Balanţa de verificare controlează exactitatea înregistrărilor din conturi
prin existenţa unor egalităţi valorice, şi anume:

43
 totalul (suma soldurilor iniţiale debitoare) este egal cu totalul (suma)
soldurilor iniţiale creditoare, deoarece aceste totaluri reprezintă activul şi pasivul
bilanţului iniţial, care sunt în relaţia
A=P
 S.i.d .   S.i.c.
Dacă nu există această egalitate valorică, înseamnă că soldurile iniţiale
au fost preluate greşit din bilanţ şi se fac corecturile necesare;
 totalul (suma) rulajelor debitoare este egal cu totalul (suma) rulajelor
creditoare, ca urmare a dublei înregistrări în conturi:
 R.d .   R.c.
Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că înregistrarea în
conturi a fost făcută greşit şi se fac corecturile necesare;
 totalul (suma) soldurilor finale debitoare egal cu totalul (suma) soldurilor
finale creditoare, deoarece aceste totaluri reprezintă activul şi pasivul bilanţului
final, întocmit tocmai pe baza acestor solduri finale:
 S. f .d .   S. f .c.
Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că soldurile finale au
fost greşit calculate şi se refac calculele respective.
Cu toate aceste posibilităţi de îndreptare a diferitelor erori de
înregistrare în conturi, balanţa de verificare are această funcţie limitată.
Pe lângă această funcţie de bază (funcţie de control), balanţa de
verificare mai îndeplineşte şi:
 funcţia de legătură între contul sintetic şi conturile analitice ale acestuia,
prin întocmirea balanţelor de verificare analitice;
 funcţia de legătură între conturi şi bilanţ, prin folosirea datelor din balanţă
(solduri finale) la întocmirea bilanţului final;
 funcţia de grupare, centralizare a datelor din contabilitate, înregistrate pe o
perioadă de timp dată, într–o singură situaţie care furnizează o gamă variată de
informaţii economice.
Balanţa de verificare cu două serii de egalităţi, este cea mai simplă balanţă
şi cuprinde:
I serie: rulaje debitoare şi creditoare (Rd, Rc);
a II-a serie: solduri finale debitoare şi creditoare (Sfd, Sfc).
De regulă, această balanţă se întocmeşte lunar şi se numeşte balanţă de rulaje.
Balanţa de verificare cu trei serii de egalităţi, este cea mai des folosită şi
are, faţă de balanţa cu două serii, o serie de egalităţi în plus – solduri iniţiale
debitoare şi creditoare (Sid, Sic).
I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare);
a II-a serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare);
a III-a serie: Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).
Balanţa de verificare cu patru serii de egalităţi are o serie de egalităţi în plus, faţă
de cea cu trei serii – sume debitoare şi creditoare (Smd, Smc).
Acestea se calculează:
Smd = Sid + Rd
Smc = Sic + Rc

I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare);


a II-a serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare);
a III-a serie: Smd şi Smc (sume debitoare şi creditoare);
a IV-a serie: Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).
44
Balanţa de verificare „şah” şi are avantajul că permite depistarea erorilor
strecurate în corespondenţa conturilor.
Balanţa de verificare, aşa cum s–a arătat, se prezintă sub forma unui tabel
în care se înscriu în primul rând toate conturile, cu denumirea lor, utilizate în
perioada pentru care se întocmeşte.
Apoi se extrag din conturi datele necesare completării primelor două serii,
adică soldurile iniţiale debitoare care se înscriu în coloana de debit, soldurile
iniţiale creditoare în coloana de credit, rulajul debitor şi creditor, în coloanele
respective.
Se verifică exactitatea datelor, prin însumarea coloanelor şi existenţa
egalităţilor arătate, în caz contrar, se caută eroarea şi se corectează.
După care se trece la stabilirea pentru fiecare cont a soldului final (cu
ajutorul formulelor arătate) şi înscrierea acestuia în coloana de debit sau credit,
după cum este un sold final debitor sau creditor.
Se verifică şi corectitudinea acestor calcule, prin însumarea lor şi existenţa
egalităţii valorii totale. În caz contrar se refac calculele până se obţine exactitatea
lor.
Simbolul Denumirea Solduri Solduri
Rulaje
conturilor Conturilor initiale finale
D C D C D C

Balanţa de verificare este un instrument extrem de util pentru contabil,


deoarece cu ajutorul ei se pot identifica diverse tipuri de greşeli, cum sunt:
Erori de înregistrare în conturi determinate de: nerespectarea
principiului dublei înregistrări, nerespectarea egalităţii sumelor debitoare şi
creditoare în cadrul formulelor contabile compuse, calculul greşit privind
elementele structurale ale contului şi altele.
Erori de întocmire a balanţelor de verificare determinate de: preluarea
greşită a informaţiilor din Cartea – Mare, adunarea eronată ale coloanelor din
balanţă etc. Pentru a corecta acest tip de erori, se face verificarea egalităţilor
specifice balanţelor de verificare, operaţii de punctare, prin repetarea
calculelor etc.

Rezumat (U.I. 4)
Balanţa de verificare este un tablou care cuprinde: simbolul şi denumirea
conturilor folosite în cursul perioadei de gestiune, soldurile iniţiale, rulajele
debitoare şi creditoare şi soldurile finale.
Balanţa de verificare este, practic, un tablou enumerativ al tuturor conturilor
din Cartea Mare, care furnizează informaţii în legătură soldurile iniţiale şi finale,
rulajele, totalul sumelor, la data întocmirii ei. Ea este un instrument de sinteză a
informaţiilor reflectate în conturi la un anumit moment (lună, trimestru, semestru,
an).

Lucrare de verificare nr. 4


(se va transmite pe adresa disciplinei, )
1. Alcatuiti pe baza a 10 tranzactii o balanta de verificare cu 3 serii de egalitati

BIBLIOGRAFIE (U.I. 4)
Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iasi
45
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

46
Unitatea de învățare nr. 5:
DOCUMENTAREA PROCEDEU AL METODEI CONTABILITĂȚII
Cuprins (U.I. 5)

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 5)……………...66


Instrucţiuni (U.I.5)……………………………………………………….66
5.1. Noțiunea, importanța, întocmirea și prelucrarea documentelor
contabile.............................................................................66
5.2 Clasificarea documentelor...................................................................67
5.3 Documente justificative, baza înregistrărilor în contabilitate ............68
5.4 Registrele contabile..............................................................................69
Test de autoevaluare (U.I. 5) …………………………………………….76
Rezumat (U.I. 5) ……………………………..…………………………..83
Lucrare de verificare nr.5 ………...…………………………………. .…84
Bibliografie (U.I. 5) …………………………………..……………....…85

Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 5)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în întocmirea şi
prelucrarea documentelor contabile, clasificarea documentelor și prezentarea
documentelor justificative.
După parcurgerea acestei unități de învățare veţi dobândi competenţe pentru:
completarea registrelor contabile (documentele de evidenţă contabilă).
.
Instrucţiuni (U.I. 5)
Această unitate U.I. necesită cca.2 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugăalte 2 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la în
întocmirea şi prelucrarea documentelor contabile, clasificarea documentelor și
prezentarea documentelor justificative. (răspunsurile corecte sunt date la finalul
testului ) şi o lucrare de verificare

1 Noțiunea, importanța, întocmirea și prelucrarea documentelor


contabile
Unul dintre procedeele metodei contabilităţii este acela al documentaţiei,care
presupune ca toate operaţiunile economico-financiare care afectează patrimoniul
trebuie fundamentate şi justificate prin acte scrise (documente justificative) înainte
de înregistrarea în conturi.
Contabilitatea are drept caracteristică – înregistrarea operaţiunilor
economice numai dacă sunt înscrise în acte doveditoare, denumite documente de
evidenţă.
Documentele de evidenţă sunt deci acte scrise în care se evidenţiază
operaţiunile economice în momentul în care se produc, cu scopul de a folosi ca
dovadă a efectuării lor.
Documentele de evidenţă sunt un mijloc de legătură între cele trei forme
ale evidenţei economice şi stau la baza tuturor înregistrărilor şi calculelor
ulterioare din evidenţa statistică şi contabilă.
Prin întocmirea de documente se efectuează un control asupra integrităţii
elementelor patrimoniale, a modului de utilizare şi păstrare a lor, a participării la
activitatea de producţie şi a rezultatelor obţinute în urma acestei participări. Şi nu
în ultimul rând, documentele de evidenţă au o importanţă juridică, fiind folosite ca

47
probe în justiţie, la efectuarea de expertize judiciare.
Documentele justificative stau la dispoziţia acţionarilor, cenzorilor,
organelor fiscale şi altor organe de control pentru a se verifica modul de
desfăşurare a activităţii, a respectării dispoziţiilor legale referitoare la calculul şi
plata impozitelor şi taxelor.
Structura documentelor de evidenţă este particularizată în funcţie de tipul
operaţiunii în cauză, dar există câteva elemente obligatorii, şi anume:
denumirea documentului (exemple: factură, extras de cont, nota de
intrare-recepţie, ştat de plată a salariilor, bon de consum etc.);
antetul care cuprinde denumirea şi adresa agentului economic care a emis
documentul;
denumirea părţilor care au contribuit la efectuarea operaţiilor consemnate;
numărul şi data documentului;
descrierea operaţiilor economico-financiare, uneori cu specificarea
bazei actului normativ care a stat la baza înregistrării;
semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operaţiilor economice,
şi ale celor cu funcţii de control financiar preventiv;
alte elemente care asigură o consemnare completă a operaţiilor în
documente.
Condiţiile necesare pentru ca un document contabil să fie considerat
valabil sunt următoarele: să fie scris clar şi citeţ, eliminându-se orice contro-
versă sau posibilitate de interpretare, să nu conţină ştersături sau corecturi, să aibă
anulate rândurile libere, să fie întocmit în termenul legal, să conţină date exacte şi
reale, sumele pentru valori băneşti să fie scrise în cifre şi litere.

5.2 Clasificarea documentelor


În vederea uniformizării şi eliminării de inadvertenţe legate de utilizarea şi
completarea documentelor contabile, Ministerul Finanţelor a elaborat
Nomenclatorul privind modelele registrelor şi formularelor contabile tipizate,
comune pe economie, care nu au regim special, pentru activitatea financiară şi
contabilă.
Acest nomenclator prezintă modelele şi instrucţiunile de folosire a
documentelor.
După criteriul de clasificare, documentele contabile pot fi catalogate
- După modul de întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului infor-
maţional-decizional pe care îl îndeplinesc în cadrul unităţii patrimoniale,
avem:
 documente justificative care asigură datele de intrare în sistemul
informaţional contabil şi care sunt întocmite în momentul efectuării operaţiilor
economice (exemple: ordinul de plată, chitanţa);
 documente de evidenţă contabilă (registre de contabilitate) care
realizează înregistrarea şi stocarea datelor în conturi;
 documente de sinteză şi raportare contabilă (situaţii financiare)
prin care se centralizează şi transmit informaţiile. Ele servesc la cumularea
informaţiilor cuprinse în documentele justificative, şi se întocmesc la termene
precise.
- După regimul de tipărire, deosebim:
 documente tipizate, al căror conţinut, formă şi format sunt standardizate
prin Nomenclatorul amintit anterior. Informaţiile cuprinse în ele sunt fixe (cu
caracter repetitiv şi tipărite) şi variabile (completate de fiecare agent economic, în
funcţie de specificul operaţiunilor consemnate). De asemenea, informaţiile pot fi
repartizate sub formă de chestionar (exemple: procese-verbale, acte de constatare
48
), tabel (exemple: state de plată a salariilor, liste de avans chenzinal etc.), sau prin
grupare (exemple: articolele înscrise în factură).
 documente netipizate la care conţinutul şi forma nu sunt prestabilite,
acestea lăsându-se la latitudinea fiecărei unităţi patrimoniale
- După regimul de utilizare şi păstrare, găsim:
 documente cu regim special pentru care există un sistem unitar de
înseriere şi numerotare, stabilit de Ministerul Finanţelor;
 documente fără regim special pentru care nu s-au stabilit norme
stricte, ci numai unele generale.
- După destinaţia sau funcţia pe care o îndeplinesc, deosebim:
 documente de dispoziţie prin care se ordonă efectuarea unei anumite
operaţii (exemple: ordinul de plată);
 documente mixte (combinate) care atestă atât dispoziţia cât şi exe-
cuţia operaţiei (exemple: cec de numerar, foaie de vărsământ cu chitanţă).
- După circuitul lor, deosebim:
 documente interne care circulă numai în interiorul unităţii;
 documente externe care circulă şi în afara unităţii.

- După conţinutul lor, avem:


 documente primare, care înregistrează informaţiile în momentul
producerii lor (exemplu: nota de plată);
 documente centralizatoare, care cumulează informaţiile din mai multe
documente de aceeaşi natură şi din aceeaşi perioadă.
- După natura elementelor patrimoniale, deosebim:
 documente privind mijloacele fixe;
 documente privind stocurile;
 documente privind disponibilităţile băneşti etc.

5.3 Documente justificative, baza înregistrărilor în contabilitate


Legea contabilităţii stipulează faptul că orice operaţie patrimonială se
consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înre-
gistrărilor în contabilitate, dobândind, astfel, calitatea de document justificativ.
Documentele justificative conţin diverse elemente, care pot fi clasificate în
elemente comune şi specifice.
O etapă premergătoare înregistrării în contabilitate este prelucrarea
documentelor justificative, care presupune sortarea documentelor pe operaţii,
cumularea mai multor documente justificative în centralizatoare, verificarea de
formă, de fond şi aritmetică.
Urmează analiza şi contarea documentelor justificative prin indicarea
simbolurilor conturilor debitoare şi creditoare. Înregistrarea se face fie docu-
ment cu document, fie pe baza unui document centralizator care adiţionează
date în mai multe documente justificative al căror conţinut se referă la operaţii de
aceeaşi natură şi din aceeaşi perioadă.
Neîntocmirea, întocmirea eronată şi/sau neutilizarea documentelor
justificative în conformitate cu normele metodologice se sancţionează conform
legii.
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic prin înscrierea
documentelor în ordinea datei de intrare sau consemnare şi sistematic în registrele
de contabilitate.
Registrele contabile, altele decât cele obligatorii prevăzute de art. 21 din
Legea contabilităţii nr. 82/1991, editate cu ajutorul tehnicii de calcul, vor fi

49
numerotate, şnuruite, parafate şi înregistrate în evidenţa unităţii.
Arhivarea documentelor este obligatorie, conform normelor legale în
vigoare. Acestea prevăd însă termene diferite de păstrare a documentelor în
arhivă. Astfel, registrele de contabilitate şi documentele justificative trebuie
păstrate timp de 10 ani, cu excepţia statelor de plată a salariilor şi a situaţiilor
financiare anuale care se păstrează timp de 50 de ani.
În cuprinsul oricărui document emis de către o entitate trebuie să se
menţioneze şi elementele prevăzute de legislaţia în domeniu, respectiv forma
juridică, codul de identificare fiscală şi capitalul social, după caz.
Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi
calitatea de document justificativ numai în condiţiile în care furnizează toate
informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare. Documentele
justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează
răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor
care le-au înregistrat in contabilitate.
Documentele justificative provenite din tranzacţii/operaţiuni de cumpărare
a unor bunuri de la persoane fizice, pe bază de borderou de achiziţie/carnet de
comercializare, pot fi înregistrate în contabilitate numai în cazul în care se face
dovada intrării în gestiune a bunurilor respective.
Carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol este reglementat de
Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei
produselor din sectorul agricol.
În cazul în care documentele se referă la cheltuieli pentru prestări de
servicii efectuate de persoane fizice impuse pe bază de norme de venit, pentru a fi
înregistrate în contabilitate, acestea trebuie să aibă la bază contracte sau convenţii
civile, încheiate în acest scop, precum şi documentul prin care se face dovada
plăţii.
Documentele financiar-contabile pot fi întocmite şi într-o pentru
efectuarea corespunzătoare a înregistrărilor în altă limbă şi altă monedă, dacă
acest fapt este prevăzut expres contabilitate, să se respecte următoarele reguli în
continuare legea contabilităţii, contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda
naţională. Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în moneda
naţională, cât şi în valută, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens.Prin
valută se înţelege altă monedă decât moneda naţională.
În condiţiile în care documentele financiar-contabile (documentele
justificative şi documentele contabile) sunt întocmite şi preluate în contabilitate
prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, semnătura
nu constituie element obligatoriu. În astfel de situaţii trebuie să se stabilească prin
proceduri proprii modalităţi de identificare a persoanelor care au iniţiat, dispus şi
aprobat, după caz, efectuarea operaţiunilor respective.
Documentele financiar-contabile pot fi prezentate ca documente pe suport hârtie
sau în format electronic, cu condiţia întocmirii acestora potrivit prezentelor
norme.
Prin document în format electronic se înţelege documentul care conţine
informaţiile prevăzute de prezentele norme şi care a fost emis şi primit în format
electronic.
Înscrierea datelor în documente se face cu cerneală, cu pix cu pastă sau prin
utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, după caz. În
documentele financiar-contabile nu sunt admise ştersături, modificări sau alte
asemenea procedee, şi nici lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în
acestea sau file lipsă.
Erorile se corectează prin tăierea cu o linie a textului sau a cifrei greşite,

50
concomitent înscriindu-se alături textul sau cifra corectă.
Corectarea se face în toate exemplarele documentului şi se confirmă prin
semnătura persoanei care a întocmit/corectat documentul, menţionându-se şi data
efectuării corecturii.
În cazul documentelor financiar-contabile la care nu se admit corecturi,
cum sunt cele pe baza cărora se primeşte, se eliberează sau se justifică numerarul,
ori al altor documente pentru care normele de utilizare prevăd asemenea restricţii,
documentul întocmit greşit se anulează şi se păstrează sau rămâne în carnetul
respectiv.
La corectarea documentului justificativ în care se consemnează operaţii de
predare-primire a valorilor materiale şi a mijloacelor fixe este necesară
confirmarea, prin semnătură, atât a predătorului, cât şi a primitorului.
Factura este document justificativ care stă la baza înregistrării în
contabilitate a operaţiunilor economice.
Pentru operaţiunile economice pentru care, conform prevederilor Codului
fiscal, nu există obligaţia întocmirii facturii, înregistrarea în contabilitate a
acestora se efectuează pe baza contractelor încheiate între părţi şi a documentelor
financiar-contabile sau bancare care să ateste acele operaţiuni, cum sunt: aviz de
însoţire a mărfii, chitanţă, dispoziţie de plată/încasare, extras de cont bancar, notă
de contabilitate etc., după caz.
În cazul stornărilor, pe documentul iniţial se menţionează numărul şi data
notei de contabilitate prin care s-a efectuat stornarea operaţiunii, iar în nota de
contabilitate de stornare se menţionează documentul, data şi numărul de ordine ale
operaţiunii care face obiectul stornării.
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic, prin respectarea succesiunii
documentelor după data de întocmire sau de intrare a acestora în entitate şi
sistematic, în conturi sintetice şi analitice, în conformitate cu regulile stabilite
pentru fiecare formă de înregistrare în contabilitate.
Modelele documentelor financiar-contabile pot fi adaptate în funcţie de
specificul şi necesităţile entităţilor, cu condiţia respectării conţinutului de
informaţii prevăzut la pct. 2, respectiv pct. 10, precum şi a normelor de întocmire
şi utilizare a acestora. Acestea pot fi pretipărite sau editate cu ajutorul sistemelor
informatice de prelucrare automată a datelor. Numărul de exemplare al
documentelor financiar-contabile se stabileşte prin proceduri proprii, în funcţie de
necesităţile entităţilor.
În situaţia în care activitatea de întocmire a documentelor financiar-
contabile este încredinţată în baza unui contract de prestări de servicii unor
persoane fizice sau juridice, normele proprii interne de întocmire şi utilizare a
documentelor respective se adaptează în mod corespunzător, fiind obligatoriu să
se prevadă în contract clauze referitoare la întocmirea şi utilizarea formularelor în
aceste condiţii.
Entităţile pot stabili norme proprii de întocmire şi utilizare a documentelor
financiar – contabile, cu condiţia ca acestea să nu contravină reglementărilor
legale în vigoare.
Entităţile vor asigura un regim intern de numerotare a documentelor
financiar-contabile, astfel:
- persoanele care răspund de organizarea şi conducerea contabilităţii vor
desemna, prin decizie internă scrisă, o persoană sau mai multe, după caz, care să
aibă atribuţii privind alocarea şi gestionarea numerelor aferente;
- fiecare document va avea un număr de ordine sau o serie, după caz, număr
sau serie ce trebuie să fie secvenţial(ă), stabilit(ă) de entitate. În alocarea
numerelor se va ţine cont de structura organizatorică, respectiv gestiuni, puncte de

51
lucru, sucursale etc.
În termen de cel mult 3 zile lucrătoare de la primirea sesizării,
conducătorul entităţii dispune încheierea unui proces-verbal care să cuprindă:
- datele de identificare a documentelor dispărute;
- numele şi prenumele persoanei responsabile cu păstrarea documentelor;
- data şi împrejurările în care s-a constatat lipsa documentelor respective.
Procesul verbal se semnează de către:
- conducătorul entităţii;
- conducătorul compartimentului.
În cazul completării documentelor prin utilizarea sistemelor informatice de
prelucrare automată a datelor, corecturile sunt admise numai înainte de
prelucrarea acestora. Documentele prezentate în listele de erori, anulări sau
completări (pe baza cărora se fac modificări în fişiere sau în baza de date a
entităţii) trebuie să fie semnate de persoanele împuternicite de conducerea
entităţii.
În cazul în care prelucrarea documentelor financiar-contabile se face de
către terţi (persoane fizice sau juridice), în relaţiile dintre terţi şi entităţile
beneficiare este necesar ca, documentele justificative să fie întocmite corect şi la
timp de către entităţile beneficiare, acestea răspunzând de realitatea datelor
înscrise în documentele respective.
Când dispariţia documentelor se datorează însuşi conducătorului entităţii,
măsurile prevăzute de prezentele norme se iau de către ceilalţi membri ai
consiliului de administraţie, după caz.
În condiţiile în care documentul pierdut, sustras sau distrus a fost întocmit
de către entitate într-un singur exemplar, reconstituirea acestuia se face urmând
aceleaşi proceduri prin care a fost întocmit documentul original, menţionându-se
în antetul documentului că este reconstituit, şi stă la baza înregistrărilor în
contabilitate.
Ori de câte ori dispariţia documentelor poate constitui infracţiune, se
înştiinţează imediat organele de urmărire penală.
Reconstituirea documentelor se face pe baza unui „dosar de reconstituire”.
Pentru a putea fi înregistrate în contabilitate, operaţiunile economico-
financiare trebuie să fie justificate cu documente originale, întocmite sau
reconstituite potrivit prezentelor norme. Pentru situaţii în care, prin reglementări
speciale, se prevede că documentul original trebuie să fie păstrat la altă entitate, la
înregistrarea în contabilitate se utilizează copia documentului respectiv.
Orice persoană care constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor
documente justificative sau contabile are obligaţia să aducă la cunoştinţă, în scris,
în termen de 24 de ore de la constatare, conducătorului entităţii (administratorului
entităţii, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării
entităţii respective) situaţia constatată.
În cazul în care documentul dispărut a fost emis de altă entitate,
reconstituirea se va face de entitatea emitentă, prin realizarea unei copii de pe
documentul existent la entitatea emitentă. În acest caz, entitatea emitentă va
trimite entităţii solicitante, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la primirea
cererii, documentul reconstituit. Documentele reconstituite vor purta în mod
obligatoriu şi vizibil menţiunea „DUPLICAT”, cu specificarea numărului şi a
datei dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea.
Documentele reconstituite conform prezentelor norme constituie baza
legală pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate.
Nu se pot reconstitui documentele de cheltuieli nenominale (bonuri, bilete de
călătorie nenominale etc.) pierdute, sustrase sau distruse înainte de a fi înregistrate

52
în contabilitate. Procedura de reconstituire în cazul pierderii, sustragerii sau
distrugerii documentelor financiar-contabile se va finaliza în termen de maximum
30 de zile de la constatare, iar, în caz de forţă majoră, în termen de 90 de zile de la
constatarea încetării acesteia.
În cazul găsirii ulterioare a originalului, documentul reconstituit se anulează pe
baza unui proces-verbal şi se păstrează împreună cu procesul-verbal, în dosarul de
reconstituire.
Entităţile au obligaţia păstrării în arhiva lor a registrelor de contabilitate, a
celorlalte documente contabile, precum şi a documentelor justificative care stau la
baza înregistrărilor în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare.
Păstrarea documentelor justificative, a registrelor de contabilitate şi a celorlalte
documente financiar-contabile se face, după caz, la domiciliul fiscal, la sediul
social sau la sediile secundare, pe hârtie sau pe suport electronic.
Documentele financiar-contabile care atestă provenienţa unor bunuri cu durată de
viaţă mai mare de 5 ani se păstrează pe perioada corespunzătoare duratei de viaţă
utilă a acestora.
În caz de încetare a activităţii societăţilor, documentele financiar-contabile se
păstrează în conformitate cu prevederile Legii societăţilor nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau se predau la arhivele
statului, în conformitate cu prevederile legale în materie, după caz.
Arhivarea documentelor financiar-contabile în format hârtie se face în
conformitate cu prevederile legale şi cu respectarea următoarelor reguli generale:
documentele financiar-contabile se pot păstra, în baza unor contracte de prestări
de servicii, cu titlu oneros, şi de către operatori economici autorizaţi, potrivit legii,
în prestarea de servicii arhivistice. Răspunderea privind păstrarea documentelor
financiar – contabile revine administratorului ordonatorului de credite sau altei
persoane care are obligaţia gestionării entităţii beneficiare.
Cu ocazia controalelor efectuate de organele abilitate, entităţile trebuie să
prezinte, la cererea acestora, documentele solicitate.
Termenul de păstrare a statelor de salarii este de 50 de ani, iar termenul de
păstrare a registrelor şi a celorlalte procedurilor proprii ale entităţii. În această
situaţie se întocmeşte un proces verbal şi se consemnează scăderea documentelor
eliminate din Registrul de evidenţă al arhivei.

5.4 Registrele contabile


Documentele de evidenţă contabilă, denumite în activitatea practică
registre contabile, au caracter obligatoriu pentru toate unităţile patrimoniale,
asigurând înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiilor consemnate în
documentele primare.
Ele iau forme diferite: foi volante, registre, fişe, documente informatice legate sub
formă de registru, având un conţinut şi structură adecvate scopului pentru care au
fost elaborate.
În funcţie de destinaţia sau scopul pentru care se folosesc, distingem:
registre pentru evidenţa cronologică, registre pentru evidenţa sistematică,
registre combinate.
Registrele pentru evidenţa cronologică asigură înregistrarea operaţiilor
economice şi financiare în ordinea datei când au avut loc. Din această categorie
fac parte Registrul-jurnal, Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, note contabile etc.
Registrul-jurnal este un registru obligatoriu, dar în conformitate cu legislaţia
actuală, notele de contabilitate nu mai constituie registre obligatorii, deoarece
funcţiile acestora sunt preluate de Registrul – jurnal.
Registrele pentru evidenţa sistematică asigură gruparea şi înregistrarea
53
operaţiilor economico-financiare în funcţie de natura acestora, precum şiîn raport
de data efectuării lor. Din această categorie menţionăm: Registrul Cartea Mare,
Registrul-inventar, fişa de cont pentru operaţii diverse, fişa de cont „maestru –
şah”.
Registrele combinate se utilizează atât pentru înregistrarea crono-
logică, cât şi pentru cea sistematică, precum şi pentru evidenţa analitică. În
această categorie se încadrează actualele jurnale folosite în cadrul formei de
contabilitate pe jurnale.
Legea contabilităţii şi Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii prevede
ca principalele registre care se folosesc sunt: Registrul – jurnal, Registrul –
inventar şi Cartea Mare. Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate să
desfăşoare activităţi independente pot să înregistreze operaţiile patrimoniale
numai prin folosirea Registrului-jurnal de încasări şi plăţi.
Potrivit prevederilor legii contabilităţii, registrele de contabilitate obligatorii sunt:
Registrul-jurnal (cod 14-1-1), Registrul-inventar (cod 14-1-2) şi Cartea Mare (cod
14-1-3).
Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia
acestora şi se prezintă în mod ordonat şi completate astfel încât să permită în orice
moment identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate.
Registrele de contabilitate se pot prezenta sub formă de registre, foi volante sau
listări informatice, după caz. Numerotarea paginilor registrelor se face în ordine
crescătoare, iar volumele se numerotează în ordinea completării lor.
Registrul – jurnal (cod 14-1-1) este un document contabil obligatoriu în care se
înregistrează cronologic toate operaţiunile economico-financiare efectuate de
entitate. Operaţiunile de aceeaşi natură, realizate în acelaşi loc de activitate
(atelier, secţie etc.), pot fi recapitulate într-un document centralizator, denumit
jurnal auxiliar, care stă la baza înregistrării în Registrul – jurnal.
Entităţile pot utiliza jurnale auxiliare pentru: operaţiunile de casă şi bancă,
decontările cu furnizorii, situaţia încasării – achitării facturilor etc.
Înregistrările din Registrul – jurnal trebuie să cuprindă elemente cu privire la:
felul, numărul şi data documentului justificativ, explicaţii privind operaţiunile
respective şi conturile sintetice debitoare şi creditoare în care s-au înregistrat
sumele corespunzătoare operaţiunilor efectuate.
Entităţile care utilizează jurnale auxiliare pot înregistra în Registrul –
jurnal sumele centralizate pe conturi, preluate din datoriilor şi capitalurilor proprii
înscrise în Registrul-inventar au la bază listele de inventariere sau alte documente
care justifică natura acestor elemente existente la sfârşitul exerciţiului financiar.
În cazul în care inventarierea are loc pe parcursul anului, în Registrul – inventar se
înregistrează soldurile existente la data inventarierii, la care se adaugă rulajele
intrărilor şi se scad rulajele ieşirilor de la data inventarierii până la data încheierii
exerciţiului financiar.
Cartea mare (cod 14-1-3) este un document contabil obligatoriu în care se
înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea conturilor, mişcarea şi existenţa
tuturor elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, la un
moment dat. Acesta este un document contabil de sinteză şi sistematizare şi
conţine simbolul contului şi al conturilor corespondente (debitoare sau creditoare),
rulajul debitor şi creditor, precum şi soldul contului.
Registrul Cartea Mare poate conţine câte o filă pentru fiecare cont sintetic utilizat
de entitate.
Acest registru stă la baza întocmirii balanţei de verificare.
Registrul Cartea Mare poate fi înlocuit cu Fişa de cont pentru operaţiuni diverse.
Listarea registrului Cartea Mare se efectuează la cererea organelor de control,

54
precum şi pentru necesităţile entităţii.
Registrele de contabilitate obligatorii pentru persoanele care conduc evidenţa
contabilă pe baza regulilor contabilităţii în partidă simplă.
Persoanele fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venit, definite de
Codul fiscal, ale căror venituri sunt determinate în sistem real şi care conduc
evidenţa contabilă pe baza regulilor contabilităţii în partidă simplă întocmesc
Registrul – jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b) şi Registrul – inventar (cod
14-1-2/b), reglementate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 170/2015
pentru aprobarea reglementărilor contabile privind contabilitatea în partidă simplă.
Persoanele prevăzute la art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
170/2015 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind contabilitatea în
partidă simplă şi care optează pentru ţinerea evidenţei contabile pe baza regulilor
contabilităţii în partidă dublă întocmesc Registrul – jurnal (cod 14-1-1) şi
Registrul – inventar (cod 14-1-2). Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor
contabile şi a celorlalte documente financiar-contabile se efectuează conform
prezentelor norme.
Principalele forme de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor
economico – financiare în cazul unităţilor care conduc contabilitatea în partidă
dublă sunt: „pe jurnale", „maestru-şah" şi forma combinată „maestru-şah cu
jurnale".
În cadrul formei de înregistrare în contabilitate „pe jurnale", principalele registre
şi formulare care se utilizează sunt:
— Registrul – jurnal (cod 14-1-1);
— Registrul – inventar (cod 14-1-2);
— Cartea mare (cod 14-1-3);
— jurnale auxiliare;
— Balanţa de verificare.
Registrul – jurnal (cod 14-1-1) se utilizează pentru înregistrarea
cronologică a tuturor operaţiunilor economico-financiare consemnate în
documentele justificative. Pentru operaţiunile care nu au la bază documente
justificative se întocmeşte Nota de contabilitate (cod 14-6-2/A).
Notele de contabilitate au la bază note justificative sau note de calcul şi se
înregistrează în mod cronologic în Registrul – jurnal.
Entităţile pot utiliza jurnale auxiliare pe feluri de operaţiuni, cum sunt:
operaţiuni de casă şi bancă, operaţiuni privind decontările cu furnizorii, situaţia
încasării-achitării facturilor, operaţiuni privind salariile şi contribuţia pentru
asigurări sociale, protecţia socială a şomerilor şi asigurările de sănătate, alte
operaţiuni.
Lunar sau la altă perioadă prevăzută de lege, în fiecare jurnal auxiliar se
stabilesc totalurile sumelor debitoare sau creditoare înregistrate în cursul lunii
(perioadei), totaluri care se înscriu în Registrul-jurnal.
Contabilitatea analitică se poate ţine fie direct pe aceste jurnale (pentru
unele conturi), fie cu ajutorul altor formulare comune (fişa de cont analitic pentru
valori materiale, fişa de cont pentru operaţiuni diverse etc.) sau specifice, folosite
în acest scop.
Înregistrările în jurnale se fac în mod cronologic în tot cursul lunii
(perioadei) sau numai la sfârşitul lunii (perioadei), fie direct pe baza documentelor
justificative, fie pe baza documentelor centralizatoare întocmite pentru
operaţiunile aferente lunii (perioadei) respective, care sunt consemnate cronologic
în acestea.
Cartea mare (cod 14-1-3) este documentul de sistematizare contabilă care
cuprinde toate conturile sintetice şi reflectă, la un moment dat, existenţa şi

55
mişcarea tuturor elementelor activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii Cartea
Mare serveşte la stabilirea rulajelor lunare şi a soldurilor conturilor şi stă la baza
întocmirii balanţei de verificare.
Documente şi registre folosite în ferma agricolă
Documentarea este un procedeu contabil care constă în culegerea şi
consemnarea în documente a datelor privitoare la operaţiunile economice care se
desfăşoară într–un anumit loc şi în momentul efectuării lor.
Documentele de evidenţă sunt acte scrise în care se înscriu operaţiunile
economice, pentru a face dovada efectuării lor şi stau la baza înregistrării în
contabilitate.
Documentele se întocmesc pe formulare tipizate şi privesc: activele
imobilizate, activele circulante, salariile, pasivele, rezultatele economico–
financiare.
Registrele de contabilitate sunt tot instrumente de lucru utilizate în
contabilitate pentru gruparea, centralizarea şi sistematizarea informaţiilor cuprinse
în documente, referitoare la patrimoniu, activitatea desfăşurată şi rezultatele
acesteia.
În ferma agricolă se folosesc documente tipizate pentru înregistrarea
operaţiunilor economice şi registre pentru evidenţa operativă a acestora,
referitoare la mijloace fixe, terenuri, materiale, obiecte de inventar, produse finite,
efective de animale, munca prestată, mijloace băneşti, cheltuieli, venituri şi
rezultatele financiare.
a) Documentele şi evidenţa operativă a imobilizărilor corporale se
realizează cu ajutorul:
 Proces verbal de recepţie;
 Proces verbal de scoatere din funcţiune;
 Bon de mişcare a mijloacelor fixe;
 Fişa de calcul a amortizării mijloacelor fixe;
 Fişa mijlocului fix;
 Registrul pentru evidenţa mijloacelor fixe;
 Registrul numerelor de inventar.
b) Documentele şi evidenţa operativă a materialelor consumabile,
obiectelor de inventar şi a produselor:
 Comanda;
 Factura;
 Nota de recepţie şi constatare de diferenţe;
 Bon de intrare;
 Bon de ieşire;
 Bon de consum;
 Bon de predare–transfer–restituire;
 Fişa consumului de furaje;
 Bon de recoltare zilnică;
 Jurnalul de mulsori;
 Act de cântărire;
 Bon de transport;
 Dispoziţie de livrare – Aviz de expediere;
 Fişa de magazie;
 Registrul de materiale;
 Situaţia stocurilor;
 Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a
producţiei, în partizile:
 Materiale;

56
 Produse finite din producţia proprie, recoltate şi consumate în anul
curent;
 Producţia şi veniturile;
 Livrarea produselor din stocul de la începutul anului.
c) Documentele şi evidenţa operativă a efectivelor de animale
 Act de fătare;
 Act de mutaţia animalelor;
 Act de moarte–dispariţie–tăiere a animalelor;
 Registrul evoluţiei efectivelor de animale;
 Registrul de creştere a animalelor tinere;
 Registrul pentru evidenţa animalelor adulte de producţie şi reproducţie.
d) Documentele şi evidenţa operativă privind munca prestată
 Condica de prezenţă;
 Foaie colectivă de prezenţă;
 Lista de avans chenzinal;
 Stat de plată;
 Pontajul mecanizatorului;
 Pontajul lucrărilor manuale;
 Lista de plată;
 Proces verbal de recepţie şi cont de lucrări;
 Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a
producţiei, în partizile:
 Salarii;
 Impozit pe salarii şi asigurări sociale;
 Alte cheltuieli cu salariaţii.
e) Documentele şi evidenţa operativă a mijloacelor băneşti
 Chitanţa;
 Cec de numerar;
 Dispoziţie de încasare/plată;
 Ordin de deplasare;
 Registrul de casă.
f) Evidenţa operativă a cheltuielilor, producţiei, veniturilor şi a
rezultatelor financiare
 Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a
producţiei, alcătuit din partizile:
 Salarii;
 Impozit pe salarii şi asigurări sociale;
 Alte cheltuieli cu salariaţii;
 Materiale consumate;
 Lucrări şi servicii prestate de sectorul de mecanizare;
 Lucrări şi servicii executate de alte unităţi;
 Cheltuieli cu irigaţiile;
 Alte cheltuieli materiale;
 Produse finite din producţia proprie, recoltate şi consumate în anul
curent;
 Animale tinere cumpărate şi adulte reformate;
 Cote de cheltuieli primite (aprovizionare, amortizare);
 Producţia neterminată;
 Producţia şi veniturile;
 Livrarea producţiei din stocul de la începutul anului;
 Recapitulaţia cheltuielilor, producţiei şi a veniturilor şi stabilirea
costului de producţie şi a rezultatelor financiare.

57
Pentru stabilirea rulajelor, în Cartea Mare se preia rulajul creditor din jurnalul contului
respectiv, iar rulajul debitor se stabileşte prin totalizarea sumelor preluate din coloanele de conturi
corespondente ale jurnalelor.
Soldul debitor sau creditor al fiecărui cont se stabileşte în funcţie de rulajele debitoare şi
creditoare ale contului respectiv, ţinându-se seama de soldul de la începutul anului, care se înscrie pe
rândul destinat în acest scop.
Balanţa de verificare este documentul contabil utilizat pentru verificarea înregistrării corecte în
contabilitate a operaţiunilor efectuate şi controlul concordanţei dintre contabilitatea sintetică şi cea
analitică, precum şi principalul instrument pe baza căruia se întocmesc situaţiile financiare anuale şi
raportările contabile stabilite potrivit legii.
În cadrul formei de înregistrare „maestru-şah", principalele registre şi formulare care se
utilizează sunt:
— Registrul – jurnal (cod 14-1-1);
— Registrul – inventar (cod 14-1-2);
— Cartea mare (şah — cod 14-1-3/a);
— Balanţa de verificare.
Registrul-jurnal (cod 14-1-1) se utilizează pentru înregistrarea cronologică a tuturor
operaţiunilor economico-financiare consemnate în documentele justificative, la fel ca în cazul formei de
înregistrare „pe jurnale".
Cartea Mare (şah — cod 14-1-3/a) este documentul de sistematizare a înregistrărilor contabile
în conturile sintetice. La sfârşitul lunii (perioadei), pentru fiecare cont sintetic din artea mare (şah) se
stabilesc totaluri ale rulajului contului debitor sau creditor şi ale conturilor corespondente. Totalul
sumelor conturilor corespondente trebuie să fie egale cu rulajul debitor sau creditor al contului respectiv.
Contabilitatea analitică se ţine cu ajutorul formularelor comune (fişa de cont pentru operaţiuni
diverse, fişa de cont analitic pentru valori materiale) sau cu ajutorul formularelor specifice folosite în
acest scop.
Balanţa de verificare se întocmeşte pe baza totalurilor preluate din Cartea Mare (şah), respectiv
din fişele deschise distinct pentru fiecare cont sintetic.
Pentru verificarea înregistrărilor în contabilitatea analitică se pot întocmi balanţe de verificare
analitice.
În cazul utilizării formei de înregistrare combinată „maestru-şah cu jurnale", pe lângă
formularele menţionate la forma de înregistrare „maestru-şah", se utilizează jurnalele auxiliare specifice
formei de înregistrare „pe jurnale".
În Cartea Mare (şah), pentru fiecare cont sintetic, totalurile lunare stabilite în jurnal se înscriu
atât în coloana destinată rulajului debitor sau creditor, cât şi în coloanele conturilor corespondente.

Test de autoevaluare (U.I. 5)


o Ce înţelegeţi prin documentaţie?
o Care este importanţa documentelor de evidenţă?
o Care este conţinutul documentelor?
o Cum se clasifică documentele?
o Cum se corectează erorile din documentele contabile?
o Cum se pastrează documentele? Pentru cât timp trebuie păstrate?
o Care sunt documentele contabile obligatorii?
 Alegeţi răspunsul corect (1-3 variante corecte pentru fiecare întrebare)

 Unul dintre procedeele metodei contabilităţii este:
 a) acela al documentaţie
 b) acelaal înregistrării
 c) acela al verificării .

 2. Documentele justificative conţin:

58
 a) denumirea, numărul şi data documentului;;
 b) compartimentul organizatoric emitent;
 c) semnăturile persoanelor care poartă răspunderea.

 3. Documente de sinteză şi raportare contabilă:
 a) servesc la sintetizarea informaţiilor cuprinse în documentele
justificative
 b)nuservescla sintetizarea informaţiilor cuprinse în documentele
justificative
 c)servesc pentru evidenţa cronologică asigură înregistrarea operaţiilor
economice şi financiare în ordinea datei când au avut loc.

 Răspunsuri:
 1-b); 2- a) și b) și c)c); 3-a) și c).
o
Rezumat (U.I. 5)
Orice operaţie economică şi financiară referitoare la existenţa şi mişcarea
elementelor patrimoniale ale întreprinderii, pentru a putea fi înregistrate în
conturi, trebuie consemnate mai întâi în documente care să ateste înfăptuirea ei.
Informaţiile generate de obiectul contabilităţii, pentru a fi utilizate în procesul de
conducere trebuie consemnate în documente, numai aşa primesc forma care să le
permită vehicularea, prelucrarea, prezentarea, valorificarea şi păstrarea lor
ulterioară.
În efectuarea lucrărilor ei, contabilitatea respectă în mod obligatoriu două
principii: „nici o operaţie economică sau financiară fără document” şi „nici o
înregistrare contabilă fără document”.
Documentele sunt acte scrise cuprinzând informaţii letrice şi numerice, în
etalon valoric, natural, sau de muncă, care se întocmesc la locul şi în momentul
înfăptuirii operaţiilor economice, precum şi a unor evenimente izvorâte din
necesităţi organizatorice şi administrative, aşa cum ar fi de exemplu actele
necesare pentru angajarea şi încadrarea personalului, contractele economice şi
altele.
Registrele contabile sau documentele de evidenţă contabilă sunt acelea în
care se înregistrează şi păstrează datele în structura proprie contului. Registrele
contabile reprezintă documente prin care se realizează înregistrarea cronologică şi
sistematică a operaţiilor economice şi financiare derulate în activitatea unităţii
patrimoniale.
Principalele registre prevăzute de Legea contabilităţii sunt: registrul-jurnal,
registrul cartea-mare şi registrul inventar.
Verificarea documentelor de evidenţă se face în scopul evitării neregulilor
şi abuzurilor şi totodată pentru reflectarea în contabilitate a realităţii.
După înregistrarea lor în conturi, documentele de evidenţă ajung la punctul
final al circulaţiei - clasarea şi arhivarea. De la apariţia datelor contabile până la
prezentarea lor finală ca indicatori economici, acestea parcurg mai multe etape de
prelucrare.
Esenţa etapelor de prelucrare constă în: deschiderea conturilor, întocmirea
documentelor justificative; prelucrarea documentelor şi înregistrarea lor în
conturi; calculaţia costurilor, veniturilor şi rezultatelor; verificarea exactităţii
datelor înregistrate; întocmirea bilanţului contabil.
Toate aceste etape operaţionale, formează ciclul contabil de prelucrare a
datelor.
Lucrare de verificare nr. 5

59
(se va transmite pe adresa disciplinei, )

1. Clasificarea documentelor. (5 puncte)


2. Documentele justificative (5 punct

BIBLIOGRAFIE (U.I. 5)

Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion


Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

Unitatea de învățare nr. 6:

CONTABILITATEA PRINCIPALELOR CATEGORII ECONOMICE

Cuprins (U.I.6)
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 6) 86
Instrucţiuni (U.I. 6 86
6.1 Contabilitatea capitalurilor 86
6.2 Contabilitatea activelor imobilizate 94
6.3 Contabilitatea activelor circulante materiale 106
6.4 Contabilitatea terților 113
6.5 Contabilitatea trezoreriei 119
6.6. Contabilitatea cheltuielilor si a veniturilor 123
Test de autoevaluare (U.I. 6) 128
Rezumat (U.I. 6) 128
Lucrare de verificare nr. 6 130
Bibliografie (U.I. 6) 133

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 6)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare contribuie la aprofundarea
cuoştinţelor privind recunoasterea conturilor, identificarea continutului economic
al conturilor, identificarea functiei contabile si aplicarea regulilor de functionre
Instrucţiuni (U.I. 6)
Această unitate U.I. necesită cca. 12 ore de studiu individual (S.I.), la care
se adaugă alte 18 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la memorarea
şi înţelegerea noţiunilor legate de functionarea principaleleor

6.1 Contabilitatea capitalurilor


Indiferent de tipul sau forma juridică, înfiinţarea unei unităţi patrimoniale
necesită existența unei anumite sume iniţiale, numită capital, cu ajutorul căruia
acesta îşi începe activitatea. Acesta reprezintă o sursă stabilă şi permanentă de
formare şi finanţare a activului, care exprimă obligaţia unităţii patrimoniale faţă
de cei care participă la constituirea capitalului, indiferent că sunt persoane fizice
sau juridice.
60
Deoarece aceste obligaţii nu au un termen exigibil, ele sunt permanente pe
întreaga durată de existenţă şi funcţionare a unităţii patrimoniale.
Pe parcursul desfăşurării activităţii, la aceste surse se mai adăugă o parte din
profitul obţinut la sfârşitul ciclului de exploatare.
Prin urmare, capitalurile se constituie la înfiinţarea unităţii patrimoniale, se
modifică sub formă de creşteri sau micşorări pe parcursul desfăşurării activităţii şi
se lichidează când se desfiinţează unitatea patrimonială.
În funcţie de criteriul de provenienţă, capitalurile întreprinderii se pot
structura astfel:
a) Capitaluri proprii
Reprezintă echivalentul aporturilor de capital aduse de întreprin-zătorul
individual, asociaţi sau acţionari, la constituirea întreprinderii, şi aparţine de drept
acestora.
În structura capitalului propriu se includ următoarele elemente:
- capital social subscris, vărsat şi nevărsat;
- prime legate de capital;
- rezerve (legale, statutare sau contractuale, alte rezerve);
- rezultatul exerciţiului;
- rezultatul reportat din exerciţiile financiare precedente.
Capitalul propriu se formează iniţial din aporturi în bani şi în natură, sub
forma diferitelor categorii de active imobilizate sau de active circulante aduse de
către asociaţi sau acţionari.
b) Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
Reprezintă rezerve constituite la sfârşitul fiecărui exerciţiu, pe seama
cheltuielilor, cu scopul acoperirii unor cheltuieli generate de riscuri şi pierderi
posibile şi reversibile care s-ar putea produce în exerciţiul următor.
c) Capitaluri atrase
Reprezintă partea din capitalul împrumutat care provine de la terţe per
soane în raport cu întreprinderea şi care este rambursabil la un anumit termen
(lung – peste un an sau scurt – sub un an) şi pentru care, de regulă, se plătesc
dobânzi.
În structura capitalului străin se cuprind următoarele elemente:
- împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni;
- credite bancare pe termen lung;
- datorii legate de imobilizările financiare;
- alte împrumuturi şi datorii;
- dobânzi aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate.
Capitalul propriu împreună cu capitalul atras pe termen lung formează
capitalul permanent. Capitalul social este fracţionat în părţi egale, numite acţiuni
în cazul societăţilor de capitaluri şi părţi sociale în cazul societăţilor de persoane.
Mărimea acţiunilor şi părţilor sociale se stabileşte de la înfiinţarea societăţilor prin
actul constitutiv al acestora şi poartă denumirea de valoare nominală.
Acţiunile sunt hârtii sau acte de valoare, în formă materială sau elec-
tronică, ce dau dreptul posesorilor acestora (persoane fizice sau juridice) să
participe la formarea capitalului unei societăţi comerciale.
Persoanele care cumpără acţiuni se numesc acţionari, iar cei care
cumpără părţi sociale se numesc asociaţi.
Aceştia primesc anual, în cazul în care firma înregistrează beneficii, o
cotă parte din profit, numită dividend, pentru capitalul investit în cadrul unităţii.
Valoarea dividendelor se stabileşte la finele exerciţiului financiar, în
funcţie de mărimea profitului şi de politica firmei (cointeresare a acţiona-
rilor/asociaţilor sau reinvestire a profitului).

61
La înfiinţarea unei societăţi comerciale au loc următoarele operaţii
economico-financiare:
- efectuarea cheltuielilor de constituire de către iniţiatorii societăţii
comerciale (fondatori). Acestea cuprind: cheltuieli de înmatriculare a societăţii
la Registrul Comerţului, cheltuieli cu editarea acţiunilor, cheltuieli de
publicitate etc.;
- subscrierea capitalului este acea operaţie prin care subscriptorul declară şi
semnează pentru suma de bani şi valoarea bunurilor cu care seangajează să
participe la constituirea unei societăţi comerciale;
- aportul în natură trebuie depus integral la societate în momentul
constituirii, iar aportul în bani, o parte din acesta se poate depune la data
constituirii societăţii, iar cealaltă parte poate fi depusă ulterior, într-un interval
detimp care să nu depăşească un an;
- vărsarea capitalului este operaţiunea de depunere la societate a aporturilor în
bani şi în natură subscrise.
Pentru evidenţierea acţiunilor subscrise şi a aportului în bani şi în natură,
precum şi a altor operaţii economice legate de formarea capitalului se
utilizeazăconturile: 101 „Capital”, 456 „Decontări cu acţionari/asociaţi privind
capitalul”şi alte conturi de mijloace materiale şi băneşti.
Contul 101 „Capital” cont sintetic de gradul I, care se desfăşoară pe
conturi de gradul II astfel:
1011 Capital subscris nevărsat;
1012 Capital subscris vărsat;
1015 Patrimoniul regiei;
1016 Patrimoniul public.
Contul 1011 „Capital subscris nevărsat” reflectă procesul de subscriere a
capitalului. După conţinutul economic este un cont de capitaluri proprii,iar după
funcţia contabilă este un cont de pasiv.
Contul 1012 „Capital subscris vărsat” reflectă procesul de depunere unor
aporturi în numerar sau/şi în natură de către acţionari/asociaţi.
După conţinutul economic este un cont de capitaluri proprii, iar după
funcţia contabilă, un cont de pasiv.
Contul 456 „Decontări cu asociaţii privind capitalul” reflectă relaţiile
unităţii patrimoniale cu proprietarii, înregistrând şi controlând aporturile subscrise
de asociaţi şi acţionari pentru constituirea şi creşterea capitalului social sau
relaţiile generate de retragerea unor aporturi.
 Aplicaţie practică
Se înfiinţează o societate comercială, cu un capital social de 50.000 lei,
având 3 asociaţi:
asociatul A depune:
 un autoturism 17.500 lei;
 un calculator 3.500 lei;
 numerar 500 lei.
asociatul B depune:
 obiecte de inventar 2.000 lei;
 extras de cont 15.000 lei;
 mărfuri 3.000 lei;
 materiale consumabile 500 lei.
asociatul C depune:
 numerar 8.000 lei.
Capitalul este vărsat în totalitate.

62
Operaţiuni:
1) Subscrierea părţilor sociale
Capital
Decontări cu
456 = 101.1 subscris 50.000
acţionarii/asociaţii
nevărsat
456 A/ = 21.500 lei
456 B/ = 20.500 lei
456 C/ = 8.000 lei
2) Depunerea aporturilor de către asociaţi
% = 456 A 21.500
213 Mijloace de transport 17.500
214 Aparatură birotică 3.500
531 Casa în lei 500

% = 456 B 20.500
302 Materiale consumabile 500
303 Obiecte de inventar 2.000
371 Mărfuri 3.000
512 Conturi la bănci în lei 15.000

5311 Casa în lei = 456 / C 8.000 lei

101.1 „Capital subscris 101.2 „Capital


= 50.000
nevărsat” subscris vărsat”

Primele legate de capital reprezintă diferenţa dintre valoarea reală şi


valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale. Ele se constituie cu ocazia
emisiunii de noi acţiuni, fuziunii, depunerii aportului în cadrul societăţii,
conversiei obligaţiunilor în acţiuni.
Contabilitatea lor se ţine cu ajutorul contului 104 „Prime legate de
capital”. După conţinutul economic, este un cont de surse proprii, iar după
funcţia contabilă, cont de pasiv.
Soldul creditor reprezintă primele de capital constituite şi neutilizate.
Contul 104 „Prime de capital” sunt este cont sintetic de gradul I, care se des-
făşoară pe conturi de gradul II astfel:
1041 – Prime de emisiune;
1042 – Prime de fuziune;
1043 – Prime de aport;
1044 – Prime de conversie a obligaţiunilor în acţiuni.

Contabilitatea rezervelor
Rezervele se constituie pe seama rezultatelor obţinute. Potrivit OMF nr.
306/2002, contabilitatea rezervelor se ţine pe următoarele 4 categorii:
 rezerve legale, cont 1061;
 rezerve pentru acţiuni proprii cont 1062;
 rezerve statutare, cont 1063;
 alte rezerve, cont 1068.
Contul 106 „Rezerve” este un cont de pasiv. În creditul său se
înregistrează rezervele constituite din repartizarea profitului exerciţiului curent, a
profitului reportat etc. În debitul său se înregistrează rezervele folosite la
majorarea capitalului social, acoperirea pierderilor exerciţiilor precedente. Soldul
contului reprezintă rezervele existente şi neutilizate.
63
1. Se constituie din profitul net realizat în exerciţiul curent, o rezervă
legală, de 3.000 lei.
129.„Repartizarea
= 1061„Rezerve legale” 3.000
profitului”
2. Din rezervele legale constituite, suma de 1.500 este utilizată pentru
acoperirea pierderilor din exerciţiile precedente.
1061„Rezerve legale” = 117Rezultatul reportat 1.500

Subvenţiile pentru investiţii sunt sume nerambursabile primite de la


bugetul de stat sau din alte surse pentru finanţarea unor investiţii şi crearea de noi
locuri de muncă.
Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii se ţine cu ajutorul contului
131 „Subvenţii pentru investiţii”.
Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa sumelor alocate de la bugetul
de stat pentru finanţarea investiţiilor, precum şi a imobilizărilor primite cu
titlu gratuit. Se asimilează subvenţiilor imobilizările constatate în plus la
inventariere. După conţinutul economic este un cont de surse de finanţare, iar
după funcţia contabilă este un cont de pasiv
Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii se ţine cu ajutorul contului 131
„Subvenţii pentru investiţii”. Este un cont de pasiv şi înregistrează:
 în credit = valoarea subvenţiilor pentru investiţii de primit sau primite;
valoarea imobilizărilor primite cu titlu gratuit; valoarea imobilizărilor constatate
plus la inventar;
 în debit = cota parte a subvenţiilor pentru investiţii virată asupra
rezultatului exerciţiului.
Soldul creditor reprezintă subvenţiile nevirate la rezultatul exerciţiului.

 Aplicaţie practică
O societate comercială înregistrează o subvenţie de primit de la bugetul
statului în valoare de 2.400 lei. Conform extrasului de cont se înregistrează
încasarea de la bugetul statului a sumei de 2.400 lei.
După primirea subvenţiei, se achiziţionează de la un furnizor un utilaj în
valoare de 2.400, TVA 19 %. În prima luna se înregistrează amortizarea lunară
aferentă, în valoare de 40 lei şi implicit cota parte a subvenţiilor virată la
venituri.
Operaţiuni:
1. Înregistrarea subvenţiei de primit
445 „Subvenţii de 131 „Subvenţii pentru
= 2.400
primit” investiţii”
2. Înregistrarea încasării sumei
5121 „Conturi la 445 „Subvenţii de
= 2.400
bănci în lei” primit”
3. Înregistrarea achiziţionării utilajului
404 Furnizori de
% = 2.856
imobilizări
213 Echipamente 2.400
4426 TVA deductibilă 456
Se înregistrează amortizarea lunară aferentă

64
681 „Cheltuieli de
exploatare privind = 281 „Amortizarea” 40
amortizarea”
Se înregistrează cota parte a subvenţiei virată la subvenţii
131 „Subvenţii pentru 758 „Venituri din
= 40
investiţii” exploatare”
Contabilitatea creditelor bancare pe termen lung şi mediu
Creditele pe termen lung şi mediu sunt o componentă a capitalurilor
permanente şi reprezintă o sursă de finanţare cu caracter durabil.
Pentru înregistrare se foloseşte contul 162 „Credite bancare pe termen
lung şi mediu” un cont de pasiv care:
 se creditează cu valoarea creditului contractat;
 se debitează cu sumele rambursate.
Soldul creditor reprezintă creditele bancare neajunse la scadenţă.
 Aplicaţie practică
1. Se înregistrează obţinerea unui credit pe termen lung, în valoare de
10.000 lei
5121 (conturi la 162 „Credite bancare
= 10.000
bănci) în lei pe termen lung”
2. Se înregistrează plata unui furnizor dintr-un credit pe termen lung, în
valoare de 3.000 lei
404 „Furnizori de 162 „Credite bancare
= 3.000
imobilizări” pe termen lung”
3. Se înregistrează rambursarea creditului
162 Credite bancare 5121 Conturi la bănci
= 10.000
pe termen lung în lei
Contabilitatea rezultatelor economic – financiare
Rezultatele economic – financiare ale activităţii desfăşurate de o unitate
economică într-o perioadă de timp sunt reprezentate de profit sau pierderi şi se
determină la sfârşitul exerciţiului financiar, ca diferenţă între totalul veniturilor
realizate şi totalul cheltuielilor aferente.
Evidenţa rezultatelor se ţine cu ajutorul contului 121 „Profit şi pierdere”
şi 129 „Repartizarea profitului”.
Contul 121 „Profit şi pierdere” este un cont bifuncţional şi preia la
sfârşitul fiecărei luni în debit soldurile debitoare ale conturilor de cheltuieli, iar în
credit soldurile creditoare ale conturilor de venituri. Soldul creditor reprezintă
profitul realizat iar soldul debitor arată pierderea înregistrată.
Contul 129 „Repartizarea profitului” este un cont de activ care:
 se debitează cu repartizarea profitului pe diverse destinaţii (mărirea
capitalului social, rezerve etc.);
 se creditează cu profitul net repartizat.
Soldul debitor reprezintă repartizările din profit efectuate în cursul anului

6.2 Contabilitatea activelor imobilizate


6.2.1 Generalităţi
Activele imobilizate sunt activele unei întreprinderi destinate utilizării pe o
perioadă îndelungată în activitatea acesteia.
Conturile de imobilizări reflectă bunurile sau valorile destinate să
servească activitatea unităţii patrimoniale pe o perioadă mai îndelungată. Se
caracterizează prin faptul că nu se consumă la prima utilizare, participă la mai
multe cicluri de exploatare şi îşi transmit treptat valoarea asupra bunurilor,
lucrărilor sau serviciilor la a căror realizare au contribuit.
65
Putem vorbi de:
a) Imobilizări necorporale: sunt reprezentate de acele valori şi drepturi ce
se utilizează pe o perioadă mai mare de 1 an, contribuind direct sau indirect la
profitul întreprinderii. Caracteristica de bază a acestora este dată de faptul că nu
îmbracă o formă concret material;
b) Imobilizările corporale sunt acele bunuri materiale deţinute de o unitate
patrimonială pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii;
c) Imobilizările financiare sunt reprezentate de acele investiţii financiare
făcute de o întreprindere în patrimoniul altor unităţi pe o perioadă mai mare de 1
an şi care aduc investitorului profituri sub formă de dividend sau dobândă;
d) Imobilizările în curs (neterminate) îmbracă forma lucrărilor de investiţii
neterminate la sfârşitul exerciţiului.
Activele imobilizate sunt bunurile şi valorile mobile şi imobile, materiale
sau nemateriale de folosinţă îndelungată caracterizate prin următoarele însuşiri:
• perioada lor de utilizare este, de regulă, mai mare de un an;
• nu se consumă şi nu se înlocuiesc la prima utilizare, ele participând la mai
multe cicluri de exploatare;
• nu-şi schimbă forma pe parcursul utilizării acestora;
• îşi transmit valoarea treptat asupra bunurilor realizate;
• nu sunt destinate comercializării;
• au o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită de lege (în
prezent aceasta este de 1.800 lei, în conformitate cu H.G. nr. 105 din 31 ianuarie
2007 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe).
În funcţie de natura lor, activele imobilizate pot fi împărţite în: imo-
bilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări financiare, precum şi
imobilizări în curs pentru primele două categorii.
a) Imobilizările necorporale sunt definite de Standardul Internaţional de
Contabilitate IAS 38, „Active necorporale”, ca fiind active nemonetare
identificabile distinct, fără suport material, aflate durabil în întreprindere,
deţinute şi controlate în scopul utilizării în producţie, aprovizionarea cu
bunuri, furnizarea de servicii, administraţie sau închiriere.
Imobilizările necorporale cuprind următoarele categorii cărora le sunt
ataşate şi conturi specifice pentru evidenţa, calculul şi controlul lor: cheltuieli de
constituire, cheltuieli de dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale
şi alte drepturi şi valori similare, fond comercial, alte imobilizări necorporale.
b) Imobilizările corporale sunt, active nemonetare cu substanţă materială
identificabile distinct, aflate durabil în întreprindere, participante la mai
multe procese şi perioade de activitate, deţinute şi controlate pentru
producţia de bunuri, prestarea de servicii, activităţi administrative sau
închiriere la terţi.
Imobilizările corporale sunt, de asemenea, structurate pe categorii în
raport cu scopul şi caracteristicile lor, categorii cărora le sunt ataşate conturi
specifice pentru evidenţa, calculul şi controlul lor. Structurile de imobilizări
corporale sunt: terenuri, construcţii, instalaţii termice, mijloace de transport,
animale şi plantaţii, mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a
valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.
c) Imobilizările financiare reprezintă titluri de valoare financiară investite
de o întreprindere în patrimoniul altei societăţi cu intenţia de a le deţine durabil
(mai mult de un an) sau cele pe care nu le poate înstrăina pe parcursul unui an, cât
şi creanţele faţă de alte întreprinderi cu durată mai mare de un an. Standardul
Internaţional de Contabilitate IAS 25, „Investiţii financiare”, defineşte

66
imobilizările financiare ca fiind o investiţie financiară pe termen lung. Ele au un
conţinut aparte, de aceea fac obiectul unei abordări separate.
d) Imobilizările în curs de execuţie reprezintă valorile cu sau fără substanţă
materială care la finele unei perioade de gestiune nu sunt terminate fizic nu au fost
supuse proceselor de control, verificare, recepţie, probe etc. saupentru care nu s-a
întocmit documentaţia legală necesară pentru a fi considerate şi încadrate în
categoriile de imobilizări corporale sau necorporale. Tot aici se cuprind şi
avansurile acordate furnizorilor pentru imobilizări corporale şi necorporale.

6.2.2 Amortizarea imobilizărilor


În timp, pe parcursul existenţei şi utilizării lor, imobilizările corporale şi
necorporale îşi pierd treptat din valoarea lor ca urmare a folosirii lor în procesul
de producţie, a acţiunii agenţilor naturali, a progresului tehnic.
Această depreciere poartă numele de uzură şi în funcţie de cauzele care o
produc poate fi:
uzură fizică - generată de funcţionarea tehnică şi mecanică, precum şi
de influenţa factorilor naturali;
uzură morală – cauzată de evoluţia rapidă a tehnicii, de apariţia unor
imobilizări mai performante.
Expresia bănească (valorică) a uzurii se numeşte amortizare, ea se
caculează şi se include în mod eşalonat în cheltuieli. Amortizarea reflectă procesul
de recuperare a valorii consumate, pe seama includerii acesteia în valoarea unor
produse, lucrări, servicii. Prin amortizare se constituie sursele de autofinanţare
aîntreprinderii, pe seama cărora se vor achiziţiona noi imobilizări.
Amortizarea reprezintă constatarea şi consemnarea pierderii definitive
abeneficiilor economice asociate activelor imobilizate. Există şi deprecieri
temporare ale activelor imobilizate, pentru care se constituie provizioane
(reduceri) privind deprecierea, conform principiului prudenţei prezentat într-un
capitol anterior.
În contabilitate, amortizarea reprezintă o cheltuială care afectează rezultatul
exerciţiului, dar şi un element rectificativ al valorii contabile, prin care se
determină valoarea contabilă netă a imobilizărilor amortizabile, care se înscrie în
bilanţ.
Amortizarea imobilizărilor se calculează şi se include în planul anual de
amortizare, începând cu luna următoare recepţionării şi până la recuperarea
integrală a valorii de intrare.
Sunt supuse amortizării imobilizările necorporale şi corporale cu excepţia
terenurilor, lacurilor, bălţilor şi iazurilor, pe care nu s-au făcut investiţii pentru
amenajare.
Valoarea amortizării se calculează în funcţie de trei elemente: valoarea
contabilă (de intrare), durata normală de utilizare (durata de viaţă utilă) şi metoda
de amortizare aleasă.
Durata de viaţă utilă constă în „perioada pe parcursul căreia se estimează că
întreprinderea va utiliza activul supus amortizării, precum şi numărul unităţilor de
produse sau al unor unităţi similare estimate a fi obţinute prin folosirea activului
respectiv”.
Durata normală de utilizare este de regulă mai redusă decât durata de
viaţă fizică a activului respectiv. În România aceste durate sunt stabilite prin
Hotărâre de Guvern şi sunt revizuite periodic, ele aflându-se în „Catalogul
privind duratele normale de funcţionare şi clasificarea mijloacelor fixe”.
Există trei metode de amortizare a imobilizărilor: liniară, degresivă şi
accelerată.

67
a) Amortizarea liniară (contabilă) – presupune repartizarea uniformă în
părţi egale a valorii de intrare a imobilizărilor asupra cheltuielilor de exploatare,
pe toată durata normală de utilizare.
Valoarea amortizării liniare se stabileşte prin aplicarea cotei anuale de
amortizare la valoarea de intrare a imobilizării.
Cota procentuală anuală (cota liniară de amortizare) se stabileşte
proporţional, ţinând cont de numărul de ani de funcţionare a activului imobilizat.
Amortizarea liniară reprezintă modalitatea clasică, fiind cea mai simplă de
folosit, însă nu ţine cont de influenţa uzurii morale, care duce la înlocuirea
activelor într-un interval de timp mai scurt.
b) Amortizarea degresivă (fiscală) – presupune repartizarea neuniformă a
cote-părţi din valoarea de intrare a imobilizărilor, asupra cheltuielilor de
exploatare pe durata normală de utilizare. Aceasta metodă constă în stabilirea unei
valori a amortizării anuale mai mare în primii ani, considerând că randamentul
imobilizărilor este mai mare în această perioadă, amortizarea devenind mai mică
în ultimii ani. Conform Codului fiscal în vigoare, utilizarea acestei metode
presupune calcularea cotei de amortizare degresive prin multiplicarea cotei de
amortizare liniară cu unul din următorii coeficienţi:
1,5 – dacă durata normală de utilizare este între 2 şi 5 ani (inclusiv 5);
2 – dacă durata normală de utilizare este cuprinsă între 5 şi 10 ani;
2,5 – dacă durata normală de utilizare este mai mare de 10 ani.
„În contextul aplicării normelor contabile internaţionale, stabilirea
coeficienţilor nu se va mai face prin norme fiscale, ci de către managementul
fiecărei societăţi”.
Cota degresivă se aplică de fiecare dată la valoarea rămasă neamortizată,
având astfel amortizări anuale descrescătoare. În primul an se aplică cota
degresivă la valoarea de intrare a imobilizărilor, rezultând amortizarea pentru
primul an. Pentru următorii ani se aplică cota degresivă la valoarea rămasă până în
anul când suma astfel obţinută este egală cu sau mai mică decât suma obţinută
prin împărţirea valorii rămase la numărul de ani rămaşi. Din acel an şi până la
ultimul se va înregistra amortizarea calculată liniar.
c) Amortizarea accelerată – constă în includerea în primul an de func-
ţionare, în cheltuielile de exploatare, până la 50% din valoarea de intrare a
activului imobilizat. Amortizările anuale pentru exerciţiile următoare se
calculează după regimul liniar prin împărţirea valorii rămase la numărul de ani de
utilizare rămaşi.

6.2.3 Documentele folosite în evidența imobilizărilor


1. Registrul numerelor de inventar serveşte la atribuirea numerelor de
inventar mijloacelor fixe existente în întreprindere, în vederea identificării lor.
Registrul se ţine pe grupe de mijloace fixe (clădiri; construcţii speciale; maşini;
utilaje şi instalaţii de lucru etc.), astfel încât prima cifră a numărului de inventar să
conducă la identificarea grupei. Numărul de inventar atribuit mijlocului fix este
înregistrat în documentele contabile şi inscripţionat pe activul în cauză, pentru
identificare. Se întocmeşte la compartimentul financiar-contabil şi nu circulă în
întreprindere, fiind document de înregistrare contabilă.
2. Fişa mijlocului fix se foloseşte pentru evidenţa analitică a mijloacelor
fixe. Ea se întocmeşte la compartimentul financiar-contabil, pentru fiecare mijloc
fix sau pentru mai multe mijloace fixe de acelaşi fel şi de aceeaşi valoare, care au
aceleaşi cote de amortizare şi sunt puse în funcţiune în aceeaşi lună. Fişa se
completează pe baza documentelor justificative privind mişcarea mijloacelor fixe
(Bon de mişcare a mijloacelor fixe) sau modificarea valorii de inventar prin

68
modernizări, completări sau reevaluări (procese-verbale). Fişa mijlocului fix nu
circulă în întreprindere, rămânând la compartimentul financiar-contabil. Pe faţa
documentului sunt înscrise date de identificare şi caracterizare a mijlocului fix, în
timp ce pe verso există coloane prin care se reflectă, cantitativ şi valoric, mişcările
mijlocului fix respectiv.
3. Bonul de mişcare a mijloacelor fixe serveşte ca document justificativ de
predare-primire între două locuri de folosinţă distincte, fiind, practic, un document
de însoţire pe timpul transportului de la un loc de folosinţă la altul precum şi de
înregistrare a mijlocului fix la locurile de folosinţă şi în contabilitate. Datorită
complexităţii tehnice a anumitor mijloace fixe, la data intrării lor în patrimoniu
sunt necesare diverse intervenţii de natură tehnologică până la momentul în care
ele devin operaţionale. Aceste operaţiuni sunt consemnate în procese-verbale
după cum urmează:
a) proces-verbal de recepţie; se întocmeşte pentru mijloacele fixe care nu
necesită montaj şi nici probe tehnologice (mijloace transport, utilaje);
b) proces-verbal de recepţie provizoriu; se întocmeşte pentru mijloace fixe
care necesită montaj dar nu necesită probe tehnologice (clădiri, construcţii
speciale);
c) proces-verbal de punere în funcţiune; se întocmeşte pentru mijloacele
care necesită montaj şi probe tehnologice.
Aceste procese-verbale servesc la înregistrarea în evidenţa operativă şi
contabilă. La încheierea duratei de viaţă utilă, mijloacele fixe se scot din
funcţiune, ocazie cu care se întocmeşte Procesul-verbal de scoatere din funcţiune
a mijlocului fix.

6.2.4 Grupa 20 „Imobilizări necorporale”


Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
201 „Cheltuieli de constituire”
203 „Cheltuieli de dezvoltare”
205 „Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi alte
active similare”
207 „Fond comercial”
208 „Alte imobilizări necorporale”
Grupa 28 „Amortizări privind imobilizările”
280 „Amortizări privind imobilizările necorporale”
Acest cont sintetic de gradul I, se dezvoltă pe următoarele conturi sintetice
de gradul II:
2801 „Amortizarea cheltuielilor de constituire”
2803 „Amortizarea cheltuielilor de dezvoltare”
2805 „Amortizarea concesiunilor, brevetelor, licenţelor, mărcilor
comerciale, drepturilor şi activelor similare”
2807 „Amortizarea fondului comercial”
2808 „Amortizarea altor imobilizări necorporale”
Grupa 23 „Imobilizări în curs şi avansuri pentru imobilizări”
233 „Imobilizări necorporale în curs de execuţie’
234 „Avansuri acordate pentru imobilizări necorporale’
Alte conturi specifice, utilizate pentru înregistrarea imobilizărilor
necororale sunt:
6583 „Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital”
6811 „Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor”
7583 „Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital”
Sunt considerate imobilizări necorporale.

69
a) Cheltuieli de constituire sunt reprezentate de cheltuieli efectuate la
înfiinţare sau cu ocazia dezvoltării unităţilor patrimoniale (cum sunt taxele,
cheltuielile de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli de publicitate şi prospectare a
pieţei şi alte cheltuieli similare aferente înfiinţării sau extinderii acţiunii.
Aceste cheltuieli se amortizează într-o perioadă de maximum 5 ani. Se
foloseşte contul 201 „Cheltuieli de constituire” este cont de activ care:
• Se debitează cu valoarea cheltuielilor ocazionate de înfiinţarea sau
modificarea activităţii.
• Se creditează cu cheltuielile de constituire amortizate integral.
Soldul debitor arată valoarea cheltuielilor neamortizate.

 Aplicaţie practică
S.C. efectuează cheltuielile ocazionate de înfiinţare, achitate cu O.P., în
valoare de 500 lei.
% = 512.1 595
201 500
4426 95
Începând cu prima lună de activitate se înregistrează amortizarea
cheltuielilor de constituire cunoscând că durata de amortizare este de 20 luni.
280 „Amortizarea
681 „Cheltuieli
= imobilizărilor 25 lei
privind amortizările”
necorporale”
După amortizarea integrală a cheltuielilor de constituire se procedează la
scoaterea lor din evidenţă.
280 „Amortizarea
201 „Cheltuieli de
imobilizărilor = 500 lei
constituire”
necorporale”

b) Cheltuieli de dezvoltare includ acele cheltuieli efectuate pentru


realizarea unor lucrări sau obiective de cercetare care asigură garanţia realizării
eficienţei scontate.
Contul 203 „Cheltuieli de dezvoltare” este un cont de activ care:
 se debitează cu valoarea lucrărilor şi proiectelor de dezvoltare realizate.
 se creditează cu valoarea cheltuielilor de dezvoltare cedate, a celor
amortizate integral.
 Aplicaţie practică
În cadrul anului curent au fost efectuate în unitate lucrări de cercetare.
Acestea au fost finalizate într-un proiect în valoare de 9.000 lei. În 3 ani aceste
lucrări se amortizează şi se scot din gestiune.
1) Obţinerea proiectului:
721 „Venituri din
203 „Cheltuieli de producţia de
= 9.000 lei
dezvoltare” imobilizări
necorporale”
2) Înregistrarea amortizării în prima lună:
280 Amortizarea
681 „Cheltuieli cu
= imobilizărilor 250 lei
amortizarea
necorporale
Operaţiunea se repetă până la sfârşitul celor 3 ani.
3) Se înregistrează scoaterea din gestiune a imobilizării necorporale:

70
280 „Amortizarea
203 Cheltuieli de
imobilizărilor = 9.000 lei
dezvoltare
necorporale”
c) Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale
Concesiunea – este contractul prin care o parte numită concedent cedează,
contra plată, unei alte părţi numită concesionar, pe o perioadă determinată, dreptul
de exploatare a unor bunuri.
Brevetul – este titlul eliberat de o instituţie de stat competentă, prin care se
confirmă caracterul de invenţie. Licenţa este un contract prin care posesorul unui
brevet de invenţie cedează altei persoane fizice, juridice, dreptul de a utiliza total
sau parţial, în schimbul unei sume de bani, brevetul său.
Alte drepturi sunt know-how-ul, mărcile de fabrică, mărcile de comerţ,
drepturile de proprietate industrială şi intelectuală (drepturi de autor,
traducător).
Reflectarea în contabilitatea se face cu ajutorul contului 205 „Concesiuni,
brevete şi alte drepturi şi valori similare”. Este un cont de activ şi reflectă:
 În debit, brevetele, licenţele, mărcile achiziţionate, realizate pe cont
propriu, aduse ca aport în natură sau primite cu titlu gratuit.
 În credit, se înregistrează valoarea concesiunilor, brevetelor, licenţelor
amortizate integral, retrase de acţionari.

 Aplicaţie practică
Se înregistrează brevete primite prin donaţie – 1500 lei şi realizat de
unitate si recepţionat – 2.000 lei.
Se înregistrează un brevet primit prin donaţie:
205 „Concesiuni,
Brevete şi alte 131 Subvenţii pentru
= 1.500 lei
drepturi şi valori investiţii
similare”
Se înregistrează un brevet realizat în unitate:
205 „Concesiuni, 721 „Venituri din
Brevete şi alte producţia de
= 2.000 lei
drepturi şi valori imobilizări
similare” necorporale
Se înregistrează amortizarea unui brevet:
205 „Concesiuni,
280 „Amortizarea
Brevete şi alte
imobilizărilor = 2.000 lei
drepturi şi valori
necorporale”
similare”
d) Fond comercial reprezintă partea din fondul de comerţ care nu este
cuprinsă în celelalte elemente ale patrimoniului, dar care contribuie la menţinerea
sau dezvoltarea potenţialului activităţii cum sunt clientela, vadul, reputaţia.
Este un cont de activ, care:
 Se debitează cu valoarea fondului comercial, achiziţionat sau adus ca
aport la capitalul societăţii.
 Se creditează cu valoarea fondului comercial cedat şi cu valoarea
fondului comercial amortizat integral.
 Aplicaţie practică
Se achiziţionează o clădire pentru un magazin cu valoare de 1.000 lei.
Având în vedere vadul comercial cât şi numărul şi calitatea clienţilor din zonă,
s-a negociat la preţul de 1.600. Diferenţa de 300 reprezintă fondul comercial.
% = 404 1.600 lei
71
212 1.300 lei
207 300 lei
Se amortizează în proporţie de jumătate.
681 = 281 750 lei
681 = 280 150 lei
Alte imobilizări necorporale se referă la programele informatice create de
unitate sau cumpărate de la terţi. Programele informatice se amortizează pe o
durată de mai puţin de 5 ani. Reflectarea lor în cheltuieli se face cu ajutorul
contului 208 „Alte imobilizări necorporale”, cont de activ, în debit se trece
valoarea imobilizărilor achiziţionate realizate prin efort propriu sau aduse ca aport
iar în credit valoarea imobilizărilor cedate, scoase din activ, retrase de acţionari.
 Aplicaţie practică
1) Se achiziţionează un program informatic:
% = 404
208
4426
2) Se realizează prin efort propriu un program pentru gestiunea stocurilor:
208 = 721
3) Se înregistrează amortizarea unui program informatic, luna curentă:
681 = 208
4) După amortizarea lor integrală, programele informatice se scot din
evidenţă:
280 = 208
5) Asociatul X aduce ca aport un program informatic, în valoare de 5.000
lei. Ulterior retrage partea din aport:
208 = 456 5.000 lei
101.2 = 456 5.000 lei
456 = 208 5.000 lei

6.2.5 Conturile utilizate pentru evidențierea mobilizărilor corporale

Pentru reflectarea în contabilitate a existenţei, mişcării şi amortizării


imobilizărilor corporale se folosesc următoarele conturi, grupate astfel:
Grupa 21 „Imobilizări corporale”
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I, care de
dezvoltă pe conturi de gradul II, astfel:
211 „Terenuri şi amenajări de terenuri”
2111 „Terenuri”
2112 „Amenaj ări de terenuri”
212 „Construcţii”
213 „Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii”
2131 „Echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru)”
2132 „Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare”
2133 „Mijloace de transport”
2134 „Animale şi plantaţii”
214 „Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale şi alte active corporale”
Grupa 28 „Amortizări privind imobilizările”
281 Amortizări privind imobilizările corporale
1) Se înregistrează cumpărarea unui teren:

72
% = 404 „Furnizori de imobilizări”
211 „Terenuri”
4426
2) Se înregistrează un aport la capital concretizat într-un teren:
456 „Decontări cu
211 „Terenuri” = 10.000 lei
acţionarii”
3) Se înregistrează primirea prin donaţie a unui teren:
131 „Subvenţii pentru
211 „Terenuri” = 10.000 lei
investiţii”
4) Se înregistrează retragerea aportului unui acţionar constând dintr-un
teren:
456 „Decontări cu
= 211 „Terenuri” 10.000 lei
acţionarii”
Şi concomitent, se înregistrează reducerea capitalului:
101.2 „Capital social 456 „Decontări cu
= 10.000 lei
subscris vărsat” acţionarii”
Reflectarea în contabilitate a construcţiilor se realizează cu ajutorul
contului 212 „Construcţii”. Este un cont de activ care înregistrează:
 În debit, valoarea construcţiilor achiziţionate, realizate din producţie
proprie aduse, ca aport la capital.
 În credit, valoarea construcţiilor cedate sau scoase din evidenţă a celor
distruse de calamităţi etc.
Soldul debitor reprezintă valoarea construcţiilor existente.
Cu ajutorul contului 213 „Instalaţii tehnice, mijloace de transport,
animale şi plantaţii” se ţine evidenţa existenţei şi modificărilor intervenite în
valoarea instalaţiilor tehnice a mijloacelor de transport, animalelor de reproducţie
şi de muncă şi a plantaţiilor. Este un cont de activ şi are aceeaşi funcţiune ca a
contului 212.
Contul de activ 214 „Mobilier, aparatură birotică, echipamente de
protecţie”, ţine evidenţa tuturor acestor elemente.
 Aplicaţie practică
O societate comercială efectuează următoarele operaţiuni:
1) Se achiziţionează un mijloc de transport:
% = 404 „Furnizori de imobilizări”
213 „Instalaţii,
mijloace de transport,
animale”
4426
2) Se execută în regie proprie o instalaţie:
213 „Instalaţii, = 722 „Venituri din producţia de
mijloace de transport, imobilizări corporale”
animale”
3) Se primeşte ca aport o construcţie:
212 „Construcţii” = 456 „Decontări cu acţionarii”
4) Se înregistrează scoaterea din funcţiune a unui utilaj complet amortizat:
281 „Amortizarea = 213 „Instalaţii,
imobilizărilor mijloace de transport”
corporale”
5) La inventariere se constată un plus la un calculator:
214 „Mobilier, = 131 „Subvenţii pentru
aparatură, birotică” investiţii”

73
6) Se vinde un mijloc de transport înregistrat la valoarea contabilă de
6.500 lei, amortizat în proporţie de 50 %, la un preţ de vânzare de 3.700 lei:
461 „Debitori diverşi” = 4.588
%
758 „Venituri din
3.700 lei
exploatare”
4427 888 lei

% = 213 „Instalaţii” 6.500 lei


658 „Cheltuieli privind
3.250 lei
activele cedate”
281 „Amortizarea” 3.250 lei

6.3 Contabilitatea activelor circulante materiale


Unităţile economice au în patrimoniu său o altă categorie distinctă de
valori economice denumită active circulante materiale. Activele circulante
materiale asigură continuarea proceselor de aprovizionare, de producţie şi de
desfacere şi permit obţinerea de bunuri care pot fi valorificate sau pot fi
consumate. Aceste elemente patrimoniale sunt numeroase şi variate şi se prezintă
sub formă de: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, produse,
animale şi păsări, mărfuri şi ambalaje.
Cea mai recentă definiţie a stocurilor în contabilitatea contemporană este
aceea dată de Standardele Internaţionale de Contabilitate şi anume norma
contabilă IAS 2 Contabilitatea stocurilor (engleză: inventories), aplicată începând
cu 1976 şi revizuită în anul 1993.
Conform acestei norme, stocurile sunt active deţinute pentru a fi vândute pe
parcursul desfăşurării normale a activităţii; în curs de producţie în vederea unei
vânzări în aceleaşi condiţii ca mai sus; sub formă de materii prime, materiale şi
alte consumabile ce urmează fi folosite în procesul de producţie sau pentru
prestarea de servicii.
O caracteristică specifică stocurilor spre deosebire de celelalte categorii de
bunuri aflate în întreprindere este aceea că stocurile şi producţia în curs de
execuţie se consumă la prima lor utilizare în procesul de producţie şi trebuie
înlocuite cu exemplare noi de acelaşi fel, deci ele intră şi ies în şi din patrimoniu
în mod continuu, în cadrul fiecărui ciclu de exploatare, care nu poate fi mai mare
de un an.
După apartenenţa la patrimoniu, stocurile se clasifică în:
• stocuri ce aparţin unităţii patrimoniale şi care se găsesc fie în incinta
unităţii, fie se află temporar la terţi (în custodie, în consignaţie, pentru
prelucrare sau reparare);
• stocuri ce nu aparţin unităţii patrimoniale, dar care se găsesc în depozitele
acesteia, aduse de terţi pentru vânzare în consignaţie, prelucrare sau reparare.
După sursa de provenienţă, stocurile sunt:
• stocuri cumpărate - provenite din achiziţii de la terţi;
• stocuri fabricate - provenite din producţia proprie.
Materiile prime se folosesc pentru obţinerea produselor şi se regăsesc în
produsul finit în totalitate sau parţial, în forma iniţială sau transformată.
Materialele consumabile iau parte la procesul de producţie şi, de regulă, nu
se regăsesc în produsul finit. Acestea se prezintă sub formă de materiale auxiliare,
seminţe şi material de plantat, furaje şi aşternut, îngrăşăminte chimice şi naturale,
74
substanţe de combatere a bolilor şi dăunătorilor, combustibili, piese de schimb
pentru mijloace fixe, materiale pentru ambalat etc.
Obiectele de inventar sunt bunuri cu valoare individuală mai mică decât
limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe indiferent de durata
lor de folosire sau au o durată mai mică de un an, indiferent de valoarea
individuală. Sunt reprezentate de echipamente de lucru şi de protecţie,
îmbrăcăminte specială, aparate de măsură şi control, matriţe şi alte obiecte.
Produsele sunt reprezentate de semifabricate (acele produse care nu au trecut
toate fazele de prelucrare determinate de procesul tehnologic şi care sunt trecute,
spre terminare, altor subunităţi sau chiar altor unităţi de producţie), produse finite
(acele produse care au parcurs toate fazele procesului de fabricaţie şi pot fi
valorificate ca atare) şi produse reziduale sub formă de rebuturi şi deşeuri.
Animalele şi păsările sunt reprezentate de următoarele categorii:
 animalele adulte de producţie şi reproducţie;
 animalele născute şi cele tinere crescute şi puse la îngrăşat;
 păsările puse la îngrăşat;
 coloniile de albine.
Mărfurile sunt bunuri achiziţionate de unitate în vederea revânzării lor.
Ambalajele sunt bunuri necesare transportului de materii prime, materiale,
produse, mărfuri sau depozitării acestora. Se pot procura prin cumpărare sau
producţie proprie. Ca şi obiectele de inventar se folosesc la mai multe circuite
economice.

6.3.1 Evaluarea stocurilor


Evaluarea stocurilor se bazează pe principiul costului istoric, ceea ce
implică recunoaşterea stocurilor în contabilitate la costul de achiziţie sau la costul
de fabricaţie. Se pot identifica patru momente ale evaluării stocurilor: cu ocazia
achiziţiei sau producţiei (prima recunoaştere în contabilitate), la inventariere, la
întocmirea bilanţului şi cu ocazia vânzării sau consumului (încetarea recunoaşterii
în contabilitate).
Cu ocazia primei recunoaşteri în contabilitate, stocurile achiziţionate cu
titlu oneros sunt evaluate la cost de achiziţie, iar stocurile fabricate sunt evaluate
la cost de producţie. Prin convenţie, preţul este expresia monetară a valorii unei
tranzacţii, iar costul o sumă de cheltuieli identificate, calculate sau repartizate în
raport cu un criteriu precizat, cunoscut, determinat.
Cu ocazia inventarierii generale, stocurile se evaluează la valoarea de
piaţă. În bilanţ stocurile sunt evaluate la minimum dintre cost şi valoarea de piaţă.
La vânzare sau consum, adică la încetarea recunoaşterii în contabilitate, stocurile
pot fi evaluate folosind una din următoarele metode: primul intrat-primul ieşit
(FIFO), ultimul intrat-primul ieşit (LIFO), costul mediu ponderat (CMP).
Evidenţa analitică a stocurilor se poate ţine cantitativ-valoric, pe grupe şi
sortimente, operativ pe locuri sau centre de responsabilitate sau global valoric, în
funcţie de necesităţile de informaţii pentru decizie şi control.
Evaluarea activelor circulante materiale se face la intrarea în patrimoniu şi
la ieşirea din patrimoniu.
La intrarea în patrimoniu evaluarea se face la costul de achiziţie (format
din: preţul de cumpărare, taxele plătite, cheltuielile de transport, de aprovizionare
etc.) pentru cele achiziţionate din afara unităţii şi la costul de producţie pentru cele
obţinute din producţie proprie.
La ieşirea din patrimoniu evaluarea se face prin calcularea unui cost mediu
ponderat sau costul primei intrări – primei ieşiri.
Contabilitatea stocurilor se ţine cantitativ şi valoric sau numai valoric

75
prin folosirea: inventarului permanent sau inventarului intermitent.
În condiţiile folosirii inventarului permanent, în contabilitate se
înregistrează toate operaţiunile de intrare şi ieşire, ceea ce permite stabilirea şi
cunoaşterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ, cât şi valoric.
Metoda inventarului permanent de organizare a contabilităţii stocurilor,
constă în faptul că, în cursul perioadei de gestiune, mişcările de stocuri se
contabilizează prin debitarea şi creditarea conturilor de stocuri, stabilindu-se de
fiecare dată stocul nou, având astfel în permanenţă informaţia privitoare la
existenţa stocului. Din sondaje sau inventarieri periodice se descoperă
diferenţele sub formă de plusuri sau minusuri, corectându-se stocul şi respectiv
soldul contabil, oferindu-se astfel şi un control permanent al stocurilor. Aeastă
metodă este folosită în majoritatea unităţilor patrimoniale şi este obligatorie în
unităţile mari, ea asigurând un control strict asupra gestiunii stocurilor.
Inventarul intermitent constă în stabilirea ieşirilor şi înregistrarea lor în
contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la sfârşitul perioadei. În acest caz,
ieşirile se determină ca diferenţă între valoarea stocului iniţial plus valoarea
intrărilor şi valoarea stocului final determinat pe baza inventarierii.
Metoda inventarului intermitent de organizare a contabilităţii stocurilor,
constă în faptul că, în cursul perioadei de gestiune, mişcările de stoc (intrări –
ieşiri) nu se înregistrează prin conturile de stoc, ci prin conturile de cheltuieli. La
sfârşitul perioadei de gestiune, pe baza inventarului faptic, se compară şi se
regularizează stocul din inventar cu cel contabil (scriptic).

6.3.2 Contabilitatea stocurilor


Pentru reflectarea contabilă a existenţei, procurării şi utilizării stocurilor de
materii prime se utilizează contul Materii prime 301. Din punct de vedere al
funcţiei economice, este un cont de active circulante, iar funcţia contabilă este de
activ. Se debitează cu intrările de materii prime, provenind din: achiziţii de la
furnizori, aport la capital în natură, donaţii, plusuri cantitative la inventariere. Se
creditează cu ieşirile de materii prime, în funcţie de destinaţia şi modul de
utilizare a acestora: consum tehnologic de fabricaţie, vânzare la terţi, fără a fi
prelucrate, minusuri cantitative la inventariere. Soldul este debitor şi reflectă
valoarea la cost de achiziţie a materiilor prime existente în stoc, calculată la un
moment dat, cantitativ sau valoric.
Contabilitatea materialelor consumabile se realizează cu ajutorul contului
302 „Materiale consumabile” care este un cont de activ.
Contul 302 „Materiale consumabile”:
 Se debitează cu valoarea stocurilor de materiale consumabile intrate în
evidenţă prin cumpărare de la furnizori, ca aport la capital, din producţie proprie
sau constatate plus la inventar;
 Se creditează cu valoarea stocurilor de materiale consumabile ieşite din
evidenţă pentru consum sau alte destinaţii.
Soldul debitor reprezintă valoarea stocului de materiale consumabile existent în
unitate la un moment dat.
Contul 302 „Materiale consumabile” se dezvoltă analitic pe următoarele
conturi:
 3021 Materiale auxiliare;
 3022 Combustibili;
 3023 Materiale pentru ambalat;
 3024 Piese de schimb;
 3025 Seminţe şi material de plantat;
 3026 Furaje;
76
 3028 Alte materiale consumabile.
Contul Materiale de natura obiectelor de inventar funcţionează pentru
reflectarea obiectelor de inventar – scule, dispozitive, echipament de protecţie şi
de lucru, instrumente de verificare – ce sunt utilizate în mod
repetat. Conţinutul economic, funcţia contabilă şi regulile de funcţionare ale
acestui cont sunt similare cu cele ale contului Materii prime. Deşi aceste stocuri se
uzează treptat, asemenea mijloacelor fixe, dată fiind valoarea nesemnificativă faţă
de acestea din urmă, contabilizarea lor este mai simplă: odată date în consum, sunt
trecute integral pe cheltuieliContabilitatea obiectelor de inventar se ţine cu
ajutorul contului 303 „Materiale de natura obiectelor de inventar”, care este un
cont de activ.
Contul:
 Se debitează cu valoarea obiectelor de inventar intrate în evidenţă de la
furnizori, aduse ca aport la capital, obţinute din producţie proprie sau din alte
surse. Înregistrarea se face la preţul de achiziţie, preţul prestabilit sau preţul de
factură;
 Se creditează cu valoarea obiectelor de inventar scoase din uz ca urmare a
folosirii lor.
Soldul debitor reprezintă valoarea obiectelor de inventar aflate în unitate
la un moment dat.
6.3.3 Contabilitatea produselor
Unităţile economice care au ca obiectiv obţinerea de produse înregistrează
rezultatul activităţii sub formă de semifabricate, produse finite şi produse
reziduale.
Contabilitatea produselor se ţine cu ajutorul conturilor:
1. Contul 345 „Produse finite” este un cont de activ care:
Contul Produse finite se utilizează pentru reflectarea contabilă a existenţei,
obţinerii, stocării şi vânzării stocurilor de produse fabricate de către întreprindere.
Conţinutul economic este acela de active circulante, iar funcţia contabilă este de
activ. Se debitează cu valoarea la cost standard a produselor finite obţinute, intrate
în depozit pe baza recepţiei cantitative şi calitative; se creditează cu valoarea la
cost standard a produselor finite ieşite din gestiune, ca urmare a livrării către
clienţi. Soldul debitor reflectă valoarea la cost standard a produselor finite aflate în
depozit la un moment dat.
Pe parcursul perioadei, deoarece nu se pot calcula costuri efective,
evaluarea produselor finite se face la cost standard de producţie (cost
antecalculat). La sfârşitul perioadei de gestiune se stabilesc costuri efective.
Pentru reflectarea contabilă a abaterilor dintre costul standard şi costul efectiv de
fabricaţie, au loc înregistrări distincte în conturi de diferenţe de preţ. Contul
Diferenţe de preţ la produse se utilizează pentru reflectarea contabilă a
diferenţelor favorabile sau nefavorabile calculate între costul standard şi costul
efectiv al producţiei fabricate. După conţinutul economic, este un cont rectificativ
al valorii de înregistrare a produselor finite, iar după funcţia contabilă este un cont
de activ.
2. Animalele şi păsările se înregistrează în contabilitate ca active circulante toate
categoriile de animale şi păsări (cu excepţia celor de muncă care sunt considerate
mijloace fixe) şi anume: animalele tinere, animalele şi păsările la îngrăşat,
animalele şi păsările de producţie şi reproducţie şi coloniile de albine.
Unităţile îşi pot procura animalele şi păsările din producţia proprie sau prin
cumpărări de la alte unităţi. Evaluarea se face în funcţie de sursa de procurare.
Animalele şi păsările obţinute din producţia proprie se evaluează la
costurile de producţie, iar cele procurate din afara unităţii la costul de achiziţie.
77
Contabilitatea foloseşte contul 361 „Animale şi păsări” care este un cont
de activ şi care:
 se debitează cu valoarea animalelor şi păsărilor intrate în gestiune din
producţie proprie, prin cumpărări sau plusuri de inventar;
 se creditează cu valoarea animalelor şi păsărilor ieşite din gestiune prin
vânzări, reformă, mortalităţi, dispariţii sau lipsuri la inventar.
Soldul debitor arată valoarea animalelor şi păsărilor aflate în stoc la un
moment dat.
3. Pentru evidenţa operaţiilor specifice de achiziţie, stocare şi distribuţie a
mărfurilor se utilizează contul 371 „Mărfuri”. Este cont de activ care se
debitează cu achiziţionarea de mărfuri de la furnizori şi se creditează cu vânzarea
acestora către clienţi. Soldul final al contului poate fi debitor, reflectând mărfurile
aflate în stoc sau poate fi nul.
Contul Diferenţe de preţ la mărfuri serveşte pentru reflectarea contabilă a
marjei comerciale aferente intrărilor, ieşirilor sau stocului, dacă evaluarea
mărfurilor se face la preţ de vânzare. Este cont de pasiv, rectificativ pentru marja
calculată.
Ambalajele folosite la transportul sau depozitarea diferitelor produse şi
mărfuri pot fi achiziţionate sau confecţionate în unitate.
Contabilitatea se tine cu ajutorul contului 381 „Ambalaje”, un cont de
activ care:
 se debitează cu valoarea ambalajelor intrate în unitate prin cumpărări, a
celor obţinute din producţie proprie şi a plusurilor de inventar;
 se creditează cu valoarea ambalajelor ieşite din evidenţă prin vânzarea
odată cu produsele, ieşite din folosinţă prin degradare şi lipsuri la inventar.
Soldul debitor reprezintă valoarea ambalajelor aflate la un moment dat în
patrimoniul unităţii. La data întocmirii bilanţului, stocurile de produse fabricate se
evaluează prin punerea de acord, conform principiului prudenţei, a costului efectiv
(costul standard afectat cu diferenţele calculate) cu valoarea de piaţă a stocurilor.
Conturile Produse în curs de execuţie şi Semifabricate înregistrează
obţinerea produselor în stadiile interimare de fabricaţie. Ambele sunt conturi de
activ şi funcţionează asemănător cu contul Produse finite. Contul Variaţia
stocurilor se utilizează pentru evaluarea corectă a costului de producţie afferent
producţiei obţinute. După funcţia sa contabilă, este un cont bifuncţional. Se
creditează cu costul standard al producţiei finite sau în curs de execuţie şi cu
diferenţele de preţ nefavorabile, calculate şi repartizate. Se debitează cu costul
standard al producţiei vândute, reluate în fabricaţie şi cu diferenţele de preţ
favorabile calculate şi repartizate. La sfârşitul perioadei, soldul debitor sau
creditor al contului Variaţia stocurilor se preia la rezultatul exerciţiului, ca în
schema de mai jos. Se observă că profitul se obţine tot ca diferenţa dintre
veniturile din vânzarea producţiei şi cheltuielile corespunzătoare.
La sfârşitul exerciţiului financiar cu ocazia inventarierii, se determină
valoarea actuală a stocurilor, în funcţie de utilitatea bunului pentru întreprindere şi
preţul pieţei. Valoarea de inventar poate fi inferioară costului stocurilor datorită
unor cauze ca: o reducere a preţurilor de vânzare sau o creştere a costurilor; o
deteriorare fizică a stocurilor; demodarea stocurilor şi erori de producţie sau
achiziţie. Atunci când valoarea actuală este inferioară valorii contabile (costului
de achiziţie sau producţie) de o manieră reversibilă, se recunoaşte în contabilitate
un provizion (reducere) pentru depreciere.

6.4 Contabilitatea terților


Atunci când unitatea patrimonială apare în calitate de vânzător, iau naştere
78
drepturi de creanţă faţă de clienţi, debitori etc., care, după încasare se sting.
Creanţele comerciale reprezintă dreptul unor persoane (creditori) de a
pretinde altor persoane (debitori), plata bunurilor sau serviciilor cumpărate pe
credit comercial. Creanţele sunt reflectate în contabilitate din momentul creării
dreptului faţă de terţi până în momentul stingerii (încasării) lor.
Debitorul este persoana care a primit o valoare economică şi urmează să
dea un echivalent valoric sau o contraprestaţie.
Când unitatea patrimonială apare în calitate de cumpărător de bunuri sau
servicii necesare procesului de producţie, iau naştere datorii (obligaţii) pe termen
scurt, care urmează să fie achitate ulterior.
Creditorul este persoana care a avansat o valoare economică şi urmează să
primească un echivalent valoric sau o contraprestaţie.
Conform Standardului Internaţional de Contabilitate IAS 39 Instrumente
financiare: Recunoaştere şi Evaluare, creanţele întreprinderii reprezintă activele
financiare create de întreprindere prin furnizare de bunuri sau prestare de servicii
direct unui debitor, altele decât cele ce sunt iniţiate cu intenţia de a fi vândute
imediat sau în termen scurt, care trebuie categorisite ca reţinute pentru
tranzacţionare.
Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile cu persoane fizice sau
juridice (cumpărarea de bunuri, lucrări sau servicii, utilizarea forţei de muncă,
plata impozitelor şi taxelor etc.), în care întreprinderea trebuie să efectueze o plată
sau o contraprestaţie într-o perioadă de timp de până la un an. Standardul
Internaţional de Contabilitate IAS 1 Prezentarea Situaţiilor Financiare clasifică o
datorie ca datorie curentă atunci când: se aşteaptă să fie achitată în cursul normal
al ciclului de exploatare al întreprinderii; sau este exigibilă în termen de 12 luni de
la data bilanţului. Datoriile comerciale trebuie clasificate ca fiind curente,
indiferent de scadenţa lor.
Creanţele şi datoriile pe termen scurt pot fi împărţite în următoarele
categorii:
• creanţe şi datorii comerciale;
• creanţe şi datorii salariale;
• creanţe şi datorii sociale;
• creanţe şi datorii fiscale;
• creanţe şi datorii diverse.
Creanţele şi datoriile comerciale sunt printre posturile recomandate de IAS
1 în structura minimală a bilanţului. Se precizează că activele şi datoriile fiscal
trebuie prezentate separat. Criteriile de recunoaştere a datoriilor şi creanţelor în
bilanţ sunt prezentate în IAS 39. Acestea trebuie recunoscute doar atunci când
întreprinderea devine parte a unui contract şi, ca urmare, are dreptul legal de a
primi numerar sau, respectiv, are obligaţia legală de a plăţi Creanţele şi datoriile
comerciale reflectă relaţiile întreprinderii cu alte întreprinderi legate de
aprovizionarea şi desfacerea de bunuri şi servicii.
Creanţele comerciale reflectă drepturile întreprinderii faţă de alte personae
fizice sau juridice, determinate de vânzări de bunuri, executări de lucrări şi
prestări de servicii, pentru care aceasta trebuie să primească un echivalent valoric
sau o contraprestaţie. Din categoria creanţelor comerciale fac parte:
• creanţele rezultate din vânzarea de bunuri, prestarea de lucrări sau servicii ce fac
obiectul de activitate al întreprinderii;
• creanţele pentru efectele de credit (comerciale);
• creanţele legate de lipsurile de bunuri, de natura stocurilor sau de altă natură,
descoperite la efectuarea recepţiei acest care se impută. Aceste creanţe sunt
evidenţiate în contabilitate cu ajutorul contului Clienţi.

79
După funcţia contabilă, contul Clienţi este un cont de activ, iar după
conţinutul economic este cont de active circulante de natura creanţelor. Se
debitează cu drepturile faţă de client pentru livrarea bunurilor, lucrărilor sau
serviciilor evaluate la nivelul preţului de vânzare la care se adaugă şi taxa pe
valoare adăugată aferentă. Se creditează în momentul încasării contravalorii
bunurilor, lucrărilor sau serviciilor vândute prin debitul conturilor de mijloace
băneşti sau de efecte comerciale sau, în cazul în care clientul prezintă risc de
neîncasare, prin trecerea acestuia din categoria clienţilor cerţi (obişnuiţi) în
categoria clienţilor incerţi.
De asemenea, întreprinderea intră în relaţii cu bugetul statului, cu alte
organisme publice, cu salariaţii, cu băncile etc., care generează drepturi de
creanţă şi obligaţii.
Creanţele şi datoriile se pot grupa astfel:
• creanţe şi datorii comerciale – apar în relaţiile cu clienţii şi furnizorii;
• creanţe şi datorii salariale – apar în relaţiile cu salariaţii;
creanţe şi datorii sociale – apar în relaţiile cu bugetul asigurărilor sociale;
• creanţe şi datorii fiscale – apar în relaţiile cu bugetul statului;
• creanţe şi datorii diverse – apar în relaţiile cu diverşi debitori, respectiv
creditori.
Operaţiile comerciale presupun relaţia dintre două unităţi patrimoniale:
• furnizorul - în calitate de vânzător livrează terţilor bunuri sau servicii
contra cost, pe baza unei înţelegeri prealabile;
• clientul - în calitate de cumpărător, achiziţionează contra cost bunuri sau
servicii.
În funcţie de momentul decontării, vânzările – cumpărările de bunuri şi
servicii se pot clasifica astfel:
• vânzări – cumpărări cu decontarea imediată în numerar;
• vânzări – cumpărări pe credit comercial, când decontarea se face ulterior.
Creditul comercial reprezintă amânarea la plată acordată de către furnizor
clientului, când decontarea se face ulterior, cu ajutorul instrumentelor specifice
(ordin de plată, cec, chitanţă; bilet la ordin şi cambie).

Creanţele comerciale se pot clasifica după mai multe criterii, astfel:


❖ după obiectul lor:
- creanţe provenite din vânzarea de bunuri, prestarea de lucrări, executarea
de servicii care reprezintă obiectul de activitate al unităţii patrimoniale
(clienţi);
- creanţe provenite din vânzarea de bunuri, prestarea de lucrări, executarea
de servicii care nu reprezintă obiectul de activitate al unităţii
patrimoniale (debitori diverşi);
- creanţe provenite din utilizarea efectelor de comerţ (efecte de primit de
la clienţi);
- creanţe legate de lipsuri imputabile de bunuri în gestiune, care urmează a
fi recuperate de la persoanele vinovate (debitori diverşi, alte creanţe în
legătură cu personalul).
❖ după termenul de încasare:
- creanţe exigibile, însoţite de factura emisă către client;
- creanţe neexigibile, pentru care nu s-a emis factura, încă.
❖ după modalitatea de încasare:
- creanţe încasate prin cont bancar cu ordin de plată sau cec emis de
client;
- creanţe încasate prin casierie (cu numerar) pe bază de chitanţă de casă

80
emisă către client;
- creanţe încasate prin efecte comerciale de primit (bilet la ordin, cambie)
de la client.
❖ după sediul clientului:
- creanţe interne faţă de clienţi autohtoni;
- creanţe externe faţă de clienţi străini provenite din activităţi de export.
Datoriile comerciale se pot clasifica, după mai multe criterii, astfel:
❖ după obiectul lor:
- datorii provenite din cumpărarea de stocuri, lucrări şi servicii necesare
activităţii (furnizori);
- datorii provenite din cumpărarea de imobilizări corporale, necorporale,
lucrări de investiţii (furnizori de imobilizări);
- datorii provenite din utilizarea efectelor de comerţ (efecte de plătit,
efecte de plătit pentru imobilizări).
❖ după termenul de scadenţă (de plată):
- datorii exigibile, însoţite de factura emisă de furnizor;
- datorii neexigibile, pentru care nu s-a primit factura, încă.
❖ după modalitatea de încasare:
- datorii achitate prin cont bancar cu ordin de plată sau cec emis către
furnizor;
- datorii achitate prin casierie (cu numerar) pe bază de chitanţă de casă
primită de la furnizor;
- datorii achitate prin efecte comerciale de plătit (bilet la ordin, cambie)
emise de societate către furnizor.
❖ după sediul clientului:
- datorii interne faţă de furnizori autohtoni;
- datorii externe faţă de furnizori străini provenite din activităţi de
import.
Contabilitatea creanţelor şi datoriilor se realizează cu ajutorul următoarelor
conturi, grupate astfel:
Grupa 40 „Furnizori şi conturi asimilate”
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
401 „Furnizori”
403 „Efecte de plătit”
404 „Furnizori de imobilizări”
405 „Efecte de plătit pentru imobilizări”
408 „Furnizori – facturi nesosite”
409 „Furnizori – debitori”
Grupa 41 „Clienţi şi conturi asimilate”
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
411 „Clienţi”
Acest cont sintetic de gradul I se dezvoltă pe următoarele conturi de
gradul II: 4111 „Clienţi”
4118 „Clienţi incerţi sau în litigiu”
413 „Efecte de primit de la clienţi”
418 „Clienţi – facturi de întocmit”
419 „Clienţi – creditori”
Alte conturi specifice, utilizate pentru înregistrarea operaţiilor privind
creanţele:
4282 „Alte creanţe în legătură cu personalul”
461 „Debitori diverşi”
Conturile din grupa 40 „Furnizori şi conturi asimilate” sunt, după conţinutul

81
economic, conturi de datorii pe termen scurt, iar după funcţia contabilă sunt
conturi de pasiv (cu excepţia contului 409 „Furnizori – debitori”, care este de
activ).
Conturile din grupa 41 „Clienţi şi conturi asimilate” sunt, după conţinutul
economic, conturi de creanţe comerciale, iar după funcţia contabilă sunt conturi de
activ (cu excepţia contului 419 „Clienţi – creditori”, care este de pasiv).
Tot în categoria creanţelor comerciale intră şi efectele comerciale. Acestea
sunt titluri de credit de forma cambiei, biletului la ordin sau cecului care circulă
între întreprinderi şi atestă angajamentul debitorului de a efectua o plată, la o data
ulterioară, numită scadenţă, înscrisă pe efect. Diferenţa între cambie şi bilet la
ordin este în legătură cu persoana care are initiative emiterii efectului comercial.
În cazul cambiei, creditorul (trăgătorul) dă un ordin debitorului (trasul) de a
efectua o plată către creditor sau un terţ desemnat de creditor. În cazul biletului la
ordin, debitorul emite efectul comercial, angajându-se că va efectua plata la
scadenţă.
Tot în categoria creanţelor comerciale poate fi inclus şi contul Furnizori
debitori, cont de activ care înregistrează avansurile acordate de întreprindere
furnizorilor săi. Aceste avansuri constituie creanţe din momentul acordării lor şi
până în momentul apariţiei documentelor justificative ce atestă transferul dreptului
de proprietate al bunului, lucrării sau serviciului. Se debitează cu avansul acordat
furnizorilor de bunuri, lucrări sau servicii, prin creditul conturilor de mijloace
băneşti şi se creditează în momentul apariţiei datoriei faţă de furnizori. Soldul
contului este debitor şi reprezintă avansurile acordate.
Datoriile comerciale se referă la obligaţiile întreprinderii faţă de terţe
personae fizice sau juridice, rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea
serviciilor. Datoriile comerciale se împart în mai multe categorii, astfel:
• datorii faţă de furnizorii de stocuri, lucrări şi servicii;
• datorii faţă de furnizorii de imobilizări corporale şi necorporale;
• datorii pentru efectele comerciale.
Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările şi serviciile achiziţionate de
întreprindere, ca exemplu, materii prime, materiale, mărfuri, reparaţii la bunurile
de folosinţă îndelungată, servicii telefonice, poştale etc.
Evidenţa acestor datorii se ţine cu ajutorul contului Furnizori, care este un
cont de pasiv, de datorii comerciale pe termen scurt. Se creditează cu valoarea
nominală a datoriei întreprinderii faţă de furnizori, valoare ce cuprinde costul de
achiziţie al bunului, lucrării sau serviciului la care se adaugă TVA aferentă. Se
debitează cu decontarea contravalorii bunurilor, lucrărilor şi serviciilor. Soldul
contului este creditor şi reflectă valoarea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor
nedecontate. Contul Furnizori se dezvoltă în analitice pe fiecare furnizor.
Pentru reflectarea achiziţiei de active imobilizate se utilizează contul
Furnizori de imobilizări, care funcţionează similar contului Furnizori. Datoriile
pentru efectele comerciale se constituie în situaţia în care întreprinderea achită o
datorie faţă de furnizori printr-un bilet la ordin sau cec, până la achitarea efectului
la scadenţă. Conturile utilizate pentru reflectarea acestor datorii sunt: Efecte de
plătit şi Efecte de plătit pentru imobilizări.

6.5 Contabilitatea trezoreriei


Trezoreria întreprinderii este definită prin totalitatea stocurilor şi fluxurilor
de numerar privind investiţiile financiare pe termen scurt, disponibilităţile în
conturile la bănci sau casierie, creditele bancare pe termen scurt şi alte valori de
trezorerie.
În IAS 7 „Situaţia fluxurilor de numerar” sunt folosiţi termenii „numerar şi

82
echivalente de numerar”, unde:
(a) numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere;
(b) echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt
extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de
numerar şi care sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a
valorii. Un plasament este, în mod normal, calificat drept echivalent de
numerar doar atunci când are o scadenţă mică (trei luni sau mai puţin de la
data achiziţiei).
Trezoreria unei întreprinderi însumează resursele lichide compuse din:
numerar în casierie, disponibil la bănci, titluri de plasament, credite bancare
contractate pe termen scurt şi alte valori de trezorerie. Contabilitatea trezoreriei
are ca obiect evidenţa existenţei şi mişcării disponibilităţilor din conturile de la
bănci şi din casierie; titlurilor de plasament; creditelor bancare pe termen scurt şi a
altor valori de trezorerie.
În structura trezoreriei se includ: investiţii financiare pe termen scurt,
conturi la bănci, casa, acreditive, viramente interne.
Sumele evidenţiate în extrasul de cont, document ce atestă tranzacţiile cu
disponibilităţi, sunt privite din două puncte de vedere: al întreprinderii ce are
deschis contul la o banca. Extrasul de cont, fiind emis de bancă, va reprezenta
punctul de vedere al acesteia. Astfel, în extrasul de cont o sumă în dreptul căreia
este scris debit va reprezenta o plată efectuată de întreprindere, iar o sumă în
dreptul poziţiei credit va reprezenta o intrare de disponibilităţi în cont.
Evidenţierea tranzacţiilor privind disponibilităţile în numerar se realizează
prin contul Casa. Are funcţie contabilă de activ. În debitul contului sunt
evidenţiate intrările de numerar în casieria întreprinderii (încasări de creanţe de la
clienţi sau debitori diverşi; depunerea aportului în numerar la capitalul social;
ridicare de disponibil din bancă; încasări ale chiriilor, valoarea mărfurilor vândute
etc.).
În creditul contului sunt reflectate toate tranzacţiile ce generează ieşiri de
numerar (plata datoriilor faţă de furnizori; depunerea numerarului în contul curent
de la bancă; plata taxelor pentru constituirea societăţii comerciale; plata chiriei
datorate, a despăgubirilor, a amenzilor etc.). Soldul final al contului este debitor,
reprezentând disponibilul existent în casieria întreprinderii la un moment dat.
Contul sintetic de gradul I Casa este detaliat în două conturi sintetice de
gradul II, Casa în lei şi Casa în valută. Tranzacţiile sunt contabilizate în lei sau în
lei şi devize, după caz. În cadrul contului Casa în valută sunt deschise analitice
pentru fiecare tip de valută cu care se lucrează. Aceste sume sunt înregistrate în lei
la cursul zilei în care are loc încasarea sau plata. Transferurile de disponibilităţi
băneşti între conturile de trezorerie se realizează prin intermediul contului
Viramente interne. Potrivit funcţiei contabile, este un cont de activ. În debitul
contului se înregistrează sumele transferate dintr-un cont de trezorerie în alt cont
de trezorerie (în acest caz, contul de trezorerie care cedează scade cu suma virată,
iar contul Viramente interne creşte cu aceeaşi sumă, aflată în tranzit). În creditul
contului se înregistrează sumele intrate într-un cont de trezorerie din alt cont de
trezorerie (în acest caz contul de trezorerie care primeşte creşte cu suma virată, iar
contul Viramente interne scade cu aceeaşi sumă). Fiind un cont de
tranzit, acesta nu prezintă sold.
În funcţie de modalitatea de decontare a obligaţiilor băneşti între unităţile
patrimoniale (cu numerar sau fără numerar) se pot clasifica şi documentele
utilizate pentru evidenţa mijloacelor băneşti.
Astfel, documentul folosit pentru înregistrarea încasărilor şi plăţilor în
numerar prin casieria unităţii este registrul de casă; completarea sa se face pe baza

83
documentelor justificative: dispoziţie de plată-încasare către casierie, chitanţă,
monetar, bon de comandă-chitanţă, bon de vânzare, cec de numerar, borderou de
achiziţie.
Plăţile fără numerar folosesc instrumente şi mijloace de plată emise pe
suport de hârtie sau, mai recent, magnetic sau electronic.
Încasările şi plăţile fără numerar se înregistrează în extrase de cont, pe
baza documentelor care reflectă operaţiile efectuate prin conturile bancare.
Extrasul de cont este emis de către bancă şi cuprinde: data emiterii, numărul
documentului justificativ, soldul precedent, încasările, plăţile, soldul final.
Principalele instrumente de plată fără numerar sunt: cecul, ordinul de
plată, cambia, biletul la ordin.
Cecul este un instrument de plată, prin care titularul dă o instrucţiune
băncii sale de a pune la dispoziţie o anumită sumă de bani unei alte
entităţi/persoane nominalizate sau pentru retragere de numerar de către titular.
Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată de emitentul
acesteia unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani.
Ordinul de plată presupune ca emitentul să aibă disponibilităţi în cont labanca sa
în sumă cel puţin egală cu transferul şi comisionul aferent sau dacă nu are cont să
depună la bancă suma necesară.
Cambia, cunoscută şi sub denumirea de trată sau poliţă, este un ordin
scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) de a
plăti o sumă de bani, la vedere sau la scadenţă, unui beneficiar.
Biletul la ordin, ca variantă simplificată a cambiei, reprezintă un înscris prin
care o persoană, emitent, se obligă să plătească unei alte persoane (beneficiar), sau
la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. În decontările comerciale, de
obicei, emitentul este cumpărătorul, iar beneficiarul este vânzătorul.
Contabilitatea decontărilor fără numerar se realizează cu ajutorul contu-
rilor din grupa 51 „Conturi la bănci”.
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
511 „Valori de încasat”
512 „Conturi curente la bănci”
518 „Dobânzi”
519 „Credite bancare pe termen scurt”
5112 Contabilitatea valorilor de încasat se realizează cu ajutorul contului
511
5113 „Valori de încasat”, care se dezvoltă pe următoarele conturi de gradul
II: Cecuri de încasat”
5114 „Efecte de încasat”
5115 „Efecte remise spre scontare”
Aceste conturi sunt, după conţinutul economic, conturi de active circu
lante băneşti, iar după funcţia contabilă, conturi de activ. Disponibilităţile în lei
sau în valută aflate în conturi bancare, precum şi sumele în decontare, se
înregistrează în contabilitate cu ajutorul contului bifuncţional 512 „Conturi
curente la bănci”, care se dezvoltă pe următoarele conturi de gradul II:
5121 „Conturi la bănci în lei” (cont de activ).
5124 „Conturi la bănci în valută” (cont de activ).
5125 „Sume în curs de decontare” (cont bifuncţional).
Contul 512 se debitează cu sumele încasate în lei sau în valută efectuate
prin bancă şi se creditează cu plăţile în lei sau în valută efectuate prin bancă.
Soldul debitor reflectă disponibilităţile în lei sau în valută aflate în conturi
la bănci.
În vederea înregistrării în contabilitate a creditelor pe termen scurt primite

84
de un agent economic de la bănci, se foloseşte contul 519 „Credite bancare pe
termen scurt”, care se dezvoltă pe următoarele conturi de gradul II:
5191 „Credite bancare pe termen scurt”
5192 „Credite bancare pe termen scurt nerambursate la scadenţă”
5193 „Credite externe guvernamentale”
5194 „Credite externe garantate de stat”
5195 „Credite externe garantate de bănci”
5196 „Credite de la trezoreria statului”
5197 „Credite interne garantate de stat”
5198 „Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt”.
Aceste conturi sunt, după conţinutul economic, conturi de datorii pe
termen scurt, iar după funcţia contabilă, conturi de pasiv.
Acreditivul este o modalitate de decontare, de regulă, impusă de către
furnizor, în operaţiile internaţionale, ca o măsură de siguranţă pentru încasarea
creanţelor. Acreditivele pot fi deschise în lei sau în valută.
Contabilitatea acreditivelor se realizează cu ajutorul contului 541
„Acreditive”, care se dezvoltă pe următoarele conturi de gradul II:
5411 Acreditive în lei;
5412 Acreditive în valută.
Aceste conturi sunt, după conţinutul economic, conturi de active circulante
băneşti, iar după funcţia contabilă, conturi de active.

6.6. Contabilitatea cheltuielilor si a veniturilor


6.6.1 Delimitări și structuri privind cheltuielile și veniturile
În decursul exerciţiului financiar, unităţile patrimoniale efectuează
operaţii economico-financiare care angajează cheltuieli şi generează venituri.
La finele perioadei, se stabilesc rezultatele financiare (profit sau pierdere)
care se calculează prin compararea cheltuielilor cu veniturile şi care caracterizează
eficienţa cu care întreprinderea şi-a desfăşurat activitatea. În situaţia încare
veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, rezultatul este o mărime valorică
pozitivă, denumită profit, iar în situaţia în care cheltuielile sunt mai maridecât
veniturile, se obţine o mărime valorică negativă, denumită pierdere.
Cadrul pentru elaborarea şi prezentarea situaţiilor financiare elaborat de
I.A.S.C. defineşte cheltuielile şi veniturile astfel:
a) cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice, înregis
trate pe parcursul exerciţiului contabil sub formă de ieşiri sau scăderi ale
valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri
ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora
către acţionari.
b) veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice, înregistrate pe
parcursul exerciţiului contabil sub formă de intrări sau creşteri ale activelor
saudescreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale
capitaluluipropriu, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor.
Rezultatul contabil este principalul indicator care măsoară performanţa
financiară a unei întreprinderi, care poate ajuta acţionarii în deciziile
investiţionale, în evaluarea performanţelor managementului, în stabilirea
preţurilor saupentru a convinge băncile să le finanţeze.

6.6.2 Conturile utilizate pentru evidenţa cheluielilor şi a veniturilor


Întrucât România a optat pentru o contabilitate de angajamente,
înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor se face în momentul consumului
resurselor sau angajării cheltuielilor indiferent de momentul efectuării plăţii.

85
Principalele obiective ale organizării contabilităţii cheltuielilor şi
veniturilor sunt:
- fundamentarea cheltuielilor şi veniturilor în bugetul de venituri şi
cheltuieli pe baza informaţiilor din exerciţiul financiar precedent şi a obiectivelor
din perioada următoare;
- delimitarea riguroasă a cheltuielilor şi veniturilor în timp, pentru a le
separa strict pe cele care aparţin exerciţiului curent;
- gruparea cheltuielilor şi veniturilor după natura lor economică în
vederea stabilirii rezultatului din exploatare, financiar şi extraordinar.
Cheltuielile presupun parcurgerea a patru momente:
- angajarea – intervine în momentul cumpărării de bunuri stocabile şi
nestocabile, lucrări, servicii destinate producţiei, când apare obligaţia de plată
către furnizori;
- consumul – reprezintă utilizarea efectivă a resurselor în scopul satisfacerii
nevoilor productive sau neproductive, adică în vederea realizării deproduse,
lucrări sau servicii;
- plăţile – înseamnă achitarea unei sume de bani ca echivalent al bunurilor
şi serviciilor primite de la furnizori, sau fără echivalent ca urmare a aplicării
dispoziţiilor legale (plata impozitelor, taxelor, amenzilor etc.);
- imputarea – constă în decontarea cheltuielilor, adică acestea sunt
suportate din veniturile realizate, obţinându-se astfel rezultatul exerciţiului.
Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor,
astfel:
a) cheltuieli de exploatare, care cuprind: cheltuieli cu materii prime şi
materiale consumabile, costul de achiziţie al obiectelor de inventar consumate,
contravaloarea energiei şi apei consumate, valoarea animalelor şi păsărilor, costul
mărfii vândute şi al ambalajelor, cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de
terţi, chirii, prime de asigurare, cheltuieli cu alte servicii executate de terţi,
comisioane şi onorarii, cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, transport de
bunuri şi personal, deplasări, detaşări, cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii,
servicii bancare, cheltuieli cu personalul, alte cheltuieli de exploatare (pierderi din
creanţe, despăgubiri, amenzi, penalităţi; donaţii; cheltu ieli privind activele cedate
etc.).
b) cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe legate de
participanţii, pierderi din investiţii financiare cedate, diferenţe nefavorabile de
cursvalutar, dobânzi privind exerciţiul în curs, sconturi acordate clienţilor şi altele.
c) cheltuieli extraordinare (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).
d) cheltuieli cu amortizări, provizioane şi ajustări, precum şi cheltuieli cu
impozitul pe profit/venit şi alte impozite.
În contabilitate, evidenţa cheltuielilor se realizează cu ajutorul conturilor
din clasa 6 „Conturi de cheltuieli”, care, prin funcţia lor contabilă, sunt asimlate
conturilor de activ. Aceste conturi se debitează cu valoarea cheltuielilor efectuate
în corespondenţă cu diminuările de activ sau creşterile de datorii şi secreditează
prin repartizarea acestora asupra contului de profit şi pierdere. Înfelul acesta, la
sfârşitul perioadei, conturile de cheltuieli nu prezintă sold.

Clasa 6 Conturi de cheltuieli” se desfăşoară pe grupe astfel:


60 Cheltuieli privind stocurile
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
601 Cheltuieli cu materiile prime;
602 Cheltuieli cu materialele consumabile;

86
603 Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar;
604 Cheltuieli privind materialele nestocate;
605 Cheltuieli privind energia şi apa;
606 Cheltuieli privind animalele şi păsările;
607 Cheltuieli privind mărfurile;
608 Cheltuieli privind ambalajele.
61 Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
611 Cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile;
612 Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile;
613 Cheltuieli cu primele de asigurare;
614 Cheltuieli cu studiile şi cercetările;
62 Cheltuieli cu alte servicii executate de terţi;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
621 Cheltuieli cu colaboratorii;
622 Cheltuieli privind comisioanele şi onorariile;
623 Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate;
624 Cheltuieli cu transportul de bunuri şi personal;
625 Cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări;
626 Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii;
627 Cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate;
628 Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi;
63 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
635 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
64 Cheltuieli cu personalul;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
641 Cheltuieli cu salariile personalului;
642 Cheltuieli cu tichetele de masă acordate salariaţilor;
645 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială;
65 Alte cheltuieli de exploatare;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
654 Pierderi din creanţe şi debitori diverşi
658 Alte cheltuieli de exploatare;
66 Cheltuieli financiare;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
663 Pierderi din creanţe legate de participaţii;
664 Cheltuieli privind investiţiile financiare cedate;
665 Cheltuieli din diferenţe de curs valutar;
666 Cheltuieli privind dobânzile;
667 Cheltuieli privind sconturile acordate;
668 Alte cheltuieli financiare;
67 Cheltuieli extraordinare;
671 Cheltuieli privind calamităţile şi alte evenimente extraordinare;
68 Cheltuieli cu amortizările, provizioanele şi ajustările pentru depreciere
sau pierdere de valoare;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
681 Cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi
ajustările pentru depreciere;
686 Cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru
pierdere de valoare;
69 Cheltuieli cu impozitul pe profit şi alte impozite;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:

87
691 Cheltuieli cu impozitul pe profit;
698 Cheltuieli cu impozitul pe venit şi cu alte impozite care nu apar în
elementele de mai sus.
Înregistrarea în contabilitate a veniturilor se face în momentul vânzării
bunurilor, lucrărilor, serviciilor pe bază de factură sau alte documente, indiferent
de momentul încasării contravalorii acestora.
Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura lor,
astfel:
a) venituri din exploatare, care cuprind: venituri din vânzarea produselor,
mărfurilor, lucrărilor executate şi serviciilor prestate, venituri din variaţia
stocurilor, venituri din producţia stocată, venituri din producţia de imobilizări,
venituri din subvenţii de exploatare, alte venituri din exploatarea curentă
(venituridin creanţe recuperate).
b) venituri financiare care cuprind: venituri din imobilizări financiare,
venituri din investiţii financiare cedate, venituri din diferenţe de curs
valutarvenituri din dobânzi, venituri din sconturi obţinute şi alte venituri
financiare.
c) venituri extraordinare, cum ar fi daunele pretinse de deţinătorii de
poliţe, în urma producerii unor calamităţi.
Veniturile obţinute generează creşterea situaţiei nete a unităţii patrimoniale,
fiind evidenţiate cu ajutorul conturilor din clasa 7 „Conturi de venituri”, care prin,
funcţia lor contabilă, sunt asimilate conturilor de pasiv, cu excepţia contului 711
„Venituri din producţia stocată” care este un cont bifuncţional. Aceste conturi se
creditează cu valoarea veniturilor obţinute şi se debitează prin repartizarea
acestora asupra contului de profit şi pierdere. În felul acesta, la sfârşitul perioadei,
conturile de venituri nu prezintă sold.
Clasa 7 Conturi de venituri se desfăşoară pe grupe astfel:
70 Cifra de afaceri netă;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
701 Venituri din vânzarea produselor finite;
702 Venituri din vânzarea semifabricatelor;
703 Venituri din vânzarea produselor reziduale;
704 Venituri din lucrări executate şi servicii prestate;
705 Venituri din studii şi cercetări;
706 Venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii;
707 Venituri din vânzarea mărfurilor;
708 Venituri din activităţi diverse;
71 Variaţia stocurilor;
711 Variaţia stocurilor;
72 Venituri din producţia de imobilizări;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
721 Venituri din producţia de imobilizări necorporale;
722 Venituri din producţia de imobilizări corporale;
74 Venituri din subvenţii de exploatare;
741 Venituri din subvenţii de exploatare;
75 Alte venituri din exploatare;
Din această grupă fac parte următoarele conturi sintetice de gradul I:
754 Venituri din creanţe reactivate şi debitori diverşi;
758 Alte venituri din exploatare.

Test de autoevaluare (U.I. 6)

88
Alegeţi răspunsul corect (1-3 variante corecte pentru fiecare întrebare)

1.Capitalul social este un cont de


a. activ
b. pasiv
c. bifunctional

2.. Profitul se regăsește în


a. soldul final debitor al contului 101.2
b. soldul final debitor al contului 280
c. soldul final creditor al contului 121

3.Contul 701 reprezintă


a. venituri din cedarea activelor
b. venituri din vânzări de bunuri
c. venituri din vânzări de mărfuri

4. Care din conturile următoare fac parte din categoria stocurilor și pot
interveni în operațiile de achiziții:
a. 301
b. 701
c. 401
.5. Contul 101.2 reprezintă:
a. capital social subscris nevărsat
b. capital social subscris vărsat
c. decontări cu acționarii
6.Închiderea conturilor de cheltuieli se face prin :
a. debitul contului 121
b. creditul contului 121
c. debitul contului 101.1
7.Inchiderea conturilor de venituri se face prin :
a. creditul contului 121
b. creditul contului 101.1
c.debitul contului 167
8.Datoriile comerciale ale unei firme sunt reprezentate de :
a. furnizori de bunuri, servicii și imobilizări
b. creditul pe termen scurt, creditul pe termen lung și mediu
c. impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe dividende

9 In tranzacțiile privind achizițiile de imobilizări intervin următoarele


conturi:
a. din clasa 2, 4426, 404
b. din clasa 3 , 4426, 456
c. din clasa 5, 4426, 461
10.Scăderea capitalului social datorat retragerii unui acționar se înregistrează prin
formula
a. 101. 1 = 101.2
b. 121 = 101.1
c. 101.2 = 456

11.Vărsarea capitalului social se înregistrează prin formula


a.101. 1 = 101. 2

89
b. 121 = 531
c. 121 = 101.1

12.Conturile de trezorerie se regăsesc in


a. clasa 2
b. clasa 4
c. clasa 5

13.Conturile de capitaluri se regăsesc în


a. clasa 1
b. clasa 8
c. clasa 9

Raspunsuri 1b,2c,3b,4a,5b,6a,7a,8a,9a,10c,11a.12c,13a
Rezumat (U.I. 6)
Capitalul propriu este partea de capital pusă la dispoziţia întreprinderii de către proprietari:
întreprinzători individuali, asociaţi sau acţionari şi aparţine de drept proprietarilor,
deci, nu este exigibil (rambursabil). În capitalul propriu se mai cuprind şi unele
resurse neexigibile, create de întreprindere pe parcurs, din rezultatele obţinute,
cum sunt: primele legate de capital, rezervele, rezultatul reportat, subvenţiile,
profitul nerepartizat şi provizioanele. Reprezintă srse proprii de finanţare.
Subscrierea capitalului este operaţia prin care subscriptorul declară şi
semnează pentru valoarea (numărul de acţiuni X valoarea unitară) cu care se
angajează să participe la constituirea societăţii comerciale.
Conturile de capital propriu au funcţie contabilă de pasiv.
Principalele operaţiuni care au loc şi care se înregistrează în contabilitate în
legătură cu majorarea capitalului, sunt următoarele: subscrierea şi emisiunea de
acţiuni noi, încorporarea rezervelor ce depăşesc limitele stabilite, cotele-părţi din
profit repartizate la capital şi alte operaţiuni. Operaţiunile ce se înregistrează în
contabilitate cu privire la diminuarea capitalului social sunt: retragerea acţiunilor
sau părţilor sociale, diminuarea valorii nominale a acţiunilor, răscumpărarea
acţiunilor şi anularea lor, acoperirea unor pierderi din anii precedenţi, precum şi
alte operaţiuni.
Provizioanele reprezintă o rezervă care se constituie pe seama cheltuielilor
şi este destinată acoperirii riscurilor latente, posibile ca urmare a deprecierii
elementelor patrimoniale. Acestea se constituie într-un exerciţiu financiar, urmând
a fi utilizate în exerciţiile viitoare.
În capitalul permanent al întreprinderii, alături de capitalurile proprii, se
includ şi împrumuturile şi datoriile pe termen lung. Acestea reprezintă capitalurile
primite de la terţi pe care întreprinderea trebuie să le restituie la termen şi să
plătească şi o dobândă.
Conturile care ţin evidenţa împrumuturilor pe termen lung au funcţie
contabilă de pasiv.
Din structura capitalului străin fac parte următoarele elemente:
împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni; creditele bancare pe termen lung şi
mediu; datorii legate de participaţii; dobânzi aferente împrumuturilor şi datoriilor
asimilate
Conturile de imobilizări evidenţiază fluxurile şi valorile economice destinate
să servească o perioadă îndelungată în activitatea unităţii patrimoniale. Grupa
conturilor de imobilizări include trei subgrupe corespunzătoare celor trei categorii
de imobilizări: corporale, necorporale şi financiare.

90
Conturile de imobilizări au o funcţie contabilă de activ. În debitul acestor
conturi se înregistrează cheltuielile „activate” – în cazul imobilizărilor
necorporale; intrările de bunuri imobile prin achiziţie, construcţie sau producţie
proprie şi aport în natură – în cazul imobilizărilor corporale; valoarea titlurilor
financiare achiziţionate sau investite în capitalul altor întreprinderi, depozitele de
disponibil pe termen lung, creanţele imobilizate – în cazul imobilizărilor
financiare.
În creditul conturilor se reflectă cheltuielile amortizate integral – în cazul
imobilizărilor corporale; ieşirile de imobilizări prin scoatere din funcţiune sau
cedare (vânzare, cesionare) – în cazul imobilizărilor necorporale şi financiare.
Soldul debitor evidenţiază valoarea contabilă de intrare a activelor
imobilizate aflate în inventarul unităţii patrimoniale
Stocurile de valori materiale şi comenzile în curs de execuţie cuprind
totalitatea bunurilor şi serviciilor din cadrul întreprinderii, în scopul consumării
lor în procesul de producţie sau pentru a fi vândute în aceeaşi stare, sau după ce au
suferit o prelucrare.
În structura stocurilor se cuprind următoarele elemente: materii prime,
materiale consumabile, produsele, animalele, mărfurile, ambalajele, obiectele de
inventar şi producţia în curs de execuţie.
Contabilitatea relaţiilor întreprinderii cu terţii se organizează în scopul
evidenţierii drepturilor (creanţelor) şi a obligaţiilor (datoriilor) întreprinderii cu
clienţii, furnizorii, salariaţii, statul, asigurările sociale, alte persoane juridice şi
fizice.
În contabilitatea creanţelor şi obligaţiilor se înregistrează operaţiile
patrimoniale referitoare la livrările reciproce de mărfuri între furnizori şi clienţi, a
lucrărilor executate şi serviciilor prestate, precum şi a altor operaţiuni efectuate în
baza contractelor încheiate între aceştia. Aceleaşi operaţii economice, dacă sunt
decontate prin efecte comerciale, sunt evidenţiate separat în conturi de efecte de
primit şi efecte de plată.
Creanţele şi datoriile întreprinderii se înregistrează la valoarea lor nominală,
consemnată în documente. Cele în devize se înregistrează în lei la cursul de
schimb la data efectuării operaţiilor, iar diferenţele de curs valutar apărute între
data înregistrării creanţei sau datoriei în devize şi data încasării, respectiv plăţii
lor, se înregistrează ca cheltuieli sau venituri financiare.
Contabilitatea furnizorilor şi clienţilor, precum şi a celorlalte datorii şi
creanţe se ţine pe categorii ale acestora, precum şi pe fiecare persoană juridică sau
fizică în parte.
Trezoreria este ansamblul operaţiilor financiare realizate de unitatea
patrimonială în scopul obţinerii mijloacelor băneşti necesare desfăşurării în bune
condiţii a activităţii economice.
Conturile de trezorerie sunt încadrate în clasa 5 a planului de conturi, în care
se cuprind: conturi de disponibilităţi băneşti, conturi de plasamente de trezorerie şi
alte conturi.
Trezoreria este ansamblul operaţiilor financiare realizate de unitatea
patrimonială în scopul obţinerii mijloacelor băneşti necesare desfăşurării în bune
condiţii a activităţii economice.
Conturile de trezorerie sunt încadrate în clasa 5 a planului de conturi, în care
se cuprind: conturi de disponibilităţi băneşti, conturi de plasamente de trezorerie şi
alte conturi.
procese (rezultate) care înregistrează cheltuielile şi veniturile întreprinderii.
Conturile de cheltuieli înregistrează consumurile de resurse în cadrul
activităţilor de exploatare, financiare şi extraordinare, iar conturile de venituri

91
înregistrează veniturile brute obţinute în cadrul activităţilor de exploatare,
financiare şi extraordinare Evidenţa cheltuielilor întreprinderii se ţine cu ajutorul
clasei de conturi 6 Conturile de cheltuieli sunt conturi de procese economice, cu
funcţie contabilă de activ. Se debitează cu cheltuielile efectuate, în momentul
efectuării. Se creditează la sfârşitul perioadei de gestiune, pentru închidere, prin
repartizarea cheltuielilor asupra rezultatelor financiare. Nu prezintă sold; nu apar
în bilanţ.
Evidenţa veniturilor unităţilor patrimoniale se ţine cu ajutorul clasei 7 de
conturi, Conturile de venituri sunt conturi de procese economice, cu funcţie
contabilă de pasiv. Se creditează cu veniturile obţinute, după natura lor, pe feluri.
Se debitează pentru închidere la sfârşitul lunii în corespondenţă cu contul de
rezultate „Profit şi pierdere” prin încorporarea veniturilor în rezultat. Nu prezintă
sold; nu apar în bilanţ.
Conturile de cheltuieli şi cele de venituri se închid la sfârşitul exerciţiului
financiar prin contul de rezultate 121 „Profit şi pierdere”, cont de bilanţ, inclus în
categoria conturilor de capital.
Lucrare de verificare nr. 6
(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă,
1. Exemplificati functionarea conturilor din cele 7 clase)
BIBLIOGRAFIE (U.I. 6)
Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

92
Unitatea de învățare nr. 7:
INVENTARUL SI INVENTARIEREA

Cuprins (U.I.7)
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 7 134
Instrucţiuni (U.I. 7 134
7. 1. Importanța și funcțiile inventarierii 134
7..2 Clasificarea inventarierilor 135
7.3. Etapele inventarierii 136
7.4 Norme privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor
de activ și de pasiv 138
Test de autoevaluare (U.I. 7) 145
Rezumat (U.I. 7) 146
Lucrare de verificare nr. 7 146
Bibliografie (U.I. 7) 147

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 7)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în înțelegereanormelor
privind inventarierierea elementelor şi prelucrarea documentelor care sunt
folosite la operaţiunile de inventariere, clasificarea documentelor și prezentarea
documentelor justificative.
După parcurgerea acestei unități de învățare veţi dobândi competenţe pentru:
inventarierierea elementelor de A şi de P.

Instrucţiuni (U.I. 7)
Această unitate U.I. necesită cca.2 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugăalte 2 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la în
întocmirea şi prelucrarea documentelor contabile pentru inventariere
(răspunsurile corecte sunt date la finalul testului ) şi o lucrare de verificare

7.1 Importanța și funcțiile inventarierii


Activitatea de producţie zilnică ce se desfăşoară în unităţile agricole,
concretizată în numeroase operaţii economice este înregistrată în contabilitate cu
ajutorul conturilor – acestea arătând existenţa la un moment dat, dar şi
modificările elementelor patrimoniale.
Datorită unor cauze diferite, unele modificări nu pot fi evidenţiate în
momentul apariţiei lor, ceea ce duce la neconcordanţa între existenţa reală a
mijloacelor şi situaţia lor din contabilitate, şi anume: evaporarea şi uscarea unor
produse prin păstrare; creşterea în greutate a animalelor tinere şi a celor puse la
îngrăşat, plusuri şi minusuri care rezultă din manipularea unor mijloace, erori de
măsurare, degradări şi pierderi datorită unor păstrări necorespunzătoare, sustrageri
şi lipsuri, neîntregistrarea sau înregistrarea greşită a documentelor privind
cantitatea şi calitatea mijloacelor economice, etc.
De aceea, este necesar ca la anumite intervale de timp să se facă o
verificare pe teren a existenţei reale a mijloacelor economice prin inventariere.
Inventarierea reprezintă acţiunea de constatare faptică, la o anumită dată, a
existenţei tuturor elementelor care formează patrimoniul unităţii, de comparare a
datelor reale constatate cu cele din evidenţă şi de punere de acord a acestor date.
Prin inventariere se stabilesc la un moment dat, prin numărare, măsurare,
cântărire şi estimare, atât existenţele de mijloace materiale concrete sau

93
transformate în drepturi, cât şi obligaţiile faţă de stat şi faţă de alte organizaţii sau
persoane.
Inventarierea este un procedeu important al contabilităţii cu ajutorul căruia
se asigură realitatea datelor din contabilitate, se verifică integritatea proprietăţii
publice şi private, modul de gospodărire şi păstrare a acesteia şi se depistează
lipsurile, sustragerile, risipa, degradările şi cei care se fac vinovaţi de ele.
Cu ajutorul inventarierii se pot stabili stocurile de materiale
supranormative, rezervele existente în unitate şi produsele nevandabile sau greu
vandabile.
Inventarierea este baza de plecare pentru deschiderea contabilităţii în
unităţile nou înfiinţate, furnizând date în vederea întocmirii bilanţului iniţial al
unităţii.

7.2 Clasificarea inventarierilor


Inventarierea poate fi clasificată:
a) după perioada la care se execută;
b) după gradul de extindere al acesteia.
După perioada la care se execută, inventarierea este periodică şi anuală.
Inventarierea periodică se efectuează în cursul anului la anumite date fixe
(prevăzute de lege) sau ocazional, impusă de o anumită situaţie specială: predarea
şi primirea unei gestiuni, producerea unor calamităţi naturale (incendii, inundaţii),
sesizarea unor nereguli în gestiune, desfiinţarea sau contopirea unor unităţi
economice. Această inventariere are drept scop asigurarea integrităţii proprietăţii
fiecărei unităţi.
Inventarierea anuală se execută la sfârşitul anului, ca o lucrare
premergătoare întocmirii bilanţului şi a celorlalte lucrări de sinteză cu scopul ca
datele înscrise în aceste situaţii să prezinte realitatea mijloacelor din unitate. Este
o operaţie complexă, care necesită un volum mare de muncă şi se execută potrivit
unor dispoziţii legale.
După gradul de extindere, inventarierea poate fi parţială şi generală.
Inventarierea parţială se efectuează asupra unui grup de mijloace
(materiale, produse, mijloace băneşti) sau asupra bunurilor aflate gestiunea unei
persoane.
Inventarierea generală cuprinde toate elementele patrimoniale şi are drept
scop verificarea realităţii datelor din contabilitate.
Inventarierea anuală este in mod obligatoriu o inventariere generală.
Inventarierile periodice, ocazionale, sunt inventarieri parţiale, dar impuse de
anumite situaţii pot fi şi generale.

7.3 Etapele inventarierii


Inventarierea este o lucrare complexă, iar pentru reuşita ei este necesar să
fie bine organizată şi corect efectuată.
Inventarierea se organizează pe baza unui plan care precizează persoanele
responsabile şi cuprinde patru etape de desfăşurare:
a) pregătirea inventarierii;
b) constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor inventariate (inventarierea
propriu–zisă);
c) compararea cu datele contabile şi stabilirea diferenţelor de inventar;
d) punerea de acord a datelor contabilităţii cu existentul stabilit la
inventariere.
a) Pregătirea inventarierii reprezintă faza de care depinde în cea mai mare
parte reuşita inventarierii.

94
Conducerea unităţii stabileşte comisiile de inventariere şi numeşte, prin
dispoziţie scrisă, pe membrii acesteia, care pot fi lucrători contabili şi cadre de
specialitate. Din comisii nu pot face parte gestionarii, însă inventarierea se face în
mod obligatoriu în prezenţa lor. Numărul de comisii variază în funcţie de volumul
de mijloace ce urmează a fi inventariate. Contabilul şef al unităţii instruieşte
membrii comisiilor asupra modului de desfăşurare şi a documentelor ce trebuiesc
întocmite şi pune la dispoziţia acestora aparatele de măsurat şi imprimatele
necesare.
În această perioadă gestionarilor le revine sarcina de a ordona, sorta şi
eticheta mijloacelor ce urmează să fie inventariate, iar înainte de începerea
acţiunii de inventariere dau declaraţii scrise că au înregistrat şi au predat la
contabilitatea unităţii toate documentele privind mişcarea bunurilor materiale.
b) Constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor inventariate
(inventarierea propriu–zisă) are drept scop stabilirea cu exactitate a tuturor
mijloacelor existente. Diversitatea mare şi particularităţile mijloacelor inventariate
impune folosirea unor modalităţi adecvate de constatare, ca de exemplu:
mijloacele fixe, obiectele de inventar, materialele şi unele produse sunt numărate,
măsurate sau cântărite; produsele cu volum mare (furajele, vinul şi ţuica) sunt
cubate; animalele tinere şi cele puse la îngrăşat sunt numărate şi cântărite;
animalele de producţie şi de muncă sunt doar numărate; mărfurile şi produsele
care se găsesc „pe drum” sunt înregistrate pe baza datelor înscrise în documentele
însoţitoare; creanţele şi obligaţiile se stabilesc pe baza extraselor de cont
confirmate de debitori sau primite de la creditori; disponibilităţile bancare sunt
confirmate de bancă.
Toate mijloacele constatate, exprimate în etalon natural, se înscriu în
listele de inventariere.
Mijloacele care nu au fost văzute şi numărate de către comisie nu pot fi
trecute în listele de inventariere, iar cele care sunt deteriorate sau neutilizabile se
trec în liste separate.
Listele de inventariere trebuiesc întocmite cu atenţie, să nu conţină
ştersături sau modificări şi să fie semnate de membrii comisiei şi de către
gestionar.
Elementele inventariate sunt evaluate în funcţie de cantitatea înscrisă şi de
preţul folosit la înregistrarea lor în contabilitate.
c) Compararea cu datele contabilităţii şi stabilirea diferenţelor de
inventar, se face prin înscrierea în listele de inventariere a soldurilor din
contabilitate pentru fiecare mijloc în parte. Din compararea acestor date pot
rezulta diferenţe care reprezintă plusuri sau minusuri.
Plusurile de inventar provin din înregistrarea eronată în actele contabile,
din folosirea unor aparate de măsurat defecte sau din intenţia de înstrăinare.
Lipsurile de inventar, în funcţie de cauzele care le–au produs se pot grupa
în:
 lipsurile neimputabile, care se produc în mod normal şi sunt prevăzute în
actele normative;
 lipsurile imputabile datorate unei proaste gospodăriri, neglijenţei,
gestionării necorespunzătoare şi sustragerilor de care se fac vinovate unele
persoane.
Comisia de inventariere stabileşte cauzele şi analizează condiţiile în care
au apărut diferenţele de inventar, persoanele responsabile şi face propuneri pentru
imputaţii şi tragere la răspundere a acestora.
Rezultatele inventarierii şi documentele întocmite se predau la
contabilitatea unităţii pentru înregistrarea diferenţelor constatate.

95
d) Punerea de acord a datelor contabilităţii cu existentul stabilit la
inventariere sau nivelarea diferenţelor de inventar este etapa de înregistrare a
diferenţelor constatate astfel încât datele din contabilitate să fie aduse la nivelul
celor existente în realitate. De menţionat faptul că nu este admisă compensarea
minusurilor cu plusurile decât la mijloacele de acelaşi fel, uşor confundabile şi cu
aceeaşi valoare unitară, în aceeaşi perioadă de gestiune.

7.4 Norme privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și


de pasiv
Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv reprezintă ansamblul
operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor respec-
tive, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, la data la care aceasta
se efectuează. Actul normativ care reglementează efectuarea operaţiunilor de
inventariere este O.M.F.P. nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind
organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv.
Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor
elementelor de activ şi de pasiv ale fiecărei unităţi, precum şi a bunurilor şi
valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau
fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie să
ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei unităţii pentru
respectivul exerciţiu financiar.
În temeiul prevederilor Legii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, unităţile au obligaţia să efectueze inventarierea generală a
elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe
an pe parcursul funcţionării lor, în cazul fuziunii sau încetării activităţii, precum şi
în următoarele situaţii:
a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau altor
organe prevăzute de lege;
b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care
nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare – primire de gestiune;
d) cu prilejul reorganizării gestiunilor;
e) ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră;
f) în alte cazuri prevăzute de lege.
La începutul activităţii unităţii, inventarierea are ca scop principal stabilirea
şi evaluarea elementelor de activ ce constituie aport la capitalul unităţii.
Elementele de activ care constituie aport la capitalul social al agenţilor economici,
la patrimoniul iniţial al persoanelor juridice fără scop patrimonial şi la patrimoniul
instituţiilor publice se înscriu în registrul-inventar grupate pe conturi.
Inventarierea anuală a elementelor de activ şi de pasiv se face, de
regulă, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar, avându-se în vedere şi
specificul activităţii fiecărei unităţi.
Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine
administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia
gestionării elementelor de activ şi de pasiv şi care elaborează şi transmite
comisiilor de inventariere proceduri scrise adaptate la specificul unităţii.

Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv se efectuează de către


comisii de inventariere, formate din cel puţin două persoane, numite prin
decizie scrisă. În decizia de numire se menţionează în mod obligatoriu com-
ponenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a
inventarierii, gestiunea supusă inventarierii, data de începere şi de terminare a

96
operaţiunilor. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a operaţiunilor de inventariere,
în comisii sunt numite persoane cu pregătire corespunzătoare economică şi
tehnică, care să asigure efectuarea corectă şi la timp a inventarierii elementelor de
activ şi de pasiv, inclusiv evaluarea lor conform reglementărilor contabile
aplicabile.
Inventarierea şi evaluarea elementelor de activ şi de pasiv se pot efectua
atât cu salariaţii proprii, cât şi pe bază de contracte de prestări de servicii încheiate
cu persoane juridice sau fizice cu pregătire corespunzătoare.
Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii depozitelor
supuse inventarierii şi nici contabilii care ţin evidenţa gestiunii respective.
Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiţi decât în cazuri bine
justificate şi numai prin decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit.
Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de către comisia
de inventariere sunt următoarele:
a) înainte de începerea operaţiunii de inventariere să ia de la gestionarul
răspunzător de gestiunea bunurilor o declaraţie scrisă din care să rezulte dacă:
- gestionează bunuri şi în alte locuri de depozitare;
- în afara bunurilor unităţii respective, are în gestiune şi alte bunuri
aparţinând terţilor, primite cu sau fără documente;
- are plusuri sau lipsuri în gestiune, despre a căror cantitate sau valoare are
cunoştinţă;
- are bunuri nerecepţionate sau care trebuie expediate (livrate), pentru
care s-au întocmit documentele aferente;
- a primit sau a eliberat bunuri fără documente legale;
- deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor
aflate în gestiunea sa;
- are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidenţa
gestiunii sau care nu au fost predate la contabilitate.
De asemenea, gestionarul va menţiona în declaraţia scrisă felul, numărul şi
data ultimului document de intrare/ieşire a bunurilor în/din gestiune.
Declaraţia se datează şi se semnează de către gestionarul răspunzător de
gestiunea bunurilor şi de către comisia de inventariere, care atestă că a fost dată în
prezenţa sa;
b) să identifice toate locurile (încăperile) în care există bunuri ce
urmează a fi inventariate;
c) să asigure închiderea şi sigilarea spaţiilor de depozitare, în prezenţa
gestionarului, ori de câte ori se întrerup operaţiunile de inventariere şi se părăseşte
gestiunea;
Dacă bunurile supuse inventarierii, gestionate de către o singură per-
soană, sunt depozitate în locuri diferite sau când gestiunea are mai multe căi de
acces, membrii comisiei care efectuează inventarierea trebuie să sigileze toate
aceste locuri şi căile lor de acces, cu excepţia locului în care a început
inventarierea, care se sigilează numai în cazul când inventarierea nu se termină
într –o singură zi. La reluarea lucrărilor se verifică dacă sigiliul este intact; în caz
contrar, acest fapt se va consemna într-un proces-verbal de constatare, care
sesemnează de către comisia de inventariere şi de către gestionar, luându-se
măsurile corespunzătoare.
d) să bareze şi să semneze, la ultima operaţiune, fişele de magazie,
menţionând data la care s-au inventariat bunurile, să vizeze documentele care
privesc intrări sau ieşiri de bunuri, existente în gestiune, dar neînregistrate, să
dispună înregistrarea acestora în fişele de magazie şi predarea lor la contabilitate,
astfel încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte realitatea;

97
e) să verifice numerarul din casă şi să stabilească suma încasărilor din
ziua curentă, solicitând întocmirea monetarului (la gestiunile cu vânzare cu
amănuntul) şi depunerea numerarului la casieria unităţii;
f) să controleze dacă toate instrumentele şi aparatele de măsură sau de
cântărire au fost verificate şi dacă sunt în bună stare de funcţionare.
Inventarierea elementelor de activ ale unităţii se materializează prin
înscrierea acestora, fără spaţii libere şi fără ştersături, în formularul „Lista de
inventariere”. Acest formular serveşte ca document pentru stabilirea lipsurilor şi a
plusurilor de bunuri şi valori, constatate cu ocazia inventarierii, precum şi pentru
constatarea deprecierilor.
Registrul – inventar (cod 14-1-2) este un document contabil obligatoriu în
care se înscriu rezultatele inventarierii elementelor de activ şi de pasiv, grupate
după natura lor, conform posturilor din bilanţ.
Elementele de activ şi de pasiv înscrise în registrul – inventar au la bază
listele de inventariere, procesele verbale de inventariere şi situaţiile analitice, după
caz, care justifică conţinutul fiecărui post din bilanţ.
Rezultatele inventarierii se stabilesc prin compararea datelor consta-
tate faptic şi înscrise în listele de inventariere cu cele din evidenţa tehnico-
operativă (fişele de magazie) şi din contabilitate.
Înainte de stabilirea rezultatelor inventarierii se procedează la o analiză a
tuturor stocurilor înscrise în fişele de magazie şi a soldurilor din contabilitate
pentru bunurile inventariate. Erorile descoperite cu această ocazie trebuie
corectate operativ, după care se procedează la stabilirea rezultatelor inventarierii,
prin confruntarea cantităţilor consemnate în listele de inventariere, cu evidenţa
tehnico – operativă pentru fiecare poziţie în parte.
Evaluarea elementelor de activ şi de pasiv cu ocazia inventarierii se face
potrivit prevederilor reglementărilor contabile aplicabile. Evaluarea se va efectua
cu respectarea principiului permanenţei metodelor, potrivit căruia
modelele şi regulile de evaluare trebuie menţinute, asigurând comparabilitatea în
timp a informaţiilor contabile.
La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul
prudenţei, potrivit căruia se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate
deprecierilor. În cazul în care se constată că valoarea de inventar, stabilită în
funcţie de utilitatea bunului pentru unitate şi preţul pieţei, este mai mare decât
valoarea cu care acesta este evidenţiat în contabilitate, în listele de inventariere se
vor înscrie valorile din contabilitate.
În cazul în care valoarea de inventar a bunurilor este mai mică decât
valoarea din contabilitate, în listele de inventariere se înscrie valoarea de
inventar.
Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere într-un
proces verbal. Procesul verbal privind rezultatele inventarierii trebuie să conţină,
în principal, următoarele elemente: data întocmirii; numele şi prenumele
membrilor comisiei de inventariere; numărul şi data deciziei denumire a comisiei
de inventariere; gestiunea inventariată; data începerii şiterminării operaţiunii de
inventariere; rezultatele inventarierii; concluziile şi propunerile comisiei cu privire
la cauzele plusurilor şi ale lipsurilor constatateşi la persoanele vinovate, precum şi
propuneri de măsuri în legătură cu acestea;volumul stocurilor depreciate, fără
mişcare, cu mişcare lentă, greu vandabile,fără desfacere asigurată şi propuneri de
măsuri în vederea reintegrării lor încircuitul economic; propuneri de scoatere din
uz a obiectelor de inventar şideclasare sau casare a unor stocuri; constatări privind
păstrarea, depozitarea,conservarea, asigurarea integrităţii bunurilor din gestiune,
precum şi alteaspecte legate de activitatea gestiunii inventariate.

98
Pentru elementele de activ la care s-au constatat deprecieri, pe baza
listelor de inventariere întocmite distinct, comisia de inventariere face propu
neri privind constituirea provizioanelor pentru depreciere sau de înregistrare a
unor amortizări suplimentare (pentru deprecierile ireversibile ale imobiliză
rilor), acolo unde este cazul, arătând totodată cauzele care au determinat aceste
deprecieri.
Pentru toate plusurile, lipsurile şi deprecierile constatate la bunuri,
precum şi pentru pagubele determinate de expirarea termenelor de prescripţie a
creanţelor sau din alte cauze, comisia de inventariere trebuie să primească
explicaţii scrise de la persoanele care au răspunderea gestionării, respectiv a
urmăririi decontării creanţelor.
Pe baza explicaţiilor primite şi a documentelor cercetate, comisia de
inventariere stabileşte caracterul lipsurilor, pierderilor, pagubelor şi deprecie
rilor constatate, precum şi caracterul plusurilor, propunând, în conformitate cu
dispoziţiile legale, modul de regularizare a diferenţelor dintre datele din
contabilitate şi cele faptice, rezultate în urma inventarierii.
În situaţia constatării unor plusuri în gestiune, bunurile respective se vor
evalua la valoarea justă. În cazul constatării unor lipsuri în gestiune, imputabile,
administratorii vor lua măsura imputării acestora la valoarea lor de înlocuire. Prin
valoare de înlocuire, se înţelege costul de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi
grad de uzură similare celui lipsă în gestiune la data constatării pagubei, care va
cuprinde preţul de cumpărare practicat pe piaţă, la care se adaugă taxele
nerecuperabile, inclusiv T.V.A., cheltuielile de transport, aprovizionare şi alte
cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau pentru intrarea
în gestiune a bunului respectiv. În cazul bunurilor constatate lipsă, ce urmează a fi
imputate, care nu pot fi cumpărate de pe piaţă, valoarea de imputare se stabileşte
de către o comisie formată din specialişti în domeniul respectiv.
La stabilirea valorii debitului, în cazurile în care lipsurile în gestiune nu sunt
considerate infracţiuni, se va avea în vedere posibilitatea compensării lipsurilor cu
eventualele plusuri constatate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe riscul de confuzie între sorturile aceluiaşi bun material, din
cauza asemănării în ceea ce priveşte aspectul exterior: culoare, desen, model,
dimensiuni, ambalaj sau alte elemente;
- diferenţele constatate în plus sau în minus să privească aceeaşi perioadă de
gestiune şi aceeaşi gestiune.
Nu se admite compensarea în cazurile în care s-a făcut dovada că
lipsurile constatate la inventariere provin din sustragerea sau din degradarea
bunurilor respective datorate vinovăţiei persoanelor care răspund de gestionarea
acestor bunuri.
Propunerile cuprinse în procesul verbal al comisiei de inventariere se
prezintă, în termen de 3 zile de la data încheierii operaţiunilor de inventariere,
administratorului unităţii. Acesta, cu avizul conducătorului compartimentului
financiar-contabil şi al conducătorului compartimentului juridic, decide, în termen
de cel mult 5 zile de la primirea procesului-verbal, asupra soluţionării
propunerilor făcute, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţa tehnico-
operativă în termen de cel mult 3 zile de la data aprobării procesului-
verbal de inventariere de către administrator sau ordonatorul de credite.
Rezultatul inventarierii se înregistrează în contabilitate potrivit prevederilor
Legii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi în
conformitate cu reglementările contabile aplicabile.
Pe baza registrului – inventar şi a balanţei de verificare întocmite la

99
31 decembrie se întocmeşte bilanţul care face parte din situaţiile financiare
anuale, ale cărui posturi, în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale reglementărilor
contabile aplicabile, trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate,
puse de acord cu situaţia reală a elementelor de activ şi de pasiv stabilită pe baza
inventarului.
y

100
Test de autoevaluare (U.I. 7)
Alegeţi răspunsul corect (1-3 variante corecte pentru fiecare întrebare)

1. Unul dintre procedeele metodei contabilităţii este:


a) acela al documentaţie
b) acela al înregistrării
c) acela al verificării .

2. Documentele justificative conţin:


a) denumirea, numărul şi data documentului;;
b) compartimentul organizatoric emitent;
c) semnăturile persoanelor care poartă răspunderea.

3. Documente de sinteză şi raportare contabilă:


a) servesc la sintetizarea informaţiilor cuprinse în documentele justificative
b) nu servesc la sintetizarea informaţiilor cuprinse în documentele justificative
c) servesc pentru evidenţa cronologică asigură înregistrarea operaţiilor economice
şi financiare în ordinea datei când au avut loc.

Răspunsuri:
1-b); 2- a) și b) și c)c); 3-a) și c).

Rezumat (U.I. 7)
Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv reprezintă ansamblul operaţiunilor
prin care se constată existenţa tuturor elementelor respective, cantitativ-valoric
sau numai valoric, după caz, la data la care aceasta se efectuează. Actul normativ
care reglementează efectuarea operaţiunilor de inventariere este O.M.F.P. nr.
1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea
inventarierii elementelor de activ şi de pasiv.
Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor
de activ şi de pasiv ale fiecărei unităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor deţinute
cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii
situaţiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei
financiare şi a performanţei unităţii pentru respectivul exerciţiu financiar.
a) înainte de începerea operaţiunii de inventariere să ia de la gestionarul
răspunzător de gestiunea bunurilor o declaraţie scrisă din care să rezulte dacă: –
gestionează bunuri şi în alte locuri de depozitare;
– în afara bunurilor unităţii respective, are în gestiune şi alte bunuri aparţinând
terţilor, primite cu sau fără documente;
– are plusuri sau lipsuri în gestiune, despre a căror cantitate sau valoare are
cunoştinţă;
– are bunuri nerecepţionate sau care trebuie expediate (livrate), pentru care s-au
întocmit documentele aferente;
– a primit sau a eliberat bunuri fără documente legale;
– deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor aflate
în gestiunea sa;
– are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidenţa gestiunii
sau care nu au fost predate la contabilitate.
De asemenea, gestionarul va menţiona în declaraţia scrisă felul, numărul şi data
ultimului document de intrare/ieşire a bunurilor în/din gestiune.

101
Declaraţia se datează şi se semnează de către gestionarul răspunzător de gestiunea
bunurilor şi de către comisia de inventariere, care atestă că a fost dată în prezenţa
sa;
b) să identifice toate locurile (încăperile) în care există bunuri ce urmează a fi
inventariate;
c) să asigure închiderea şi sigilarea spaţiilor de depozitare, în prezenţa
gestionarului, ori de câte ori se întrerup operaţiunile de inventariere şi se părăseşte
gestiunea.
Dacă bunurile supuse inventarierii, gestionate de către o singură persoană, sunt
depozitate în locuri diferite sau când gestiunea are mai multe căi de acces,
membrii comisiei care efectuează inventarierea trebuie să sigileze toate aceste
locuri şi căile lor de acces, cu excepţia locului în care a început inventarierea, care
se sigilează numai în cazul când inventarierea nu se termină într-o singură zi.
La reluarea lucrărilor se verifică dacă sigiliul este intact; în caz contrar, acest fapt
se va consemna într-un proces-verbal de constatare, care se semnează de către
comisia de inventariere şi de către gestionar, luându-se măsurile corespunzătoare.
d) să bareze şi să semneze, la ultima operaţiune, fişele de magazie, menţionând
data la care s-au inventariat bunurile, să vizeze documentele care privesc intrări
sau ieşiri de bunuri, existente în gestiune, dar neînregistrate, să dispună
înregistrarea acestora în fişele de magazie şi predarea lor la contabilitate, astfel
încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte realitatea.
e) să verifice numerarul din casă şi să stabilească suma încasărilor din ziua
curentă, solicitând întocmirea monetarului (la gestiunile cu vânzare cu amănuntul)
şi depunerea numerarului la casieria unităţii;
f) să controleze dacă toate instrumentele şi aparatele de măsură sau de cântărire au
fost verificate şi dacă sunt în bună stare de funcţionare.

Lucrare de verificare nr. 7


(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, )
1. Inventarierii elementelor de activ şi de pasiv (5 puncte)
2. Documentele justificative care sunt folosite la operaţiunile de inventariere
(5 puncte)

BIBLIOGRAFIE (U.I. 7)
Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

102
Unitatea de învățare nr. 8:

CALCULAȚIA CONTABILĂ
Cuprins (U.I. 8)
Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 8)……………148
Instrucţiuni (U.I.8)……………………………………………………..148
8.1 Importanța și principiile calculației………………………………..148
8.2 Metode de calculaţie a costurilor…………………………………..153
Test de autoevaluare (U.I. 8) …………………………………………..154
Rezumat (U.I. 8) ……………………………..…………………………155
Lucrare de verificare nr.8 ………...………………………………….156
Bibliografie (U.I. 8) …………………………………..……………..…156

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 8)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în aprofundarea
cunoștințelor privind calcula’ia contabila
Instrucţiuni (U.I. 8)
Această unitate U.I. necesită cca. 2 ore de studiu individual (S.I.), la care
se adaugă alte 2 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la cunoaşterea
metodelor de calculatie.

8.1 Importanța și principiile calculației


Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii, constă în folosirea
diferitelor feluri, forme, metode şi principii de calcul economic, în vederea
realizării laturii cifrice, cantitative şi valorice, a obiectului contabilităţii.
Necesitatea calculaţiei în contabilitate se concretizează în determinarea,
prin calcul, a multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari prin
care este reprezentat obiectul contabilităţii.
Conţinutul calculaţiei costurilor se concretizează în determinarea, prin
calcul, a multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari cu ajutorul
cărora se măsoară, caracterizează, organizează, controlează şi conduce activitatea
unităţilor patrimoniale . Dintre aceşti indicatori pot fi menţionaţi următorii:
 valoarea de inventar, expresia valorică a uzurii, valoarea rămasă, valoarea
reziduală, valoarea medie anuală şi valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe,
precum şi amortizarea acestora;
 preţul de facturare, cheltuielile de transport – aprovizionare şi costul de
achiziţie a materialelor şi obiectelor de inventar;
 salariile datorate personalului, impozitul pe fondul total de salarii şi
contribuţiile la asigurările sociale etc.;
 cheltuielile de producţie, de circulaţie sau de administraţie ale unităţilor
patrimoniale;
 veniturile şi rezultatele financiare ale unităţilor economice;
 alţi indicatori economico-financiari.
Sfera calculaţiei contabile se extinde în toate etapele şi fazele procesului
de reflectare în contabilitate a patrimoniului economic al unităţii. Cele mai
reprezentative dintre aceste etape şi faze sunt următoarele:
 culegerea şi prelucrarea informaţiilor primare, cu ajutorul documentelor;
 evaluarea elementelor patrimoniale, operaţiilor şi proceselor economice
consemnate în documente;

103
 înregistrarea operaţiilor economice în evidenţa cronologică şi sistematică,
cu ajutorul conturilor;
 verificarea exactităţii înregistrărilor contabile, prin intermediul balanţelor
de verificare;
 controlul realităţii datelor informaţionale contabile cu ajutorul
inventarierii;
 întocmirea şi centralizarea bilanţului contabil şi a altor lucrări periodice de
sinteză contabilă;
 alte lucrări contabile.
După cum se ştie, calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii
comun şi altor discipline economice. Având în vedere această apartenenţă a
calculaţiei la mai multe discipline economice, conjugată şi cu alte criterii,
calculaţia poate fi de mai multe feluri şi se poate prezenta în diferite forme.
Astfel, din punct de vedere al perioadelor de gestiune pentru care se
calculează indicatorii economico – financiari ai activităţii unităţilor patrimoniale,
există calculaţii de program şi calculaţii efective.
Calculaţiile de program sau antecalculaţiile se realizează înaintea
producerii operaţiunilor şi proceselor economice şi au ca scop determinarea
diferiţilor indicatori de program ai activităţii unităţilor patrimoniale.
Calculaţiile efective sau postcalculaţiile se realizează după înfăptuirea
operaţiilor şi proceselor economice şi urmăresc stabilirea indicatorilor efectivi ai
aceleiaşi activităţi a unităţilor patrimoniale.
La rândul lor, calculaţiile efective, după metodologia folosită şi scopul
urmărit, pot avea următoarele forme: calculaţii contabile, calculaţii statistice,
calculaţii de analiză şi control a activităţii economic – financiare din unităţile
patrimoniale.
Atât calculaţiile de program cât şi cele efective mai pot fi diferenţiate şi
după gradul de cuprindere în calcule a elementelor structurale ale indicatorilor
economico-financiari care fac obiectul acestei calculaţii. După acest criteriu se
deosebesc: calculaţii complete, ce iau în considerare toate elementele indicatorilor
ce-i au de stabilit şi calculaţii parţiale, care folosesc numai unele dintre aceste
elemente, determinând indicatorii respectivi numai până la un anumit nivel,
inferior celui final.
Fiecare dintre felurile şi formele calculaţiilor menţionate mai sus, se
bazează pe o metodologie proprie de calcul a indicatorilor economico-financiari
pe care îl determină. În cazul contabilităţii, calculaţia se desfăşoară după cerinţele
metodologice specifice acestei ştiinţe, îndeosebi cele ale folosirii conturilor,
balanţei de verificare şi bilanţului contabil.
Calculaţia contabilă, ca şi celelalte procedee ale metodei contabilităţii, se
realizează după anumite principii, care evidenţiază esenţa acestei calculaţii. Astfel
de principii se referă la: determinarea obiectului calculaţiei, alegerea metodologiei
de calculaţie, corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice,
organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a
informaţiilor economice, asigurarea eficienţei economice a calculaţiei contabile.
Determinarea obiectului calculaţiei constituie punctul de plecare în
realizarea sarcinilor ce revin acesteia şi constă în delimitarea precisă, în timp şi
spaţiu, a conţinutului ei.
Calculaţia contabilă este strâns legată de reflectarea în timp şi spaţiu a
obiectului contabilităţii, intervenind atât în lucrările curente, cât şi în lucrările
periodice ale contabilităţii, precum şi în toate organismele din structura unităţilor
patrimoniale. Ca urmare, momentele activităţii curente şi perioadele de gestiune,
structura organizatorică şi tehnologia producţiei unităţilor patrimoniale au un rol

104
deosebit în realizarea calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii. De
exemplu, este important de ştiut dacă într-o unitate economică se calculează
consumul de materiale pe o lună sau pe un an, pentru o secţie sau pe întreaga
unitate, pentru un produs sau pentru toate produsele.
Asemănător se pun problemele în legătură cu toţi ceilalţi indicatori
economic – financiari, cuprinşi în obiectul calculaţiei contabile. Pentru fiecare
dintre aceşti indicatori sau pentru fiecare obiect al calculaţiei contabile este
necesar să se stabilească conţinutul, structura şi forma de exprimare, momentul
sau perioada de gestiune la care se referă, natura şi locul unde se înfăptuiesc
procesele economice pentru care se face calculaţie.
Alegerea metodologiei de calculaţie este o problemă foarte complexă,
datorită diversităţii indicatorilor economic – financiari cuprinşi în obiectul
calculaţiei. Ca urmare, este necesară o temeinică cunoaştere a caracteristicilor
acestor indicatori în vederea stabilirii celei mai corespunzătoare metodologii de
calculaţie a lor.
Corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice este un
principiu izvorât din faptul că, în totalitatea ei, contabilitatea, inclusiv calculaţia
contabilă, face parte din sistemul informaţional economic şi astfel se integrează
organic cu celelalte componente ale acestui sistem – cu programarea economică,
cu statistica şi cu evidenţa operativă. Aceasta presupune existenţa unui permanent
schimb de date informaţionale între componentele respective, care trebuie să fie
determinate în mod unitar.
Corelarea calculaţiilor contabile este impusă şi de cerinţele muncii de
analiză şi control a îndeplinirii programelor economice, care se bazează pe o
deplină compatibilitate a indicatorilor de program cu indicatorii efectivi.
Organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării
contabile a informaţiilor economice este principiul care relevă caracteristicile
specifice ale calculaţiei contabile, realizate cu ajutorul şi în cadrul conturilor,
balanţei de verificare şi a bilanţului contabil. La baza acestei organizări stau
principiile fundamentale ale contabilităţii – dubla reprezentare a patrimoniului
economic, dubla înregistrare a operaţiunilor economice şi dubla centralizare a
existenţelor, mişcărilor şi transformărilor mijloacelor şi surselor economice. În
aceste condiţii, specificul calculaţiei contabile se manifestă prin metodologia
concretă de calcul a rulajelor totalului sumelor debitoare, totalul sumelor
creditoare şi soldul conturilor, a egalităţilor şi corelaţiilor valorice din balanţele de
verificare, dintre grupele, subgrupele de mijloace şi surse economice şi dintre
activul şi pasivul bilanţului.
Calculaţia contabilă, ca oricare altă activitate, trebuie să se realizeze în
condiţii de eficienţă, în sensul desfăşurării ei cu eforturi minime şi efecte
cantitative şi calitative maxime. Cheltuielile ocazionate de înfăptuirea calculaţiei
economice, în general, şi a celei contabile, în special, trebuie să se limiteze la
strictul necesar, iar rezultatele acestor calculaţii, adică indicatorii economico-
financiari obţinuţi prin calcule economice să fie corect stabiliţi şi prezentaţi
verigilor interesate. În timp optim şi într-o formă accesibilă.
Calculaţia costurilor de producţie îşi propune stabilirea indicatorului
„cost” şi desemnează o anumită succesiune de consemnări şi calcule desfăşurate
după procedee şi tehnici adecvate îmbinate între ele după o logică economico-
contabilă prin care cheltuielile de producţie sunt identificate ca fiind costuri ale
purtătorilor de valori .
Costul de producţie reprezintă expresia valorică a consumurilor de valori
productive efectuate în scopul obţinerii unui produs, executării unei lucrări,

105
prestării unui serviciu la un moment dat, consumuri care îmbracă forma
cheltuielilor de producţie.
Cheltuielile de producţie (potrivit legii contabilităţii) sunt variate şi se pot
defini după natura lor în: cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare,
cheltuieli extraordinare, cheltuieli cu amortizările şi provizioanele, cheltuieli
cu impozitul pe profit şi alte impozite.
După natura muncii consumate, cheltuielile de producţie se împart în:
cheltuieli cu munca vie şi cheltuieli cu munca materializată sau materiale, iar
după momentul apariţiei lor, cheltuielile pot fi: cheltuieli curente, cheltuieli
preliminate şi cheltuieli anticipate.
Având la bază aceste categorii de cheltuieli şi costurile sunt diferite, ca de
exemplu: costuri reale (efective) şi costuri prestabilite (de antecalculaţie).
Calculaţia costurilor este o lucrare deosebit de importantă şi la baza ei
trebuie respectate anumite principii:
 principiul determinării;
 principiul separării;
 principiul delimitării;
 principiul repartizării.
Principiul determinării obiectului de calcul şi al unităţii de măsură
conform căruia cost se calculează pentru fiecare produs (lucrare executată sau
serviciu prestat).
În agricultură acesta poate fi o cultură categorie de animale sau lucrare
agricolă.
În ce priveşte unitatea de măsură se pot folosi – unităţi naturale (kg, tone,
l, hl, bucăţi, capete etc.) şi unităţi convenţionale (han, UN, PD etc.).
Principiul separării cheltuielilor de producţie de cheltuielile accidentale
şi cu caracter special. În calcularea costului de producţie vor fi luate în calcul
cheltuielile productive sau cheltuielile incorporabile (de exemplu: cheltuielile de
exploatare în totalitatea lor), separat de cheltuielile neincluse (ca de exemplu:
cheltuielile finanţate (de la buget, subvenţiile acordate pentru acoperirea diferenţei
de preţ etc.).
Principiul delimitării în timp a cheltuielilor impus de perioada când sunt
efectuate aceste cheltuieli (cheltuieli anticipate, cheltuieli ale perioadei curente şi
cheltuieli preliminate). Acest principiu permite calcularea corectă a costurilor de
producţie şi cunoaşterea dinamicii cheltuielilor de producţie în diferite perioade de
evidenţă.
Principiul repartizării cheltuielilor directe şi a celor indirecte pe obiecte
de calculaţie. Cheltuielile directe sunt repartizate în totalitatea lor, în momentul
producerii pe fiecare produs, lucrare sau serviciu, iar cheltuielile indirecte se
repartizează pe baza unui coeficient de repartizare şi a cotei aferentă, în funcţie de
mărimea cheltuielilor directe pe produs .
Respectarea acestor principii, duce la calcularea corectă a costurilor de
producţie pentru fiecare produs, lucrare sau serviciu, indiferent de caracteristice şi
specificul fiecăruia în parte.

8.2 Metode de calculaţie a costurilor


În general, costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile de
producţie (Ch) la producţia obţinută, după relaţia:
Ch
c
Q

106
Datorită particularităţilor proceselor tehnologice, a complexităţii
produselor obţinute şi a modului de înregistrare în contabilitate a cheltuielilor de
producţie se folosesc mai multe metode de calculaţie a costurilor de producţie:
a) după apariţia în timp, se disting două grupe de metode:
 metode clasice;
 metode moderne.
b) După sfera cheltuielilor de producţie, se disting două grupe de metode:
 metode de calculaţie a costurilor totale;
 metode de calculaţie a costurilor parţiale.
Combinând criteriile de clasificare a acestor metode, prezentăm
următoarele metode de calculaţie a costurilor:
 metoda globală şi metoda pe faze ca metode clasice, de calculare a
costurilor totale şi
 metoda costului normat şi a costului direct, ca metode moderne.
Metoda globală este o metodă de postcalculaţie în cadrul căreia se
folosesc mai multe procedee:
 procedeul diviziunii simple – poate fi utilizat dacă de la o cultură sau
categorie de animale se obţine un singur produs principal, fără producţie
secundară.
Costul se calculează raportând cheltuielile totale de producţie (Ch) la
producţia obţinută (Q):
Ch
c
Q
Procedeul se poate folosi la calcularea costului de producţie pentru:
struguri, fructe, legume şi carnea de porc.
 procedeul valorii rămase (sau repartizării) poate fi utilizat dacă de la o
cultură se obţine pe lângă producţie principală şi producţie secundară. Costul (c)
se calculează astfel: din cheltuielile totale de producţie (Ch) se scade valoarea
producţiei secundare (s) şi se raportează la producţia principală obţinută (Q):
Ch  s
c
Q
Procedeul se foloseşte pentru calculul costului la culturile de cereale.
O variantă a acestui procedeu se aplică în zootehnie, când de la o specie se
obţin mai multe produse principale . Dintre acestea unul va fi „produs principal
cu calculaţie” şi pentru acesta se va calcula costul de producţie, iar celelalte
produse vor fi „fără calculaţie”.
Costul (c) se va calcula astfel: din cheltuielile totale de producţie (Ch) se
va scădea:
 valoarea produselor principale fără calculaţie (v) şi
 valoarea producţiei secundare (s)
 şi se va raporta la producţia principală („produsul principal cu calculaţie
Qc”).
Ch  s
c
Qc
Procedeul poate fi folosit la calculul costurilor de la categoria: vaci de
lapte (lapte, viţei, gunoi de grajd) şi oi mame (lână, miei, lapte, gunoi de grajd).
 procedeul echivalării care se foloseşte atunci când se obţin mai multe
produse principale, ce se pot echivala între ele.

107
Costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile totale de
producţie (Ch) la primul produs principal (Q1), la care se adaugă al doilea produs
principal (Q2), înmulţit cu un coeficient de echivalare (e):
Ch
c
Q1  Q2 * e
Procedeul se poate folosi la calculul costului de producţie la culturile
furajere (masă verde şi fân).
Metoda pe faze poate fi utilizată atunci când produsul finit se obţine prin
parcurgere în procesul tehnologic a mai multe faze pentru care se contabilizează
cheltuielile efectuate. Costul unitar (c) se calculează însumând cheltuielile de
producţie din fiecare fază (Chf1, Chf2, Chfn), la produsul obţinut (Q):
Chf1  Chf1  ...  Chfn
c
Q
Metoda pe faze se poate aplica în agricultură la calculul costului în
pepinierele de pomi şi vie (pomi altoiţi) şi în complexele de îngrăşarea animalelor
şi păsărilor (bovine, ovine, păsări).
Metoda costului normat este o metodă de antecalculaţie. Pentru calcularea
costului se iau în considerare normativele în vigoare privind cheltuielile directe de
producţie (materii prime, materiale consumabile, salarii, contribuţia privind
asigurările şi protecţia socială etc.), iar nivelul cheltuielilor indirecte (cheltuieli
comune, cheltuieli generale şi cheltuieli de desfacere) este cel stabilit în „bugetul
de cheltuieli”.
La sfârşitul anului, costul normat se corectează cu abaterea (în plus sau în
minus) în funcţie de cheltuielile reale efectuate.
Metoda costului direct foloseşte pentru calculul costului numai o parte a
cheltuielilor şi anume cheltuielile denumite „variabile”, care influenţează în mod
direct obţinerea produsului respectiv. Cealaltă categorie de cheltuieli, denumită
„cheltuieli fixe” este luată în considerare la stabilirea rezultatului economico-
financiar – „Profit şi pierdere”, diminuând cu valoarea sa, profitul firmei
respective, pentru produsul dat.
Test de autoevaluare (U.I. 8)
Care sunt principiile calculatiei
Ce reprezinta metoda globala
Lucrare de verificare nr. 8
Sa se calculeze costul de productie la un produs la alegere

BIBLIOGRAFIE (U.I. 8)
Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

108
Unitatea de învățare nr. 9:

SITUATIILE FINANCIARE CONTABILE


Cuprins (U.I. 9
Obiectivele şi competenţele profesionale specific (U.I. 9 158
Instrucţiuni (U.I.89 158
9.1 Generalități 158
9.2 Forma și conținutul situațiilor financiare ale întreprinderii 160
9.3 Reglementările referitoare la bilanț 163
9.4 Întocmirea situațiilor financiare 165
9.5 Contul de rezultate 167
9.6 Anexa la bilanț. Raportul de gestiune 169
9.7 Situația modificărilor capitalului propriu 170
9.8 Tabloul fluxurilor de numerar 170
9.9 Notele explicative 170
9.10 Raportul administratorilor 171
9.11 Prevederi referitoare la auditarea situațiilor financiare 171
9.12 Aprobarea și depunerea situațiilor financiare și a raportului
anual al întreprinderii 172
9.13 Situațiile financiare anuale simplificate, aprobare, semnare,
depunere și publicare 173
Test de autoevaluare (U.I. 9) 174
Rezumat (U.I. 9) 174
Lucrare de verificare nr.9 175
Bibliografie (U.I. 98) 175

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 8)


Obiectivele specifice acestei unități de învăţare constau în aprofundarea
cunoștințelor privind calcula’ia contabila
Instrucţiuni (U.I. 8)
Această unitate U.I. necesită cca. 2 ore de studiu individual (S.I.), la care
se adaugă alte 2 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare este inserat un test de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la cunoaşterea
metodelor de calculatie.
9.1 Generalități
Situațiile financiare anuale reprezintă „documente oficiale de prezentare a
situației economico – financiară, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției
financiare, a performanțelor financiare și a celorlalte informații referitoare la
activitatea desfășurată”.
Obiectul contabilității patrimoniului îl constituie reflectarea în expresie
bănească a bunurilor mobile și imobile, disponibilităților bănești, titlurilor de
valoare, drepturilor și obligațiilor comerciantului, precum și mișcările și
modificările intervenite în urma operațiilor patrimoniale efectuate, cheltuielile,
veniturile, și rezultatul obținut de acesta.
În concepţia legii, situația financiară anuală este documentul oficial de
gestiune al comerciantului. El trebuie să constituie o imagine fidelă, clară și
completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute de
comerciant.
Conform Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Comunităţii
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, aprobate

109
prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice, situaţiile financiare anuale se compun
din:
Bilanțul contabil;
Contul de profit și pierdere;
Situația modificărilor capitalului propriu;
Situația fluxurilor de trezorerie;
Politici contabile;
Note explicative.
Denumirea de „situaţii financiare anuale” este preluată din Standardele
Internaţionale de Contabilitate. În Directiva a IV-a a Comunităţii Economice
Europene, prin conturile anuale se înţelege bilanţul, contul de profit şi pierdere şi
notele explicative.
Fiind un complex de documente de sinteză, situaţiile financiare anuale
trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei
financiare şi asupra rezultatelor obţinute de unitatea patrimonială.
Situaţiile financiare anuale sunt obligatorii, inclusiv în situaţia fuziunii,
divizării sau încetării activităţii, în condiţiile legii. Pentru regiile autonome,
societăţiile comerciale şi companiile naţionale în care statul deţine cel puţin 20%
din capitalul social, precum şi pentru celelalte persoane juridice, Ministerul
Finanţelor Publice poate stabili întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare şi la
alte perioade decât cele menţionate, în cadrul exerciţiului financiar.
Societăţile comerciale încadrate prin reglementări speciale în categoria
microîntreprinderilor aplică reguli contabile specifice, aprobate prin ordin al
Ministrului Finanţelor Publice, situaţiile financiare fiind compuse din bilanţ şi
cont de profit şi pierdere. Situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de raportul
administratorilor.
În cazul instituţiilor publice, situaţiile financiare se întocmesc trimestrial şi
anual şi sunt compuse din bilanţ, cont de execuţie bugetară şi anexe.
Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.
Excepţia apare în primul an de activitate, când acesta începe la data înfiinţării,
respectiv a înmatriculării persoanelor juridice la Registrul Comerţului, potrivit
legii. La propunerea Ministerului Finanţelor Publice, Guvernul poate aproba ca
exerciţiul financiar să înceapă şi să se încheie şi la alte date decât cele prevăzute
anterior.
Întocmirea situaţiilor financiare anuale trebuie să fie precedată obligatoriu
de inventarierea generală a elementelor de activ şi pasiv şi a celorlalte bunuri şi
valori aflate în gestiune şi administrare, potrivit normelor emise în acest scop de
către Ministerul Finanţelor Publice.
După întocmirea situaţiilor financiare anuale (inclusiv cele întocmite cu
ocazia fuziunii, divizării sau încetării activităţii), acestea sunt supuse auditului
financiar, care se efectuează de către auditorii financiari, persoane fizice sau
juridice autorizate, potrivit legii.
Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani. În cazul
încetării activităţii, situaţiile, împreună cu registrele şi celelalte documente se
predau la arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie.
Situaţiile financiare se întocmesc în 3 exemplare. Pentru asigurarea
informaţiilor destinate sistemului instituţional al statului, un exemplar se depune
la Direcţia Generală a Finanţelor Publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, în termenele prevăzute de lege. Instituţiile publice şi celelalte persoane
juridice, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, depun un
exemplar din situaţiile financiare trimestriale şi anuale la organul ierarhic
superior, la termenele stabilite de acesta.

110
Ministerele, celelalte organe ale administraţiei publice centrale,
autorităţiile publice şi unităţile administrativ-teritoriale ai căror conducători au
calitatea de ordonator principal de credite, depun la Ministerul Finanţelor Publice
un exemplar din situaţia financiară trimestrială şi anuală, potrivit normelor şi la
termenele stabilite de acesta.
Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei
financiare, performanţei, modificărilor capitalului propriu şi fluxurilor de
trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exerciţiu financiar.

9.2 Forma și conținutul situațiilor financiare ale întreprinderii


Formatul cerut pentru bilanţ trebuie să cuprindă cel puţin următoarele
posturi:
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
1. Cheltuieli de constituire (când reglementările permit imobilizarea
acestora);
2. Cheltuieli de dezvoltare (când reglementările permit imobilizarea
acestora);
3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare şi alte
imobilizări necorporale (achiziţionate contra unei plăţi sau create de societate);
4. Fondul comercial achiziţionat;
5. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie.
II. Imobilizări corporale
1. Terenuri şi construcţii;
2. Instalaţii tehnice şi maşini;
3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier;
4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
III. Imobilizări financiare
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului;
2. Creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului, altele decât cele
comerciale;
3. Titluri sub formă de interese de participare;
4. Creanţe din interese de participare;
5. Titluri deţinute ca imobilizări;
6. Alte creanţe;
7. Acţiuni proprii (cu indicarea în notele explicative a valorii nominale).
B. Active circulante
I. Stocuri
1. Materii prime şi materiale consumabile;
2. Producţia în curs de execuţie;
3. Produse finite şi mărfuri;
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri.
II. Creanţe (sumele ce trebuie să fie încasate după o perioadă mai mare
de un an se prezintă separat pentru fiecare element)
1. Creanţe comerciale;
2. Sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului;
3. Sume de încasat de la societăţile la care se deţin interese de participare;
4. Alte creanţe;
5. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat.
III. Investiţii financiare pe termen scurt
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului;
2. Acţiuni proprii (cu indicarea în notele explicative a valorii nominale);

111
3. Alte investiţii financiare pe termen scurt.
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an
1.Imprumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat
împrumuturile în monede convertibile;
2. Sume datorate instituţiilor de credit;
3. Avansuri încasate în contul comenzilor;
4. Datorii comerciale;
5. Efecte de comerţ de plătit;
6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului;
7. Sume datorate privind interesele de participare;
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale.
E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat
împrumuturile în monede convertibile;
2. Sume datorate instituţiilor de credit;
3. Avansuri încasate în contul comenzilor;
4. Datorii comerciale;
5. Efecte de comerţ de plătit;
6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului;
7. Sume datorate privind interesele de participare;
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale.
H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
1. Provizioane pentru pensii şi alte obligaţii similare;
2. Alte provizioane.
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve
I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat şi cel
nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
1. Rezerve legale;
2. Rezerve pentru acţiuni proprii;
3. Rezerve statutare sau contractuale;
4. Alte rezerve.
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exerciţiului financiar

Bilanţul unei întreprinderi şi contul de profit şi pierdere al acesteia pot fi


dezvoltate cu orice element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este
prevăzut în formatul adoptat. Structura acestora însă nu poate fi modificată de la
un exerciţiu la altul. Derogările se admit doar în cazuri excepţionale, dar orice
derogare trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu motivele care au
determinat-o.
Elementele din bilanţ şi contul de profit şi pierdere indicate cu numere
arabe pot fi cumulate într-un singur element în situaţiile financiare ale unei
întreprinderi, dacă:

112
a) valorile individuale nu sunt semnificative pentru evaluarea poziţiei
financiare şi a performanţei întreprinderii pentru exerciţiul financiar respectiv;
b) cumularea îmbunătăţeşte claritatea prezentării; valorile individuale ale
oricăror elemente combinate în acest fel vor fi prezentate in notele explicative.
În situaţia în care valorile corespunzătoare exerciţiului financiar curent şi
precedent, înscrise în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, nu sunt comparabile,
cele aferente exerciţiului precedent trebuie retratate corespunzător, pentru a se
asigura comparabilitatea. Rezultatele retratării, motivele pentru care a fost făcută
şi modalitatea de efectuare a acesteia trebuie prezentate în notele explicative.

9.3 Reglementările referitoare la bilanț


Bilanţul a pătruns în lumea teoriei şi practicii economice ca un model de
sintetizare la un moment dat, în expresie bănească, a relaţiilor de echilibru dintre
activul şi pasivul patrimoniului, privit în totalitatea şi structuralitatea sa, funcţia sa
de bază fiind aceea de stabilire a situaţiei patrimoniului. Ulterior, funcţia şi
conţinutul au fost lărgite şi cu cea de evaluare a rezultatului financiar, ca element
component al situaţiei patrimoniului.
Conceperea bilanţului ca model de calcul şi descriere a situaţiei
patrimoniului reprezintă accepţiunea cea mai des întâlnită în literatura de
specialitate. În prezent, bilanţul capătă noi valenţe, fiind analizat şi promovat ca
un model de reprezentare a situaţiei, mişcării transformării patrimoniului. Bilanţul
a fost conceput şi structurat ca un set de modele, fiind denumit şi „contul general
al patrimoniului”.
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă
elementele de activ (grupate după natură, destinaţie şi lichiditate) şi de pasiv
(grupate după natură, provenienţă şi exigibilitate) ale întreprinderii la încheierea
exerciţiului, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege. Informaţiile
referitoare la elementele patrimoniale reflectate în bilanţ sunt aferente exerciţiului
precedent şi celui curent, fiind prezentate sub forma soldurilor conturilor sintetice
la finele exerciţiului financiar.
 În cazul în care un element de activ sau o datorie este în relaţie cu mai
mult de un alt element bilanţier, relaţia sa cu celelalte elemente trebuie prezentată
fie sub sub elementul la care apare, fie în notele explicative, dacă prezentarea sa
este esenţială pentru înţelegerea conturilor anuale.
 Pentru fiecare element care se prezintă în cadrul postului „Active
imobilizate” trebuie furnizate următoarele informaţii în notele explicative:
 valorile corespunzătoare elementului, la deschiderea şi închiderea
exerciţiului financiar;
 mişcările ocazionate de modificarea valorii în cursul exerciţiului, intrări,
ieşiri şi transferuri.
 Valorile corespunzătoare elementelor vor fi determinate pe baza
următoarelor criterii:
 costul de achiziţie;
 costul de producţie;
 oricare alt criteriu dintre următoarele: costul istoric, reevaluarea
imobilizărilor corporale, conform cu reglementările legale în vigoare,
evaluarea prin metode care sunt destinate să ţină seama de inflaţie, utilitatea
bunului, starea acestuia şi preţul pieţei, fără a se ţine seama de amortizare şi
de provizioanele pentru depreciere.
 Pentru fiecare activ imobilizat se vor prezenta următoarele:
 valoarea amortizării cumulate şi a provizioanelor pentru depreciere la
începutul şi sfârşitul exerciţiului;
113
 valoarea amortizării cumulate şi a provizioanelor pentru depreciere
referitoare la exerciţiul financiar respectiv;
 valoarea ajustărilor efectuate cu privire la amortizări şi provizioane pentru
depreciere în cursul exerciţiului, ca urmare a ieşirii de active imobilizate din
patrimoniu;
 valoarea ajustărilor efectuate asupra amortizărilor şi provizioanelor pentru
depreciere care privesc exerciţiile anterioare.
 În cazul în care în primul exerciţiu financiar de aplicare a acestor
reglementări costul de achiziţie sau costul de producţie al unui activ nu este
cunoscut şi nu există informaţii privind preţurile sau cheltuielile necesare pentru
determinarea lui sau în cazul în care astfel de informaţii nu pot fi obţinute fără
cheltuieli sau întârzieri nejustificate, costul de achiziţie sau costul de producţie va
fi reprezentat de valoarea justă atribuită activului. Această situaţie va fi prezentată
la începutul exerciţiului financiar.
 Drepturile asupra imobilizărilor şi alte drepturi similare vor fi prezentate la
elementele bilanţiere corespunzătoare.
 Cheltuielile efectuate în cursul exerciţiului financiar, dar carese referă la
un exerciţiu ulterior, se vor prezenta la postul bilanţier „Cheltuieli în avans”.
Veniturile angajate figurează la „Creanţe”.
 Veniturile recunoscute înainte de data închiderii exerciţiului, dar care se
referă la un exerciţiu financiar ulterior, se vor prezenta la „Venituri în avans”.
Cheltuielile angajate sunt înscrise la „Datorii”.
 Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care:
 o întreprindere are o obligaţie curentă (legală sau implicită) generată de un
eveniment anterior;
 este probabil ca o ieşire de resurse care să afecteze beneficiile economice
să fie necesară pentru a onora obligaţia respectivă.
Analizat prin prisma teoriei modelării, bilanţul este un model structural
privind activul şi pasivul ca mulţimi ale patrimoniului unei unităţi gestionare. În
activul bilanţului, elementele sunt structurate astfel:
9.4 Întocmirea situațiilor financiare
Un set complet de situaţii financiare include bilanţul, contul de profit şi
pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de numerar şi
notele. Standardul IAS 1 furnizează un ghid practic în ceea ce priveşte principiul
continuităţii activităţii, angajamentele, permanenţa şi pragul de semnificaţie.
Multe jurisdicţii prescriu în legislaţie că responsabilitatea întocmirii
situaţiilor financiare aparţine directorilor şi/sau conducerii întreprinderii. IAS 1,
paragraful 6 clarifică faptul că, responsabilitatea întocmirii şi prezentării situaţiilor
financiare în conformitate cu IAS aparţine fie consiliului director sau de
administraţie, fie altui organism din conducerea societăţii.
Pentru a fi credibile, situaţiile financiare trebuie sã îndeplinească o serie de
caracteristici calitative:
 reprezentare fidelă;
 prevalenţa economicului asupra juridicului;
 neutralitatea;
 prudenţa;
 integralitatea.
Reprezentarea fidelă este realizată, în mod normal, dacă utilizatorii obţin
informaţii care corespund cu realitatea economică pe care sunt fundamentate şi
dacă aceştia sunt informaţi cu privire la incertitudinile majore aferente
recunoaşterii si evaluării elementelor prezentate în situaţiile financiare. Acestea

114
trebuie prezentate în note. Contabilitatea trebuie să reflecte substanţa economică a
tranzacţiei şi nu doar forma ei juridică.
Prevalenţă economicului asupra juridicului – pentru ca informaţia să
prezinte în mod credibil evenimentele şi tranzacţiile pe care le reprezintă este
necesar ca acestea să fie contabilizate şi prezentate în concordanţă cu fondul lor şi
cu realitatea economică, şi nu doar cu forma lor juridică, fondul tranzacţiilor sau
al altor evenimente nefiind întotdeauna în concordanţă cu ceea ce transpare din
forma lor juridică sau convenţională.
Integralitatea presupune ca informaţia să fie completă în limitele
rezonabile al epragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii acelei informaţii.
IAS 1, paragraful 38 impune prezentarea informaţiilor numerice
comparative cel puţin pentru perioada anterioară, în afară de cazul în care alte
Standarde permit sau impun altceva.
IAS 1, paragrafele 42 până la 52, conţin anumite prevederi generale pentru
situaţiile financiare. Acestea includ identificarea situaţiilor (bilanţ, situaţia
fluxurilor de numerar, etc.), denumirea întreprinderii raportoare, moneda de
raportare, data bilanţului şi perioada contabilă, precum şi orice schimbări ale
acestora în decursul perioadei. Aceste prevederi sunt foarte clare şi nu ar trebui să
se întâmpine dificultăţi în interpretarea sau aplicarea lor. IAS 1, paragraful 52
încurajează întreprinderile să publice situaţiile financiare anuale în şase luni de la
data bilanţului. Chiar şi atunci când aceasta nu reprezintă o obligaţie legală, este
necesar ca situaţiile financiare să fie publicate în decursul acestei perioade.
Structura detaliată
Structura minimă trebuie detaliată prin prezentarea în bilanţ a unor
elemente, categorii sau subtotaluri suplimentare în cazul în care un alt Standard
impune acest lucru sau când o astfel de prezentare este necesară, pentru
prezentarea fidelă a poziţiei financiare a întreprinderii. De exemplu, IAS 30
„Prezentări în situaţiile financiare ale băncilor şi ale altor instituţii financiare”,
prevede cerinţe specifice pentru astfel de întreprinderi. Orice informaţii ce
necesitã detalieri suplimentare celor deja efectuate pot fi raportate în note (de
exemplu, evidenţierea diferitelor clase de stocuri conform paragrafului 34 (b) din
IAS 2).
IAS 1, paragraful 70 sugerează că apelarea la judecata profesională va
putea duce la prezentări de elemente separate suplimentare. Luarea în considerare
a „naturii, lichidităţii şi a pragului de semnificaţie al activelor”, a „funcţiei”
activelor şi a „valorii, naturii şi duratei datoriilor” va avea de multe ori ca efect
prezentarea separată a activelor şi a datoriilor curente şi pe termen lung;
 activele şi datoriile monetare şi nemonetare;
 active şi datorii de exploatare şi financiare;
 provizioane şi datorii purtătoare şi nepurtătoare de dobândă.
De exemplu, datorită naturii lor diferite, fondul comercial şi alte active
necorporale vor fi, de regulă, prezentate separat în bilanţ, deşi acest lucru nu este
impus de IAS 1.
IAS 1, paragraful 71 prevede că activele şi datoriile care diferă din punct
de vedere al naturii sau al funcţiei lor sunt câteodată evaluate pe baze diferite (de
exemplu, clasele de terenuri şi mijloace fixe evaluate la cost sau la valoarea justă
în conformitate cu IAS 16). În acest paragraf se stipulează că utilizarea a diferite
baze de evaluare impune prezentarea separată a acestora. Acolo unde activele au
aceeaşi natură şi funcţie (de exemplu, clase de stocuri evaluate utilizând diferite
formule de cost în conformitate cu IAS-1), aceste informaţii pot fi prezentate în
notele de subsol.

115
9.5 Contul de rezultate
Dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma încheierii
unui exerciţiu financiar, contul de profit şi pierderi reflectă cum s-a ajuns la
respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au
determinat traiectoria evoluţiei întreprinderii.
Contul de profit şi pierderi oferă informaţii asupra activităţii de producţie,
comercializare şi financiară a firmei şi cuprinde:
 cifra de afaceri;
 veniturile şi cheltuielile grupate după natură şi ordonate pe trei tipuri de
activităţi: exploatare, financiară şi excepţională;
 rezultatele (profit sau pierdere) degajate pe cele trei activităţi;
 rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit şi rezultatul net.
Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial,
investiţional, comercial şi cel al prestărilor de servicii; activitatea financiară la
participaţiile la capitalul altor societăţi şi alte actţiuni de plasament pe piaţa
monetară şi financiară, formând împreună activitatea curentă a întreprinderii.
Activitatea excepţională generează o seamă de venituri şi cheltuieli din operaţiuni
excepţionale de gestiune, respectiv de capital ale firmei.
Veniturile din exploatare cuprind:
 cifra de afaceri, însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi a celor
din producţia vândută;
 producţia stocată (din variaţia de stocuri şi soldul de facturi care se referă
la producţia stocată);
 producţia imobilizată;
 subvenţii din exploatare;
 venituri din reluări de provizioane care nu au fost utilizate;
 alte venituri din exploatare.
Cheltuielile din exploatare se referă la:
 costul mărfurilor achiziţionate;
 cheltuieli ocazionate de aprovizionarea cu materii prime, materiale şi cele
din variaţia stocurilor materiale;
 cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi;
 impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (fără impozitul pe profit);
 plata salariilor şi acoperirea cheltuielilor cu caracter social;
 amortizări ale imobilizărilor;
 provizioane aferente activelor circulante şi asupra riscurilor şi cheltuielilor
de exploatare;
 alte cheltuieli de exploatare.
Veniturile şi cheltuielile din exploatare determină mărimea rezultatului
exploatării (profit sau pierdere).
Veniturile financiare provin din:
 participarea firmei la capitalul altor societăţi;
 venituri din plasamente imobilizate;
 dobânzi bonificate de bănci pentru disponibilul din cont;
 diferenţe favorabile de curs valutar;
 reluarea provizioanelor financiare constituite şi rămase fără obiect;
 venituri din cesiune de valori mobiliare de plasament.
Cheltuielile financiare includ:
 dobânzi şi comisioane plătite băncilor şi altor terţi creditori;
 amortizări şi provizioane financiare calculate;
 diferenţe nefavorabile de curs valutar;
116
 cheltuieli aferente cesiunii de valori mobiliare de plasament.
Veniturile şi cheltuielile financiare determină mărimea rezultatului
financiar (profit sau pierdere).
Mărimea rezultatului exploatării şi cel financiar determină rezultatul curent.
Veniturile excepţionale provin din:
 operaţiuni de gestiune:
- amenzi, penalităţi aplicate terţilor;
- despăgubiri;
- degrevări de impozite (reduceri, scutiri).
 operaţiuni de capital:
- venituri din cesiunea de active;
- subvenţii pentru investiţii virate la venituri;
- reluări asupra provizioanelor.
Cheltuielile excepţionale provin din:
 operaţiuni de gestiune:
- amenzi, penalităţi, despăgubiri plătite terţilor;
- donaţii acordate.
 operaţiuni de capital:
- valoarea contabilă a activelor furate, distruse, pierdute;
- amortizări şi provizioane excepţionale calculate.
Veniturile şi cheltuielile excepţionale determină mărimea rezultatului
excepţional (profit sau pierdere). Mărimea rezultatului curent şi cel excepţional
determină rezultatul brut al exerciţiului. Acesta se poate calcula şi pe baza veniturilor şi
cheltuielilor totale, respectiv a rezultatelor pe cele trei activităţi. Prin deducerea impozitului pe
profit din rezultatul brut se obţine rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere). Impozitul pe
profit se aplică profitului impozabil care se obţine din profitul total, mai puţin veniturile
neimpozabile, apoi adăugându-se cheltuielile nedeductibile fiscal specificate prin lege.
9.6 Anexa la bilanț. Raportul de gestiune
Anexa la bilanţ constituie un document contabil de sinteză, care contribuie
la obţinerea unei imagini fidele a conturilor anuale. Se prezintă sub forma unui
set de situaţii financiare cuprinzând informaţii complementare şi explicative în
raport cu bilanţul şi contul de rezultate, precum şi de prezentare sub formă de text
privind regulile şi metodele contabile utilizate.
Raporul de gestiune este documentul bilanţier utilizat pentru intrepretarea
analitică a situaţiei patrimoniului, respectiv a evoluţiei situaţiei financiare şi a
rezultatului. Serveşte la degajarea informaţiei bilanţiere privind situaţia
patrimoniului şi evoluţia sa previzibilă; evenimentele deosebite intervenite în
activitatea unităţii patrimoniale, după încheierea exerciţiului; participaţiile la
capitalurile altor unităţi; activitatea şi rezultatele de ansamblu ale sucursalelor şi
subunităîiilor proprii;activitatea de cercetare, dezvoltatre şi alte referiri cu privire
la activitatea desfăşurată, care sunt considerate ca fiind necesare pentru a fi
înscrise în raportul de gestiune.

9.7 Situația modificărilor capitalului propriu


Situaţia modificărilor capitalului propriu reprezintă o componentă separată
a situaţiilor financiare ale întreprinderii, prezentând detaliat toate variaţiile pe care
capiatlurile proprii le-au suferit pe perioada unui exerciţiu financiar. Pe baza
informaţiilor furnizate de acest document se poate analiza capacitatea de
menţinere a capitalului şi profitul sau pierderea întreprinderii.
Situaţia modificărilor capitalului propriu trebuie să evidenţieze:
a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;
b) fiecare element de venit sau cheltuială, câştig sau pierdere care este recunoscut
direct în capitalul propriu şi totalul acestor elemente;
117
c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile şi corecţia erorilor
fundamentale.

9.8 Tabloul fluxurilor de numerar


Tabloul fluxurilor de numerar este un document financiar util în explicarea
variaţiei patrimoniului întreprinderii în cursul exerciţiului, oferind informaţii
privind modul în care au fost finanţate şi cum au fost utilizate resursele financiare.
Fluxurile de numerar sunt analizate în funcţie de natura activităţii:
- de exploatare;
- de investiţie;
- de finanţare.

9.9 Notele explicative


Notele explicative conţin informaţii suplimentare, relevante pentru
necesităţile utilizatorilor în ceeea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele
obţinute. Trebuie prezentate într-o manieră sistematică, fiecare element
semnificativ al bilanţului să fie însoţit de o trimitere la nota care cuprinde
informaţii legate de acel element.
În cadrul situaţiilor finaciare se vor prezenta următoarele note explicative:
1. Active imobilizate
2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
3. Repartizarea profitului
4. Analiza rezultatului din exploatare
5. Situaţia creanţelor şi datoriilor
6. Principii, politici şi metode contabile
7. Acţiuni şi obligaţiuni
8. Informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii
9. Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-
financiari
10. Alte informaţii.

9.10 Raportul administratorilor


Consiliul de administraţie elaborează pentru fiecare exerciţiu financiar un
raport care trebuie să conţină:
- analiza fidelă a evoluţiei activităţii întreprinderii pe durata exerciţiului financiar
şi a situaţiei sale la încheierea acestuia;
- valoarea dividendelor propuse;
- informaţii privind evenimente importante survenite care au afectat
întreprinderea;
- informaţii asupra evoluţiei probabile a activităţii întreprinderii;
- informaţii asupra activităţilor din domeniul cercetării şi dezvoltării;
- informaţii privind acţiunile;
numele şi pregătirea profesională a fiecărui administrator;
-politica privind protecţia mediului.
Acest raport se aprobă de către Consiliul de Administraţie şi trebuie
semnat de către preşedintele acestuia.

9.11 Prevederi referitoare la auditarea situațiilor financiare


Situaţiile financiare anuale ale întreprinderii vor fi auditate de auditori financiari, în
conformitate cu reglementările naţionale privind auditul financiar.
Auditorul financiar se va asigura că situaţiile financiare întocmite sunt în
conformitate cu prevederile Legii Contabilităţii nr. 82/1991, republicată şi cu cele
cuprinse în volumele 1, 2 şi 3. De asemenea, trebuie verificat dacă informaţiile din
118
raportul administratorilor corespund cu cele din situaţiile financiare întocmite
pentru acelaşi exerciţiu financiar, pe baza procedurilor de audit prevăzute de
Standardul Internaţional de Audit nr. 720.
Societăţile comerciale care nu vor opta pentru aplicarea IAS 29, a oricărui
alt Standard Internaţional de Contabilitate sau a Normelor privind consolidarea
conturilor, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 772/2000, vor avea
opinii de audit cu rezerve.

9.12 Aprobarea și depunerea situațiilor financiare și a raportului anual al


întreprinderii
Cu minimum 15 zile înaintea Adunării Generale a Asociaţiilor sau
Acţionarilor, la care se discută şi se aprobă situaţiile financiare anuale,
întreprinderea are obligaţia:
 să trimită o copie de pe situaţiile financiare anuale ale întreprinderii,
aprobate de Consiliul de Administraţie, împreună cu raportul administratorilor şi
raportul auditorilor asupra situaţiilor financiare respective, denumite generic
raport anual, tuturor asociaţilor sau acţionarilor;
 să notifice tuturor asociaţilor sau acţionarilor că raportul anual este
disponibil la întreprindere, gratuit, la cerere.
Situaţiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de
Administraţie, însoţite de raportul administratorilor pentru exerciţiul financiar
respectiv, precum şi raportul auditorilor vor fi supuse spre aprobare de către
Adunarea Generala a Asociaţilor sau Acţionarilor.
O copie de pe situaţiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul
de Administraţie, o copie de pe raportul administratorilor pentru exerciţiul
financiar respectiv şi o copie de pe raportul auditorilor asupra situaţiilor financiare
vor fi transmise de Consiliul de Administraţie în termenul prevăzut de lege
Direcţiei Teritoriale a Ministerului Finanţelor Publice la care întreprinderea este
înregistrată.
În conformitate cu prevederile legii societăţilor comerciale, o copie de pe
situaţiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administraţie şi de
asociaţi sau acţionari, o copie de pe raportul administratorilor pentru exerciţiul
financiar respectiv, precum şi de pe raportul auditorilor situaţiilor financiare vor fi
trimise de Consiliul de Administraţie în termenul prevăzut de lege la Registrul
Comerţului.
Potrivit legii societăţilor comerciale, Consiliul de Administraţie se va
sigura că situaţiile financiare ale întreprinderii, raportul administratorilor şi
raportul auditorilor sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a,
în termenul prevăzut de lege.

9.13 Situațiile financiare anuale simplificate, aprobare, semnare, depunere și


publicare
Persoanele juridice care aplică reglementările Ordinului Ministerului de
Finanţe nr. 306/2002 au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale
simplificate, care să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei
persoanei juridice, pentru respectivul exerciţiu financiar. Aceste situaţii
simplificate trebuie să respecte prevederile Legii Contabilităţii nr. 82/1991,
republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001.
Situaţiile financiare anuale simplificate se semnează de către persoana
responsabilă pentru întocmirea acestora, de preşedintele Consiliului de
Administraţie şi trebuie aprobate de Adunarea Generală a Acţionarilor sau
Asociaţilor. Conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile
119
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţionarii sau
asociaţii aprobă distribuirea profitului în Adunarea Generală anuală.

120
TEST
1. Care este structura bilanţului contabil conform OMF 3055/2009?
2. Care sunt principiile întocmirii bilanţului?
Care sunt operaţiile de regularizare şi care este scopul realizării lor
LUCRARE 9
Intocmiti un set de situatii financiare
REZUMAT
Situaţiile financiare cuprind:
1. Bilanţul contabil
2. Contul de profit şi pierderi
3. Situaţia modificărilor capitalurilor proprii
4. Situaţia fluxurilor de numerar
5. Politici contabile şi notele explicative
Bilanţul este documentul de sinteză în care se prezintă (descrie) activul şi
pasivul unităţii patrimoniale. Structurile activului şi pasivului bilanţier rezultă prin
agregarea şi consolidarea informaţiilor din contabilitatea curentă, soldurile
conturilor sintetice, privind elementele de activ şi pasi Structura lucrărilor de
închidere a exerciţiului este următoarea:
1. Elaborarea balanţei conturilor înainte de inventariere.
2. Inventarierea generală a patrimoniului.
3. Înregistrarea operaţiunilor contabile de regularizare:
- diferenţe la inventariere;
- amortizări;
- ajustări pentru deprecieri;
- provizioane;
- delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor.
4. Elaborarea balanţei conturilor după inventariere.
5. Determinarea rezultatului exerciţiului şi distribuirea profitului sau
finanţarea pierderii.
6. Redactarea bilanţului contabil.
Bilanţul contabil se aprobă şi se publică într-o formă simplificată. După
certificare şi aprobare, însoţit de raportul cenzorilor se depune la direcţia generală
a finanţelor publice şi controlul financiar de stat judeţeană şi a municipiului
Bucureşti. Un exemplar se păstrează în arhiva unităţii timp de 50 ani.

BIBLIOGRAFIE
Gabriela Ignat 2014, - Spirala contabilității – Contabilitate generală, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iasi
Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, Ed. Pim, Iași, 2008
Horomnea E, Introducere in contabilitate, concepte si aplicatii,
Ed.TIPOMOLDOVA Iasi, 2010
Horomnea E. Bazele contabilității Ed Libris, 2007

121
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Bucur I., 2012 – Introducere în contabilitate, Ed. C H Beck, București.


2. Capron, M., 1994 – Contabilitatea în perspectivă, Ed. Humanitas, Bucureşti.
3. Elena Ciucur, Anca Bratu, 2008 – Bazele contabilităţii, Ed. Universităţii
din Bucureşti, 2008.
4. Doina Cojoc, 1999 – Elemente de contabilitate agricolă, Ed. „Ion Ionescu
de la Brad”, Iași.
5. Doina Cojoc, Gabriela Ignat, 2009 – Contabilitate și analiză economic –
financiară, Lucrări practice. Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
6. Doina Cojoc, Gabriela Ignat, Iațco C., 2008 – Contabilitate pentru
ingineri, Ed. Pim, Iași.
7. Colasse B., 2009 – Analiza financiară a întreprinderii. Ed. Tipomoldova,
Iași.
8. Colasse B., 2000 – Comptabilité générale, 6e édition, Ed. Economică,
Paris.
9. Coman F., 2002 – Contabilitate generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti.
10. Degos J., 1998 – Histoire de la comptabilité, Editura PUF, 1998.
11. Demetrescu C. G., 1972 – Istoria contabilității, Ed. Științifică, București.
12. Dumitrana M., Caraiani C., 2011 – Bazele contabilităţii, Ed. Universitară, Bucureşti.
13. Feleagă N., 1998 – Tratat de contabilitate financiară, Vol. 1 şi 2, Ed.
Economică, Bucureşti.
14. Feleagă N., 2002 – Politici şi opţiuni contabile, Ed. Economică Bucureşti.
15. Horomnea E., 2008 – Fundamentele științifice ale contabilității, Ed
Tipomoldova, Iași.
16. Horomnea, E., 2004 – Bazele contabilităţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
17. Horomnea, E., 2000 – De la cont la clasificarea conturilor. Puncte de vedere, Revista de
Finanţe, Credit, Contabilitate nr. 11/12.
18. Istrate C., 2009 – Contabilitatea nu e doar pentru contabili, Ed. Univ.
Juridic, București.
19. Matiş D., 2005 – Bazele contabilităţii de la practică la teorie, Ed. Alma
Mater, Cluj-Napoca.
20. Melis, F., 1950 – Storia della Ragioneria, Ed. Cesaro Zuffi, Bologna.
21. Munteanu V., 2003 – Bazele contabilității, Ed Lumina Lex, București.
22. Oprean, I., 1998 – Bazele contabilităţii agenţilor economici din România, Ed. Intelcredo,
Deva.
23. Pântea, I.P.,1998 – Managementul contabilităţii româneşti, vol.I., Ed. Intelcredo, Deva.
24. Pereş I., 2009 – Bazele contabilităţii. Concepte şi aplicaţii practice, Ed. Mirton,
Timişoara.
25. Petriș R., 2002 – Bazele contabilității, Ed. Gorun, Iași.
26. Possler L., 2006 – Contabilitatea întreprinderii, Editura fundaţiei Andrei
Şaguna, Constanţa.
27. Ristea M., Dumitru, C. G., 2006 – Bazele contabilității, Editura Universitară, București.
28. Ristea Mihai, Dumitru Corina-Graziella, 2005 – Bazele Contabilităţii, noţiuni de bază,
pro-bleme, studii de caz, teste grilă şi monografie, Ed. Universitară, Bucureşti.
29. Rus I., 2010 – Bazele contabilităţii, Ediţia a II a, Ed.Economică, Bucureşti.
30. Rusu, D., Petriş, R., Horomnea, E. ş.a., 1991 – Fra Luca di Borgo şi doctrinele
contabilităţii în cultura economică românească, Ed. Junimea, Iaşi.
31. Rusu, D., 1980 – Bazele contabilităţii, E.D.P., Bucureşti.
32. Sălceanu A., 2004 – Bazele contabilitǎţii, Bucureşti, Ed. Economică.
33. Tabără N., 2009 – Bazele contabilităţii, concepte, modele, aplicaţii, Ed. SedCom Libris,
Sibiu.
34. *** H.G. nr.704/1993 „Regulamentul privind aplicarea legii contabilităţii”
122
35. *** Legea contabilităţii nr. 82/1991 actualizată şi republicată în M.O. nr. 454/2008, cu
modificările şi completările ulterioare
36. *** Ordin nr. 3512 privind documente financiar-contabile publicat în M.O. nr.
870/23.12.2008, cu modificările şi completările ulterioare
37. *** Legea contabilității nr. 82/1991 cu modificările actelor normative M.
O. 285/22.04.2011
38. *** Reglementări contabile pentru agenţii economici, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002
39. *** Sistemul contabil al agenţilor economici, Ed. Economică, 1994
40. *** Ordinul Ministerului Finaţelor Publice nr. 1850/2004, privind
registrele şi formularele financiar-contabile, publicat în M.O. nr. 23 bis/
07.01.2005, partea I
41. *** Ordinul Ministerului Finaţelor Publice nr. 3055/29.10.2009 Pentru
aprobarea reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene
42. *** Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 306/2002, pentru aprobarea
Reglementarilor Contabile simplificate armonizate cu Directivele
Europene
43. *** Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 94/2001, pentru aprobarea
Reglementarilor Contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunitatii Economice Europene si cu Standardele Internationale de
Contabilitate
44. *** Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de
Contabilitate, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2004
45. *** Ordinul nr. 2861/2009 din 9 octombrie 2009 pentru aprobarea
Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de
natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii
46. *** Cartea verde a contabilității, 2013, Ed. Rentrop & Stratan, București
47. *** www.ceccar.ro
48. *** www.iasb.org

123
PLANUL DE CONTURI – ACTUALIZAT 2014

CLASA 1 – CONTURI DE CAPITALURI

10. CAPITAL ŞI REZERVE


101. Capital3
1011. Capital subscris nevărsat (P)
1012. Capital subscris vărsat (P)
1015. Patrimoniul regiei (P)
1016. Patrimoniul public4 (P)
1018. Patrimoniul institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare (P)
___________
Subpunctul 1018. a fost introdus prin punctul 3. din Ordin nr. 1690/2012 începând cu
18.12.2012.

104. Prime de capital


1041. Prime de emisiune (P)
1042. Prime de fuziune/divizare (P)
1043. Prime de aport (P)
1044. Prime de conversie a obligaţiunilor în acţiuni (P)
105. Rezerve din reevaluare (P)
106. Rezerve
1061. Rezerve legale (P)
1063. Rezerve statutare sau contractuale (P)
1064. Rezerve de valoare justă5 (P)
1065. Rezerve reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare (P)
1067. Rezerve din diferenţe de curs valutar în relaţie cu investiţia netă într-o entitate străină6
(A/P)
1068. Alte rezerve (P)
107. Rezerve din conversie7 (A/P)
108. Interese care nu controlează8
1081. Interese care nu controlează - rezultatul exerciţiului financiar (A/P)
1082. Interese care nu controlează - alte capitaluri proprii (A/P)
109. Acţiuni proprii
1091. Acţiuni proprii deţinute pe termen scurt (A)
1092. Acţiuni proprii deţinute pe termen lung (A)
1095. Acţiuni proprii reprezentând titluri deţinute de societatea absorbită la societatea absorbantă
(A)
___________
Subpunctul 1095. a fost introdus prin punctul 11. din Ordin nr. 2869/2010 începând cu
29.12.2010.

11. REZULTATUL REPORTAT


117. Rezultatul reportat
1171. Rezultatul reportat reprezentând profitul nerepartizat sau pierderea neacoperită (A/P)
1172. Rezultatul reportat provenit din adoptarea pentru prima dată a IAS, mai puţin IAS 299
(A/P)
1174. Rezultatul reportat provenit din corectarea erorilor contabile (A/P)
1176. Rezultatul reportat provenit din trecerea la aplicarea Reglementărilor contabile conforme
cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene (A/P)
___________
3
În funcţie de forma juridică a entităţii se înscrie: capital social, patrimoniul regiei etc.
4
Acest cont mai apare doar la entităţile care nu au finalizat procedurile legale de transfer al
bunurilor de natura patrimoniului public.
5
Acest cont apare numai în situaţiile financiare anuale consolidate.
6
Acest cont apare numai în situaţiile financiare anuale consolidate.
124
7
Acest cont apare numai în situaţiile financiare anuale consolidate.
8
Acest cont apare numai în situaţiile financiare anuale consolidate.
9
Acest cont apare doar la entităţile care au aplicat Reglementările contabile aprobate prin OMFP
nr. 94/2001 şi până la închiderea soldului acestui cont.

12. REZULTATUL EXERCIŢIULUI FINANCIAR


121. Profit sau pierdere (A/P)
129. Repartizarea profitului (A)
14. CÂŞTIGURI SAU PIERDERI LEGATE DE EMITEREA, RĂSCUMPĂRAREA,
VÂNZAREA, CEDAREA CU TITLU GRATUIT SAU ANULAREA INSTRUMENTELOR DE
CAPITALURI PROPRII
141. Câştiguri legate de vânzarea sau anularea instrumentelor de capitaluri proprii (P)
149. Pierderi legate de emiterea, răscumpărarea, vânzarea, cedarea cu titlu gratuit sau anularea
instrumentelor de capitaluri proprii (A)
1491. Pierderi rezultate din reorganizări şi care sunt determinate de anularea titlurilor deţinute
(A)
___________
Subpunctul 1491. a fost introdus prin punctul 4. din Ordin nr. 2067/2013 începând cu
07.01.2014.

1495. Alte pierderi legate de instrumentele de capitaluri proprii (A)


___________
Subpunctul 1495. a fost introdus prin punctul 4. din Ordin nr. 2067/2013 începând cu
07.01.2014.

15. PROVIZIOANE
151. Provizioane
1511. Provizioane pentru litigii (P)
1512. Provizioane pentru garanţii acordate clienţilor (P)
1513. Provizioane pentru dezafectare imobilizări corporale şi alte acţiuni similare legate de
acestea (P)
1514. Provizioane pentru restructurare (P)
1515. Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare (P)
1516. Provizioane pentru impozite (P)
1518. Alte provizioane (P)
16. ÎMPRUMUTURI ŞI DATORII ASIMILATE
161. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
1614. Împrumuturi externe din emisiuni de obligaţiuni garantate de stat (P)
1615. Împrumuturi externe din emisiuni de obligaţiuni garantate de bănci (P)
1617. Împrumuturi interne din emisiuni de obligaţiuni garantate de stat (P)
1618. Alte împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni (P)
162. Credite bancare pe termen lung
1621. Credite bancare pe termen lung (P)
1622. Credite bancare pe termen lung nerambursate la scadenţă (P)
1623. Credite externe guvernamentale (P)
1624. Credite bancare externe garantate de stat (P)
1625. Credite bancare externe garantate de bănci (P)
1626. Credite de la trezoreria statului (P)
1627. Credite bancare interne garantate de stat (P)
166. Datorii care privesc imobilizările financiare
1661. Datorii faţă de entităţile afiliate (P)
1663. Datorii faţă de entităţile de care compania este legată prin interese de participare (P)
167. Alte împrumuturi şi datorii asimilate (P)
168. Dobânzi aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate
1681. Dobânzi aferente împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni (P)
1682. Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen lung (P)
1685. Dobânzi aferente datoriilor faţă de entităţile afiliate (P)
1686. Dobânzi aferente datoriilor faţă de entităţile de care compania este legată prin interese de
participare (P)
1687. Dobânzi aferente altor împrumuturi şi datorii asimilate (P)
125
169. Prime privind rambursarea obligaţiunilor (A)

CLASA 2 – CONTURI DE IMOBILIZĂRI

20. IMOBILIZĂRI NECORPORALE


201. Cheltuieli de constituire (A)
203. Cheltuieli de dezvoltare (A)
205. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi active similare (A)
207. Fond comercial
2071. Fond comercial pozitiv10 (A)
2075. Fond comercial negativ11 (P)
___________
10
Acest cont apare, de regulă, în situaţiile financiare anuale consolidate.
11
Abrogată prin punctul 12. din Ordin nr. 2869/2010 începând cu 29.12.2010.
208. Alte imobilizări necorporale (A)
21. IMOBILIZĂRI CORPORALE
211. Terenuri şi amenajări de terenuri (A)
2111. Terenuri
2112. Amenajări de terenuri
212. Construcţii (A)
213. Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii
2131. Echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru) (A)
2132. Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare (A)
2133. Mijloace de transport (A)
2134. Animale şi plantaţii (A)
214. Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte
active corporale (A)
22. IMOBILIZĂRI CORPORALE ÎN CURS DE APROVIZIONARE
223. Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii în curs de aprovizionare (A)
224. Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte
active corporale în curs de aprovizionare (A)
23. IMOBILIZĂRI ÎN CURS ŞI AVANSURI PENTRU IMOBILIZĂRI
231. Imobilizări corporale în curs de execuţie (A)
232. Avansuri acordate pentru imobilizări corporale (A)
233. Imobilizări necorporale în curs de execuţie (A)
234. Avansuri acordate pentru imobilizări necorporale (A)
26. IMOBILIZĂRI FINANCIARE
261. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate (A)
263. Interese de participare (A)
264. Titluri puse în echivalenţă12 (A)
___________
12
Acest cont apare numai în situaţiile financiare anuale consolidate.

265. Alte titluri imobilizate (A)


266. Certificate verzi amânate (A)
___________
Subpunctul 266. a fost introdus prin punctul 4. din Ordin nr. 2067/2013 începând cu 07.01.2014.

267. Creanţe imobilizate


2671. Sume datorate de entităţile afiliate (A)
2672. Dobânda aferentă sumelor datorate de entităţile afiliate (A)
2673. Creanţe legate de interesele de participare (A)
2674. Dobânda aferentă creanţelor legate de interesele de participare (A)
2675. Împrumuturi acordate pe termen lung (A)
2676. Dobânda aferentă împrumuturilor acordate pe termen lung (A)
2677. Obligaţiuni achiziţionate cu ocazia emisiunilor efectuate de terţi (A).
___________
Subpunctul 2677. a fost introdus prin punctul 11. din Ordin nr. 2869/2010 începând cu
29.12.2010.
126
2678. Alte creanţe imobilizate (A)
2679. Dobânzi aferente altor creanţe imobilizate (A)
269. Vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare
2691. Vărsăminte de efectuat privind acţiunile deţinute la entităţile afiliate (P)
2692. Vărsăminte de efectuat privind interesele de participare (P)
2693. Vărsăminte de efectuat pentru alte imobilizări financiare (P)
28. AMORTIZĂRI PRIVIND IMOBILIZĂRILE
280. Amortizări privind imobilizările necorporale
2801. Amortizarea cheltuielilor de constituire (P)
2803. Amortizarea cheltuielilor de dezvoltare (P)
2805. Amortizarea concesiunilor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale, drepturilor şi
activelor similare (P)
2807. Amortizarea fondului comercial13 (P)
2808. Amortizarea altor imobilizări necorporale (P)
___________
13
Acest cont apare, de regulă, în situaţiile financiare anuale consolidate.

281. Amortizări privind imobilizările corporale


2811. Amortizarea amenajărilor de terenuri (P)
2812. Amortizarea construcţiilor (P)
2813. Amortizarea instalaţiilor, mijloacelor de transport, animalelor şi plantaţiilor (P)
2814. Amortizarea altor imobilizări corporale (P)
29. AJUSTĂRI PENTRU DEPRECIEREA SAU PIERDEREA DE VALOARE A
IMOBILIZĂRILOR
290. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor necorporale
2903. Ajustări pentru deprecierea cheltuielilor de dezvoltare (P)
2905. Ajustări pentru deprecierea concesiunilor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale,
drepturilor şi activelor similare (P)
2907. Ajustări pentru deprecierea fondului comercial14 (P)
2908. Ajustări pentru deprecierea altor imobilizări necorporale (P)
___________
14
Acest cont apare, de regulă, în situaţiile financiare anuale consolidate.

291. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor corporale


2911. Ajustări pentru deprecierea terenurilor şi amenajărilor de terenuri (P)
2912. Ajustări pentru deprecierea construcţiilor (P)
2913. Ajustări pentru deprecierea instalaţiilor, mijloacelor de transport, animalelor şi plantaţiilor
(P)
2914. Ajustări pentru deprecierea altor imobilizări corporale (P)
293. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor în curs de execuţie
2931. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor corporale în curs de execuţie (P)
2933. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor necorporale în curs de execuţie (P)
296. Ajustări pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare
2961. Ajustări pentru pierderea de valoare a acţiunilor deţinute la entităţile afiliate (P)
2962. Ajustări pentru pierderea de valoare a intereselor de participare (P)
2963. Ajustări pentru pierderea de valoare a altor titluri imobilizate (P)
2964. Ajustări pentru pierderea de valoare a sumelor datorate de entităţile afiliate (P)
2965. Ajustări pentru pierderea de valoare a creanţelor legate de interesele de participare (P)
2966. Ajustări pentru pierderea de valoare a împrumuturilor acordate pe termen lung (P)
2968. Ajustări pentru pierderea de valoare a altor creanţe imobilizate (P)

CLASA 3 – CONTURI DE STOCURI ŞI PRODUCŢIE ÎN CURS DE EXECUŢIE

30. STOCURI DE MATERII PRIME ŞI MATERIALE


301. Materii prime (A)
302. Materiale consumabile
127
3021. Materiale auxiliare (A)
3022. Combustibili (A)
3023. Materiale pentru ambalat (A)
3024. Piese de schimb (A)
3025. Seminţe şi materiale de plantat (A)
3026. Furaje (A)
3028. Alte materiale consumabile (A)
303. Materiale de natura obiectelor de inventar (A)
308. Diferenţe de preţ la materii prime şi materiale (A/P)
32. STOCURI ÎN CURS DE APROVIZIONARE
321. Materii prime în curs de aprovizionare (A)
322. Materiale consumabile în curs de aprovizionare (A)
323. Materiale de natura obiectelor de inventar în curs de aprovizionare (A)
326. Animale în curs de aprovizionare (A)
327. Mărfuri în curs de aprovizionare (A)
328. Ambalaje în curs de aprovizionare (A)
33. PRODUCŢIE ÎN CURS DE EXECUŢIE
331. Produse în curs de execuţie (A)
332. Servicii în curs de execuţie (A)
34. PRODUSE
341. Semifabricate (A)
345. Produse finite (A)
346. Produse reziduale (A)
348. Diferenţe de preţ la produse (A/P)
35. STOCURI AFLATE LA TERŢI
351. Materii şi materiale aflate la terţi (A)
354. Produse aflate la terţi (A)
356. Animale aflate la terţi (A)
357. Mărfuri aflate la terţi (A)
358. Ambalaje aflate la terţi (A)
36. ANIMALE
361. Animale şi păsări (A)
368. Diferenţe de preţ la animale şi păsări (A/P)
37. MĂRFURI
371. Mărfuri (A)
378. Diferenţe de preţ la mărfuri (A/P)
38. AMBALAJE
381. Ambalaje (A)
388. Diferenţe de preţ la ambalaje (A/P)
39. AJUSTĂRI PENTRU DEPRECIEREA STOCURILOR ŞI PRODUCŢIEI ÎN CURS DE
EXECUŢIE
391. Ajustări pentru deprecierea materiilor prime (P)
392. Ajustări pentru deprecierea materialelor
3921. Ajustări pentru deprecierea materialelor consumabile (P)
3922. Ajustări pentru deprecierea materialelor de natura obiectelor de inventar (P)
393. Ajustări pentru deprecierea producţiei în curs de execuţie (P)
394. Ajustări pentru deprecierea produselor
3941. Ajustări pentru deprecierea semifabricatelor (P)
3945. Ajustări pentru deprecierea produselor finite (P)
3946. Ajustări pentru deprecierea produselor reziduale (P)
395. Ajustări pentru deprecierea stocurilor aflate la terţi
3951. Ajustări pentru deprecierea materiilor şi materialelor aflate la terţi (P)
3952. Ajustări pentru deprecierea semifabricatelor aflate la terţi (P)
3953. Ajustări pentru deprecierea produselor finite aflate la terţi (P)
3954. Ajustări pentru deprecierea produselor reziduale aflate la terţi (P)
3956. Ajustări pentru deprecierea animalelor aflate la terţi (P)
3957. Ajustări pentru deprecierea mărfurilor aflate la terţi (P)
3958. Ajustări pentru deprecierea ambalajelor aflate la terţi (P)
396. Ajustări pentru deprecierea animalelor (P)
397. Ajustări pentru deprecierea mărfurilor (P)
398. Ajustări pentru deprecierea ambalajelor (P)

128
CLASA 4 – CONTURI DE TERŢI

40. FURNIZORI ŞI CONTURI ASIMILATE


401. Furnizori (P)
403. Efecte de plătit (P)
404. Furnizori de imobilizări (P)
405. Efecte de plătit pentru imobilizări (P)
408. Furnizori - facturi nesosite (P)
409. Furnizori - debitori
4091. Furnizori - debitori pentru cumpărări de bunuri de natura stocurilor (A)
4092. Furnizori - debitori pentru prestări de servicii (A)
41. CLIENŢI ŞI CONTURI ASIMILATE
411. Clienţi
4111. Clienţi (A)
4118. Clienţi incerţi sau în litigiu (A)
413. Efecte de primit de la clienţi (A)
418. Clienţi - facturi de întocmit (A)
419. Clienţi - creditori (P)
42. PERSONAL ŞI CONTURI ASIMILATE
421. Personal - salarii datorate (P)
423. Personal - ajutoare materiale datorate (P)
424. Prime reprezentând participarea personalului la profit15 (P)
___________
15
Se utilizează atunci când există bază legală pentru acordarea acestora.

425. Avansuri acordate personalului (A)


426. Drepturi de personal neridicate (P)
427. Reţineri din salarii datorate terţilor (P)
428. Alte datorii şi creanţe în legătură cu personalul
4281. Alte datorii în legătură cu personalul (P)
4282. Alte creanţe în legătură cu personalul (A)
43. ASIGURĂRI SOCIALE, PROTECŢIA SOCIALĂ ŞI CONTURI ASIMILATE
431. Asigurări sociale
4311. Contribuţia unităţii la asigurările sociale (P)
4312. Contribuţia personalului la asigurările sociale (P)
4313. Contribuţia angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate (P)
4314. Contribuţia angajaţilor pentru asigurările sociale de sănătate (P)
437. Ajutor de şomaj
4371. Contribuţia unităţii la fondul de şomaj (P)
4372. Contribuţia personalului la fondul de şomaj (P)
438. Alte datorii şi creanţe sociale
4381. Alte datorii sociale (P)
4382. Alte creanţe sociale (A)
44. BUGETUL STATULUI, FONDURI SPECIALE ŞI CONTURI ASIMILATE
441. Impozitul pe profit/venit
4411. Impozitul pe profit (P)
4418. Impozitul pe venit16 (P)
___________
16
Se utilizează pentru evidenţierea impozitului pe venitul microîntreprinderilor, definite conform
legii.

442. Taxa pe valoarea adăugată


4423. TVA de plată (P)
4424. TVA de recuperat (A)
4426. TVA deductibilă (A)
4427. TVA colectată (P)
4428. TVA neexigibilă (A/P)
444. Impozitul pe venituri de natura salariilor (P)
445. Subvenţii
129
4451. Subvenţii guvernamentale (A)
4452. Împrumuturi nerambursabile cu caracter de subvenţii (A)
4458. Alte sume primite cu caracter de subvenţii (A)
446. Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (P)
447. Fonduri speciale - taxe şi vărsăminte asimilate (P)
448. Alte datorii şi creanţe cu bugetul statului
4481. Alte datorii faţă de bugetul statului (P)
4482. Alte creanţe privind bugetul statului (A)
45. GRUP ŞI ACŢIONARI/ASOCIAŢI
451. Decontări între entităţile afiliate
4511. Decontări între entităţile afiliate (A/P)
4518. Dobânzi aferente decontărilor între entităţile afiliate (A/P)
453. Decontări privind interesele de participare
4531. Decontări privind interesele de participare (A/P)
4538. Dobânzi aferente decontărilor privind interesele de participare (A/P)
455. Sume datorate acţionarilor/asociaţilor
4551. Acţionari/asociaţi - conturi curente (P)
4558. Acţionari/asociaţi - dobânzi la conturi curente (P)
456. Decontări cu acţionarii/asociaţii privind capitalul (A/P)
457. Dividende de plată (P)
458. Decontări din operaţii în participaţie
4581. Decontări din operaţii în participaţie - pasiv (P)
4582. Decontări din operaţii în participaţie - activ (A)
46. DEBITORI ŞI CREDITORI DIVERŞI
461. Debitori diverşi (A)
462. Creditori diverşi (P)
47. CONTURI DE SUBVENŢII, REGULARIZARE ŞI ASIMILATE
471. Cheltuieli înregistrate în avans (A)
472. Venituri înregistrate în avans (P)
473. Decontări din operaţii în curs de clarificare (A/P)
475. SUBVENŢII PENTRU INVESTIŢII
4751. Subvenţii guvernamentale pentru investiţii (P)
4752. Împrumuturi nerambursabile cu caracter de subvenţii pentru investiţii (P)
4753. Donaţii pentru investiţii (P)
4754. Plusuri de inventar de natura imobilizărilor (P)
4758. Alte sume primite cu caracter de subvenţii pentru investiţii (P)
478. Venituri în avans aferente activelor primite prin transfer de la clienţi (P)
___________
Subpunctul 478. a fost introdus prin punctul 3. din Ordin nr. 1690/2012 începând cu 18.12.2012.

48. DECONTĂRI ÎN CADRUL UNITĂŢII


481. Decontări între unitate şi subunităţi (A/P)
482. Decontări între subunităţi (A/P)
49. AJUSTĂRI PENTRU DEPRECIEREA CREANŢELOR
491. Ajustări pentru deprecierea creanţelor - clienţi (P)
495. Ajustări pentru deprecierea creanţelor - decontări în cadrul grupului şi cu acţionarii/asociaţii
(P)
496. Ajustări pentru deprecierea creanţelor - debitori diverşi (P)

CLASA 5 – CONTURI DE TREZORERIE

50. INVESTIŢII PE TERMEN SCURT


501. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate (A)
505. Obligaţiuni emise şi răscumpărate (A)
506. Obligaţiuni (A)
507. Certificate verzi acordate (A)
___________
Subpunctul 507. a fost introdus prin punctul 4. din Ordin nr. 2067/2013 începând cu 07.01.2014.

130
508. Alte investiţii pe termen scurt şi creanţe asimilate
5081. Alte titluri de plasament (A)
5088. Dobânzi la obligaţiuni şi titluri de plasament (A)
509. Vărsăminte de efectuat pentru investiţiile pe termen scurt
5091. Vărsăminte de efectuat pentru acţiunile deţinute la entităţile afiliate (P)
5092. Vărsăminte de efectuat pentru alte investiţii pe termen scurt (P)
51. CONTURI LA BĂNCI
511. Valori de încasat
5112. Cecuri de încasat (A)
5113. Efecte de încasat (A)
5114. Efecte remise spre scontare (A)
512. Conturi curente la bănci
5121. Conturi la bănci în lei (A)
5124. Conturi la bănci în valută (A)
5125. Sume în curs de decontare (A)
518. Dobânzi
5186. Dobânzi de plătit (P)
5187. Dobânzi de încasat (A)
519. Credite bancare pe termen scurt
5191. Credite bancare pe termen scurt (P)
5192. Credite bancare pe termen scurt nerambursate la scadenţă (P)
5193. Credite externe guvernamentale (P)
5194. Credite externe garantate de stat (P)
5195. Credite externe garantate de bănci (P)
5196. Credite de la trezoreria statului (P)
5197. Credite interne garantate de stat (P)
5198. Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt (P)
53. CASA
531. Casa
5311. Casa în lei (A)
5314. Casa în valută (A)
532. Alte valori
5321. Timbre fiscale şi poştale (A)
5322. Bilete de tratament şi odihnă (A)
5323. Tichete şi bilete de călătorie (A)
5328. Alte valori (A)
54. ACREDITIVE
541. Acreditive
5411. Acreditive în lei (A)
5412. Acreditive în valută (A)
542. Avansuri de trezorerie17 (A)
___________
17
În acest cont vor fi evidenţiate şi sumele acordate prin sistemul de carduri.

58. VIRAMENTE INTERNE


581. Viramente interne (A/P)
59. AJUSTĂRI PENTRU PIERDEREA DE VALOARE A CONTURILOR DE TREZORERIE
591. Ajustări pentru pierderea de valoare a acţiunilor deţinute la entităţile afiliate (P)
595. Ajustări pentru pierderea de valoare a obligaţiunilor emise şi răscumpărate (P)
596. Ajustări pentru pierderea de valoare a obligaţiunilor (P)
598. Ajustări pentru pierderea de valoare a altor investiţii pe termen scurt şi creanţe asimilate (P)

CLASA 6 – CONTURI DE CHELTUIELI

60. CHELTUIELI PRIVIND STOCURILE


601. Cheltuieli cu materiile prime
602. Cheltuieli cu materialele consumabile
6021. Cheltuieli cu materialele auxiliare
6022. Cheltuieli privind combustibilii
6023. Cheltuieli privind materialele pentru ambalat
131
6024. Cheltuieli privind piesele de schimb
6025. Cheltuieli privind seminţele şi materialele de plantat
6026. Cheltuieli privind furajele
6028. Cheltuieli privind alte materiale consumabile
603. Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar
604. Cheltuieli privind materialele nestocate
605. Cheltuieli privind energia şi apa
606. Cheltuieli privind animalele şi păsările
607. Cheltuieli privind mărfurile
608. Cheltuieli privind ambalajele
609. Reduceri comerciale primite
61. CHELTUIELI CU SERVICIILE EXECUTATE DE TERŢI
611. Cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile
612. Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile
613. Cheltuieli cu primele de asigurare
614. Cheltuieli cu studiile şi cercetările
62. CHELTUIELI CU ALTE SERVICII EXECUTATE DE TERŢI
621. Cheltuieli cu colaboratorii
622. Cheltuieli privind comisioanele şi onorariile
623. Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate
624. Cheltuieli cu transportul de bunuri şi personal
625. Cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări
626. Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii
627. Cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate
628. Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi
63. CHELTUIELI CU ALTE IMPOZITE, TAXE ŞI VĂRSĂMINTE ASIMILATE
635. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
64. CHELTUIELI CU PERSONALUL
641. Cheltuieli cu salariile personalului
642. Cheltuieli cu tichetele de masă acordate salariaţilor
643. Cheltuieli cu primele reprezentând participarea personalului la profit
644. Cheltuieli cu remunerarea în instrumente de capitaluri proprii
645. Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
6451. Contribuţia unităţii la asigurările sociale
6452. Contribuţia unităţii pentru ajutorul de şomaj
6453. Contribuţia angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate
6455. Contribuţia unităţii la asigurările de viaţă (A)
___________
Subpunctul 6455. a fost introdus prin punctul 4. din Ordin nr. 2067/2013 începând cu
07.01.2014.

6456. Contribuţia unităţii la fondurile de pensii facultative


___________
Subpunctul 6456. a fost modificat prin punctul 6. din Ordin nr. 2067/2013 începând cu
07.01.2014.

6457. Contribuţia unităţii la primele de asigurare voluntară de sănătate


6458. Alte cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
65. ALTE CHELTUIELI DE EXPLOATARE
652. Cheltuieli cu protecţia mediului înconjurător
654. Pierderi din creanţe şi debitori diverşi
658. Alte cheltuieli de exploatare
6581. Despăgubiri, amenzi şi penalităţi
6582. Donaţii acordate
6583. Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital
6588. Alte cheltuieli de exploatare
66. CHELTUIELI FINANCIARE
663. Pierderi din creanţe legate de participaţii
664. Cheltuieli privind investiţiile financiare cedate
6641. Cheltuieli privind imobilizările financiare cedate
6642. Pierderi din investiţiile pe termen scurt cedate
132
665. Cheltuieli din diferenţe de curs valutar
666. Cheltuieli privind dobânzile
667. Cheltuieli privind sconturile acordate
668. Alte cheltuieli financiare
67. CHELTUIELI EXTRAORDINARE
671. Cheltuieli privind calamităţile şi alte evenimente extraordinare
68. CHELTUIELI CU AMORTIZĂRILE, PROVIZIOANELE ŞI AJUSTĂRILE PENTRU
DEPRECIERE SAU PIERDERE DE VALOARE
681. Cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru depreciere
6811. Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor
6812. Cheltuieli de exploatare privind provizioanele
6813. Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea imobilizărilor
6814. Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea activelor circulante
686. Cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru pierdere de valoare
6863. Cheltuieli financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor
financiare
6864. Cheltuieli financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a activelor circulante
6868. Cheltuieli financiare privind amortizarea primelor de rambursare a obligaţiunilor
69. CHELTUIELI CU IMPOZITUL PE PROFIT ŞI ALTE IMPOZITE
691. Cheltuieli cu impozitul pe profit
698. Cheltuieli cu impozitul pe venit şi cu alte impozite care nu apar în elementele de mai sus18
___________
18
Se utilizează conform reglementărilor legale.

CLASA 7 – CONTURI DE VENITURI

70. CIFRA DE AFACERI NETĂ


701. Venituri din vânzarea produselor finite
702. Venituri din vânzarea semifabricatelor
703. Venituri din vânzarea produselor reziduale
704. Venituri din servicii prestate
705. Venituri din studii şi cercetări
706. Venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii
707. Venituri din vânzarea mărfurilor
708. Venituri din activităţi diverse
709. Reduceri comerciale acordate
71. VENITURI AFERENTE COSTULUI PRODUCŢIEI ÎN CURS DE EXECUŢIE
711. Venituri aferente costurilor stocurilor de produse
712. Venituri aferente costurilor serviciilor în curs de execuţie
72. VENITURI DIN PRODUCŢIA DE IMOBILIZĂRI
721. Venituri din producţia de imobilizări necorporale
722. Venituri din producţia de imobilizări corporale
74. VENITURI DIN SUBVENŢII DE EXPLOATARE
741. Venituri din subvenţii de exploatare
7411. Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri 19
7412. Venituri din subvenţii de exploatare pentru materii prime şi materiale consumabile
7413. Venituri din subvenţii de exploatare pentru alte cheltuieli externe
7414. Venituri din subvenţii de exploatare pentru plata personalului
7415. Venituri din subvenţii de exploatare pentru asigurări şi protecţie socială
7416. Venituri din subvenţii de exploatare pentru alte cheltuieli de exploatare
7417. Venituri din subvenţii de exploatare aferente altor venituri
7418. Venituri din subvenţii de exploatare pentru dobânda datorată
___________
19
Se ia în calcul la determinarea cifrei de afaceri.

75. ALTE VENITURI DIN EXPLOATARE


754. Venituri din creanţe reactivate şi debitori diverşi
758. Alte venituri din exploatare
7581. Venituri din despăgubiri, amenzi şi penalităţi
7582. Venituri din donaţii primite
133
7583. Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital
7584. Venituri din subvenţii pentru investiţii
7588. Alte venituri din exploatare
76. VENITURI FINANCIARE
761. Venituri din imobilizări financiare
7611. Venituri din acţiuni deţinute la entităţile afiliate
7613. Venituri din interese de participare
762. Venituri din investiţii financiare pe termen scurt
763. Venituri din creanţe imobilizate
764. Venituri din investiţii financiare cedate
7641. Venituri din imobilizări financiare cedate
7642. Câştiguri din investiţii pe termen scurt cedate
765. Venituri din diferenţe de curs valutar
766. Venituri din dobânzi
767. Venituri din sconturi obţinute
768. Alte venituri financiare
77. VENITURI EXTRAORDINARE
771. Venituri din subvenţii pentru evenimente extraordinare şi altele similare
78. VENITURI DIN PROVIZIOANE ŞI AJUSTĂRI PENTRU DEPRECIERE SAU
PIERDERE DE VALOARE
781. Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare
7812. Venituri din provizioane
7813. Venituri din ajustări pentru deprecierea imobilizărilor
7814. Venituri din ajustări pentru deprecierea activelor circulante
7815. Venituri din fondul comercial negativ20
___________
20
Abrogată prin punctul 12. din Ordin nr. 2869/2010 începând cu 29.12.2010.
786. Venituri financiare din ajustări pentru pierdere de valoare
7863. Venituri financiare din ajustări pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare
7864. Venituri financiare din ajustări pentru pierderea de valoare a activelor circulante

CLASA 8 – CONTURI SPECIALE

80. CONTURI ÎN AFARA BILANŢULUI


801. Angajamente acordate
8011. Giruri şi garanţii acordate
8018. Alte angajamente acordate
802. Angajamente primite
8021. Giruri şi garanţii primite
8028. Alte angajamente primite
803. Alte conturi în afara bilanţului
8031. Imobilizări corporale luate cu chirie
8032. Valori materiale primite spre prelucrare sau reparare
8033. Valori materiale primite în păstrare sau custodie
8034. Debitori scoţi din activ, urmăriţi în continuare
8035. Stocuri de natura obiectelor de inventar date în folosinţă
8036. Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate
8037. Efecte scontate neajunse la scadenţă
8038. Bunuri publice primite în administrare, concesiune şi cu chirie
8039. Alte valori în afara bilanţului
804. Amortizarea aferentă gradului de neutilizare a mijloacelor fixe
8045. Amortizarea aferentă gradului de neutilizare a mijloacelor fixe
805. Dobânzi aferente contractelor de leasing şi altor contracte asimilate, neajunse la scadenţă
8051. Dobânzi de plătit
8052. Dobânzi de încasat21
___________
21
Acest cont se foloseşte de către entităţile radiate din Registrul general şi care mai au în
derulare contracte de leasing.

806. Certificate de emisii de gaze cu efect de seră


807. Active contingente
134
808. Datorii contingente
809. Creanţe preluate prin cesionare
___________
Subpunctul 809. a fost introdus prin punctul 21. din Ordin nr. 1898/2013 începând cu
01.01.2014.

89. BILANŢ
891. Bilanţ de deschidere
892. Bilanţ de închidere

CLASA 9 – CONTURI DE GESTIUNE22


___________
22
Pentru organizarea contabilităţii de gestiune, folosirea conturilor din această clasă este
opţională.

90. DECONTĂRI INTERNE


901. Decontări interne privind cheltuielile
902. Decontări interne privind producţia obţinută
903. Decontări interne privind diferenţele de preţ
92. CONTURI DE CALCULAŢIE
921. Cheltuielile activităţii de bază
922. Cheltuielile activităţilor auxiliare
923. Cheltuieli indirecte de producţie
924. Cheltuieli generale de administraţie
925. Cheltuieli de desfacere
93. COSTUL PRODUCŢIEI
931. Costul producţiei obţinute
933. Costul producţiei în curs de execuţie

135