CULTURA SPIRITUALĂ, ZEII ŞI ZEIŢELE TRACO-DACO-GEŢILOR

iunie 29, 2009

Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea
cultural-spirituala a traco-geto-dacilor. Figuri notorii ale filozofiei antice cum ar fi
Herodot, Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes,
Oridene, Porphyrious, Enea din Gaza, Hesychios s.a au dedicat capitole insemnate din
operele lor acestui subiect.
Cele mai relevante si cele mai multe date despre religia traco-geto-dacilor insa le
intilnim in Istoria lui Herodot care vorbeste despre credinta getilor in nemurire „ei se
cred nemuritori”, intemeiata pe cultul lui Zalmoxis: „credinta lor este ca ei nu mor si ca
cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinta divina (daimon, pe care unii il cred a fi
acelasi cu Gebeleizis”. La acelasi autor remarcam sunt semnificative cele trei ipostaze
sub care ne este prezentata zeitatea suprema a geto-dacilor: theos (zeu), daimon (intre
zeu si om) si antropos ca muritor de rind.
Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El ii invata pe
oameni ca nici ei si nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge si vor trai vesnic. Conform
acestei doctrine pe lumea cealalta pleaca sufletul si nu trupul, adica este vorba de
credinta in imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului.
Luind ca baza cele expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis mai degraba ca
despre reformator al religiei geto-dace si ca intemeietorul unei doctrine noi, religioase
sau intemeietorul unui cult misteric. In concluzie putem rezuma ca Zalmoxis a fost un
personaj real care mai apoi a fost divinizat/zeificat.
O interpretare exigenta a surselor de care dispunem ne pune in drept sa afirmam ca
Zalmoxis a fost o divinitate chtonian-agrara, un zeu al fertilitatii si vegetatiei, capatind
treptat si atribute uraniano-solare. In legatura cu cultul marelui zeu al geto-dacilor sunt
puse unele constructii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflindu-se dupa toate
probabilitatile acel Munte-Sfint – Kogaionon, care ar fi fost locul de retragere al lui
Zalmoxis si despre care scrie Strabon.
Prezenta contradictorie a lui Zalmoxis in surse a suscitat discutii in ceea ce priveste
definirea caracterului religiei geto-dacilor.
Desi accente s-au pus si pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a
cercetatorilor s-au axat in jurul teoriei politeiste, care actualmente este in preeminenta
fata de cele expuse mai sus. Aceasta conceptie, sustine existenta unui panteon religios
geto-dacic, asemanator celui grecesc sau roman, in care Zalmoxis isi ocupa locul sau
prioritar.
Recunoasterea contributiei aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se
concretizeaza in textul lui Diodor din Sicilia care citeaza trei mari profeti ai omenirii: pe
Zarathrusta al persilor, pe Zamolxis al getilor si pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la
faptul ca astazi, in marele dictionare de mitologie sa citim numele lui Zalmoxis,
reflectand o notorietate a Antichitatii.

BENDIS – Zeita din mitologia dacică adorată de strămosii nostri ca zeită a Lunii, a
pădurilor, a farmecelor, a noptii si poate ca zeită magiciană. Unele reprezentări plastice
ca bustul de bronz de la Piatra Rosie o arată cu sâni proeminenti ca si presupunerea că
era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu ca era socotită poate în primul
rând zeita dragostei si a maternitătii. Herodot ne spune în Istorii(IV,94;V,7) că tracii au
împrumutat-o de la daci.

CAVALERUL TRAC – Tânăr zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat călare,

adesea în scene de vânătoare. Atributele si originea zeului sunt deocamdată obscure.
Numit „Theos Heros” – stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în
varianta romană, „Deus sanctus Heron”, unele imagini ale calaretului trac sunt însotite
de inscriptii unde numelui „Heron”, „Heros” îi urmează adesea diverse epitete: „Invictus”
– Nebiruitul, „Aeternus” – Vesnicul, „Katahtonios” – Stăpânul mortilor, „Ktistes” –
întemeietorul de neamuri, mai des „Vetespios”. Iconografia românească l-a păstrat în
chipul Sf.Gheorghe.

DERZELAS – Zeu apartinând mitologiei daco-getice, având un cult de origine

autohtonă. E considerat fie zeu al sănătătii, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate
subpământeană (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec al III-lea
îen.

GEBELEIZIS – Zeu geto-dacic al cerului înnourat si pluvial, diriguitor al furtunii si al

fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile (după unii spre a
purifica fata zeului ceresc risipindu-i norii, după altii spre a-i reprosa norii excesivi,
aducători de grindină si de trăsnete primejdioase pentru păduri, gospodării, grâne si
pentru vita de vie). Această practică e înregistrată si în alte zone geografice, tirul
aglomerat de săgeti si strigătele masive puteau creea curenti de aeri ce risipeau norii.
Gebeleizis e amintit numai de Herodot care îl citează imediat după Zamolxis ceea ce a
dus la false presupuneri că cei doi s-ar confunda. În iconografia românească s-a păstrat
ca Sf.Ilie.

VESTA -O altă zeitate importantă a tracilor a fost zeiţa vetrei şi a focului, ocrotitoarea
casei, cu numele de Vesta (Hestia). Tracii ţineau focul sacru aprins în vetre, protejat de
nişte pereţi, urmînd ca în viitor casele să fie zidite în formă de dreptunghi, în care se
închinau şi o cinsteau pe această zeiţă. Căci fiecare cămin se considera altarul ei.

SABAZIUS – zeul viţei-de-vie, al petrecerilor şi al dragostei eterne. Era unul dintre cei
mai populari zei la traci, în special sărbătorit la lumina făcliilor noaptea într-o petrecere
de zile mari, cu un consum necontrolat de vin, toamna, cînd era srînsă roadă de struguri
din vii.
Sărbătoarea se ţinea în fiece an, cu mare bucurie, la care participa toată lumea,
cinstindu-1 cu dragoste pe zeu. Grecii, preluîndu-1, l-au numit Dionysos, iar romanii
Bacchus.

ARES – Cunoscut ca un neam de luptători, de viteji, tracii nutreau un respect deosebit

marelui zeu al războiului Ares. Sărbătorile închinate lui purtau pecetea învingătorilor,
care îi ucideau pe prizonieri, dînd o lecţie duşmanilor, care au vrut să le cucerească
libertatea. La romani el va intra în istorie sub numele de Marte.

HERMES – zeul păstorilor, călătoriei pe pămînt, negustorilor, elocinţei, literaturii,

atletismului şi hoţilor. Era mesagerul zeilor. În afară de asta, el s-a considerat un patron
al poeziei şi ştiinţelor. În calitate de Hermes Trismegistul va personifica gîndirea. El
călăuzea morţii în lumea de dincolo. Regii tracilor îl cinsteau cu evlavie pe Hermes ai
cărui coborîtori se credeau. Purta în mîini un baston magic, caduceul şi o bonetă care îl
făcea invizibil. Iubea nespus de mult să-i însoţească pe oameni.

APOLLON – Unul dintre cei mai mari zei ai antichităţii este Apollon. Trac prin naştere, el
şi-a văzut lumina zilei pe pămmturile hiperboreene. Lumea antică i-a purtat o mare
cinste. Căci el întruchipa înţelepciunea însăşi, dăruind oamenilor lumina fizică şi
spirituală. Popoarele antice i-au închinat nenumărate legende, a fost cîntat în imnuri,
poeţii i-au dedicat cele mai frumoase poezii şi poeme. Era considerat împărat ce
domnea peste lumea muritoare.
DOMNUL NOPŢII – Un alt cult de mare importanţă şi de valoare, avînd o influenţă largă
în spaţiul vast tracic a fost cultul Domnului Nopţii, ce simboliza viaţa frumoasă, plină de
bucurii şi de iubire faţă de aproapele. Această mişcare a Domnului Nopţii se opunea
cultului lui Dionysos. Misterele Domnului Nopţii erau cunoscute doar de preoţi şi
acoperite de taină, ce se celebrau pe timp de noapte în cercul celor iniţiaţi. Grecii vor
însuşi acest cult, iar pe întemeietor îl vor numi Orpheus. Aşadar, tracii l-au dat grecilor
pe însuşi Orfeu, marele poet şi muzician al antichităţii, inspirat în creaţiile sale de
Apollon şi de muze, un mare civilizator care i-a învăţat pe oameni tainele artei şi ale
sufletului.

KOGAIONON – Mitologicul munte dacic în care a fost sediul lui Zamolxis sau locuinta
marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au
adus în discutie celebre vârfuri muntoase ca Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădistii, Omul,
fiecare cu argumente pro si contra. Anumite asemănări semantice din unele izvoare
grecesti impun prima ipoteză, semnificatia numelui îl impune pe Omul, de asemenea
Sfinxul din pare să aibă o semnificatie deosebită. Dar toate sunt ipoteze romantice.
Strabon scrie despre pestera de retragere a lui Zamolxis: „Tot asa si acest munte a fost
recunoscut drept sacru si astfel îl numesc si getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al
râului ce curgea alături.”(Geografia,VII,3,5). Acest citat lansează o interesantă ipoteză:
numele mai important al fi al râului după care a fost numit si muntele deci muntele este
lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct de vedere al debitului). Voi prezenta
mai jos fragment dintr-o hartă veche care reprezintă râul Cogaeonus, prin suprapunerea
hărtii antice cu cea a României moderne, acest râu se identifică cu Bicazul, care trece
pe lângă Ceahlău, munte care a inspirat multi poeti si scriitori români de-a lungul
timpului, asadar un argment solid în favoarea identificării Ceahlăului cu Kogaiononul.
Deasemenea, se stie că lui Zamolxe dacii i-au construit o locuintă mare în pesteră, deci
trebuie să se mai găsească ruinele acestei locuinte în pesteră. Autorii mentionează că
dacii îsi numeau preotii „călători prin nori” ceea ce propune pentru localizarea acestui
munte un vârf foarte înalt. Pestera mitică a lui Zamolxe ar fi putut să aibă întortocheate
galerii ceea ce ar explica disparitia lui.

PREOTII DACI – În literatura de specialitate, se întâlnesc trei categorii de preoti:

1.KAPNOBATAII – „umblătorii prin nori”. Explicatia denumirii s-a pierdut în negura

timpului. Probabilitatea o are călătoria în muntii cu vârfurile înconjurate de nori, deci, în
chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se întelege că trăiau în simplitate, regim
alimentar si în meditatie în fata zeului lor (si de ce nu poate si al nostru pentru că există
izvoare care ne spun că dacii credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea numele
nu de frică, rusine, sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau exprima
complexitatea).

2.KTISTAII – „întemeietorii de neamuri”. Voi face un nou apel la atât de controversata

„interpretio graeca” pentru a sublinia posibilitatea că grecii să se fi înselat: după părerea
mea adevăratul înteles al numelui acestor preoti era „întretinătorii de neamuri”,
„vindecătorii de neamuri”, deci renumitii medici daci. Ca o dovadă în plus aceeasi
observatie se potriveste si polistailor: „întretinătorii de orase” sau cavalerilor traci:
„întretinătorii de neamuri”, „apărătorii de neamuri”. Acesti preoti erau renumiti prin
tehnica lor de a începe cu sufletul si a continua cu tratarea trupului. De aceea aveau
probabil nevoie de religie sub o formă pe care nu o mai cunoastem azi (sau poate da:
bioenergoterapia). v.Derzelas.

3.POLISTAII – „întemeietorii de orase”. La aceasta castă preotească denumirea ei îi

propune membrii ca învătători care trăiau în orase unde erau sanctuarele (vezi
calendarele, si care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a
sustine aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acesti preoti-învătători excelau în stiinte
(fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, împlicând si religia.

4.PREOTII LUPTĂTORI – Strabo ne mai spune că tinerilor preoti daci li se predica

curajul. Acestia fiind lipsiti de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta pe
câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea stă în
picioare în fata mea, acesta fiind unul mult mai complex. Asadar o nouă castă care nu a
fost înteleasă de autorii antici deci nu a fost mentionată decât de Iordanes care ne
spune că „armata lui Filip al Macedoniei fu împrăstiată de preotii geti”, asa că eu pot
doar să propun această variantă. Si aici avem un exemplu celebru: preotul (vicerege! si
care nu era ktistai ci mai degrabă polistai) Vezina a luat parte la lupta de la Tapae. Este
posibil ca preotii, bărbati fiind, să fi fost organizati în momente grele sau în mod uzual,
în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari, etc.

RITUALUL DE ZEIFICARE – Am observat un fel de cale pe care marii preoti trebuiau s-

o urmeze. Să cunoască mari religii si concepte filosofice chiar dacă nu aderau la ele.
Aici as mentiona că nu cred că e vorba de o instruire a preotilor daci în tări străine
deoarece ei detineau cunostinte pe care egiptenii si grecii nu le aveau. Poate un flux de
la daci la egipteni si greci e mult spus, mai corect ar fi un schimb de experientă dar cine
stie? Apoi marii preoti întorsi pe pământurile natale se asociau cu regele. Din nou
consider că preotii nu-si convingeau regii să li se asocieze ci doar urmau un obicei
existent deja (avem ca exemple pe Zamolxis, Decenu, Vezina). Undeva în acest
răstimp marii preoti trecând de un anumit prag, o anumită probă complexă sunt zeificati.
Oricum cred că dacii aveau niste legi foarte vechi după care se ghidau de multă vreme.

Unele descoperiri presupun existenta la traco- geto-daci a cultelor familiale: cultul

focului si cultul stramosilor, precum si a unor culte publice, consacrate zeilor, eroilor,
sarbatorite de comunitati in sanctuare. La fel se atesta existenta unui cult al locurilor
inalte a „muntelui sfint”. Sursele scrise indica prezenta la geto-daci a cultului izvoarelor,
riurilor, fluviilor. Astfel, pe Columna lui Traian imaginea zeului Danubius are imprumuturi
din iconografia Nilului si a lui Pater Tiberius.
Obiceiurile si practicile funerare reprezinta, in general, o proiectie a credintelor si
mentalitatii oamenilor despre „lumea de dincolo”. Pentru traco-geto-daci era
caracteristic ritul funerar care imbina incineratia cu inhumarea, adica era caracteristic
biritualismul. Proportia riturilor este reprezentata diferit, insa predomina incineratia.
Necropolele geto-dace sunt de doua tipuri: plane si tumulare. Necropolele plane nu au
nici un semn la suprafata solului spre deosebire de cele tumulare care pot fi observate
cu ochiul liber datorita movilelor de pamint ce s-au pastrat pina astazi cu o inaltime de la
0,5 m pina la 4-5 m.
Viata religioasa a geto-dacilor a cunoscut diverse forme de organizare. O dovada in
acest sens sunt constructiile descoperite la Sarmizegetusa si alte asezari care au o
menire religioasa.
Cercetarile arheologice din ultimele decenii au evidentiat un numar 30 de sanctuare in
cadrul a 20 de asezari din arealul de locuire geto-dacic. Cronologic sanctuarele geto-
dace, in majoritatea lor sunt incadrate intre sfirsitul secolului al II-lea i. Hr. si epoca
romana, insa unii specialisti considera ca, cele mai vechi sanctuare sunt cele de la
Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III i.Hr.
Cercetarile arheologice din ultimele decenii au imbogatit considerabil cunostintele
despre dezvoltarea comunitatilor geto-dace. In domeniul funerar schimbarile deosebite
se petrec la intersectia secolelor III-II a.Hr. Astfel, aristocratia getica in sec. II i. Hr. – I
p.Hr. renunta la ritul inhumatiei, mentionat de Herodot si ilustrat de descoperiri
arheologice din sec. V-III i.Hr.
Studierea fenomenelor legate de ritul si ritualul funerar ne ajuta, alaturi de alte marturii,
sa intelegem ce forte i-au influentat in activitatea lor, ce credinte si prejudecati i-au
dominat, in ce spatiu spiritual si afectiv si-au dus existenta, spre ce virtuti au aspirat,
deci, in esenta, atitudinea traco-geto-dacilor fata de univers a caror parte componenta
erau.
Sursa : www. dracones.ro
ORFEU – Imnuri