Sunteți pe pagina 1din 70

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………pag. 2
Capitolul 1. Agricultura ecologica- delimitari conceptuale……………………..pag. 5
1.1.Istoria si evolutia agriculturii ecologice…………………………………….pag. 10
1.2. Obiectivele, principiile si normele…………………………………………pag. 15
1.3. Avantajele si dezavantajele agriculturii ecologice…………………………pag. 22
Capitolul 2. Marketing ecologic……………….………………………………..pag. 24
2.1. Conceptul de aliment ecologic……………………………………………..pag. 27
2.2. Marketing-ul produselor ecologice vegetale……………………………….pag. 28
Capitolul 3. Implementarea legislatiei privind
agricultura ecologica in Romania………………………………………………pag. 32
3.1. Legislatia privind agricultura ecologica in Uniunea Europeana……………pag. 32
3.2. Directiva privind siguranta alimentelor…………………………………….pag. 40
3.3. Directiva privind etichetarea produselor ecologice………………………...pag. 41
3.4. Legislatia privind agricultura ecologica in Romania……………………….pag. 44
Capitolul 4. Tehnologia prelucrarii fructelor de catina alba in sucuri naturale…pag. 47
4.1. Importanta alimentara si terapeutica a fructelor de catina alba
( catina de rau) Hippophae Rhamnoides L……………………………………..pag. 51
4.2. Tehnologia fabricarii sucurilor naturale din fructe de catina alba…………pag. 56
4.3. Obtinerea sucului natural din catina alba…………………………………..pag. 62
4.4. Prepararea concentratului natural din fructe de catina alba
cu aroma de citrice………………………………………………………………pag. 63
4.5. Prepararea bauturilor racoritoare din concentratul natural din
fructe de catina alba, cu aroma de citrice……………………………………….pag. 64
4.6. Calitatea concentratelor din sucuri naturale de catina alba
cu aroma de citrice………………………………………………………………pag. 64
Concluzii………………………………………………………………………...pag. 67
Bibliografie
INTRODUCERE

În toate ţările Uniunii Europene se manifestă o reală voinţă de dezvoltare a


agriculturii ecologice, care va deţine peste 10 % din suprafaţa cultivată. Suprafaţa
agricolă utilă în "bio" în unele ţări se prezintă astfel: Italia - peste 1.100.000 ha,
Germania, Marea Britanie - 600.000 ha, Franţa - 400.000 ha, Spania - 380.000 ha,
Austria - 250.000 ha, iar în SUA şi Japonia în jur de 20 % din sistemul de producţie
alimentară este ecologică.
Spre deosebire de agricultura convenţională, care reprezintă un sistem energo-
intensiv, costisitor pentru societate, cu potenţial dăunător asupra mediului înconjurător
şi al sănătăţii populaţiei, conceptul agriculturii ecologice se bazează pe o abordare
holistică, în cadrul căreia natura este perceputa mai mult decât elementele
componente, considerate individual. Principiile agriculturii ecologice se regăsesc în
principiile ecologiei, ştiinţa care studiază interrelaţiile dintre organisme şi mediu. În
termeni practici, aceasta înseamnă că agricultura organică se inspiră şi învaţă din
existenţa ecosistemelor naturale.
Fermele şi societăţile agroindustriale ecologice sunt, în general, de dimensiuni
mici sau mijlocii. În toată lumea, majoritatea fermelor ecologice ocupă suprafeţe mici
(0,5-30 ha), cultivă şi/sau cresc un numar mic din una, doua sau trei specii de plante şi
animale şi, respective, prelucrează unul, doua sau trei produse agricole diferite.
Agricultura ecologică este un sistem de producţie care exclude utilizarea
fertilizatorilor artificiali, a pesticidelor, hormonilor de creştere şi aditivilor în hrana
animalelor. Agricultura ecologică se bazează pe asolamentul culturilor, respectiv
metode biologice de protecţie a plantelor, care să menţină fertilitatea solului, să
asigure plantele cu substanţe nutritive, să combată bolile, buruienele şi dăunătorii.
În Romania, producţia ecologică se defineşte prin obţinerea de produse
agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu
regulile de producţie ecologică, care respectă standardele, ghidurile şi caietele de
sarcini naţionale şi sunt atestate de un organism de inspecţie si certificare. Cererea de
produse agricole ecologice fiind în creştere, se poate considera o nouă oportunitate
pentru exportul agriculturii românesti. Romania, deşi este cel mai mare producător din
zonă, cu cea mai curată agricultură, din cauza imposibilităţii financiare pentru

2
chimizare masivă, poate face faţă acestei provocări, dar nu poate exporta produsele
agricole ecologice decât sub certificare straină, costisitoare şi anevoioasă.
Dezvoltarea tehnologiilor de cultură pentru agricultura alternativă, respectiv
"agricultura ecologică" se impune tot mai mult prin performanţele socio - economice
realizate. Acest lucru poate fi uşor de îndeplinit, printr-un management corespunzător
al tuturor factorilor care contribuie la obţinerea unor producţii ridicate pe unitatea de
suprafaţă şi în final recunoaşterea calităţii produselor finite, în acest caz, certificarea
producţiei ca fiind ecologică.
Alimentele ecologice sunt produse diversificate, sănătoase, libere de boli şi
dăunători, lipsite de reziduuri nocive, cu un conţinut echilibrat în substanţe bioactive
şi minerale. Sunt rezultate din tehnologii ecologice, tehnologii care nu utilizează
îngrăşăminte chimice şi pesticide. Toate tehnologiile bioecologice au rolul de a pune
la dispoziţia consumatorului şi industriei prelucrătoare produse naturale lipsite de
reziduuri chimice şi mai ales tehnologii menite să contribuie la salvgardarea
ecosistemului agricol. Ele sunt obţinute din ingrediente provenite din agricultura
ecologică. Marele avantaj al alimentelor ecologice îl constituie absenţa pesticidelor.
Două aspecte din viaţa de zi cu zi care demonstrează faptul că revenirea la o
agricultură naturală, în care nu se utilizează chimicale, este prioritară, pe măsură ce
consumatorii sunt tot mai exigenţi. Uniunea Europeană pune un accent deosebit pe
obţinerea produselor vegetale sau animale prin procedee ecologice şi îi încurajează pe
cei care doresc să practice o astfel de agricultură. Revenirea, însă, la aceste procedee
nu este tocmai simplă, întrucât regulile sunt foarte stricte, astfel încât produsul final să
fie într-adevăr complet natural, ecologic.
Spre deosebire de agricultura convenţională, intensivă, agricultura organică
poate juca un rol important în reducerea gazelor cu efect de seră, responsabile pentru
încălzirea globală. Şi asta pentru că în agricultura ecologică materiile prime provin în
principal din fermă, iar animalele sunt ţinute pe propriile păşuni bio, drept urmare
arderile de combustibil fosil pentru transport sunt mult mai mici. În plus, prin
interzicerea utilizării fertilizatorilor chimici a fost eliminată o sursă suplimentară de
emisii de azot.
Emisiile de azot sunt diminuate în agricultura ecologică şi datorită faptului că
numărul animalelor de fermă este limitat, astfel încât mraniţa rezultată, bogată în azot,
să nu devină poluantă.

3
Agricultura bio asigură şi o emisie mult mai mică de metan, oxidarea acestuia
fiind accelerată de microorganismele aerobe şi a celor anaerobe din sol, protejate de
acest sistem. Regulile şi principiile agriculturii ecologice au devenit o constantă a
vieţii sociale şi a politicilor agricole, care totuşi aparţin viitorului.
Agricultura eco nu ar putea hrăni lumea. Opinia este falsă pentru că agricultura
intensivă, în vogă la nivel mondial, distruge solul şi poluează, în timp ce cea bio
protejează mediul înconjurător, dă produse mai săţioase şi le aduce venituri mai mari
fermierilor săraci.
Integrarea protecţiei mediului în ansamblul activităţilor socio-economice,
creşterea performanţelor economice şi ecologice, precum şi schimbarea modelelor de
producţie şi de consum sunt susţinute pe plan mondial printr-o serie de instrumente
juridice, instituţionale şi financiare. Temerile privind mediul înconjurător, sănătatea
persoanelor, a animalelor şi ingineria genetică sunt factori la fel de importanţi care
susţin nişa de piaţă pentru produsele ecologice, care se dezvoltă mult mai rapid decât
orice alt sector agricol sau al vânzărilor de produse alimentare cu amănuntul.
Potrivit Agenţiei pentru Protecţia Consumatorului, în Romania, în etapa de
procesare se utilizeaza doar aditivi alimentari naturali, de origine animală sau
vegetală, minerali sau anorganici. De asemenea, pentru a obţine produse agricole
ecologice, lipsite de substanţe chimice de sinteză, inainte de a putea fi folosite ca
terenuri ecologice, terenurile agricole trebuie să urmeze un proces de reconversie pe
durata a 2-3 ani, în care nu se utilizează substanţele de sinteză. Însa absenţa în
totalitate a substanţelor chimice de sinteză şi a poluanţilor este greu de realizat. Chiar
si în ecosistemele indepărtate, precum ecosistemele arctice sau cele ale pădurilor
ecuatoriale veşnic verzi, au fost găsite urme de metale grele, poluanţi sau alte
substanţe de sinteză provenite din activităţile economice desfăţurate la mii de
kilometri depărtare. Un alt aspect important este faptul că nu toţi aditivii alimentari
naturali sunt neapărat mai sănătoşi. Până şi acidul ascorbic sau cel citric, utilizaţi în
cantităţi mari, pot provoca disconfort. Nici acidul acetic nu poate fi consumat în orice
cantitate. La rândul său, talcul, un aditiv mineral natural, utilizat în cantităţi care
depăşesc limitele prevăzute de legile sanitare, este asociat cancerului gastric. Potrivit
studiilor realizate de diverşi cercetători, concentraţiile reziduurilor chimice din urina
unor copii hrăniţi cu alimente produse prin tehnici agricole convenţionale sunt în
general de nouă ori mai mari decât aceleaşi concentraţii în cazul copiilor hrăniţi cu
alimente ecologice.

4
CAPITOLUL 1. AGRICULTURA ECOLOGICA - DELIMITĂRI
CONCEPTUALE

,,Agricultură ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru


definirea acestui sistem de agricultură este similar cu termenii ,,agricultură organică”
sau ,,agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre.
Agricultura organica face parte dintr-un spectru larg de metodologii care
sprijină mediul înconjurător, bazându-se pe reducerea la minimum a input-urilor
externe, evitarea utilizării îngrăşămintelor sintetice şi pesticidelor. Sistemele de
producţie organică se fundamentează pe standarde de producţie specifice şi precise,
care urmăresc realizarea de agrosisteme optime, uşor de susţinut din punct de vedere
social, ecologic şi economic. Termeni ca „biologic” şi „ecologic” se folosesc şi pentru
a descrie mai clar sistemul organic. Cerinţele referitoare la alimentele produse organic
diferă de cele pentru alte produse agricole, în sensul că procedurile de producţie fac
parte intrinsecă din identificarea, etichetarea şi cerinţele acestora. „Organic” este un
termen de etichetare care denotă produse obţinute în conformitate cu standardele
producţiei organice şi certificate de un organism sau o autoritate legal constituită în
acest sens. Scopul principal al agriculturii organice este de a optimiza sănătatea şi
productivitatea comunităţilor interdependente din sol, a plantelor, animalelor şi
oamenilor.
Conform definiţiei, dată de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura
FAO (Food şi Agriculture organization), şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii OMS în
"Codul Alimentarius", agricultura ecologică reprezintă un "sistem integral de
gestionare a procesului de producţie, care contribuie la sprijinirea şi consolidarea
rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi
activitatea biologică a solului. "Agricultura biologică respectă reguli stricte, stabilite
prin normele legislative.
Ca orice marcă comercială, care garantează o mai înaltă calitate şi
originea produselor, agricultura biologică este strâns legată de respectarea unor reguli
stricte de producţie, stabilite prin anumite norme legislative agricultura biologică

5
trebuie controlată şi certificată. In scopul a garanta consumătorului respectarea
regulilor de producţie stabilite.
Agricultura ecologică este o metodă de producţie care ţine cont de
cunoştinţele tradiţionale ale ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice în toate
disciplinele agronomice, răspunzând preocupărilor sociale fi ale mediului
înconjurător, fumizăndu-se consumatorilor produse de calitate chiar şi în ţările mai
sărace.
Agricultura organică implică sisteme de management de producţie care
promovează şi îmbunătăţesc sănătatea agroecosistemului, incluzând biodiversitatea,
ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Aceasta pune accentul pentru
aplicarea practicilor de management, preferate input-urilor din afara fermei, ţinând
cont că, condiţiile regionale cer sisteme adaptate local. Atunci când este posibil, se
aplică metode culturale, biologice şi mecanice libere de materiale sintetice, pentru
îndeplinirea oricărei funcţii specifice din cadrul sistemului. Un sistem de producţie
organică este astfel proiectat încât:
- să îmbunătăţească diversitatea biologică din întregul sistem;
- să sporească activitatea biologică din sol;
- să menţină fertilitatea solului pe termen lung;
- să recicleze deşeurile de plante şi animale, pentru a reda solului elementele
nutritive, astfel reducând la minimum resursele ce nu pot fi reînnoite;
- să se bazeze pe resurse care pot fi reînnoite în sisteme agricole organizate
local;
- să promoveze utilizarea sănătoasă a solului, apei şi aerului, precum şi să
reducă la minimum toate formele de poluare rezultată din activităţile agricole;
- să manevreze produsele agricole punând accent pe metode de prelucrare
atentă, pentru menţinerea integrităţii organice şi a calităţilor vitale ale
produselor în toate etapele;
- să devină stabilă în orice fermă într-o perioadă de transformare, a cărei durată
corespunzătoare este determinată de factori locali specifici ca istoria terenului,
tipul de recolte şi inventar viu produs.
Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi
resursele naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice,
pesticidelor de sinteză şi a erbicideior, metodeie de prevenire jucând un rol primordial
în lupta împotriva dăunătorilor, boliior şi a buruienilor.

6
Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să se ţină
seama de tehnicile biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile
socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor din
agroecosisteme, fiind un factor esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime şi de
lungă durată.
Principiile pe care este fondată agricultura ecologică sunt universale, dar
tehnicile utilizate sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de
tradiţiile locale.
Agricultura ecologică este o metodă care necesită capacitate de observare
şi de reflexie.
Foloseşte un potenţial ridicat de mână de lucru, necesitând deci locuri noi
de muncă, şi menţine ţăranii la munca câmpului, aspect important într-o perioadă de
şomaj, pe de o parte şi exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de
altă parte.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile:
- distribuirea echilibrată şi echitabilă a resurselor şi accentuarea laturii
calitative a producţiei ca atribute ale unei noi concepţii despre redimensionarea
creşterii economice.
- perfecţionarea, reorientarea sau chiar schimbarea tehnologiilor,
punerea lor sub control şi monitorizarea riscurilor acestora.
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare
la luarea deciziilor privind ecologia şi mediu;
- asigurarea unui potenţial dezvoltat din punct de vedere financiar,
economic, uman, tehnologic.
Mediul şi resursele naturale trebuie să fie recunoscute ca fundament al
tuturor activităţilor umane, iar protejarea lor trebuie să reprezinte o condiţie
obligatorie pentru dezvoltare.
Conceptul de dezvoltare durabilă se bazează pe drepturi, obligaţii şi
justiţie, presupunând:
- ne
- pro
- me
- dis

7
Conceptul de contact strâns între consumator şi producător datează de multă
vreme. Cererea sporită de pe piaţă, interesele economice crescute faţă de producţie şi
distanţa tot mai mare dintre producător şi consumator au determinat introducerea
controlului extern şi a procedurilor de certificare. Verificarea sistemului de
management organic este o componentă integrală a certificării. Procedurile de
certificare a operatorului se bazează, în primul rând, pe o descriere anuală a
întreprinderii agricole, pregătită de operator în cooperare cu organul de verificare. În
acelaşi fel, la nivelul prelucrării, se dezvoltă standarde pentru verificarea operaţiunilor
de prelucrare şi starea fabricii. Când procesul de verificare este preluat de un
organism sau o autoritate de certificare, trebuie separate clar funcţia de verificare de
cea de certificare.
Pentru a-şi menţine integritatea, organismele sau autorităţile de certificare,
care evaluează şi certifică procedurile operatorului trebuie să fie independente de
interesele economice referitoare la certificarea operatorilor. Cu excepţia unei mici
părţi de bunuri agricole vândute de fermă direct consumatorilor, majoritatea
produselor sunt vândute prin canale comerciale consacrate. Pentru a reduce practicile
înşelătoare de pe piaţă, sunt necesare măsuri specifice pentru verificarea eficientă a
întreprinderilor comerciale şi de prelucrare. Aşadar, reglementarea unui proces, mai
degrabă decât a produsului final, pretinde acţiunea responsabilă a tuturor părţilor
implicate.
Cerinţele de import trebuie să se bazeze pe principiile echivalenţei şi
transparenţei, stabilite prin documentul: Principiile de verificare şi certificare a
importului şi exportului alimentar. Atunci când acceptă produse organice importate,
ţările evaluează, de obicei, procedurile de verificare şi certificare, precum şi
standardele aplicate în ţara exportatoare.
Când putem spune că un produs este bio
Alimentele trebuie să se refere la metodele de producţie organică numai dacă
provin dintr-un sistem de fermă organică în care se aplică anumite practici de
management. Aceste practici urmăresc îmbunătăţirea conţinutului nutritiv al
ecosistemului şi o productivitate susţinută, asigurând combaterea buruienilor,
dăunătorilor şi bolilor prin forme de viaţă dependente, reciclarea reziduurilor din
plante şi animale, selectarea şi rotaţia recoltelor, administrarea apei, arat şi cultivat.
Fertilitatea solului este menţinută şi îmbunătăţită printr-un sistem care
optimizează activitatea biologică şi natura fizică şi minerală a solului, pentru a asigura

8
un conţinut nutritiv echilibrat pentru plantele şi animalele, dar şi pentru conservarea
resurselor acestuia. Producţia trebuie sprijinită prin reciclarea elementelor nutritive
din plante, ca parte a strategiei de fertilizare.
Combaterea dăunătorilor şi a bolilor implică încurajarea unei relaţii echilibrate
gazdă/prădător, creşterea populaţiei de insecte benefice, controlul biologic şi cultural
şi îndepărtarea mecanică a dăunătorilor şi porţiunilor afectate ale plantei. Baza
administrării chibzuite a inventarului viu organic este dezvoltarea unei relaţii
armonioase între pământ, plante şi animale şi respectul pentru necesităţile fiziologice
şi comportamentale ale animalelor. La aceasta se ajunge printr-o combinaţie de furaje
de calitate obţinute organic, un ritm de depozitare susţinut, sisteme de management al
inventarului viu corespunzătoare necesităţilor comportamentale şi practici
manageriale ce reduc stresul, sprijinind sănătatea şi bunăstarea animalelor, prevenind
îmbolnăvirea lor şi evitând administrarea de medicamente alopate (inclusiv
antibiotice).
Agricultura organică - o alternativă
Agricultura organică reprezintă o alternativă la agricultura tradiţională, ca
urmare a funcţionării necorespunzătoare a acesteia şi a cauzelor care au determinat
scăderea rezistenţei plantelor, a sănătăţii animalelor şi calităţii solului şi implicit a
sănătăţii omului. Agricultura organică se bazează, în principiu, pe ridicarea
conţinutului solului în materie organică prin folosirea îngrăşămintelor organice
naturale.
Dacă termenul de agricultură organică a devenit familiar în ultimii ani,
semnificaţia concretă a acestei metode de producţie este încă imprecisă pentru o bună
parte dintre agricultori. În ceea ce priveşte sistemul de noţiuni, s-a estimat că se
folosesc circa 16 denumiri diferite pentru agricultura organică, cele mai cunoscute
fiind: agricultura ecologică, agricultura regenerativă, agricultura durabilă, agricultura
sustenabilă. În unele cazuri denumirile diferite indică şi diferenţe conceptuale sau
filozofice. Termenul biologic este preferat în Europa continentală, în timp ce britanicii
şi americanii folosesc termenul organic, iar în România termenul ecologic.
Termeni derivaţi obişnuiţi, bio, eco etc., sau diminutivele, singure sau în
combinaţie, vor fi considerate drept indicaţii referitoare la metoda de producţie
organică în cadrul Comunităţii şi în orice limbă a acesteia, dacă nu se aplică
produselor agricole din alimente sau produse pentru hrană sau în mod clar nu au nici o
legătură cu această metodă de producţie: spaniolă (ecologică), daneză (ecologică),

9
finlandeză (ecologică), suedeză (ecologică), germană (ecologică şi biologică), greacă
(biologică), franceză (biologică), italiană (biologică), olandeză (biologică), portugheză
(biologică), engleză (organică).
In etapa de producţie la fermă se interzice utilizarea organismelor modificate
genetic (OMG-uri şi derivatele acestora) a fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, a
stimulatorilor şi regulatorilor de creştere, hormonilor, antibioticelor. În etapa de
procesare a alimentelor se restricţionează folosirea aditivilor, a substanţelor
complementare şi a substanţelor chimice de sinteză folosite la prepararea alimentelor
ecologice. Agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă, la
creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi la sporirea
interesului pentru spaţiul rural.
Dezvoltarea durabilă a ecosistemelor agricole şi posibilitatea de a produce
alimente de cea mai bună calitate, poate fi considerată cea mai însemnată contribuţie a
agriculturii în asigurarea viitorului omenirii.
Agricultura durabilă (sustenabilă) este în primul rând viabilă din punct de
vedere economic, răspunde exigenţei cererii de alimente sănătoase şi de calitate
superioară, este o agricultură care garantează protecţia şi ameliorarea resurselor
naturale pe termen lung şi le transmite nealterate generaţiilor viitoare.
O astfel de agricultură determină şi diversifică activităţi economice
deoarece materiile prime apar şi se prelucrează prioritar în zonele rurale, dezvoltă
infrastructura şi creşterea potenţialului economic al satelor.
Deci, agricultura durabilă trebuie să fie:
- productivă;
- profitabilă;
- ecologică;
- să conserve resursele;
- echilibrată social şi uman .

1.1. ISTORICUL ŞI EVOLUŢIA AGRICULTURII ECOLOGICE

Agricultura durabilă este şi o problemă de educaţie, în spiritul


respectării naturii şi a cunoaşterii tradiţiilor. In condiţiile acestor moşteniri de cunoştinţe
teoretice şi practice, agricultura ecologică, în toate curentele sale, propune actualizarea

10
metodelor tradiţionale verificate timp de secole şi îmbinarea lor cu metodele moderne.
în scopul menţinerii şi creşterii potenţialului productiv natural al solului.
Au existat trei mari curente care şi-au lăsat amprenta în agricultura
ecologică de azi:
A. "Rudolf Steiner şi agricultura bio-dinamică"
În anul 1924 filozoful austriac Rudolf Steiner, elev ai lui Goethe, lansează
principiile '"agriculturii biodinamice".
Spre sfârşitul vieţii, Rudoif Steiner îşi exprimă conceptele şi orientările
despre şi pentru agricultură, propunând o agricultură "subtilă'' care ţine cont de
diversitatea "comunităţilor vegetale" şi de ciclurile de viaţă ale acestora.
Este primul om care a intuit noţiunea de "ecosistem". Sistemul preconizat de
el a fost perfecţionat şi completat de un discipol al său Dr. Pfeiffer. Datorită activităţii
acestuia agricultura biodinarnică este bine reprezentată în Germania, Elveţia, Austria,
Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., în ţările nordice precum şi in unele ţări din lumea
a treia.
B. "Sir A. Howard şi agricultura organică"
Sir A. Howard a lucrat timp de 40 ani în India, în direcţia rezolvării
problemei alimentare. El a . reevaluat sistemele agricole tradiţionale şi a pus la punct
tehnologii mai puţin costisitoare dar cu exigenţe în muncă. Howard a încercat să
generalizeze agricultura taraneasca în Anglia, începând încă din anii 1940-1945, iar în
concepţia sa fertilizarea organică a solului, puţin costisitoare, este singura capabilă să
întreţină capacităţile de producţie ale solului.
A.Howard este la originea mişcării anglo-saxone de agricultură organică
şi a "ASOCIAŢIEI SOLULUI”. El a preconizat compostarea materiei organice pe
platforme, procedeul ÎNDORE - descris în lucrarea sa "Testament agricol", şi care
influenţează creşterea rezistenţei culturilor la paraziţi numai fertilizând solul cu acest
compost.
C. "RUSH-MULLER şi agricultura biologică"
În plină expansiune industrială, profesorul elveţian Rush, evaluează
caracterul limitat al resurselor omenirii. A căutat şi a găsit bazele ştiinţifice ale unei noi
agriculturi care să asigure subzistenţa populaţie: fără a afecta potenţialul productiv al
agriculturii şi care se bazează exclusiv pe resurse reciclabile.

11
Pentru a menţine humusul, care este principala bogăţie agricolă, el propune
un compostaj de materie organică proaspătă la suprafaţa solului care nu trebuie
încorporată decât după fermentare.
În 1932 dr. Muller (biolog) pune la punct o metodă de agricultură biologică
după teoriile lui Rush, astfel încât în 1948 metoda Rush-Muller a fost extinsă în
agricultură şi se creează "Cooperativa Muller"'. Această metodă este practicată şi astăzi
mai ales în Elveţia şi Austria.
Anterior au fost prezentate trei curente privitoare la un alt fel de
agricultură decât cea intensiv industrializată practicată curent pe suprafeţele cele mai
mari.
Din cele prezentate s-au desprins trei noţiuni, ca denumiri, respectiv:
• agricultura biodinamică - (R. Steiner) - ce presupune înlocuirea
îngrăşămintelor minerale cu compostul de gunoi de grajd, produs pe cale aerobă, şi
propune tratamente cu preparare biodina-mizatoare care ridică nivelul fertilităţii solului,
asigură recolte agricole corelate cu starea soiului şi cu climatul, măreşte rezistenţa
plantelor la boli şi dăunători şi nu strică echilibrul ecologic;
• agricultura organică (sir A. Howard) - practicată in Anglia şi S.U.A.- se
bazează pe fertilizarea solului cu composturi organice, inclusiv cu dejecţii
animaliere sau reziduuri urbane;
• agricultura biologică - (Rush-Muller) - presupune păstrarea materiei
organice la suprafaţa solului,care nu trebuie încorporată decât după fermentare, iar cu
ajutorul microorganismelor se menţine un nivel corespunzător de humus.
Cele trei denumiri se raportează Ia o agricultură alternativă, care refuză în
esenţă chimizarea, fiind opusă agriculturii intensiv-industrială.
Existenţa numeroaselor concepte privitoare la denumirea agriculturii
alternative au dus la unele controverse şi în final nu s-a stabilit încă o denumire
acceptată de specialiştii în domeniu, pentru condiţiile din ţara noastră.
Measnicov M. (1999) încearcă să prezinte semnificaţia corectă a
termenilor utilizaţi, conform Micului Dicţionar Enciclopedic (1972) şi din Dicţionarul
Limbii Române Contemporane (1980).
Lucrarea încearcă să înscrie tendinţele actuale şi necesitatea obţinerii unor
produse agricole curate de poluanţi, fără manipulări genetice etc, sub denumirea
generală de „agricultură ecologica".
Autorul caută să stabilească termenii corecţi pentru:

12
- de
- de
- tip
Explicaţia termenilor se raportează la:
- org
unui organism, care este alcătuit din C şi H uneori şi din alte elemente (O, N etc);
- bio
biologie.
Pentru produsele agricole obţinute prin tehnologii strict controlate sau prin
noi tehnologii se folosesc termenii:
- na
indiferent de tehnologie produsele sunt „naturale";
- org
deoarece toate produsele agricole, chiar şi resturile sunt organice, adică produse de
către organisme;
- bio
obţinute de la microorganisme, plante sau animale nu sunt biologice?;
- ecol
ogice . opusul fiind neecologice, deci curate în sensul actual al noţiunii de ecologic,
neîngrăşate chimic, nepesticidate, nemanipulate genetic, fără surplus de radiaţii etc. .
Pe baza acestor explicaţii Measnicov M. a ajuns la concluzia că este logic
să se folosească noţiunea de "ecologic"'care pare cea mai potrivită cu realitatea
înţelesului acestei noţiuni, însă termenul se referă la calitatea produselor agricole
obţinute în urma proceselor tehnologice de cultură.
În final se consideră că produsele agricole vor fi „ecologice" iar sistemul
de cultură ''durabil ", cu o tentă majoră de protecţie a mediului înconjurător, folosind
tehnologii verificate, seminţe selecţionate, fără manipulări genetice, încercându-se
păstrarea diversităţii vegetale.
Tipul de exploataţie va fi stabilit corect ca suprafaţă, regim şi proprietate,
conducere. Acest lucru este necesar pentru următorii ani, până când vor evolua
concepţiile agronomice, putând fi ajustat şi modificat în funcţie de noile realităţi.
Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate
care au la bază date ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre viaţă, muncă şi

13
agricultură, cu eficienţă sporită şi care poate asigura produse în concordanţă cu
cerinţele exigente ale consumatorilor.
Relaţia AGRICULTURĂ - ALIMENTAŢIE - SĂNĂTATE este din ce în
ce mai evidentă, deoarece în mare parte „bolile civilizaţiei" sunt puse pe seama unei
alimentaţii necorespunzătoare calitativ, urmare a exceselor de utilizare a chimizării în
cadrul tehnologiilor intensive şi ca atare piaţa produselor ,bio" este din ce mai căutată
şi mai apreciată.
Agricultura ecologică este considerată ca fiind singura alternativă pentru
mileniul trei. Europa şi în special statele occidentale, au început sâ-şi organizeze
această activitate încă din anii 1935-1940, dar primele semne de recunoaştere a
activităţii productive şi comerciale datează din anul 1980, când agricultura ecologică
este recunoscută atât de piaţă, cât şi de către guverne, organisme naţionale şi
internaţionale. După anul 2000 dezvoltarea devine spectaculoasă, astfel ca la nivelul
anului 2002 agricultura ecologică în Europa occidentală va deţine o pondere de 0,44%
din suprafaţa agricolă, respectiv 1.995.435 ha, iar în anul 2009 să ajungă la 2,1% din
total, respectiv 2.858.339 ha. Se evidenţiază în acest sens ţări ca Italia, Australia.
Spania. Marea Britanie. Germania. Franţa etc.
Statistici recente publicate de SOEL - SURVEY (2004), INFOAM,
EUROSTAT, şi USDA arată că agricultura ecologică este în plină ascensiune,
practicându-se în peste 100 de ţări din 5 continente, dar inclusiv reuşite şi preocupări
în multe alte ţări. În 2010, numărul cel mai mare de ferme ecologice era în Italia
( 56,4 mii hectare), Turcia ( 18,4 mii hectare), şi Austria ( 18,3 mii hectare), iar
procentul cel mai mare de ferme ecologice din numarul total de ferme era în
Liechtenstein ( 28%), Elvetia ( 10,2 %) şi Austria ( 9,3 %).
În majoritatea ţărilor producătoare există organisme naţionale care
protejează şi controlează producţia „ecologică".
În 1972 s-a constituit Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură
Organică (I.F.O.A.M.-înternational Federation of Organic Agriculture Movements) cu
sediul în Germania care grupează peste 500 de organizaţii de agricultură ecologică şi
peste 80 de ţări.
I.F.O.A.M. organizează manifestări ştiinţifice, simpozioane, congrese
mondiale, editează lucrări ştiinţifice şi de popularizare, adoptă la Congresele mondiale
.Caietul de sarcini cadru" important în unificarea mişcărilor de agricultură biologică,
unde orice ţară poate interveni, corecta sau substitui unele prevederi.

14
Principiul de bază al agriculturii ecologice este ,,de a dezvolta agricultura
ca un organism şi a o considera ca un ecosistem care se modelează în natură şi
constituie o alternativă la intensivizare la specializare şi la dependenţă faţă de
utilizarea produşilor chimici".

1.2. OBIECTIVELE, PRINCIPIILE ŞI NORMELE

Obiectivele, principiile şi normele aplicabile producţiei ecologice sunt


cuprinse în legislaţia comunitară şi naţională din acest domeniu. Aceste norme, alături de
definirea metodei de producţie în sectorul vegetal şi de creştere a animalelor,
reglementează şi următoarele aspecte legate de sistemul de agricultura ecologică:
etichetarea, procesarea, inspecţia, marketingul şi importurile.
Demararea unei agriculturi de tip organic necesită cunoaşterea principiilor care
guvernează acest mod de producţie precum şi mizele practicării ei pentru producătorul
agricol care doreşte o asemenea acţiune. Pentru obţinerea de produse
organice/biologice/ecologice certificabile pe piaţa europeană, fermierul trebuie să
lucreze în acord cu Reglementarea Consiliului CEE nr. 2092/91 din 24 iunie 1991, cu
modificarile ulterioare, care stabileşte cadrul desfăşurării producţiei, comercializării
şi susţinerii agriculturii organice, Reglementarea Consiliului CEE nr. 2078/1992 cu
modificarile ulterioare, privind metodele de protecţie compatibile cu protecţia
mediului şi Reglementarea Consiliului (CE) NR. 834/2007 privind productia
ecologică si etichetarea produselor ecologice.
Agricultura organică are la bază următoarele principii:
- protejarea pe termen lung a fertilităţii solului, prin menţinerea nivelurilor de
materie organică, încurajarea activităţii biologice şi intervenţii mecanice atente;
- furnizarea indirectă de elemente nutritive pentru culturi, utilizând surse
nutritive relativ insolubile la care planta ajunge prin acţiunea microorganismelor din
sol;
- autosuficienţa de azot, prin leguminoase fixatoare biologice a azotului, precum
şi reciclarea eficientă de materiale organice, reziduuri vegetale şi gunoi de grajd;
- combaterea biologică a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor bazată mai ales pe
asolamente, animale de pradă, diversitate, fertilizare organică, varietăţi rezistente, iar
intervenţiile termice şi chimice cât mai limitate;

15
- managementul extensiv al animalelor, cu atenţie acordată adaptării lor
evolutive, necesităţilor comportamentale şi confortului animalelor, în ceea ce priveşte
nutriţia, adăpostul, creşterea, dezvoltarea şi reproducerea lor;
- atenţie specială acordată impactului sistemului agricol asupra mediului
înconjurător şi conservării biodiversităţii, a vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale.
Demararea unei agriculturi de tip organic necesită cunoaşterea principiilor care
guvernează acest mod de producţie precum şi mizele practicării ei pentru agricultorul
care doreşte o asemenea acţiune. Pentru a practica o agricultură organică la exigenţele
şi standardele actuale se impune respectarea unor principii şi anume:
a) activitatea biologică din sol şi cerinţele de fertilitate trebuie să se asigure
prin cultivarea plantelor leguminoase care sintetizează azotul atmosferic în nodozităţi,
lăsând terenul îmbogăţit în azot. Se va extinde sistemul de fertilizare cu îngrăşăminte
verzi sau cultivând plante cu înrădăcinare profundă în cadrul rotaţiilor anuale. Se
poate apela la încorporarea materiilor organice (compostate sau nu) provenind din
exploataţia agricolă. Unele produse secundare rămase din creşterea animalelor, cum ar
fi gunoiul de grajd, pot fi utilizate cu succes ca materiale fertilizante. Reglementările
comunitare precizează totuşi că dacă mijloacele de fertilizare nu sunt suficiente pentru
a asigura o nutriţie îndestulătoarea plantelor şi un echilibru mineral adecvat a solului,
atunci se poate apela la îngrăşăminte minerale în cantităţi limitate. Ele trebuie să
figureze pe lista de produse fertilizante autorizate conform reglementărilor respective;
b) protecţia împotriva bolilor, paraziţilor şi buruienilor trebuie să fie asigurată
printr-un ansamblu de tehnici care să evite substanţele chimice de combatere, şi
anume:
- alegerea unor specii de plante şi rase de animale care să fie rezistente în mod
natural la orice fel de dăunători;
- asigurarea unui program de rotaţie printr-un asolament adecvat;
- extinderea proceselor mecanice şi manuale de protecţie a plantelor şi
animalelor, inclusiv a procedeelor tehnice;
- combaterea bolilor şi paraziţilor prin utilizarea unor produse naturale, a
duşmanilor naturali (paraziţi nedăunători care distrug paraziţii dăunători). Şi în acest
caz normele europene prevăd nominalizarea produselor fitosanitare ce pot fi folosite
în combaterea dăunătorilor;
c) sunt asimilate metodelor de producţie biologică, orice fel de produse
vegetale comestibile care cresc în flora spontană;

16
d) se consideră exploataţie cu tip de producţie organică numai după ce au
parcurs minimum trei ani de reconversie. De exemplu, folosirea produselor chimice în
agricultură au o remanenţă de câţiva ani astfel că produsul obţinut în acest interval
este incompatibil cu un produs bio-ecologic;
e) în domeniul creşterii animalelor se va evita folosirea unor nutreţuri care la
rândul lor au fost tratate cu produse chimice sau care au folosit orice fel de alte tehnici
poluante. De asemenea, vor fi eliminate produsele chimice sanitar-veterinare în
profilaxia sau terapia bolilor de orice fel;
f) în procesul de transportare, stocare, prelucrare şi comercializare a
produselor bio-ecologice se va asigura un control permanent şi exigent. Vor fi evitate
folosirea unor ingrediente artificiale: aditivi, minerale, arome, coloranţi etc. În prezent
reglementările din ţările Uniunii Europene merg până la interzicerea tratamentelor
ionizante a produselor agricole sau la folosirea microorganismelor modificate genetic
care pot afecta substanţial calitatea produselor biologice.
Un grup internaţional, Federaţia Internaţională a Mişcărilor pentru Agricultură
Organică (IFOAM - the International Federation of Organic Agriculture Movements)
a încercat să elaboreze un standard universal, însă, fără succes.
Conform IFOAM, agricultura organică „include toate sistemele agricole care
promovează producţia de alimente şi fibre sănătoasă pentru mediu, societate şi
economie. Aceste sisteme consideră că fertilitatea solului local este cheia succesului
producţiei. Respectând capacitatea naturală a plantelor, animalelor şi peisajului,
agricultura organică urmăreşte optimizarea calităţii în toate aspectele agriculturii şi
mediului, reducând considerabil input-urile externe ca îngrăşămintele chimice
sintetice, pesticidele şi substanţele farmaceutice. În schimb, permite legilor puternice
ale naturii să sporească atât producţia agricolă, cât şi rezistenţa la boli. Agricultura
organică aderă la principii universal acceptate, implementate în comunităţile socio-
economice, geoclimatice şi culturale”.
Prevederile privind etichetarea produselor obţinute din agricultura ecologică,
stabilite în Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producţia ecologică
şi etichetarea produselor ecologice şi în Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei
de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului(CE) nr. 834/2007 sunt foarte
precise, şi au în vedere să ofere încredere deplină consumatorilor că produsele care
poartă eticheta de produs ecologic sau sigla comunitară, sunt obţinute în conformitate

17
cu regulile şi principiile cuprinse în aceste regulamente, sau în cazul importurilor,
conform unui sistem echivalent, cu cerinţe la fel de stricte.
Pentru obţinerea şi comercializarea produselor ecologice care poartă eticheta
şi sigla comunitară specifică modului de producţie ecologic, producătorii trebuie să
parcurgă un proces strict ce trebuie urmat întocmai.
Astfel, înainte de a putea obţine produse agricole ce pot fi comercializate cu
menţiunea ,,produs obţinut din agricultura ecologică” exploataţia trebuie mai întâi să
parcurgă o perioadă de conversie, de minimum doi ani.
Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic, operatorii
trebuie să respecte permanent regulile stabilite de Regulamentul (CEE) nr. 834/2007
al Consiliului. Ei trebuie să-şi supună activitatea din exploataţie, unor vizite de
inspecţie, realizate de organisme de inspecţie şi certificare în scopul controlului
conformităţii cu prevederile legislaţiei în vigoare privind producţia ecologică.

Codex Alimentarius - Standardizarea şi reglementarea Agriculturii organice


Conform Codex Alimentarius, „agricultura organică se bazează pe sisteme de
management de producţie unitare, care promovează şi îmbunătăţesc sănătatea agro-
ecosistemului, biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului,
punând accent pe utilizarea “practicilor de management în locul input-urilor din afara
fermei, ţinând cont de condiţiile regionale, care cer sisteme adaptate local. Acest lucru
se realizează folosind, pe cât posibil, metode culturale, biologice şi mecanice şi nu
materiale sintetice, pentru a îndeplini orice funcţie specifică a sistemului. Indicaţiile
din Codex afirmă că un sistem organic este conceput pentru:
- a îmbogăţi diversitatea biologică a întregului sistem;
- a îmbunătăţi activitatea biologică a solului;
- a menţinea fertilitatea solului pe termen lung;
- a recicla deşeurile din plante şi animale, pentru a aduce elementele nutritive
înapoi în sol, reducând, astfel, la minimum utilizarea resurselor nereciclabile;
- a pune bază pe resursele reciclabile în sisteme agricole organizate local;
- a promova utilizarea sănătoasă a solului, apei şi aerului, precum şi reducerea la
minimum a tuturor formelor de poluare rezultate din practicile agricole;
- manevrarea precaută a produselor agricole şi aplicarea atentă a metodelor de

18
prelucrare, pentru a menţine integritatea organică şi calităţile vitale ale produsului în
toate etapele.
Obiectivele agriculturii organice sunt identice pentru produsele vegetale şi
animale, cuprinzând aplicarea metodelor de producţie care nu dăunează mediului,
exploatarea raţională a spaţiului rural, grija faţă de confortul animalelor şi obţinerea
de produse agricole de înaltă calitate.
Standardele Codex Alimentarius „oferă un cadru acceptat la nivel internaţional
prin care alimentele organice se vând la scară internaţională. Dacă între ţări pot apărea
neînţelegeri legate de echivalenţa alimentelor organice, indicaţiile din Codex se pot
folosi ca referinţă în disputele comerciale”. Standardele din Codex privind inventarul
viu au fost aprobate în 2001.
Uniunea Europeană recunoaşte o autoritate naţională din fiecare stat membru
ca organism ce poate certifica produsele organice conform legii UE, care la rândul lor
aprobă alte entităţi de certificare ale statelor membre, dar pot şi acestea certifica
produsele organice. Majoritatea ţărilor urmează organisme de certificare private
aprobate de guvern.
Reglementarea UE nu dă indicaţii specifice de aprobare şi monitorizare a
organismelor de certificare de către statele membre, rezultând, în acest fel, o mare
diversitate între state. Astfel, unele ţări au standarde publice sau private suplimentare
referitoare la producţia animală şi utilizarea input-urilor, iar altele au şi standarde
necuprinse în reglementările UE, precum produsele agricole nealimentare.
În mod legal, dacă un producător sau procesator este certificat de unul din
organismele de certificare aprobate de Uniunea Europeană, certificarea trebuie să fie
valabilă în toate statele membre ale UE. Unele organisme de certificare insistă însă pe
standarde mai stricte decât cele din legislaţia UE, ceea ce înseamnă că, dacă „brandul”
certificatorului mai strict este puternic pe piaţă, producătorul sau procesatorul vor
descoperi că majoritatea clienţilor insistă pentru certificarea acelui organism. Deci,
organismele de certificare a UE au dezvoltat o structură stratificată, nu toate
certificatele UE fiind acceptate de toate organismele de certificare.
În majoritatea ţărilor europene, certificatorii privaţi care au standarde proprii
fiind obligaţi prin lege să certifice producătorii conform reglementărilor Uniunii
Europene, dacă li se cere, iar în acest caz producătorul poate folosi sigla UE şi a
statelor membre. Utilizarea de etichete multiple creează confuzie în rândul
consumatorilor. În unele ţări, numai o siglă este aplicată şi recunoscută, iar în altele se

19
aplică o gamă largă de etichete, sigle şi mărci. Mai multe ţări ale Uniunii Europene şi-
au pus la punct propriile legi şi mărci naţionale pentru produsele organice.
Uniunea Europeană sprijină activ agricultura organică printr-o varietate de
scheme, inclusiv prin plata unor subvenţii pentru fermierii care trec la agricultura
organică şi pentru continuarea acestui tip de agricultură. Raţiunea economică a
plăţilor pentru subvenţionarea producţiei organice constă în beneficiile societăţii şi ale
fermierilor. În practică, subvenţiile pentru producţia organică ţintesc atât fermierii noi
cât şi cei existenţi, oferind compensaţii celor noi sau în tranziţie pentru scăderea
producţiei la trecerea de la convenţional la organic.
Planul de Acţiune European pentru Agricultură şi Produsele Alimentare
Organice
În Uniunea Europeană cea mai nouă politică referitoare la agricultura organică
este Planul de Acţiune European pentru Agricultură şi Produsele Alimentare Organice
(the European Action Plan for Organic Food and Farming) adoptat în iunie 2004 de
Comisia Europeană.
Obiective
Planul de Acţiune European pentru Alimentaţie şi Agricultură Ecologică
stabileşte 21 de iniţiative pentru a realiza obiectivele dezvoltării pieţei de produse
ecologice şi îmbunătăţirea standardelor, prin creşterea eficacităţii, transparenţei şi a
încrederii consumatorului
Planul are ca scop implementarea unor măsuri, ca de exemplu o mai bună
informare despre agricultura ecologică, îmbunătăţirea sprijinului public prin
dezvoltare rurală, îmbunătăţirea standardelor de producţie şi întărirea cercetării.
Planul ţine cont de creşterea rapidă a numărului de fermieri care au trecut la
agricultura ecologică şi de cererea foarte mare de produse ecologice în ultimii câţiva
ani.
Planul urmăreşte să faciliteze dezvoltarea permanentă a agriculturii organice şi
alcătuieşte o listă de acţiuni strategice de implementare ce se concentrează pe trei
zone:
- dezvoltarea pieţei alimentelor organice pe bază de informaţii, conştientizarea
consumatorului, stimularea aplicării siglei UE şi mai multă disponibilitate statisticilor
de producţie, ofertă şi cerere;
- sprijin public mai eficient al agriculturii organice prin încurajarea statelor
membre în aplicarea mai multe măsuri de dezvoltare rurală;

20
- îmbunătăţirea şi consolidarea standardelor de agricultură organică ale UE, a
cerinţelor de import şi verificare.
Reforma Politicii Agricole Comune din anul 2003 transformă politica agricolă
într-o politică determinată de piaţă. Un aspect al reformei este orientarea spre plata pe
fermă indiferent de nivelul ei de producţie, plată care va necesita respectarea mai
multor standarde, inclusiv de mediu, siguranţă alimentară, bunăstarea animalelor şi de
sănătate. Plăţile pe fermă au început în 2005-2007, statele membre având suficientă
libertate la implementarea lor, iar aceste schimbări se aşteaptă să favorizeze
extinderea agriculturii organice.
Agricultura organică este un mijloc esenţial în strategia integrării mediului şi a
dezvoltării durabile, acestea constituind principiile fundamentale ale Politicii Agricole
Comunitare (PAC). Actualmente, fermierii organici îndeplinesc condiţiile pentru a
primi sprijin de la primul pilon al PAC, prin plăţi directe şi măsuri de susţinere a
preţurilor. Un fapt important îl reprezintă completa integrare a agriculturii organice în
politica de dezvoltare rurală, al doilea pilon al PAC, jucând astfel un rol major în
asigurarea de beneficii de mediu.
Reforma PAC din 2003 accentuează viabilitatea economică şi socială pe
termen lung a sectorului agricol, asigurând produse sigure şi de înaltă calitate prin
metode care respectă mediul în cea mai mare măsură. Reforma PAC poate deci crea
un cadru pozitiv pentru dezvoltarea ulterioară a agriculturii organice în Europa, după
cum urmează:
- introducerea plăţii pe fermă, decuplată de producţie, plata pe fermă permiţând
fermierilor organici să cultive plante pe care le consideră mai potrivite pentru rotaţia
organică şi să crească animale în mod extensiv, fără să fie nevoiţi să abandoneze
plăţile directe asociate cu anumite culturi sau animale;
- cunoştinţele şi specializarea dobândite de fermierii organici în respectarea
standardelor, permite acestora să se adapteze mai eficient şi mai rapid la noile cerinţe
de respectare încrucişată, mai ales în cazul standardelor de mediu şi confort al
animalelor;
- fonduri mai multe pentru programele de dezvoltare rurală;
- importanţa confortului animalelor şi standardelor alimentare în metodele de
producţie organică le conferă fermierilor o poziţie solidă în respectarea noilor
standarde .

21
Statele Membre au opţiuni de implementare diferite, iar efectele asupra
agriculturii organice depind de modul de implementare a reformei. De exemplu,
gradul de decuplare va afecta agricultura organică, iar Statelor Membre care vor s-o
susţină trebui să ţină seama de acest efect la introducerea noilor reguli.
Datele statistice arată că agricultura organică este practicată în multe ţări din
lume şi este în continuă creştere. Pentru ţările la care nu am găsit date statistice se
poate presupune că se practică metodele agriculturii organice, chiar dacă în statistici
nu au fost incluse decât acele ţări în care există organizaţii membre ale Federaţiei
Internaţionale a Mişcărilor pentru o Agricultură Organică.
Sprijinirea consumatorului va reprezenta un factor decisiv în dezvoltarea
ulterioară a agriculturii organice, ea putând fi crescută prin furnizarea de informaţii şi
publicitate despre agricultura organică, aşa cum fac unele guverne (Italia, Danemarca,
Austria). Comunicarea cu consumatorul trebuie să constituie un aspect central al
Planului de Acţiune European pentru agricultura organică, care cuprinde:
- o campanie de informare despre siguranţa, produsele organice oferite fiind cu
adevărat produse conform standardelor stricte pentru metodele agricole organice;
- campanii ample de relaţii cu publicul, pentru a face cunoscută noua siglă UE a
produselor organice majorităţii consumatorilor din toate ţările UE;
- campanii de comunicare a avantajelor produselor organice şi ale agriculturii
organice, conform standardelor de producţie şi rezultatelor studiilor de cercetare;
- sprijin financiar pentru furnizorii organici care investesc în campanii de
comunicare generale pentru produse organice şi în cursuri de instruire a vânzătorilor.
Agricultura organică reprezintă pentru producătorii organici din ţările care vor
să adere la UE şi statele candidate, ocazia de a pune în practică o agricultură durabilă
şi un management eficient al resurselor naturale.

1.3. AVANTAJELE SI DEZAVANTAJELE AGRICULTURII


ECOLOGICE

Prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai bună în


principal prin faptul că nu se mai utilizează produse chimice care se pulverizează.
Prezenta pesticidelor în apa potabilă a devenit o problema din ce în ce
mai mare, agricultura convenţională fiind principala sursa de contaminare a apei cu

22
nitraţi, nitriti, bacterii, pesticide. Neutilizarea pesticidelor determină un risc mai mic
de contaminare a produselor agricole. Produsele agricole sunt produse sănătoase,
sigure pentru consumul uman si animal.
Dezavantajele agriculturii ecologice
• Nivel scǎzut al randamentelor
În agricultura ecologica productiile pe unitatea de suprafata sunt mai scazute
comparativ cu sistemele agricole conventionale. Scǎderea randamentelor se
înregistreaza mai ales în perioada de conversie de la agricultura conventionala catre
agricultura ecologica, fiind necesar un timp pâna ce la nivelul ecosistemului agricol se
restabileste un echilibru ecologic, dupa care nivelul productiilor se stabilizeaza.
• Pretul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât cel al
produselor conventionale
Tehnicile specifice de productie utilizate în sistemele de agricultura ecologica
la care se adauga productiile ceva mai mici decât în sistemele conventionale fac ca
pretul de productie sa fie ceva mai ridicat. Ca atare, daca în tarile dezvoltate acestea
sunt accesibile majoritatii populatiei, în tarile mai putin dezvoltate, unde înca este
important aspectul cantitativ al alimentatiei, produsele ecologice sunt accesibile
segmentului de consumatori cu posibilitati financiare peste medie populatiei.
• Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice
Chiar în tarile dezvoltate unde agricultura ecologica detine o pondere mai
importanta, aceasta a fost si mai este înca sustinuta prin diferite pârghii economice
(prime, scutiri de taxe etc.). În prezent, când aceste forme de sustinere a agriculturii
ecologice sunt eliminate din diferite motive, se constata revenirea unor agricultori la
sistemul de agricultura conventionala.
Necesitatea sustinerii agriculturii ecologice este cu atât mai importanta cu cât
aceasta este în stadii incipiente de dezvoltare în anumite tari.
• Produsele ecologice sunt adeseori susceptate a toxice. Ca urmare a unei tehnologii
deficitare de-a lungul procesului de productie, dar si al conservarii si pastrarii
produselor agricole cu privire la combaterea bolilor, consumatorii sunt pusi în situatia
de a alege între posibilitatea prezentei micotoxinelor în produsele ecologice si
prezenta reziduurilor de pesticide în produsele agricole rezultate în sistemele de
agricultura conventionala.
• Caracteristici organo-leptice (aspect, gust) uneori deficitare la unele produse
agricole.

23
Exista posibilitatea ca unele produse ecologice, ca urmare a neutilizarii de
produse chimice de combatere a bolilor si daunatorilor, a regulatorilor de crestere si a
altor substante chimice, sa aiba un aspect comercial deficitar ( ex. fructe mai mici, cu
pete pe ele etc.), dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de valoarea
nutritiva si biologica a acestor produse.
• Prezenta produselor ecologice false pe piata
Anumiti comercianti sunt atrasi de pretul si profitul mare al produselor
ecologice si comercializeaza produse agricole conventionale ca fiind produse
ecologice.
• Controlul si procesul de certificare trebuie sa fie ameliorat
Pentru ca produsele ecologice sa fie comercializate pe piata sub aceasta forma,
acestea trebuie sa fie controlate si verificate de catre laboratoare autorizate. Aceste
laboratoare trebuie sa fie accesibile producatorilor agricoli, atât ca timp si spatiu, cât
si din punct de vedere financiar. De exemplu, produsele ecologice obtinute în
România sunt trimise pentru control unor laboratoare din alte tari, aceasta ca urmare a
neexistentei înca a unor astfel de laboratoare autorizate la noi în tara.

•Lipsa sistemelor de cercetare si extensie pentru agricultura ecologicǎ


Chiar daca s-au facut unele progrese în ceea ce priveste cercetarea si extensia
cu privire la agricultura ecologica, comparativ cu activitatile similare desfasurate în
cadrul agriculturii conventionale acestea sunt înca nesemnificative.

CAPITOLUL 2. MARKETING ECOLOGIC

Marketingul este o activitate economică universală prezentă în toate


societăţile umane. El reprezintă mecanismul prin care li se furnizează indivizilor şi
organizaţiilor produsele şi serviciile de care au nevoie. Prin urmare, activitatea de
marketing depăşeşte graniţele geografice şi politice, deservind pieţele de pretutindeni.
Unii comercianţi pot să nu vândă niciodată în afara comunităţii lor, pe când alţii se
vor implica în afaceri, atunci când se iveşte prilejul, departe de casă, chiar şi în alte
ţări din întreaga lume. Marketingul internaţional apare atunci când se identifică o
oportunitate de a face profit prin satisfacerea nevoilor utilizatorilor sau potenţialilor
utilizatori ai produsului în alte ţări ale lumii. De-a lungul istoriei umane, bunurile au
fost vândute dintr-o parte a lumii în alta, pe măsura perceperii de către comercianţi a

24
oportunităţii de a-şi îmbunătăţi resursele şi standardul de viaţă prin intermediul
schimbului.
Marketingul ecologic constituie o noţiune prin care se înţelege optimizarea
politicii de întreprindere şi de marketing în strânsă corelaţie cu ecologia pentru a avea
efecte pozitive pe întregul sistem, fără a scădea preocupările de economicitate. La
nivelul întreprinderii marketingul ecologic poate fi definit prin patru tipuri de politici
de organizare a marketingului: de orientare funcţională, productivă, spre clientelă şi
spre teritoriu. Legat de nevoia integrării principiilor dezvoltării eonomice durabile în
concepţia şi strategia de marketing a apărut ca domeniu marketingul resurselor
naturale. Această noţiune cuprinde toate măsurile menite să ofere o maximă
contribuţie la funcţionarea unei întreprinderi şi a întregului ei sistem fără sau cu o
minimă afectare a sistemului ecologic. Produsele agroalimentare cu performanţe
ecologice sunt rezultatul unui proces integrat, în sensul că, în cadrul fazelor de
concepţie sunt incluse criteriile de ecologie pe care trebuie să le satisfacă noul produs.
Evident, includerea anumitor restricţii încă din faza de concepere a unui nou produs
presupune o cheltuială suplimentară. Aceasta întrucât în actuala etapă întreprinderile
fac pe lângă o politică economică şi o politică ecologică, iar economia de piaţă
impune costuri ecologice.
Ecomarketingul este acel domeniu al ştiinţelor economice care va trebui să
ţină seama de cerinţele consumatorului, în special prin politica produsului, prin
modificările survenite în procesul de producţie şi prin ciclul de viaţă al produsului. În
categoria produselor de calitate pot fi incluse şi produsele rezultate în urma practicării
agriculturii ecologice. Ecomarketingul se referă numai la bunri materiale şi servicii
ecologice, indiferent dacă sunt de larg consum sau industriale, de folosinţă imediată
sau de folosinţă îndelungată, de interes individual, colectiv sau social.
Criteriile după care se conduce marketingul ecologic sunt următoarele:
- asigurarea de satisfacţii care să contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii ;
- de a se oferi consumatorilor /utilizatorilor bunuri materiale şi servicii
ecolgice performante sub aspectul protecţiei mediului şi sănătăţii ;
- să orienteze consumul spre acele bunuri materiale şi servicii care protejază
atât generaţia actuală cât şi generaţiile viitoare.
De aici se poate deduce că ecomarketingul este influenţat direct de politicile,
mecanismele şi instrumentele de protecţie a mediului, precum şi de legislaţia în
domeniu.

25
Pentru ecomarketingul produselor agricole interesează condiţiile în care se
poate desfăşura profitabil o agricultură organică pe bază de biotehnologii ceea ce
constituie o alternativă sustenabilă şi o preocupare evolutivă în toate ţările cu
economie dezvoltată. Pentru situaţia ţării noastre, pentru extinderea producţiei şi
pieţelor agroalimentare realizate prin tehnologii ecologice, cercetările de marketing
trebuie orientate spre următoarele direcţii1 :
● depistarea zonelor şi gospodăriilor agricole în care se practică cu prioritate
tehnologii ecologice (organice);
● cercetarea producţiei, distribuţiei şi profitului în aceste gospodării;
● cercetarea pieţei produselor ecologice şi a posibilităţilor de extindere ale
acesteia;
● testarea pieţei produselor realizate prin tehnologii nepoluante, stabilirea
perspectivelor în raport de evoluţia factorilor de influenţă;
● experimentarea unor structuri de producţie şi de marketing ale produselor
agroalimentare ecologioce şi promovarea acestora pe piaţa internă şi cea externă;
● organizarea valorificării într-o proporţie cât mai mare a condiţiilor materiale
deosebite pe care le oferă flora şi fauna din ţara noastră pentru fructe de pădure,
ciuperci, plante medicinale, vânat, pescuit pentru care trebuie întreprinse cercetări de
marketing specifice fiecărei grupe de produse;
● extinderea activităţilor agricole legate de cadrul ambiental necesar refacerii
energiei umane prin agroturism, restaurante de crudităţi, degustări de produse
agroalientare în zone cu diferite profile şi vocaţii agricole, arhitectura peisageră etc.
Obiectivele care contribuie la agricultura biologică ar fi:
● creşterea biodiversităţii pe ansamblul sistemului de producţie biologică;
● creşterea activităţii biologice a solului şi menţinerea pe termen lung a fertilităţii
acestuia;
● reciclarea deşeurilor de origină vegetală şi animală;
● extinderea folosirii resurselor regenerabile în sistemele agricole organizate la
nivel local;
● promovarea utilizării raţionale a solului, a apei şi a aerului, şi reducerea cît mai
accentuată a tuturor formelor de poluare provocate de cultivarea plantelor şi
creşterea animalelor;

26
● menţinerea integrităţii biologice şi a calităţiilor esenţiale ale produselor
biologice în urma procesării şi comercializării acestora.
Ca urmare a vastităţii ecologiei şi marketingului, a interferenţelor şi
influenţelor reciproce dintre acestea, ecomarketingul în agricultură se referă la o
multitudine de sfere şi domenii de activitate, dintre care se pot enumera:
● protejarea solului, apelor şi aerului împotriva poluării şi degradării;
● refacerea solului, apelor şi aerului, acolo unde au avut de suferit;
● cercetării şi introducerii în producţia agricolă şi de industrie alimentară a
bioindustriei, a biotehnologiilor şi a tehnologiilor ecologice;
● colectarea şi utilizarea pentru nutriţia oamenilor şi a animalelor într-o
proporţie cât mai mare a tuturor produselor comestibile furnizate aproape gratuit de
către natură (fructe de pădure, vânat, produse alimentare oferite de ape, etc.);
● colectarea şi utilizarea pe scară largă a plantelor medicinale, care în ţara
noastră se găsesc în cantităţi mari şi sunt caracterizate printr-un proces mai mic de
poluare decât în alte ţări deosebit de apreciate pentru industria farmaceutică şi pentru
tratament naturist;
● colectarea şi reciclarea deşeurilor şi produselor secundare provenite din
agricultură, industria alimentară, consum etc.;
● înfrumuseţarea mediului ambiant prin flori, culturi, creşterea păsărilor şi
animalelor de apartament;
● agroturism;
● prevenirea comercializării unor produse agroalimentare infestate sau nocive
pentru sănătatea omului şi mediului.
Procesul şi principiile marketingului sunt universale, indiferent că se aplică la
nivelul unei singure ţări sau al mai multora, la nivelul diverselor produse.

2 . 1. CONCEPTUL DE ALIMENT ECOLOGIC

Un produs alimentar biologic, este considerat acel produs agroalimentar


încadrat în grupa produselor ecologice care a fost obţinut în urma unor practici (sau
tehnologii ) agricole nepoluante prin care se respectă condiţiile referitoare la:
● interzicerea utilizării de produse chimice de sinteză (în acest fel ecomarketingul
promovează şi oferta de produse alternative nepoluante în combaterea bolilor şi
dăunătorilor în agricultură);

27
● prin utilizarea de tehnologii pentru obţinerea produsului se protejează mediul şi
animalele;
● acceptarea formelor de control pentru condiţiile de producţie nepoluante;

2.2. MARKETINGUL PRODUSELOR ECOLOGICE VEGETALE

În conceptul de aliment ecologic este implicat atât producătorul, cât şi


distribuitorul şi consumatorul, întrucât aceste produse au influenţe asupra strategiei
agentului economic şi a echilibrului din cadrul filierei agricole/agroalimentare.
Produsele ecologice agroalimentare cu denumirea curentă de ecoproduse
alimentare pot fi încadrate în următoarele grupe: produse vegetale primare
neprocesate, animalele şi produsele animaliere neprocesate; produsele de origine
vegetală şi animală procesate destinate consumului uman preparate din una sau mai
multe ingrediente de origină vegetală şi/sau de origină animală.
Ce este "eco"?
Produsele ecologice sunt certificate de o firmă specializată că au fost realizate
în sistem ecologic (respectă anumite standarde pe întreg lanţul de producţie).
Produsele naturale sau naturiste sunt realizate, la fel cele ecologice, fără chimicale,
dar nu sunt certificate de un organism specializat pentru tot procesul de producţie.
Preţul unui produs ecologic poate fi dublu faţă de unul tradiţional şi cu 10%-
20% mai mare decât al unui produs natural.

28
100

80

60 Produs
ecologic

40 Produs
traditional

20

100

80

60 Produs ecologic
Produs natural
40

20

Analiza factorială a productivităţii muncii, la nivelul întregii activităţi


productive, calculate pe baza producţiei valorice (producţia exerciţiului, producţia
vândută, valoarea adăugată), unde sfera investigării poate fi exploataţia agricolă sau o
structură organizatorică a acesteia, se axează pe următoarele relaţii matematice:

W=P/T sau W=P/Tx100


în care:
W – productivitatea muncii la nivelul întregii activităţi productive a
exploataţiei sau a unei structuri organizatorice;
P – producţia totală a exploataţiei sau a unei structuri organizatorice în
expresie valorică (valoarea producţiei exerciţiului, valoarea producţiei vândute,

29
valoarea adăugată);
T – timpul total de muncă consumat de exploataţie sau de o structură
organizatorică pentru obţinerea producţiei valorice (numărul mediu anual de
persoane, total zile-persoane, total ore-persoane).
Plecând de la nivelul celor trei diviziuni de timp, distingem:
1. Wa = P/Np sau Wa = Np/P x 1000
2. Wh = P/ZO=P/Npxz sau Wz=ZO/P x 1000 = Np x Z/P x 1000
3. Wh = P/HO = P/Np x z x h sau Wh = HO/P x 1000= Np x z x h/P x 1000

Wa – productivitatea anuală a muncii;


Wz – productivitatea zilnică a muncii;
Wh – productivitatea orară a muncii;
Np – numărul mediu anual de persoane;
ZO – total zile persoane;
HO – total ore persoane;
z – numărul mediu de zile lucrate de o persoană pe an;
h – numărul mediu de ore lucrate de o persoană pe an.
Agricultura ecologică (organică sau biologică) se deosebeşte fundamental de
cea convenţională, având procedee şi tehnologii care se apropie foarte mult de legile
naturii: nu utilizează fertilizanţi şi pesticide de sinteză, stimulatori şi regulatori de
creştere, hormoni, antibiotice, organisme modificate genetic sau sisteme intensive de
creştere a animalelor. De aceea, aspirantul la titlul de producător eco trebuie mai întâi
să se informeze. Pentru a se familiariza cu domeniul, el se poate adresa Federaţiei
Naţionale pentru Agricultură Ecologică, asociaţiilor de producători din agricultura
ecologică, direcţiilor agricole judeţene sau Agenţiei Naţionale de Consultanţă
Agricolă. Vizitele la fermele ecologice, cursurile de pregătire în domeniu sunt
utile. Pasul următor este acela de înregistrare a activităţii ca producător în agricultura
ecologică, prin completarea unor fişe şi depunerea acestora la direcţia agricolă din
judeţul în care se află ferma. Mai apoi trebuie încheiat un contract cu un organism de
inspecţie şi certificare. Acest organism verifică respectarea condiţiilor şi standardelor
specifice de producţie şi certifică produsele obţinute ca fiind ecologice.
Certificarea nu se dă imediat. Pentru a trece de la agricultura convenţională la cea
ecologică trebuie parcursă o perioadă de conversie, în care pământul, plantele sau
animalele să aibă timp să se detoxifice. Cu o reclamă agresivă am putea să

30
determinăm mai multe persoane să treacă pe alimentaţia sănătoasă consumând
produse ecologice.
Agricultura ecologică se deosebeşte, astfel, fundamental de agricultura
convenţională. Procesul şi procedurile de obţinere a produselor ecologice sunt
reglementate de reguli şi principii de producţie stricte, care pleacă de la calitatea pe
care trebuie să o aibă pământul şi până la obţinerea efectivă a produsului final. Rolul
acestui sistem de agricultură este de a produce hrană mult mai curată, mai potrivită
metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie cu conservarea şi
dezvoltarea mediului.
Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise în agricultura
ecologică. Respectarea regulilor şi a principiilor agriculturii ecologice,
reglementate prin legislaţia naţională, respectiv controlul întregului lanţ de obţinere a
unui produs ecologic, de la pământ şi până la produsul final, se face de organisme de
inspecţie şi certificare, înfiinţate în acest scop, care eliberează certificatul de produs
ecologic. Trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică nu se face brusc, ci
prin parcurgerea unei perioade tranzitorii, numită perioadă de conversie. Aceasta este
perioada pe care fermierii o au la dispoziţie pentru adaptarea managementului fermei
la regulile de producţie ecologică.
Cea mai importantă calitate a agriculturii ecologice este aceea că protejează
mediul. În ultimii ani, dorinţa consumatorilor de a se alimenta sănătos i-a determinat
pe aceştia să cumpere aşa-numitele produse ecologice. Cele care conţin contaminanţi
chimici, organisme modificate genetic sau cele conservate prin iradiere deja sunt
evitate.
Produsul ecologic nu este neapărat un produs fără pesticide. În general,
reziduurile de pesticide nu sunt permise decât în cantităţi foarte mici. Dar, în exces,
acestea pot produce diferite dereglări şi boli, ca de exemplu cele neurologice, ale
sistemului imunitar şi pot fi promotori ai cancerului. Nitraţii există natural în toate
produsele din plante, datorită rolului lor în sinteza proteinelor, dar concentraţia este
influenţată de utilizarea azotului suplimentar. Toxicitatea nitraţilor în alimente este
scăzută, dar aceştia eliberează nitriţi în stomac şi intestin. Nitriţii, la rândul lor, se
transformă în nitrozamine, substanţe puternic cancerigene. Totuşi, un conţinut de azot
prea scăzut influenţează conţinutul în substanţă uscată, proteine, vitamina C şi
caroten.

31
Conţinutul de metale grele în cazul produselor ecologice este mai mic decât la
produsele convenţionale. Legislaţia din domeniul agriculturii ecologice interzice
folosirea îngrăşămintelor chimice, limitează cantitatea de cupru folosită pentru
protecţia plantelor la maximum 8 kg/ha, impunând obligativitatea monitorizării
continue a conţinutului de metale grele. Compostul (alcătuit din bălegar şi alte resturi
organice) este folosit atât în agricultura ecologică, cât şi în cea convenţională. Dacă
animalul este bolnav, folosirea bălegarului pe care îl produce, ca fertilizator, poate
duce la contaminări ale produselor agricole, în special cu agenţi patogeni şi la posibile
contaminări ale solului şi pânzelor freatice. Anumiţi germeni pot supravieţui până la
59 zile în interiorul compostului.
Compostul face o mulţime de lucruri în beneficiul solului pe care
îngrăşământul nu îl poate face. În primul rând adaugă materie organică ce
îmbunătăţeşte calea în care apa interacţionează cu solul. În solurile nisipoase
compostul acţionează ca un burete ajutând la reţinerea apei în sol.
În solurile argiloase compostul adaugă porozitate solului nedându-i voie să se
satureze cu apa dar nici să se întărească. Compostul introduce în sol un mare număr
de microbi (bacterii, ciuperci) şi asigură habitatul corespunzător pentru ca aceştia să
trăiască. Aceştia sunt capabili să extragă substanţe nutritive din sol şi să le transfere
plantelor.
Pentru mulţi consumatori, folosirea cuvântului ecologic este implicit sinonim
cu calitate superioară. O justificare a cumpărării produselor ecologice nu poate fi
făcută pe baza superiorităţii în nutriţie, a gustului sau a faptului că nu conţin pesticide.
Argumentele pro sunt acelea că produsele eco au mai puţine substanţe periculoase
precum nitraţii, reziduurile pesticide, antibioticele sintetice, hormonii de creştere,
aditivii alimentari şi conţin mai multe componente nutritive indispensabile omului.
Produsele ecologice au şi unele dezavantaje, mai ales pentru producători. Între ele
trebuie menţionate obţinerea de producţii mai mici decât în sistemul convenţional şi
apariţia mai frecventă de paraziţi.

CAPITOLUL3. IMPLEMENTAREA LEGISLATIEI PRIVIND


AGRICULTURA ECOLOGICA IN ROMANIA

Agricultura ecologică se deosebeşte fundamental de agricultura convenţională.


Procesul şi procedurile de obţinere a produselor ecologice sunt reglementate de reguli

32
şi principii de producţie stricte, care pleacă de la calitatea pe care trebuie să o aibă
pământul şi până la obţinerea efectivă a produsului final. Rolul acestui sistem de
agricultură este de a produce hrană mult mai curată, mai potrivită metabolismului
organismului uman, dar în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului.

3. 1. LEGISLATIA PRIVIND AGRICULTURA ECOLOGICA IN UNIUNEA


EUROPEANA

Uniunea Europeană pune un accent deosebit pe obţinerea produselor vegetale


sau animale prin procedee ecologice şi îi încurajează pe cei care doresc să practice o
astfel de agricultură. Revenirea la aceste procedee nu este tocmai simplă, întrucât
regulile sunt foarte stricte, astfel încât produsul final să fie într-adevăr complet
natural, ecologic. Normele europene, interesul crescând pentru produsele realizate în
condiţii atoxice şi potenţialul bogat de care dispunem ne dau încredere că piaţa
“chemical free” şi o ecologică gestionare a resurselor, constituie un punct de plecare
viabil pentru orice activitate. A investi pentru viitor ţine în cea mai mare măsură de
calea şi conceptul pe care decidem să îl urmăm, care va fi capabil să satisfacă multe
din exigenţele impuse, cu o pozitivă reflectare pe termen mediu şi lung atât în ce
priveşte natura cât şi sănătatea noastră.
La momentul actual, agricultura ecologică, protecţia mediului şi conservarea
resurselor naturale au ca deziderat un nivel superior de înţelegere, abordare şi necesită
pentru fermierii autohtoni o muncă suplimentară şi costuri mari, care încă nu sunt
compensate corespunzător. Pe de altă parte, nici consumatorii interni nu au fost încă
educaţi să aprecieze produsele ecologice în raport cu cele obţinute prin chimizare
intensivă. În ce priveşte responsabilitatea faţă de mediul ambiant, mai sunt încă multe
de făcut.
Dar care este diferenţa dintre un produs ecologic şi celelalte? Produsele
ecologice, organice sunt certificate că au fost făcute în sistem ecologic, conform
normelor Uniunii Europene în ceea ce priveşte aratul, semănatul, depozitarea. Asta nu
înseamnă că produsele convenţionale nu respectă normele Uniunii Europene, ci pur şi
simplu că în cultivarea lor se folosesc chimicale. De asemenea, există o diferenţă
importantă şi în ceea ce priveşte produsele ecologice şi cele naturiste. Chiar dacă pe
un produs scrie că e natural, de unde ştim că este natural? Lipsa certificării este
diferenţa cea mai importantă.

33
În 1991, Consiliul European al Miniştrilor Agriculturii a adoptat Regulamentul
(CEE) nr. 2092/91 privind agricultura ecologică şi etichetarea corespunzătoare a
produselor şi alimentelor agricole. Introducerea acestui regulament a făcut parte din
reforma Politicii Agricole Comune a UE şi a reprezentat încheierea unui proces prin
care agricultura ecologică a primit recunoaşterea oficială din partea celor 15 state care
erau membre ale UE la vremea respectivă.
Iniţial, Regulamentul privind agricultura ecologică reglementa numai
produsele vegetale. Ulterior, au fost introduse prevederi suplimentare pentru producţia
de produse animale. Aceste norme se refereau şi la furajele pentru animale, la
prevenirea bolilor, tratamentele veterinare, protecţia animalelor, creşterea şeptelului în
general şi la utilizarea îngrăşămintelor de origine animală.
Utilizarea organismelor modificate genetic şi a produselor generate din acestea
a fost explicit exclusă din producţia ecologică. Totodată, s-a aprobat importul de
produse ecologice din ţări terţe ale căror criterii de producţie şi sisteme de control ar
putea fi recunoscute ca fiind echivalente cu cele ale UE.
Ca urmare a acestui proces continuu de completare şi modificare, prevederile
din Regulamentul (CEE) nr. 2092/91 au devenit foarte complexe şi detaliate.
Importanţa de care s-a bucurat iniţial Regulamentul UE privind agricultura
ecologică a constat, de fapt, în crearea standardelor minime comune pentru întreg
teritoriul UE. În cadrul acestui proces, s-a întărit încrederea consumatorilor, care
puteau cumpăra produse ecologice din alte state membre având siguranţa că aceste
produse îndeplinesc aceleaşi cerinţe minime. S-a lăsat la latitudinea statelor membre
şi a organizaţiilor private adoptarea propriilor lor standarde suplimentare mai stricte.
La data de 1 ianuarie 2009, au intrat în vigoare noile regulamente ale Uniunii
Europene privind producţia, controlul şi etichetarea produselor ecologice. Cu toate
acestea, unele dintre noile prevederi privind etichetarea au intrat în vigoare abia de la
data de 1 iulie 2010.
În iunie 2007, Consiliul European al Miniştrilor Agriculturii a convenit asupra
unui nou Regulament al Consiliului privind producţia ecologică şi etichetarea produselor
ecologice. Acest nou Regulament al Consiliului conţine obiective, principii şi reguli
generale clar definite privind producţia ecologică.
Obiectivul acestui nou cadru juridic este stabilirea unui nou parcurs pentru
dezvoltarea permanentă a agriculturii ecologice. Scopul îl reprezintă sistemele
sustenabile de cultivare şi o gamă variată de produse de calitate ridicată. În cadrul

34
acestui proces, în viitor va trebui să se pună accentul într-o şi mai mare măsură pe
protecţia mediului, pe biodiversitate şi pe standardele ridicate de protecţie a
animalelor.
Producţia ecologică trebuie să respecte sistemele şi ciclurile naturale.
Producţia durabilă trebuie realizată pe cât posibil cu ajutorul proceselor de producţie
biologice şi mecanice, prin intermediul producţiei legate de pământ şi fără utilizarea
organismelor modificate genetic (OMG).
În agricultura ecologică, se preferă ciclurile închise care utilizează resursele
interne în locul ciclurilor deschise care se bazează pe resurse externe. În mod ideal,
resursele externe trebuie limitate la resurse ecologice din alte ferme ecologice,
materiale naturale sau obţinute pe cale naturală şi îngrăşăminte minerale cu
solubilitate scăzută. Cu toate acestea, în cazuri excepţionale, se admit resurse chimice
sintetice dacă lipsesc alternativele corespunzătoare. Acestea sunt autorizate şi incluse
în liste aprobate ale Anexei Regulamentului Comisiei numai după ce au fost analizate
amănunţit de către Comisie şi de către statele membre.
Deoarece Uniunea Europeană se întinde din Nordul îndepărtat înspre Sud şi
Europa de Est, diferenţele locale climatice, culturale sau structurale se pot compensa
prin reguli de flexibilitate.
Alimentele pot fi marcate ca fiind „ecologice” numai dacă cel puţin 95% din
ingredientele lor agricole sunt ecologice. Ingredientele ecologice din alimentele
neecologice pot fi enumerate ca ecologice pe lista ingredientelor cu condiţia ca aceste
alimente să fie produse în conformitate cu legislaţia privind agricultura ecologică. În
vederea asigurării unei mai bune transparenţe, trebuie indicat codul numeric al
organismului de control.
Încă este interzisă utilizarea în producţia ecologică a organismelor modificate
genetic (OMG) şi a produselor obţinute din OMG-uri. Produsele care conţin OMG-uri
nu pot fi etichetate ca fiind ecologice decât dacă ingredientele care conţin OMG-uri au
ajuns în produse în mod neintenţionat şi dacă proporţia de OMG din ingredient este de
sub 0,9%.
Conform noii legislaţii, producătorii de alimente ecologice ambalate trebuie să
utilizeze sigla UE de agricultură ecologică de la data de 1 iulie 2010. Totuşi, utilizarea
siglei pe alimentele ecologice din ţări terţe este opţională. Atunci când se utilizează
sigla UE de agricultură ecologică, trebuie menţionat locul producţiei ingredientelor
agricole, începând de la 1 iulie 2010.

35
Se permite distribuţia produselor ecologice din ţări terţe numai pe piaţa
comună, dacă acestea sunt produse şi controlate în aceleaşi condiţii sau în condiţii
echivalente. Odată cu noua legislaţie, regimul de importuri a fost extins. Anterior, se
puteau importa numai alimentele ecologice din ţări terţe recunoscute de către UE sau
bunuri a căror producţie era controlată de către statele membre şi care primiseră
autorizaţii de import.
Pe viitor, procedura pentru autorizaţiile de import va fi înlocuită cu un nou
regim de importuri. Organismele de control care activează în ţări terţe vor fi autorizate
şi monitorizate direct de către Comisia Europeană şi de către statele membre.
Această nouă procedură permite Comisiei Uniunii Europene să supravegheze
şi să monitorizeze mai eficient importurile de produse ecologice şi controlul
garanţiilor de agricultură ecologică. În plus, în noua legislaţie s-au pus bazele
acceptării normelor UE privind acvacultura ecologică şi algele.
Particularităţi ale legislaţiei ecologice a UE
Pe lângă un nou Regulament al Consiliului, în 2008 au fost adoptate două noi
Regulamente ale Comisiei referitoare la producţia ecologică, la importul şi distribuţia
de produse ecologice, precum şi la etichetarea acestora.
Regulamentul Consiliului regulamentul (ce) nr. 834/2007 al consiliului din 28
iunie 2007
privind productia ecologică si etichetarea produselor ecologice, stabileşte cadrul legal
pentru toate nivelurile de producţie, distribuţie, control şi etichetare ale produselor
ecologice care se pot oferi şi comercializa în UE. Acesta stabileşte dezvoltarea
permanentă a producţiei ecologice prin asigurarea de obiective şi principii clar
definite. Instrucţiunile generale privind producţia, controlul şi etichetarea au fost
stabilite prin Regulamentul Consiliului şi, prin urmare, pot fi modificate numai de
către Consiliul European al Miniştrilor Agriculturii. În acelaşi, timp, se abrogă
Regulamentul (CEE) nr. 2092/91.
Noile regulamente privind etichetarea legate de utilizarea obligatorie a siglei
UE de agricultură ecologică au fost amânate până la 1 iulie 2010 printr-un
amendament la Regulamentul Consiliului.
Domeniul de aplicare
Regulamentul Consiliului se aplică următoarelor produse de origine agricolă,
inclusiv acvaculturii şi drojdiei:
 Produse vii sau neprocesate

36
 Produse agricole procesate
 Furaje pentru animale
 Seminţe şi material de înmulţire vegetativ
Colectarea de plante sălbatice şi de seminţe este inclusă, de asemenea, în sfera
de aplicare a acestui Regulament
Neincluse în sfera de aplicare:
• Produsele obţinute din vânatul şi pescuitul animalelor sălbatice.
Regulamentele Comisiei
Până în prezent, au fost adoptate următoarele Regulamente ale Comisiei:
• Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei din 5 septembrie 2008care
conţine norme
amănunţite în ceea ce priveşte producţia, etichetarea şi controlul, inclusiv prima sa
modificare privind normele de producţie a drojdiei ecologice Primul Regulament de
modificare, care stabileşte noi norme pentru producţia drojdiei ecologice.
• Regulamentul (CE) nr. 1235/2008 al Comisiei din 8 decembrie 2008 care
stabileşte norme amănunţite privind importul produselor ecologice din ţări
terţe
În Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei, sunt reglementate toate
nivelurile de producţie vegetală şi animalieră, de la cultivarea terenurilor şi îngrijirea
animalelor la procesarea, distribuţia şi controlul produselor alimentare ecologice.
Acestea conţin numeroase detalii tehnice şi reprezintă, în mare parte, o continuare a
regulamentului iniţial privind agricultura ecologică, cu excepţia reglementărilor
diferite din Regulamentul Consiliului.
Regulamentul Comisiei cuprinde numeroase anexe. În cadrul acestora, se
enumeră următoarele:
• Produse permise în agricultura ecologică, cum ar fi îngrăşămintele,
amelioratorii de sol şi pesticidele
• Cerinţele minime privind dimensiunea suprafeţelor destinate adăpostirii şi
mişcării, inclusiv a păşunilor pentru efectivele de animale ecologice, în
funcţie de speciile de animale şi de stadiul de dezvoltare.
• Furajele neecologice pentru animale, aditivii pentru furaje şi substanţele
auxiliare la procesare pentru producţia de furaje combinate şi preamestecuri
permise în agricultura ecologică.

37
• Ingredientele, aditivii şi substanţele auxiliare neecologice permise în
producţia de hrană ecologică (inclusiv în producţia de drojdie).
• Cerinţe privind sigla comunitară.
Aceste Anexe şi alte părţi ale Regulamentului Comisiei pot fi completate de
către Comisie în aşa fel încât să fie menţinute la zi în ceea ce priveşte progresele
permanente ale tehnologiei, ştiinţei şi pieţei produselor ecologice.
Pentru a se facilita punerea în aplicare a noilor norme şi pentru a se integra
unele derogări care expiră ale Regulamentului anterior privind agricultura ecologică,
s-au stabilit măsuri de tranziţie.
În plus faţă de legislaţia UE privind agricultura ecologică şi producţia
ecologică, fermierii şi procesatorii care lucrează prin metode ecologice trebuie să
adere, de asemenea, la normele cu aplicabilitate generală privind producţia agricolă şi
procesarea produselor agricole. Aceasta înseamnă că normele cu aplicabilitate
generală privind reglementarea producţiei, procesării, promovării, etichetării şi
controlului produselor agricole se aplică şi produselor agricole ecologice.
Noile regulamente privind importurile
Se va menţine recunoaşterea bilaterală obişnuită a ţărilor terţe de către
Comisie, în cooperare cu statele membre. Astfel, Comisia, cu sprijinul statelor
membre, supraveghează producţia şi controlul produselor ecologice care trebuie să fie
conforme cu obiectivele şi principiile legislaţiei privind agricultura ecologică, însă nu
este necesar să fie identice. O listă a ţărilor terţe recunoscute se găseşte în anexa III la
Regulamentul privind importurile.
Noile regulamente privind importurile asigură posibilitatea de a importa
produse ecologice din ţări terţe care nu au obţinut încă recunoaşterea bilaterală.
Produsele care sunt obţinute şi controlate exact în acelaşi mod ca în UE ar
trebui, de asemenea, să aibă acces liber pe piaţa comună în viitor. Organismele de
control care intenţionează să întreprindă astfel de controale trebuie să-şi depună
candidatura în faţa Comisiei UE şi să fie autorizate în acest scop de către Comisie şi
de către statele membre. Sarcina de supraveghere a acestora revine direct Comisiei în
cooperare cu statele membre.
Cu toate acestea, deoarece, în general, condiţiile de producţie din ţări terţe
diferă semnificativ de cele din Europa, adesea este imposibil să se aplice exact
aceleaşi reguli pentru producţie sau control. Prin urmare, trebuie să se poată permite şi

38
existenţa unor reguli similare care să fie conforme ca principiu cu obiectivele şi
principiile legislaţiei privind agricultura ecologică.
Anterior, acestea trebuiau verificate de către statele membre pentru fiecare
produs în parte printr-o procedură de autorizare a importurilor. Acest sistem complicat
va fi acum înlocuit cu unul mai simplu. Pe viitor, organismele de control autorizate
pentru acest scop vor putea efectua această inspecţie pe teren. De asemenea, aceste
organisme de control trebuie să fie autorizate pentru acest scop direct de către
Comisia Europeană şi de statele membre şi să rămână sub supravegherea lor directă.
Au fost publicate orientări care explică modul în care organismele de control pot solicita
autorizarea, modul în care acestea trebuie supravegheate şi ce alte măsuri sunt
necesare cu privire la importurile de produse ecologice şi controlul acestora.
Pe viitor, noile regulamente privind importurile vor facilita importurile de produse
ecologice în UE în general, promovând totodată monitorizarea mai eficientă şi
contracarând astfel înşelătoriile şi fraudele.
Comisia Europeană cooperează, pe langa Comitetul permanent pentru
agricultura ecologică si cu alte două organisme care sprijină procesul său de luare a
deciziilor în materie de agricultură ecologică:
- Comitetul consultativ „Agricultură ecologică”
- Grupul de experţi pentru promovarea agriculturii ecologice
Comitetul permanent pentru agricultura ecologică este format din
reprezentanţi ai statelor membre. Comitetul este prezidat de un reprezentant al
Comisiei.
Comitetul a fost înfiinţat în vederea asigurării unei strânse cooperări cu
autorităţile responsabile de sectorul ecologic şi în vederea garantării aplicării
uniforme a legislaţiei UE privind agricultura ecologică
Comitetul consultativ reuneşte reprezentanţi ai diferitor grupuri de interese
tehnice şi economice, cum ar fi: IFOAM, BEUC, COPA/COCEGA, COFALEC şi despre altele.
Aceasta facilitează schimbul de experienţe şi opinii pe diverse teme legate de
producţia ecologică pentru a promova dezvoltarea permanentă a legislaţiei privind
agricultura ecologică.
Grupul de experţi pentru promovarea agriculturii ecologice se ocupă de
consilierea Comisiei în chestiuni referitoare la campanii de informare şi promovare
pentru agricultura ecologică şi care sunt puse în aplicare ca parte a Planului de acţiune
european pentru alimentaţie şi agricultură ecologice.

39
Comisia poate consulta comitetul consultativ şi grupul de experţi în orice
împrejurare şi, totodată, preşedinţii reprezentanţi ai Comisiei pot face propuneri şi
solicita consultarea comitetului consultativ sau a grupului de experţi în chestiuni care
ţin de competenţa acestora.
Deciziile comitetului consultativ sau ale grupului de experţi nu sunt obligatorii
pentru Comisie, însă sunt tratate cu mare seriozitate şi membrii sunt informaţi cu
privire la toate activităţile întreprinse în legătură cu aceste decizii.
Printre alte contribuţii importante ale acestor organisme se numără:
- Stabilirea unei strânse cooperări între organizaţiile internaţionale, organizaţiile
statelor membre şi Comisie
- Supravegherea progreselor din sfera politică
- Sprijinirea schimbului de informaţii, experienţă şi metode certificate.

3. 2. DIRECTIVA PRIVIND SIGURANTA ALIMENTELOR

Directivele europene ce trebuie încorporate în legi naţionale de către fiecare


stat membru atunci când intră în vigoare, de obicei reprezintă un compromis între
cererile organizaţiilor de consumatori europeni şi dorinţele asociaţiilor de industriaşi.
În ciuda compromisurilor, aceste directive au adus un progres real în ceea ce priveşte
protecţia consumatorului în ţările Uniunii Europene în ultimii ani. Statele membre ale
Uniunii Europene îşi fac politica lor legată de dezvoltarea protecţiei consumatorului la
Bruxelles.  Există în acest domeniu un rol suficient de mare lăsat acestora, de vreme
ce directivele europene cu privire la protecţia consumatorului stabilesc de obicei
numai standarde minime (clauze minime). Totuşi, se creează adeseori impresia că
aceste state nu-şi folosesc pe deplin această libertate în ceea ce priveşte încorporarea
directivelor.
Comunitatea Europeană prin Directiva Consiliului Comunităţii Europene nr.
93/43/EEC/14.06.1993 privind igiena produselor alimentare impune respectarea unor
norme drastice.
Alinierea la cerinţele sistemului de management al siguranţei alimentului este
o cerinţă legală pentru majoritatea companiilor din industria alimentara din Uniunea
Europeană. Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) 178/2002
referitoare la principiile generale şi cerinţele legii alimentelor, stabilind Autoritatea
europeană pentru securitatea alimentelor şi reglementând proceduri în domeniul

40
securităţii alimentare, modificat de către Regulamentul (CE) nr. 1642/2003 interzice
plasarea pe piaţă a alimentelor care nu sunt sigure pentru consumul uman şi
furnizează o bază uniformă pentru utilizarea principiilor de precauţie. Conţine reguli
pentru a asigura urmărirea alimentelor şi a ingredientelor alimentare şi oferă o
procedură pentru adoptarea unor reguli de implementare pentru a pune în aplicare
aceste principii în ceea ce priveşte sectoarele specifice. Alimentele importate în
Comunitate şi cele exportate din Comunitate trebuie să corespundă cu cerinţele
generale stipulate în prezentul Regulament sau să satisfacă regulile care sunt
echivalente regulilor Comunităţii.
Regulamentul este transpus în legislaţia românească prin Legea nr. 150 privind
siguranţa alimentelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 462/24 mai 2004, modificata
si republicata şi prin HG nr. 1415/2009 privind organizarea si functionarea Autoritatii
Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor si a unitatilor din
subordinea acesteia.

3.3. DIRECTIVA PRIVIND ETICHETAREA PRODUSELOR


ECOLOGICE

Cele mai importante reglementări internaţionale privind etichetarea


alimentelor, deşi au caracter de recomandare, au fost elaborate de Comitetul pentru
etiche-tarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius, organism
ce-şi desfăşoară activitatea sub egida F.A.O. şi O.M.S. Potrivit acestora, eticheta
pentru mărfurile alimentare rezultate din procesare trebuie să conţină următoarele
menţiuni:
- denumirea produsului;
- lista ingredientelor (materii prime şi auxiliare, inclusiv aditivii);
- conţinutul net;
- elementele de identificare a lotului şi data fabricaţiei;
- valoarea nutritivă a alimentului (mai ales la produsele dietetice şi a celor
destinate copiilor);
- termenul limită de consum;
- numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau
exportatorului;
- ţara de origine.

41
Faţă de aceste menţiuni de pe etichetele ce însoţesc produsele, Centrul
Internaţional Comercial C.N.U.CED/GATT face recomandări suplimentare:
descrierea produsului (eventual însoţită de o ilustraţie); clasa de calitate sau de
calibrare, după caz; instrucţiuni de manipulare, păstrare şi utilizare.
Mult mai cuprinzătoare, mai detaliate şi mai precise sunt recomandările
adoptate de Piaţa Comună Europeană prin Directiva Consiliului C.E.E. din 18
decembrie 1978 (actualizată în 1989) referitoare la apropierea legislaţiei statelor
membre privind etichetarea şi prezentarea produselor alimentare destinate consumului
final, precum şi la publicitatea respectivă. Directiva extinde înţelesul termenului de
etichetare la menţiunile, indicaţiile, mărcile de fabrică sau comerciale, imaginile sau
simbolurile referitoare la produs, care figurează pe orice ambalaj, document, afiş,
etichetă, inel sau banderolă ce însoţeşte alimentul sau se referă la el. De asemenea,
precizează interdicţii sau limitări ale etichetării în scopul evitării inducerii în eroare a
cumpărătorului în privinţa identităţii, naturii, calităţii, conservării, originii sau
provenienţei produselor, a fabricării sau a obţinerii acestora, a atribuirii unor
proprietăţi sau însuşiri terapeutice pe care nu le posedă.
În anul 1993, C.E.E. a introdus ecoeticheta, în scopul încurajării agricultorilor
şi procesatorilor de a realiza produse alimentare cât mai naturale şi cu impact ecologic
cât mai redus, cu efecte benefice asupra sănătăţii şi securităţii consumatorilor.
Ecoeticheta are menirea de a oferi consumatorilor informaţii cât mai complete privind
superioritatea calitativă a acestor produse.
Pe plan mondial, în prezent, există mai multe metodologii de proiectare şi
executare a etichetelor pentru mărfurile alimentare care, în esenţă, presupun utilizarea
unor tehnici speciale de punere în evidenţă a caracteristicilor frapante ale produselor,
în vederea captării atenţiei consumatorilor şi declanşării cererii de cumpărare a
acestora.
Depozitarea, prelucrarea şi etichetarea produselor agroalimentare ecologice se
face potrivit legislaţiei româneşti în vigoare, care respectă regulile specifice
armonizate cu reglementările Uniunii Europene şi aprobate prin ordin al ministrului
agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor. Etichetarea produselor ecologice,  prin care se
asigură şi garantează calitatea se face în conformitate cu reglementările legale, privind
specificul acestor produse (cu referire la denumire, siglă, condiţii de păstrare, termen
de valabilitate etc.).  
Pe etichetă se indică în mod obligatoriu:

42
● numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;
● denumirea produsului şi metoda de producţie ecologică utilizată;
● numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare;
● condiţiile de păstrare şi termenul minim de valabilitate;
● interzicerea depozitării în acelaşi spaţiu a produselor ecologice cu alte produse
(neecologice);
Produsele agricole şi alimentare ecologice româneşti pot fi identificate uşor de
cumpărători pentru că poartă pe etichetă sau ambalaj sigla “ae”. Utilizarea “ae” pe
etichetă este obligatorie în cazul produselor autohtone. Însă pentru facilitarea
identificării produselor ecologice pe rafturile magazinelor, logotipul “ae” poate fi
aplicat şi pe produsele din import, dacă acestea sunt certificate şi în România de un
organism de inspecţie şi certificare acreditat. Dreptul de utilizare a siglei se obţine de
la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, proprietarul acesteia. Logotipul este
compus dintr-un cerc alb de fundal, cu contur negru, în centrul căruia este aşezată
abrevierea “ae” a denumirii “agricultura ecologică”, litera “a” de culoare neagră şi
litera “e” de culoare verde. Aceste două litere au desenată deasupra lor o frunză
stilizată de culoare verde. Pe circumferinţa cercului, în interior, apar următoarele
menţiuni: “agricultura ecologică” scris cu majuscule, două grupuri a câte 15 segmente
de raze, poziţionate opus, unul în dreapta şi celălalt în stânga, şi cuvântul “certificat”
cu litere majuscule diametral opus faţă de înscrisul “agricultura ecologică”. În scopul
informării corecte a consumatorului, produsele ecologice trebuie să fie etichetate, în
conformitate cu regulile specifice privind etichetarea, respectiv cu Ordinele comune
nr. 417/13.09.2002 şi nr. 110/7.10.2002 ale ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor şi ale preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor,
pentru aprobarea regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare
ecologice. În conformitate cu aceste acte legislative, eticheta produselor ecologice
trebuie să conţină, în plus faţă de menţiunile obligatorii de pe eticheta alimentelor,
menţiuni specifice modului de producţie ecologic. Aceste menţiuni sunt: referirea la
modul de producţie ecologic, ca de pildă ,,produs obţinut din agricultură ecologică”,
precum şi numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a efectuat
controlul unităţii şi a eliberat certificatul de produs ecologic. De asemenea, eticheta
unui produs ecologic va cuprinde în mod obligatoriu sigla ,,ae”, ce reprezintă pentru
consumatori o garanţie a faptului că produsul ce poartă această siglă este obţinut prin
agricultură ecologică. Una dintre regulile de producţie în agricultura ecologică este

43
aceea că fermierii care cultivă pământul după metodele ecologice trebuie să
folosească numai îngrăşămintele permise în agricultura ecologică. Lista substanţelor
permise să fie utilizate în agricultura ecologică se regăseşte în Anexa nr. 2 la HG nr.
917/2001. Utilizarea în agricultura ecologică a îngrăşămintelor, pesticidelor, precum
şi a ingredientelor care nu sunt cuprinse în această listă este interzisă.

3. 4. LEGISLATIA PRIVIND AGRICULTURA ECOLOGICA IN


ROMANIA

Pentru prevenirea si combaterea înselaciunii, eliminarea fraudelor prin


substituirea produselor ecologice cu cele conventionale (mai ieftine), în scopul
asigurarii protectiei consumatorilor, au aparut reglementari specifice în numeroase
tari, iar apoi s-a trecutla elaborarea si aplicarea de standarde internationale, care
urmaresc respectarea unor reguli stricte în producerea, prelucrarea, transportul si
comercializarea acestor produse. În tara noastra, baza legala pentru organizarea
productiei si desfacerii de produse ecologice a fost pusa prin Ordonanta de Urgenta a
Guvernuluinr. 34/2000, aprobata prin Legeanr. 38/2001 si prin Hotarârea de Guvern
917/2001, care stabileste Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G.nr.
34/2000.
La data de 06.09.06 a intrat în vigoare Ordonanta de Urgentanr. 62/06.09.06
care aduce o serie de modificari în cazul O.U.G 34/2000, data fiind necesitatea
stabilirii pânala data aderarii a competentelor institutionale în domeniul gestionarii
bazei de date pentru seminte, acordarii autorizatiilor privind importul de produse
agroalimentare ecologice din terte tari, precum si gestionarii siglei specifice
produselor ecologice controlate.
Culturile de soia modificată genetic au fost interzise în România de la 1 ianuarie
2007,  conform reglementărilor Uniunii Europene. Datele statistice deţinute de
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale referitoare la suprafeţele cultivate cu soia
modificată genetic se bazează pe declaraţiile pe proprie răspundere ale cultivatorilor,

44
verificate de direcţiile agricole. În pofida existenţei reglementărilor legale de raportare
(la sfârşitul perioadei de însămânţare şi după recoltare) a suprafeţelor însămânţate cu
soia modificată genetic există multă confuzie în datele statistice. În anul 2005 cele
două companii care deţin dreptul de comercializare au raportat vânzări de seminţe
certificate de soia modificată genetic cu rezistenţă la erbicid, pentru o suprafaţă de
aproximativ 40.000 hectare, în timp ce datele provenite de la fermieri indică o
suprafaţă de circa 85.000 hectare. Lipsa transparenţei şi neimplicarea publicului în
procesul de decizie precum şi absenţa minimei informării a consumatorului au condus
la absenţa unei dezbateri publice a problematicii organismelor modificate genetic şi a
produselor ce derivă din procesarea acestora.

Existenţa unei mari suprafeţe cultivate cu soia modificată genetic necertificată


aduce atât pierderi de imagine şi credibilitate autorităţilor române cât şi importante
prejudicii celor două companii ce deţin drepturile exclusive asupra biotehnologiei,
statului şi consumatorului român. Singurii care câstigă din aceste activităţi situate
dincolo de limita legalităţii sunt acei fermieri care multiplică şi vând sămânţă
necertificată. În realitate, atât statul cât şi companiile pierd sume apreciabile datorită
multiplicării şi comercializării seminţelor necertificate de către anumiţi fermieri.
Aceasta situaţie afectează şi industria alimentară deoarece normele europene impun
etichetarea specifică a produselor ce conţin organisme modificate genetic. Aprobarea
introducerii, în anul 1999, în cultură şi consum a singurei plante modificate genetic,
cu rezistenţă la erbicidul pe baza de glifosat, soia, Romania reprezinta un reper
temporal şi economic important pentru evoluţia agriculturii şi industriei alimentare
româneşti. La data introducerii în cultură a plantelor modificate genetic, cu rezistenţă
la erbicid, România nu era pregatită din punct de vedere agronomic, economic şi
legislativ să gestioneze noua tehnologie. Primele reglementări legislative în domeniul
organismelor modificate genetic au fost adoptate în anul 2000, ele intrând în vigoare
după două sezoane de cultivare a plantelor modificate genetic.
Datorită considerentelor de mai sus şi a legislaţiei permissive, mulţi fermieri
români au preferat să multiplice şi să reînsămânţeze soia modificată genetic fără
cunoştinţa sau acceptul deţinătorilor soiurilor. Această situaţie afectează şi industria
alimentară deoarece normele europene impun etichetarea specifică şi trasabilitatea
produselor ce conţin soia modificată genetic, în timp ce România nu dispune de un
sistem de monitorizare şi control a produselor ce derivă din soia modificată genetic pe

45
tot fluxul de producţie. O consecinţă imediată este absenţa oricărei informaţii necesare
consumatorului.
La 25 octombrie 2005, comisarul european pentru integrare, Olli Rehn prezenta
Raportul Comisiei Europene pentru România. Atenţia neaşteptată acordată problemei
organismelor modificate genetic din România a reprezentat o mare surpriză pentru
autorităţi, presă şi publicul avizat. Este vorba despre alimentele care provin din
organisme modificate genetic şi despre sortimentele de soia cu rezistenţă la erbicidul
pe bază de glifosat cultivate în România, dar neadmise pentru cultivare în Uniunea
Europeană (care duce o politică prudentă în abordarea organismelor modificate
genetic). Politica precaută a Uniunii Europene este determinată, printre alte
considerente, de reacţia consumatorilor şi de faptul că oamenii de ştiinţă nu au putut
încă să determine ce efecte poate produce folosirea organismelor modificate genetic în
alimentaţia umană.
Alte norme in vigoare referitoare la agricultura ecologica :
ORDIN nr. 181 din 22 iulie 2011 privind modificarea şi completarea Ordinului
ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 65/2010 pentru aprobarea regulilor
privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor
de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control
ORDIN nr. 147 din 16 iunie 2011 pentru modificarea anexei la Ordinul
ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 17/2011 privind aprobarea reducerilor
şi excluderilor aplicabile cererilor de plată a ajutorului specific pentru îmbunătăţirea
calităţii produselor agricole în sectorul de agricultură ecologică
HOTĂRÂRE nr. 590 din 8 iunie 2011 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 759/2010 privind acordarea de ajutoare specifice pentru îmbunătăţirea
calităţii produselor agricole în sectorul de agricultură ecologică
ORDIN nr. 17 din 20 ianuarie 2011 privind aprobarea reducerilor si excluderilor
aplicabile cererilor de plata a ajutorului specific pentru îmbunatatirea calitatii
produselor agricole în sectorul de agricultura ecologica
ORDIN nr. 6 din 11 ianuarie 2011 privind modificarea şi completarea Ordinului
ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 65/2010 pentru aprobarea regulilor
privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor
de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control
HOTĂRÂRE nr. 1303 din 15 decembrie 2010 pentru modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 755/2010 privind schema de ajutor specific acordat

46
producătorilor de lapte de vacă din zonele defavorizate şi a Hotărârii Guvernului nr.
759/2010 privind acordarea de
ajutoare specifice pentru îmbunătăţirea calităţii produselor agricole în sectorul de
agricultură ecologică
HOTĂRÂRE nr. 1095 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 755/2010
privind schema de ajutor specific acordat producătorilor de lapte de vacă din zonele
defavorizate şi a Hotărârii Guvernului nr. 759/2010 privind acordarea de ajutoare
specifice pentru îmbunătăţirea calităţii produselor agricole în sectorul de agricultură
ecologică
ORDIN nr. 252 din 10.11.2010 pentru modificarea Ordinului ministrului
agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 219/2007 pentru aprobarea regulilor
privind înregistrarea operatorilor în agricultura Ecologică
HOTĂRÂRE nr. 759 din 21 iulie 2010 privind acordarea de ajutoare specifice
pentru îmbunătăţirea calităţii produselor agricole în sectorul de agricultură ecologică
ORDIN nr. 219 din 21 martie 2007 pentru aprobarea regulilor privind
înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică
ORDIN nr. 65 din 17 martie 2010 pentru aprobarea regulilor privind
organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor de
inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control
ORDIN nr. 51 din 1 martie 2010 pentru aprobarea regulilor naţionale privind
autorizarea importurilor de produse agroalimentare ecologice din ţări terţe
ORDIN nr. 317/190 din 11 mai 2006 privind modificarea şi completarea
anexei la Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 417/110/2002 pentru
aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice

CAPITOLUL 4. TEHNOLOGIA PRELUCRĂRII FRUCTELOR DE CĂTINĂ


ALBĂ ÎN SUCURI NATURALE

Clasificarea sucurilor

47
În vederea înţelegerii depline a particularităţilor diferitelor tipuri de sucuri,
prezentăm succint o clasificare generală a acestor produse, necesară şi pentru
clarificarea limbajului de specialitate şi a termenilor folosiţi.

Clasificarea tipurilor de băuturi răcoritoare Figura 2

Clasificarea sucurilor Figura 3

48
Conform schemelor redate în figurile 2 şi 3 , în mare, sucurile se împart în două
categorii :
-sucuri preparate la rece din fructe proaspete prin zdrobirea, presarea şi
prelucrarea produsului brut, deci prin extragerea mecanică a sucului ;
-sucuri preparate la cald din fructe uscate rehidratate, prin difuzia cu apă
caldă urmată de presare sau din fructe proaspete supuse termoplasmolizei; sub
acţiunea căldurii are loc permeabilizarea membranelor celulare prin coagularea
componentelor proteice şi prin cedarea membranelor sub acţiunea presiunii exercitate
de sucul vacuolar ce se dilată prin încălzire .
Dintre aceste două categorii de sucuri, pentru componentele labile ,
biostimulatoare se pretează prelucrarea fructelor la rece. În cadrul acestor tipuri de
sucuri la rece, se disting :
-sucuri fără pulpă;
-sucuri cu pulpă.
La rândul lor , sucurile fără pulpă cuprind :

49
-sucuri limpezi (limpezite ) din care se îndepărtează în totalitate agenţii de
tulbureală şi particulele de fructe, astfel ca, acestea prezintă o transparenţă perfectă, o
foarte bună stabilitate şi conservabilitate şi un aspect comercial apreciat;
-sucuri tulburi ( opalescente ) în care se preiau particulele de pulpă de fructe
precum şi agenţii de tulbureală (substanţe pectice, tanante şi proteice), dar care sunt
aduse la dimensiuni submicronice (dezintegrate), pentru ca acestea să planeze în masa
sucului, neseparându-se; aceasta este posibil de realizat deoarece, particulele extrem
de mici reprezintă o greutate neînsemnată şi neputând învinge vascozitatea sucului,
ele planează în masa acestuia . Caracteristic acestor sucuri este opalescenţa lor
permanentă şi faptul ca agenţii opalescenţi formează o masă difuză, omogenă, în care
nu se percep particulele existente .
Sucurile cu pulpă (sucuri pulpă ) sunt caracterizate prin prezenţa unor particule
de pulpă de fructe de dimensiuni submilimetrice, vizibile, care pot forma depuneri sau
separări de suprafaţă. Preluând din fructul mamă aproape integral conţinutul de pulpă,
prezintă o valoare nutritiv-terapeutică superioară sucurilor limpezi ; din acest motiv
sunt numite şi "fructe lichide ".
Prezenţa particulelor de pulpă la cele două categorii de sucuri fac ca
stabilitatea lor şi deci conservabilitatea lor să fie mult inferioară sucurilor limpezi; in
plus, aspectul comercial al acestora este conform cu structura lor, ceea ce nu
constituie un impediment.
O categorie de sucuri tolerate în nomenclatorul acestor produse o constituie
sucurile nectarizate, în fapt băuturi tip desert, datorită conţinutului ridicat în zaharuri
(cca. 20% substanţă uscată solubilă ), particularitatea lor mai fiind şi aceea că este
admisă depunerea de particule de pulpă, dimensiunile acestora (de ordinul
milimetrilor) permiţând observarea clară a porţiunilor de pulpă de fructe.
Prin faptul că în tehnologia obţinerii produselor tip nectar se intervine cu o
operaţie de opărire ce precede pasatricizarea sau presarea fructelor, acestea conţin o
pondere ridicată de substanţe pectice care sau solubilizat la încălzire . Opărirea are în
cazul acesta multe implicaţii şi anume :
- înmuierea ţesuturilor pentru creşterea gradului de suculenţă şi reducerea
consumurilor specifice;
- inactivarea ezimelor oxidante pentru ca substanţele tanante ce rămân în suc
să nu producă brunificarea prin flobafenizare;

50
- pasteurizarea preliminară, deoarece cu cât particulele în suspensie sau în
depuneri sunt mai mari şi mai numeroase, cu atât pericolul infestării este mai mare .
Din gama de sucuri naturale prezentate, interesează în mod special sucurile
fără pulpă -limpezite şi opalescente deoarece numai acestea se pretează la obţinerea
concentratelor pentru băuturile răcoritoare -acestea constituind categoria sucurilor
carbogazoase, spre deosebire de sucurile naturale preparate ad-hoc, ce constituie
categoria sucurilor naturale (băuturi naturale ) plate -tabelul 6.

Tabelul 6. Compoziţia fizico-chimică a fructelor şi sucului


natural de cătină albă

Nr COMPONENTE VALOAREA
crt.
Fructe Suc

1. Conţinutul de substanţă uscată solubilă 11,50 10,75


( 0R )

2. Zaharuri totale % (zahăr iuvertit) 1,136 1,048

3. Zaharuri reducătoare % 0,821 0,756

4. Zaharoza % 0,305 0,292

5. Aciditate totală (g acid salic/100 g) 3,22 3,54

6. pH (aciditate liberă) 2-2,5 2-2,5

7. Raport armonic (% zaharuri totale / % 0,33 0,30


aciditate totală)

8, Substanţe pectice % 0,679 0,306

9. Substanţe proteice % 0,906 0,404

10 Substanţe tanante% 0,914 0,431

51
11 Substanţe minerale % 2315 2,146

12 Vitamina C mg/100 239,85 180,36

13 Beta-caroten mg /100 3942 21,46

4.1 . IMPORTANTA ALIMENTARA SI TERAPEUTICA A FRUCTE DE


CĂTINĂ ALBĂ (cătina de râu) - HIPPOPHAE RHAMNOIDES L.

În cadrul familiei Elaeagnaceae, în genul Hippophae aparţine una dintre


speciile cele mai valoroase de fructe de pădure - cătina albă sau cătina de râu,
denumită astfel după nuanţa argintie a frunzelor şi după aspectul albicios datorat
perişorilor stelaţi şi după preferinţa speciei faţă de solurile nisipoase, aluvionare.
Arbustul se instalează cu uşurinţă, invadând suprafeţele disponibile, având
marea calitate de a fixa şi consolida terenul prin capacitatea de lăstărire şi drajonare ;
este răspândită de la munte până în zona litoralului. Zone în care există cătinişuri
compacte sunt: Bacău, Buzău, Vracea, Prahova, Dâmboviţa şi în toată Dobrogea , mai
ales în Deltă.
Frunzele sunt lanceolate, dispuse altern, de culoare verde-cenuşie pe faţa
superioară, glabre şi albicios argintie pe cea inferioară, prezentând solzi ruginii.
Florile sunt unisexuat dioice, gălbui, adesea ruginii, de dimensiuni reduse,
apărând înaintea frunzelor; cele mascule, sesile, au două sepale şi patru stamine, iar
cele feminine sunt scurte, pediculate şi cu două sepale.
Fructele sunt drupe false, ovoide sau globuloase, lungi de 5-10 mm şi late de
4-8 mm, în ciorchine, la maturitate prezentând o coloraţie galben portocalie , deosebit
de plăcută şi strălucitoare (Fructus Hippophae recena).
Se recoltează la maturitate ( august-septembrie-octombrie ) prin tăiere cu
ajutorul unor foarfeci şi se strâng în coşuri de nuiele căptuşite cu hârtie, păstrându-le
la umbră.
De la un arbust se pot obţine în medie circa 3 kg fructe care se păstrează ideal
prin congelare la -35 , -40 grade Celsius sau după cerinţa beneficiarului, se usucă
artificial (Fructus Hippophae şicata), la 50-60 grade Celsius , dar cu iminenta pierdere

52
a unei mari cantităţi de vitamina C care, pare-se , ar fi principiul activ al fructelor de
cătină.
Fructele în stare proaspătă prezintă un complex biostimulator, constituit din :
vitaminele C, E, B1, B2, carotenoide, dizolvate într-un ulei bogat în acizi graşi
nesaturaţi, acid folic, fitosteroli, inozitoli, acid nicotinic, flavone s.a.
Toate acestea fac din cătină o valoroasă sursă de componente vitaminizante,
energizante, specia fiind recunoscută ca o polivitamină naturală, apreciată în ţarile
nordice , vest europene sau americane, unde produsele din cătină folosesc în tratarea
sau prevenirea hipovitaminozelor, anemiilor, precum şi în convalescenţă; deasemenea
sunt salutare efectele cicatrizante şi cele de agent de protecţie pe care produsele
naturale din cătină le manifestă, vorbindu-se chiar de un efect antitumoral, mai ales al
extractului din scoarţă.
Sub formă de sucuri naturale sau băuturi răcoritoare din concentrate naturale ,
produsele din cătină albă sunt foarte apreciate de copii, adulţi, vârstnici.
Se cunosc şi produse zaharoase ( gemuri, marmelade ) din fructe de cătină,
precum şi infuzii din fructele uscate sau produse alcoolice ( vinuri, rachiuri) care
valorifică subprodusele.
De necontestat însă ramân produsele naturale în care intervenţiile asupra
principiilor active sunt minime, iar condiţiile de preparare şi conservare urmăresc pe
de o parte stabilizarea acestora, pe de alta să nu-şi "polueze" produsul biostimulator ,
prin folosirea unor conservanţi chimici nocivi.
Factori de protecţie prezenţi în fructele de cătină albă -Hippophae
Rhamnoides L.
În cele ce urmează se vor sublinia virtuţile terapeutice ale preparatelor naturale
din cătină albă , în baza principiilor active caracteristice şi mai ales a vitaminelor
conţinute . Excelând prin conţinutul de vitamina C vom încerca o scurtă redare a
implicaţiilor fiziologice ale acestora.
Rolul protector al vitaminei C
Există puţine substanţe -principii active naturale , care au un rol atât de complex
şi vital, implicat în procesele fiziologice şi metabolice primordiale, ca vitamina C
-acidul 1-ascorbic. Acesta intervine în primul rând în majoritatea reacţiilor de
oxidoreducere , prin labilitatea reversibilităţii transformării:
acid ascorbic ↔ acid monodehidroascorbic cu participarea
citocromului sau a oxidazelor .

53
În aceste reacţii este favorizată, printre altele , sinteza acidului folic (previne
anemia ), a reducerii Fe(3+) - Fe(2+) de către enzimele activate, simulează oxidarea
acizilor graşi (catabolismul glucidic ), intervine în sinteza hormonilor corticosteroizi,
a colagenului, în menţinerea centrilor activi - SH ai sistemelor enzimatice, fiind
totodată un antioxidant deosebit de sensibil în prezenţa radicalilor liberi pe care-i
reduce cu mare uşurinţă.
Este în procesele de sinteză a ADN -ului, este necesar pentru biosinteza
substanţelor proteice, mai ales în perioada de creştere . De aici se desprinde
implicarea directă a acidului ascorbic în procesele de îmbătrânire pe care le
accelerează carenţa acestuia şi în general condiţionând imunitatea organismului faţă
de agenţii patogeni. Lipsa acidului ascorbic predispune spre diabet prin oxidarea
adrenalinei şi inhibarea acţiunii insulinei ; favorizează formarea colesterolului;
măreşte frecvenţa accidentelor cardiovasculare (mai ales primăvara).
Dupa alti autori, mecanismul inplicarii acidului ascorbic ca anticolesterolemiant,
trebuie căutat în stimularea de către acesta a reacţiei de transformare a colesterolului
în acizi biliari . Este cunoscut şi efectul protector al acidului ascorbic în bolile
reumatismale, deoarece lipsa acestuia duce la dezorganizarea ţesutului conjunctiv . De
asemenea acidul ascorbic influenţează procesul de fagocitoză, stimulând în principal
sistemul limfocitelor T.
Din exemplificarea reacţiei şi procese fiziologice în care este implicat şi acidul
ascorbic , rezultă importanţa vitală pentru organism a satisfacerii necesarului de
vitamina C , omul fiind total dependent de mediu , de alimentaţie (în imposibilitatea
de a-şi sintetiza singur aceasta substanţă).
Necesarul zilnic de vitamina C este de 70-80 mg , în funcţie de energia consumată
( 20 mg /1000 kcal), consumuri mai mari fiind recomandate copiilor, femeilor care
alăptează , munci grele , sportivilor etc . Trebuie însă temperate tentaţiile realizării
unor doze masive .
Rolul protector al carotenoidelor
Conţinutul ridicat al fructelor de cătină albă în substanţe carotenoide ( sub forma
de beta caroten ) ne îndeamnă la o scurtă prezentare a implicaţiilor biologice ale
acestora.
Ca şi acidul ascorbic, acţionând sinergic cu acesta, beta -carotenul şi vitamina A
sunt unele dintre substanţele antioxidante cu efect regulator în mecanismele celulare
de oxidoreducere ,vizând atât metabolismul protidic, glucidic, lipidic, cât şi mineral.

54
Este cunoscută disproteinemia la carenţa structurilor carotenice ( vitamina A şi
provitaminele A ) însoţită de pierderea de proteine , lipide şi apă ca urmare a
dereglării mecanismului de asimilare a azotului alimentar de către ficat.
Condiţionarea similării protidelor de anumite doze de vitamina A este cu atât mai
stringentă cu cât organismul este în creştere şi reclamă principii plastice sporite.
Vitaminele A intervin în metabolismul acizilor nucleici, jucând rol de inductor în
reglarea genetică a sintezei de aminoacizi esenţiali şi proteine specifice.
Carenţa acestor vitamine cu schelet carotenoidic este însoţită şi de scăderea
conţinutului de glucoză în ţesuturi, dereglarea utilizării hexozelor pentru sinteza
glicogenului.
Alături de vitaminele D, acţionează sinergie vitaminele A în metabolismul
ţesutului osos , în metabolismul mineral al acestuia.
Deficitul de vitamine carotenoidice în embriogeneză conduce la o dezvoltare
anormală a cordului şi vaselor sangvine la fetus .
În natură, carotenul este cea mai importantă sursă de vitamina A (retinol ), el
putând contribui la asigurarea necesarului zilnic în afară de cel din sursele animale
(ficat, ouă, unt).
Aportul zilnic necesar de vitamina A este , după recomandările OMS , de 375 mg
pentru copii şi 750 mg pentru adulţi, aceasta pentru a se ajunge la un anumit nivel în
sânge, după care doza de întreţinere ar fi de 21 gr vitamina A/ kg corp / zi (putând
creşte la copii, în efort fizic , graviditate ). Foarte periculoasă este şi hipervitaminoza ,
având efecte aproape la fel ca şi carenţa aceleiaşi vitamine .
Rolul vitaminei E
Aceasta participă alături de vitaminele A şi C la procesele fundamentale de oxido-
reducere din celule, cu implicaţii asupra sintezei şi acumulării gicogenului şi
colesterolului în muşchi, a concentraţiilor electroliţilor în muşchi, asupra respiraţiei
ţesuturilor . De asemenea , vitamina E manifestă un rol decisiv în păstrarea integrităţii
membranelor, ca urmare a calităţii de a reţine ATP .
Ca antioxidant de elită, vitamina E veghează la menajarea şi stabilizarea vitaminei
A, diminuând şi procesul de formare a peroxizilor lipidici -componente cu rol nefast
în degradarea celulei, a căror acţiune culminează cu acumularea în celule a
lipofucsinei (considerată pigment al îmbătrânirii).
Fiind deci, implicată în procesul de creştere , în metabolismul lipidelor, al
proteinelor , al sărurilor minerale , al respiraţiei celulare şi al sterilităţii, vitamina E

55
constituie una din verigile esenţiale ale lanţului de care depinde starea de sanogeneza.
Principalele surse de vitamina E sunt uleiurile de germeni de grâu de floarea soarelui,
de soia , de germeni de porumb, legume verzi şi fructe bogate în uleiuri în care se află
solubilizate componente tocoferolice-ex:fructele de cătină albă ce conţin atât în pulpă
cât şi în seminţe , cantităţi apreciabile de vitamina E .Surse de origine animală sunt
ficatul, inima, rinichii.
Rolul vitaminelor din grupa B
Numeroase vitamine aparţinând complexului B (Bl, B6 , B8 ,B9 , B12 , Bl5, P, I,
COLINA) participă la numeroase procese metabolice legate de homeostazia
organismului şi de protecţia faţă de factorii pertubatori . Implicaţiile vitaminelor B
apar încă din faza embrionară , carenţa lor producând afecţiuni grave care se pot
transnite şi adultului . Principalele surse de vitamine B nu sunt cu precădere fructele ,
ci drojdia de bere, germeni de grâu, cereale, leguminoase, carnea, ficatul, ouăle,
brânza, etc.
Faptul că în mod excepţional în fructele de cătină albă se regăsesc o parte din
acestea ( Bl, B2, acidul folie, inozitol, colina) atesta importanţa acesteia.
Rolul substanţelor flavonoide
Regăsite în regnu vegetal într-o mare diversitate structurală, aceşti compuşi
polifenolici au certe acţiuni farmacologice, de unde şi aparteneţa lor la grupul cu
activitate vitaminică P; în plus, substanţele flavonoide participă la procesele de
nutritie-absorbtie, digestie ( implicarea începând din cavitatea bucală unde, la un PH
acid , începe oxidarea polifenolilor, reacţiile continuând pe traiectul digestiv).
Activitatea vitaminica P ( de la "permeability" şi "paprika") a fost remarcată şi
studiată de Szent-Gyorgyi, Lavollay , Parrot s.a., prin efectul sinergie antiscorbutic al
citrinei ( vitamina C2 ), componentului flavonoidic, a catehinelor , etc. care prezintă
proprietăţi vasculare, măreşte rezistenţa capilară s.a.
Implicaţii favorabile de protecţie manifestă flavonoidele şi în arteroscleroză, prin
degradarea colagenului şi eliminarea colesterolului depus pe vase, precum şi prin
redresarea pereţilor vasculari. Se atribuie vitaminelor flavonoide şi o serie de efecte
antiinflamatoare, antiulceroase, antifungice, antibacteriene, antivirale şi chiar
antitumorale .
Se pare că în prevenirea îmbătrânirii o speranţa ar consta în complexul de
flavonoide cu magneziu, acesta din urmă fiind foarte activ în bolile vârstnicilor.

56
Principalele surse sunt vegetalele, cu precădere fructele colorate intens de la
galben la portocalui şi de la roşu la violaceu, în care există, de regula, şi acidul
ascorbic: citricele, măceşele, cătina albă, coacăzele, strugurii ş.a.
Cu privire la doza zilnică de vitamina P , fără a se stabili un anume necesar, se
impun cantităţi suplimentare de rutozid în următoarele cazuri: predispoziţie la
hemoragii prin fragilitate capilară, hemoptizii, hemoragii gastrointestinale, retiniene şi
de altă natură.

4.2. TEHNOLOGIA FABRICĂRII SUCURILOR NATURALE DIN FRUCTE


DE CĂTINĂ ALBĂ

În cele ce urmează se prezintă schema tehnologică de fabricare a sucurilor


naturale limpezi (figura 4 ), care se caracterizează prin următoarele :
— sunt constituite din sucul vacuolar al celulelor pulpei de fructe;
— aspect comercial apreciat;
— stabilitate (conservabilitate ) maximă datorată înlăturării componentelor
perisabile ( substanţe pectice, proteice, tanante ), în cadrul operaţiei de limpezire;
— calităţi organoleptice superioare;
— transparenţă totală ceea ce permite recunoaşterea speciei de fructe şi legume
din care provin .
Toate aceste calităţi sunt dobândite de această categorie de sucuri, printr-o
tehnologie relativ complexă, în care, operaţia de limpezire este hotărâtoare, din acest
motiv părându-se că denumirea adevărată a acestui tip de produs , ar fi sucuri
limpezite.
Se menţionează că, fructele cele mai indicate pentru prepararea sucurilor
naturale sunt cele suculente, aromate şi puternic volorate (zmeura, afine, mure,
coacăze, cătina albă, vişine, coarne, porumbe, scoruşe, etc. ) şi cât mai, mărunte
deoarece, componentele care înobilează sucurile naturale (coloranţi, arome, vitamine )
localizându-se în pieliţa acestora, se află în cantitate mai mare ca la fructele de mari
dimensiuni (aceasta deoarece la unitatea de greutate, suprafaţa membranelor fructelor
mărunte este mai mare ca la fructele de mari dimensiuni).
Schema tehnologică cu fabricarea sucurilor naturale limpezite din fructe ,
cuprinde următoarele operaţii ( schema din fig. 4 ).

57
58
Recepţia materiei prime
Din mai multe considerente este opotună destinarea fructelor în stare proaspătă
pentru prelucrarea în sucuri şi aceasta din următoarele motivaţii :
- din punct de vedere economic este cel mai ieftin ca fructele, fără a mai fi
necesară depozitarea sau conservarea lor, să fie prelucrate în sucuri;
- din punct de vedere al conţinutului în componenete biostimulatoare, fructele în stare
proaspătă reclamă prelucrarea directă şi cât mai rapidă în sucuri;
- semiconservarea chimică a fructelor cu orice conservant s-ar face inducând în masa
sucurilor cantităţi ( doza remanentă) de conservant, nedorite pentru o categorie de
produse ce se vor "naturale", sau chiar aparţinând unei game "curante" pe care ar
trebui să o încurajam şi pe piaţa noastră, cu destinare specială pentru copii,
convalescenţi, bolnavi cronici şi vârstnici, care nu admite urme de conservanti;
- congelarea fructelor ar corespunde sub aspect calitativ, dar sub aspect valoric, ar
ridica costul produselor fără vreo justificare;
- uscarea fructelor este de la început contraindicată ca fiind deosebit de costisitoare şi
în plus, pentru faptul ca oricât de judicios ar fi condusă, tot ar afecta calitatea materiei
prime ( oxidari, caramelizari, dezaromatizari).
Sortarea
Sortarea fructelor are în vedere îndepărtarea impurităţilor groşiere ( ramuri,
corpuri străine şi mai ales fructe mucegăite care sunt aglomerate şi uşor de separat).
Spălarea
Spălarea fructelor de cătină albă nu este o operaţie obligatorie un fluxul
prelucrării pentru obţinerea sucurilor, deoarece le diluează cu apa antrenata sau prin
zdrobirea mai multor fructe, s-ar pierde din conţinutul valoros.
Spălarea fructelor de pădure, în general, se execută numai la recomandări
precise, când ele provin din zone poluate sau când au fost folosite pesticide la culturile
din apropiere sau în pădure.
Fructele de cultură provenite din zonele urbane sau mai poluate se vor spală.
Spălarea se face prin imersia ambalajelor cu fructe (lădiţe, coşuri) în butoaie sau
rezervoare cu apa potabilă. După zvântare, acestea se dirijează în fluxul tehnologic.

59
Zdrobirea
Zdrobirea fructelor de cătină albă se efectuează în zdrobitoare obişnuite pentru
fructe, prevăzute cu două valturi, reglate după dimensiunea seminţelor (pentru cătină
distanţa dintre valturi trebuie să fie puţin mai mare decât dimensiunea seminţelor).
Din masa de fructe zdrobite (bostina) colectată în linul aparatului, se filtrează
prin grătarele acestuia, un suc relativ limpede denumit ravac ce se colectează cu grijă
într-un butoi pregătit anume şi care este adăugat sucului "limpezit"; din ravac se
pregăteşte maiaua enzimatică cu o parte de aspergol, până la obţinerea consistenţei de
" maia" care se adaugă sucului primar pentru limpezire ( prin hidrolizarea
protopectinei în pectina solubilă ).
Tratarea enzimatică
Tratarea enzimatică a bostinei este o operaţie esenţială fabricării sucurilor din
fructe deoarece, de ea depinde, pe de o parte creşterea randamentului în suc
( consumuri specifice cât mai convenabile ), iar pe de alta din punct de vedere
calitativ sucul câştigă în aromă,culoare şi stabilitate. Din păcate este o operaţie care nu
se aplică întotdeauna.
Creşterea randamentului în suc la tratarea enzimatică a bostinei îşi are
explicaţia în permeabilizarea membranelor celulare la hidroliza pectolitică a
protopectinei şi a sărurilor proteice sau pectaţilor insolubili, fără de care nu este
posibilă difuzia sucului din vacuole pe cale mecanică, oricâte cicluri de zdrobire s-ar
efectua ( celulele trec nezdrobite într-o mare proporţie, ceea ce impune tratamentul
biochimic, enzimatic).
Tratarea enzimatică a bostinei din fructele de cătină albă se face cu maximum
0.3% preparat pectolitic realizat la cald ( 35-38 grade C ) cu ravac (o parte preparat
enzimatic / patru părţi ravac) şi durează 3-5 ore la cald ( 30-35 grade C) sau mai bine
8-10 ore la temperatura mediului.
Pasatricizarea
Pasatricizarea bostinei tratate enzimatic conduce la obţinerea unui marc deosebit
de bogat în suc, fluid şi cu foarte bun randament.
Pasatricizările din industria fructelor şi legumelor sunt un utilaj ieftin, indigen, cu
o întreţinere şi exploatare care nu pun probleme speciale.
Presarea marcului
Presarea marcului se realizează în prese hidraulice, cu pachete tip AMOS, de o
mare performanţă tehnică, lucrând într-un regim optim de presare(presiunea poate

60
atinge 300 atm.), iar cantitatea de fructe împachetate poate fi variabilă de la câteva
pachete (cca 50 kg) până la 100-200 kg de fructe la un ciclu ce poate dura 2-4 ore.
După numărul pânzelor filtrante, având desimea ţesăturii diferită se poate
conduce presarea în regim de presare-filtrare cu 2-5 pânze de la fiecare pachet de
fructe. Sucul rezultat după un ciclu de presare condus în trepte poate prezenta diferite
grade de limpezire : aparent limpede ( D ), decantat ( C ), semitulbure ( B ), tulbure
( A ) după cum numărul pânzelor filtrante a fost de la 5, 4, 3 sau 2 la număr la fiecare
pachet de fructe. Sucul primar rezultat de la presarea filtrantă este colectat în butoaie
şi prelucrat în continuare după cum urmează :
• limpezirea sucului în vederea îndepărtării şi inactivarii substanţelor pectice
degradate anterior în tratarea enzimatică a bostinei şi care ulterior ar putea reforma
molecule ramificate de pectine, se realizează printr-o combinaţie de metode
enzimatice şi de cleire-limpezire combinate, în baza următoarelor:
- 0.3% preparat pectolitic - cleirea (colajul) cu 10 gr / hl gelatina şi cu 4 gr /
hl tanin;
- regimul de limpezire este acelaşi de la tratarea enzimatică a bostinei.
Germenii de cleire formaţi din gelatina adăugată sunt în măsură să fixeze resturile
de molecule degradate ale substanţelor pectice şi a substanţelor tanante (sub influenţa
ionului comun) şi să conducă la limpezirea şi stabilizarea sucului.
• separarea centrifugală a sucului tratat conduce la îndepărtarea suspensiilor depuse
şi la obţinerea fazei limpezite ( suc limpezit de tip D); separatoarele centrifugale
sunt de tip alfa - Lawal sau Westphalia şi lucrează în regim automat (descărcarea
automată a tobei când depunerile ating o anumită grosime), sau manual.
• filtrarea se realizează în filtre- presă cu un număr variabil de rame şi straturi
filtrante tip Seitz, fiind necesară pentru separarea tuturor urmelor de agenţi de
tulbureală din masa sucului. Dupa filtrare rezultă un produs stabil - sucul limpezit,
ce poate lua, de acum, doua direcţii : poate fi dirijat spre obţinerea sucului natural
de cătină albă ( produs finit reprezentând băutura naturală răcoritoare plată ), sau
este dirijat spre obţinerea concentratului natural de cătină albă -precursorul
băuturii răcoritoare carbogazoase.

61
4.3. OBŢINEREA SUCULUI NATURAL DIN CĂTINĂ ALBĂ

Se realizează prin următoarele operaţii :


1. Corectarea armonică a sucului limpezit
În vederea obţinerii unui produs de calitate gustativă corespunzătoare consumului,
sucul limpezit de cătină albă se corectează pentru realizarea valorilor normale impuse
de un raport armonic optim, şi anume :
- reducerea acidităţii totale în limitele cerinţelor organoleptice, la o valoare optimă
de 0.8 gr. acid malic/100 gr. fructe (0.85 gr acid citric /l00 gr suc ) prin diluare cu apă
dedurizată sau o apă potabilă de bună calitate;
- adăugarea unei cantităţi corespunzătoare de zahăr, în limitele raportului
armonic şi anume : 6-8 % zahăr raportat la sucul diluat, corectat ca aciditate .
După corectarea armonică urmată de omogenizare şi filtrarea printr-o pauză
filtrantă sau hârtie de filtru calitativ (sugativă ), urmează operaţiile care încheie fluxul
tehnologic al preparării sucurilor naturale.
2.Îmbutelierea sucului corectat în sticluţe de 250 ml capacitate. Recipientele de
îmbuteliere pot fi şi din inox alimentar.
3. Închiderea ermetică a buteliilor prin capsare;
4.Depozitarea buteliilor în navete .
Sucurile naturale pasteurizate se depozitează în spatii adecvate (reci şi curate),
până la livrarea lor pe piaţă cu eticheta de rigoare, pe care se prevede obligatoriu :
-tipul sucului (natural, pasteurizat);
-fără conservanţi chimici;
-provenienţa ( din ce fructe provin );
-durata de păstrare –an.
5.Pasteurizarea sucului îmbuteliat, prin introducerea navetelor în autoclava de
pasteurizare; regimul de pasteurizare este deosebit de blând datorită acidităţii mari a
sucului (PH < 5 ), aciditate care acţionează şi ca un agent de conservare şi anume :
— 10 min.- aducerea sucului la temperatura de 85-90 grade C;
— 10 min.- menţinerea temperaturii de regim la 85-90 grade C ;
—10 min.- răcirea sucului la 18-20 grade C. Jocul acesta termic, încălzire rapidă -
răcire rapidă, contribuie la inactivarea agenţilor de fermentaţie (bacterii, drojdii,
mucegaiuri), prin distrugerea mambranelor lor prin dilatare bruscă -constrâgere bruscă

62
Conservarea sucului se mai poate realiza prin umplere sterilizantă, înţelegând prin
aceasta umplerea sticlelor fierbinţi cu suc fierbinte.
6.Livrarea sucului pasteurizat către unităţile beneficiare încheie un ciclu de
fabricare a sucurilor naturale din cătină albă, a căror durată de păstrare este de cca .
180 de zile.

4.4. PREPARAREA CONCENTRATULUI NATURAL DIN FRUCTE DE


CĂTINĂ ALBĂ CU AROME DE CITRICE

În vederea realizării unui produs natural stabilizat prin sacharoosmoanabioză,


fluxul tehnologic cuprinde următoarele operaţii :
1.Prepararea sucului limpezit din fructe de cătină albă, conform schemei
tehnologice redate în figura 4 şi prezentate detaliat anterior, după care urmează:
2. Concentrarea cu zahăr până la doza de sacharoosmoanabioză(min. 62 %
substanţa uscată solubilă ) prin dizolvarea în malaxoare prevăzute cu agitatori, prin
încalzirea la maximum 30-40 grade C, cu menajarea componentelor termolabile.
În cazul concentrării sub doza de sacharoosmoanabioză( 40-50 % substanţa uscată
solubilă), conservarea se asigura prin chimioanabioza cu 0.15-0.20 % benzoat de
sodiu, deoarece eficacitatea benzoatului creşte în mediu acid , recomandându-se
mărirea acidităţii concentratului cu încă 1 % acid citric faţă de aciditatea naturală a
sucului limpezit. Se mai foloseşte şi sorbatul de potasiu .
La prepararea concentratului de 40-50 % substanţa uscată solubilă, dizolvarea
zahărului poate fi efectuată la rece, prin agitare continuă.
3. Aromatizarea concentratului natural sacharoosmoanabiozat cu aromă de
citrice (lămâie, portocale ).
4.Filtrarea sucului corectat pentru reţinerea impurităţilor din zahăr (ambalat de
obicei în saci).
5.Îmbutelierea în butoaie de 60 litri capacitate pentru unităţile producătoare de
băuturi răcoritoare sau de 0.5 litri capacitate pentru desfacerea prin magazinele Plafar,
la consumatori.
6.Livrarea concentratului natural din fructe de cătină albă, sacharoosmoanabiozat,
cu arome citrice .

63
4.5. PREPARAREA BĂUTURILOR RĂCORITOARE DIN
CONCENTRATUL NATURAL DIN FRUCTE DE CĂTINĂ ALBĂ, CU
AROMA DE CITRICE

Unul dintre cele mai apreciate şi eficiente sortimente obţinute din fructele de
pădure sunt băuturile răcoritoare obţinute după cum urmează :
1. Prepararea concentratului natural din fructe de cătină albă cu aroma de
citrice, după tehnologia redată anterior.
2. Încărcarea rezervorului de alimentare a maşinilor de îmbuteliat recipiente
(butelii) de 250 ml cu concentratul realizat.
3. Adăugarea în butelii a cantităţii corespunzătoare de preparat, în funcţie de
concentraţia acestuia.
4. Umplerea buteliilor cu apă potabilă.
5. Impregnarea cu bioxid de carbon a conţinutului buteliilor.
6. Capsarea (închiderea ermetică) a buteliilor.
7. Depozitarea buteliilor cu băutura recoritoare din fructe de cătină albă cu
aromă de citrice în navete.
8. Livrarea băuturilor răcoritoare de cătină albă cu aromă de citrice către
consumatori.

4.6. CALITATEA CONCENTRATELOR DIN SUCURI NATURALE DE


CĂTINĂ ALBĂ CU AROMĂ DE CITRICE
În tabelul 11 sunt prezentaţi principalii parametrii ai concentratelor pe suport de
suc de cătină albă, din care reiese valoarea lor nutritiv - terapeutică ridicată, datorată
multitudinii de componente cu rol energetic şi biostimulator, precum şi ponderii pe
care acestea o deţin. Menţionăm strădania pe care forurile competente ar trebui să o
depună pentru aprobarea realizării unei producţii mici cu destinaţie specială - produs
organic tip "curant" pentru copiii convalescenţi, suferinzi de stomac, ficat, vârstnici,
etc., în care să nu admită adăugarea de benzoat de sodiu.

64
Principalele caracteristici ale concentratelor din suc de cătină albă
cu aromă de citrice------------------Tabelul 11

Nr. COMPONENTE Concentrat zaharat de tip :


Crt.
500 R 620 R

1. Substanţă uscată solubilă0 R min. 50 62

2. Zaharuri totale - % zahăr invert . 45,76 59,41


3. Zaharuri re ducătoare -% zahăr invert. 0,76 2,41
4. Zahăroză % 45,00 57,00

5. Aciditate totală - g acid malic /100 g 2,0-2,5 1,88


6. Substanţe tanante % 0,406 0,366
7. Substanţe pectice % 0,029 0,032

8. Substanţe proteice % 0,396 0,365

9. Substanţe lipoide % 0,061 0,059


10 Substanţe minerale % din care : 1,0-1,3 0,91

fosfor -mg/100 g 94,80 78,90

- calciu –mg/lOO g 101,30 84,40

- magneziu - mg/100 g 80,75 74,30

- potasiu - mg/100 g 78,90 65,80

- fier - mg/100 g 6,28 5,30

- sodiu -mg/l00 g 1,19 1,00

11. Vitamina C (acid -ascorbic)- mg/ 100 g 102,60 74,30


12, Provitamina  (beta- caroten) -mg/100 g 326 0,324
13. Vitamina E -mg/100 g 0,090 0,0 14
14. Vitamina F -mg/100 g 0,110 0,009
15. Ulei de citrice % 0,035
0,035

65
În cazul în care consumul specific de zahăr nu poate nicicum depăşi normele
legale, înlocuirea benzoatului de sodiu cu un conservant nenociv de tipul sorbatului de
sodiu / potasiu ar fi meritorie.

66
CONCLUZII

Ecologia şi marketingul sunt domenii care se interferează pe multiple


planuri, deoarece ambele pornesc de la idei prin care, în desfăşurarea oricărei
activităţi economice trebuie acordată atenţia cuvenită, pe de o parte, în sporirea
cantităţii şi calităţii produselor şi serviciilor în condiţii de rentabilitate în care sunt
interesaţi indivizi, colectivităţi, firme, iar pe de altă parte, în protecţia mediului
ambiant care, în ultima analiză, constituie condiţia de bază a producţiei materiale şi
spirituale a întregii societăţi.
Uniunea Europeană pune un accent deosebit pe obţinerea produselor vegetale
sau animale prin procedee ecologice şi îi încurajează pe cei care doresc să practice o
astfel de agricultură. Revenirea la aceste procedee nu este tocmai simplă, întrucât
regulile sunt foarte stricte, astfel încât produsul final să fie într-adevăr complet
natural, ecologic. Normele europene, interesul crescând pentru produsele realizate în
condiţii atoxice şi potenţialul bogat de care dispunem ne dau încredere că piaţa
“chemical free” şi o ecologică gestionare a resurselor, constituie un punct de plecare
viabil pentru orice activitate. A investi pentru viitor ţine în cea mai mare măsură de
calea şi conceptul pe care decidem să îl urmăm, care va fi capabil să satisfacă multe
din exigenţele impuse, cu o pozitivă reflectare pe termen mediu şi lung atât în ce
priveşte natura cât şi sănătatea noastră.
La momentul actual, agricultura ecologică, protecţia mediului şi conservarea
resurselor naturale au ca deziderat un nivel superior de înţelegere, abordare şi necesită
pentru fermierii autohtoni o muncă suplimentară şi costuri mari, care încă nu sunt
compensate corespunzător. Pe de altă parte, nici consumatorii interni nu au fost încă
educaţi să aprecieze produsele ecologice în raport cu cele obţinute prin chimizare
intensivă. În ce priveşte responsabilitatea faţă de mediul ambiant, mai sunt încă multe
de făcut.
Agricultura ecologică se deosebeşte fundamental de agricultura convenţională.
Procesul şi procedurile de obţinere a produselor ecologice sunt reglementate de reguli
şi principii de producţie stricte, care pleacă de la calitatea pe care trebuie să o aibă
pământul şi până la obţinerea efectivă a produsului final.
Rolul acestui sistem de agricultură este de a produce hrană mult mai curată,
mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie cu
conservarea şi dezvoltarea mediului.

67
Circumscrisa unor imperative majore ale prezentului, şi anume : valorificarea
superioară a resurselor naturale, diversificarea gamei de produse la graniţa dintre
aliment şi medicament, realizarea unor produse competitive cu cele de import sub
aspectul calităţilor senzoriale cât şi sub cel al virtuţilor biostimulatoare şi terapeutice,
lucrarea de faţă prezintă obţinerea unui concentrat cu aromă de citrice al cărui suport
îl constituie sucul natural de cătină albă.
Valoarea concentratului propus spre realizare în cadrul unităţilor ad-hoc se
desprinde din calitatea de "polivitamină naturală" , de un "miracol al farmaciei verzi"
pe care specialiştii în diverse domenii adiacente o atribuie fructelor de cătină albă
-Hippophae rhamnoides.
La cele menţionate se adaugă faptul că puţine dintre fructele de pădure sau
cele de cultură se bucură de o asemenea apreciere deosebită la export, firme de
renume în materie, realizând o gamă de produse vitaminizante, din fructe de cătină
albă, în special sucuri şi concentrate naturale.
Din structura anatonică şi prin compoziţia fructelor de cătină albă, acestea se
pretează la o lucrare deosebit de comodă şi economică, cu obţinerea sucurilor deosebit
de stabile, printr-un conţinut ridicat de acizi organici (în special acid malic) şi printr-
un conţinut extrem de sărac în zaharuri, ceea ce conferă sucului o conservabilitate
deosebită.
De asemenea , prezenţa agenţilor de instabilitate, a agenţilor de turbureală a
sucului, reprezentaţi prin substanţe pectice într-o proporţie destul de redusă, conduc la
recomandarea fructelor de cătină albă şi din acest aspect ca o materie primă extrem de
valoroasă pentru prepararea sucurilor şi concentratelor naturale.
Multiplele principii active ale fructelor de cătină albă, regăsite în concentratul
prezentat, sunt cu atât mai meritorii cu cât produsul finit este aromatizat şi am putea
spune înnobilat cu una dintre cele mai apreciate arome - aceea de citrice,
componentele terpenoide ale acestora fiind şi ele la rândul lor adevărate principii
active cu rol terapeutic.
O constatare care pledează de la sine în favoarea calităţilor concentratului din
suc natural de cătină albă cu aromă de citrice, este faptul ca realizarea produsului nu
necesită adăugarea de acid citric sau alt acid organic, fructele şi implicit sucul de
cătină albă bucurându-se de un conţinut deosebit de ridicat în acizi organici; cu atât
mai mult, această particularitate este o mare calitate, cu cât acidul citric alimentar este
un produs deosebit de restrictiv ca urmare a unei complexe biotehnologii de obţinere.

68
Bine armonizat prin conţinutul proporţional de zahăr / aciditate , concentratul
de cătină albă cu arome de citrice întruneşte cele mai apreciate calităţi senzoriale, care
alături de virtuţile terapeutice, biostimulatoare şi vitaminizante fac din acesta un
produs cu largă eficienţă economică.

69
BIBLIOGRAFIE :

Aurelian Oprea – Tehnologii generale si biotehnologii speciale in


agricultura- Editura Bioterra Bucuresti, 2009
A.T. Bogdan - Curs universitar de ecologie si ecopatologie , Editura Bioterra
Bucuresti, 2000;
Bernaz , Gheorghe; Dejeu , Liviu- Fertilizarea viilor si intretinerea solului
in conceptie ecologica, Editura Ceres, Bucuresti, 1999
Bioterra Romania- Indrumator pentru agricultura ecologica
Balascuta , N.- Hrana vie prin Agricultura Biologica, Casa de Editura Angeli
, Brasov , 1999
Davidescu , D. ; Davidescu V . - Agricultura biologica - o varianta pentru
exploatatiile mici si mijlocii , Editura Ceres , Bucuresti , 1994
Mihail Mares, Valorificarea produselor agricole , Editura Germaprint, 2006;
Manolache Constantin- Tehnologia obtinerii produselor de origine vegetala,
Editura
EuroAcademia, 2011;
Mihaescu , Grigore - Pomicultura ecologica-tehnologii nepoluante, Editura
Ceres
Bucuresti, 1998
Nicolae Floarea -Producerea, certificarea si legislatia semintelor
Nicolae Ion – Genetica comportamentului, Editura Bioterra , 2004
Nicolae Balascuta - Protectia plantelor de gradina cu deosebire prin
mijloace naturale, Editura Tipocart Brasovia, 1993
Rodica Tanasescu , Management general si special, Editura Universitas
company ,2004;
Toncea, Ion;  Stoianov, Radu- Metode ecologice de protectia plantelor,
Editura Stiintelor Agricole, Bucuresti 2002

70